Omul – ființă cugetătoare

Dintre toate subiectele asupra cărora se pot face comentarii, nici unul nu prezintă
mai mult interes şi nu are o mai mare importanţă decât cel care priveşte omul
însuşi. Ce este omul? În multe din aceste situații, la aceată întrebare au încercat
mulți înțelepți să se dea un răspuns. Se remarcă faptul că persoana care
răspunde, poate formula diverse argumente, în funcţie de statutul ei social: dacă
am întreba un anatomist, el ne va răspunde prezentând caracteristici care
diferenţiază anatomic omul de celelalte animale; la rândul său psihologul va
încerca să evidențieze trăsăturile conştiinţei şi vieţii sufleteşti. Reflecţia asupra
existenţei umane reprezintă esenţa oricărui demers filosofic, ceea ce a fost redat
în antichitate de filosoful grec Socrate prin intermediul maximei sale celebre:
″Cunoaşte-te pe tine însuţi″,ce îndeamnă la autocunoaştere.
Omul are nenumărate trăsături sau calităţi. Omul este unica fiinţă înţeleaptă şi
mai ales unica fiinţă morală. Despre moralitate nu se poate vorbi decât la OM!
Animalele nu pot fi morale sau imorale, pe când pe oameni îi putem împărţi în
două categorii: oameni morali şi oameni imorali.
Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a creat;
bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1, 27). Omul deţine un loc unic în creaţie: el este
„după chipul lui Dumnezeu” (I); în natura sa, el reuneşte lumea spirituală şi lumea
materială (II); el este creat “bărbat şi femeie” (III); Dumnezeu l-a statornicit în
prietenia sa (IV).
Aceasta este marea îndrăzneală a credinței creștine: a proclama valorea și
demnitatea naturii umane și a afirma că, prin harul care ne înalță la ordinea
supranaturală, am fost creați pentru a primi demnitatea de fii ai lui Dumnezeu.
Atât de multă îndrăzneală ar fi cu adevărat imposibilă dacă nu ar fi bazată pe
decretul mântuitor al Dumnezeului Tată și n-ar fi fost confirmată de sângele lui
Cristos, și reafirmată și realizată de acțiunea neîncetată a Duhului Sfânt (Sf.
Josemaría Escrivá de Balaguer, în cartea Este Isus care trece, 133).
Sensul vieții care este perceput derivă din contemplarea filosofică, religioasă,
precum și din cercetările științifice despre existență, legături sociale, conștiință și
fericire. Sunt implicate și alte aspecte, cum ar fi semnificația simbolică, ontologia,
valoarea, scopul, etica, binele și răul, voința liberă, existența unuia sau a mai
multor zei, concepțiile despre Dumnezeu, sufletul și viața de apoi.
Diversele contexte de problematizare filosofică nu pot ignora nici faptul că omul
este o ființă culturală. Trăitor în spațiul creației, omul își manifestă
perfectibilitatea, realizând, cum spunea Lucian Blaga, saltul ontologic de la
animalitate la umanitate. Sesizându-i în acest mod demnitatea, filosoful român
considera că omul este eminamente subiectul creator în Univers: prin experiența
fundamentală a culturii, el se plasează ontologic în spațiul existenței întru mister
și pentru revelare. Pe de altă parte, numai omul își poate forma o conștiința
filosofică, „calitate psihospirituală (...) caracterizată în primul rând printr-o
particulară stare de luciditate, act de reflectare prin care gândirea (...) se gândește
pe ea însăși”.
În viziunea filosofului, creația de cultură are câteva caracteristici, care o
individualizează: „este act «creator»”; are, „în raport cu transcendența sau cu
misterul, intenții «revelatorii»”; „utilizează imediatul ca material (metaforic)” și
depășește imediatul prin «stilizare».
După Socrate / Platon, fericirea nu trebuie să fie căutată în lucruri exterioare ori
daruri interioare, ci în felul cum le folosim. De exemplu, în donarea unor bani
pentru o cauză nobilă, utilizarea inteligenței pentru rezolvarea unor probleme
majore, folosirea forței noastre pentru bine și nu pentru a-i manipula pe alții. Cu
alte cuvinte, nu ar fi la mijloc ceea ce avem, ci modalitatea în care întrebuințăm
ceea ce avem.
Libertatea și responsabilitatea presupun recunoașterea a două voințe care se
caută una pe alta și se întâlnesc în spațiul tainic al iubirii, pentru că numai în iubire
alegerea este liberă.
Sunt multe doctrine, viziuni diferite asupra liberului-arbitru. Majoritatea
existenţialiştilor, de exemplu, consideră liberul-arbitru ca fiind caracteristic
oamenilor. Neavând o natură fixă precum o au animalele sau plantele, fiecare om
are propriile lui alegeri, care îi permit să-şi creeze propria natură, fire.

Liberul-arbitru nu poate fi exclus, pentru că, logic, până şi refuzul de a alege este o
alegere. El include angajament şi responsabilitate, astfel omul trebuie să-şi asume
riscul şi responsabilitatea urmării unui drum. Văzând cum se desfăşoară viaţa
noastră, nu putem să negăm existenţa unei fiinţe superioare care supervizează
alegerile fiecărui om, astfel încât alegerea unuia să nu afecteze întreaga
umanitate.
Determinismul susține că orice fenomen este cauzat de un lanț de fenomene
anterioare; nimic nu se întâmplă în mod miraculos sau inexplicabil; Universul a
ajuns la stadiul actual printr-o înlănțuire de fenomene fizice guvernate de
anumite legi, iar ființele vii se încadrează în acest lanț cauzal. Pe baza acestor
observații, materialiștii susțin că liberul arbitru al omenirii trebuie să fie o iluzie.
Oamenii au o anumită zestre genetică ce le determină temperamentul, inteligența
și preocupările. În plus, oamenii se nasc într-un mediu pe care nu l-au ales;
primesc o educație bună sau proastă independent de voința lor, ajung într-un loc
sau altul datorită unor cauze pe care nu le pot controla. Prin urmare, orice alegere
a unui individ pare a fi rezultatul sigur al unor cauze anterioare; individul poate
crede că a acționat liber, dar în realitate, el a fost doar un robot care s-a supus
cerințelor proiectantului (înlănțuirea de cauze anterioare).