Dezvoltarea psihologiei în perioada antichității

1. Esența Determinismului lui Democrit

Determinismul este propoziția filozofică potrivit căreia orice eveniment, inclusiv cogniția și acți-
unea umană, este determinat în mod cauzal de un lanț neîntrerupt de evenimente anterioare. Nici un
miracol misterios sau eveniment pur întâmplător nu are loc. Dacă a existat vreodată un eveniment
indeterminist de la începutul timpului, atunci determinismul este fals.
Ideea că întreg Universul este un sistem determinist a fost enunțată în religia, filozofia și literatura
occidentală și orientală. Atomiștii greci Leucip și Democrit au fost primii care au anticipat deter-
minismul când au teoretizat că toate procesele lumii au loc datorită interacțuinilor mecanice ale
atomilor.
Scoala atomista, prin Democrit din Abdera(460-370 i.Hr) sustine ca sufletul este format din
atomi ceva mai rotunzi decit cei materiali. In gnoseologia sa, Democrit considera ca senzatiile
vizuale sunt provocate de transporturi ale unor mulaje(eidolA) ce se desprind de obiecte si patrund
in ochi. Acelasi transporturi stau si la baza ratiunii care, singura, poate patrunde în esența lucrurilor.
Teoria sa materialistă a fost dezvoltată de Epicur si Socrate.
Sufletul este compus și ca atare pieritor, la fel ca trupul. Materialismul teoretic al. Lui Dem-
ocrit nu exclude o anumită formă de idealism moral. El dezvoltă o morală temperată în conformitate
cu care ”a face ceea ce trebuie” ne provoacă o satisfacție pe care niciun principiu material nu ne-o
poate garanta. ”fericirea nu constă în posesia de turme si aur. Sufletul este sediul bucuriei”.
Ancorată în sensibilitate, dar fără a se pierde în ea, înțelepciunea lui Democrit ar putea
rezuma ea singura toata arta de a trăi a anticilor.

2. Noutatea viziunilor ale lui Socrate

Invatatura si metoda lui Socrate au avut o mare insemnatate El este primul filosof grec ce s-a pre-
ocupat de statuarea universalului ca temei filosofic al stiintei morale dar, de fapt, al oricarei stiinte.
Socrate este descoperitorul lumii interioare a omului si modalitatii acesteia.
El a lansat o doctrina optimista despre natura omului, capabila, prin educare, dar mai cu
seama prin autoeducare, sa se autodepaseasca, si sa devina libera, stapina pe propria soarta.
Pricipala lui metodă filosofică era maieutica, o solicitare și o punere sub semnul îndoielii a
credințelor pentru a stabili adevărurile și a dezvălui inconsecvențele.
Socrate a fost filosoful care a întemeiat știința moralei bazată pe autoritatea rațiunii teoretice,
luând ca punct de plecare pricipiul: “ Cunoaște-te pe tine însuți”. Sursa adevăratei științe este
cunoașterea de sine, iar necunoașterea este izvorul tuturor relelor și viciilor. El sublinia că nimeni
nu greșește de bună voie, ci numai din neștiință și din necunoașterea esenței noțiunilor morale.
Socrate este, ca teoritician al științelor morale, un optimist și rationalist, deoarece era convins că toți
oamenii sunt, prin natură educabili, fiind buni de la natură, dorindu-și binele propriu și nicidecum
răul.
Pentru că după cum căutarea sa de adevăr avea rădăcină în energia convingerii sale morale,
tot asfel pentru el în ultimă instanță știința era identică cu autoeducarea morală. Adevărul general-
valabil, care trebuie să fie găsit prin convorbire, este limpezimea și siguranța conștiinței morale.
La Socrate virtutea este identică cu binele. Aceasta este marea idee a învățăturii lui, la care
s-ar putea face următoarea obiecție: dacă oamenii înclină natural spre binele propriu și dacă binele
este identic cu virtutea, ar însemna că oamenii pot fi virtuoși de la sine, astfel că nici chiar în-
vățătura și metoda socratică nu și-ar mai avea însă că Socrate nu avea în vedere, precum sofiștii,
binele individual, ci binele ideal supreme.
Metoda socratică comportă următoarele aspecte: ironia, maieutica, inducția și definiția. În
esență, metoda socratică ne învață două lucruri importante: cum să ne eliberăm de falsul și iauten-
ticul din noi înșine (ironia și maieutica) și cum să recunoaștem adevărul pentru a intra în posesia lui
(inducția și definiția). Socrate era convins că adevărul se află ascuns în sufletul fiecăruia, dar, în-
trucât majoritatea oamenilor nu știu să-l descopere, el zace acolo tăinuit, așa că mulți mor fără a fi
bănuit măcar că pot să se trezească în ei înșiși un cât de slab licăr din această lumină divină proprie
logosului universal. De aceea, Socrate credea că trezirea, scoaterea la iveală a adevărului este doar o
problemă de dibăcie.
Filosofia lui Socrate avea un aspect formativ pronuntat. Pentru Socrate autocunoasterea este
functia esentiala a spiritului.
Prin autocunoastere se realizeza autodeterminarea. In fiecare om, sustine Socrate, se afla de-
terminarea originara si dac omul isi traieste viata in conformitate cu determinarea originara el
devine om deplin; om format. Desavirsirea insa nu se realizeaza de la sine, ea cere autocunoastere si
autoeducatie, prin care se realizeaza autodepasirea. Omul trebuie sa infaptuiasca toate acestea pen-
tru a deveni ceea ce trebuie sa fie.
Pentru Socrate, cunoasterea si, in deosebi, autocunoasterea sunt sursa principala a evolutiei
sufletului. Socrate cauta sa trezeasca dragoste de adevar si repulsie fata de opiniile inselatoare, in-
demnindu-i pe oameni sa-si salveze sufletele din neadevar in adevar. Trezirea se producea(sau tre-
buia sa se produca) prin intermediul interogatiei.
3. Esenta Teoriei cunoașterii a lui Aristotel
Poziția lui Aristotel pe teoria cunoașterii a evoluat în cursul polemicii cu Platon, îndreptată
împotriva "teoriei ideilor".

* Cunoașterea, conform lui Aristotel, are un caracter secundar și depinde de lumea obiectivă, care
este obiectul cunoașterii.
* Cunoașterea are 5 nivele: senzații; supunere; experiență în legătură cu memoria; art; știință.

* Stadiul inferior al cunoașterii este senzațiile care dau cunoștințe despre lucrurile individuale. Ade-
vărata cunoaștere a necesarului și a universalității este realizată de știință.

Baza experienței este în senzații, memorie și obișnuință. Orice cunoaștere începe cu senzații: este
ceea ce poate lua forma obiectelor sensibile fără materie; mintea vede totalul în un singur .Cu
toate acestea, numai prin simțuri și percepții nu se poate dobândi cunoștințe științifice, deoarece
toate lucrurile au un caracter volatil și tranzitoriu. Formele adevăratelor cunoștințe științifice sunt
concepte care înțeleg esența unui lucru.

În doctrina cogniției și a formelor sale, Aristotel distinge cunoașterea "dialectică" și

"apodictică". Domeniul primului este "opinia", obținută din experiență, a doua este cunoașterea aut-
entică. Deși opinia poate primi un grad foarte ridicat de probabilitate în conținutul său, experiența
nu este, potrivit lui Aristotel, ultima instanță a fiabilității cunoașterii, că principiile superioare ale
cunoașterii sunt privite direct de minte.

Punctul de plecare al cunoașterii este senzațiile primite ca urmare a influenței lumii exte-
rioare asupra simțurilor, fără senzații nu există cunoștințe. Apărând această propoziție fundamentală
teoretico-cognitivă, "Aristotel vine foarte aproape de materialism". Aristotel a considerat în mod
corect dovezi fiabile despre lucruri, dar a adăugat că senzațiile în sine provoacă doar prima și cea
mai mică etapă a cunoașterii,precum și la un nivel mai ridicat una se ridică prin generalizarea în
gândirea practicii sociale.

4. Problema

In perioada antichitatii oamenii de stiinta au dedus o problema majora, aceasta ar fi prob-

lema sufletului.
Platon considera

Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea inteligibilă
printr-un proces de conversiune a cărui forță o constituie erosul (iubirea — are ca efect uitarea, în
vederea dobândirii purității primare); cunoașterea Ideilor este doar o reamintire („anamnesis”) a su-
fletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului — închisoarea este o reminescență a orfismului);
menirea sufletului este să pregătească omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor și în-
toarcerea în lumea ideilor); condiția eliberării definitive a sufletului este o viață virtuoasă; filosofia
este pregătirea sufletului pentru recunoașterea imortalității sale.
 Aristotel spunea

Omul = este un compus din materie și formă. Corpul nu este materie decât într-un sens metaforic
deoarece, ca substanță primă, și corpul trebuie înțeles tot ca un compus formă-materie. Astfel, tot
ceea ce este perceptibil ca și corp este act al corpului, adică formă în act. De asemenea, sufletul in-
dividual este la rândul său un compus care are drept formă intelectul. În concluzie, omul este o
substanță având ca formă sufletul intelectiv.
= ființă morală, capabilă de acțiuni în vederea binelui
= ființă socială "zoon politikon" (viețuitoare socială), tinde în mod natural să trăiască în stat și
folosește statul drept mijloc pentru dobândirea autarhiei, adică a condiției necesare practicării vir-
tuții dianoetice.
= caută frumosul, arta fiind o imitație a realității cu rol de Katharsis (purificare a sufletului prin dis -
ciplinarea pasiunilor)
Socrate : Gândirea socratică gravitează în jurul cunoașterii de sine - Gnothi se auton .Es-
ențială pentru om este capacitatea sa de a intra în relație de dialog, Socrate punând pe prim plan su-
fletul iar nu corpul. Pentru Socrate, cunoașterea propriei noastre ființe și a destinului acesteia se re-
alizează pe două căi:
·mediat, pe cale oraculară, prin metode mantice, divinatorii;
·directă, prin cunoașterea de sine, care invită la contemplarea interioară, la introspecție, acțiune
ibilă datorată intervenției daimonului.
Socrate a fost primul gânditor care a luat ca obiect al meditației sale ființa umană. Începând cu
Socrate, omul devine în mod exclusiv o problemă pentru el însuși. "Persoana ta este sufletul tău"
spunea Socrate

5. În ce constă noutatea viziunilor psihologice ale lui Platon?

Înainte de toate, pentru psihologul timpurilor noastre care se îngrijeşte de respectarea unui cod de -
ontologic, Platon reprezintă un model al discipolului onest care îşi exercită genialitatea cinstindu-şi
mentorul; Socrate este redat posterităŃii în adevărata sa grandoare de către Platon, creând astfel în
istorie un model al genezei „lumină din lumină”. ConcepŃia despre suflet a lui Platon, discipol emi-
nent al lui Socrate, este interesantă sub mai multe aspecte: – a trăit într-o perioadă de acutizare ex-
cesivă a problematicii social-umane (conflicte sociale, războaie devastatoare, decădere morală,
disoluŃii ale instituŃiilor statale); raŃionalizările propuse de el au un caracter conservator, utopic
şi psihologizant; – postulează o identitate între cunoaştere şi existenŃă, tratând ideile ca un real pri-
mordial; pentru această cutezanŃă, împărtăşită de altfel sub alte forme de „cognitiviştii” umanişti
de astăzi, Platon a fost etichetat drept deschizător al traiectului idealist în filosofie; – fără a re-
cunoaşte psihologia ca un domeniu distinct de cunoaştere, Platon concepe un model funcŃionalist
al sufletului pe care îl şi transferă cu deplină convingere la macrosistemul social: 1) apetitul sau mo-
tivaŃiile organice; 2) raŃiunea sau funcŃia înŃelegerii inteligente şi a stabilirii adevărului; 3) ener-
gia sau voinŃa rezultate din sinteza primelor două funcŃii. Statul raŃional este conceput de Platon
stratificat, corespunzător celor trei funcŃii: clasa agricultorilor, a guvernanŃilor filosofi şi a militar-
ilor. – Gândirea lui Platon este un caz remarcabil de psihoistorie: dacă pentru guvernanŃii-
înŃelepŃi şi pentru militari concepea un mod de viaŃă purificat de motivaŃii pecuniare şi famil-
iale, sclavilor, o masă umană de cca. zece ori mai numeroasă decât cetăŃenii liberi, le rezerva un
statut de maşini truditoare în favoarea unui stat „raŃional organizat”. Cum poate fi identificată o
concepŃie unitară despre sufletul uman în acest caz? Deşi gândirea psihologică a lui Platon, disper-
sată în numeroase lucrări, se prezintă în termeni metafizici, prin cadrele problematice formulate
avem elementele unui sistem: în privinŃa raportului sufletcorp, în Fedon se afirmă întâietatea
primului, în Timen şi Republica 36 sunt definite trei suflete, cu funcŃii distincte la nivelurile capu-
lui, pieptului şi abdomenului; o viziune asupra afectivităŃii o găsim în Fileb şi Banchetul, dist-
ingând dimensiunile divină şi organică; în Republica (IV, V, VII) găsim abordări ale cogniŃiei. De
aici, principala teză a lui Platon: ideile (şi nu lucrurile) au o existenŃă reală şi primordială,
reprezentând „cauza exemplară a ceea ce este constant în natură” (Aristotel, Metafizica, XII, 242).
O asemenea generalizare metafizică extremă a conceptului (entitate cognitivă descoperită de
Socrate, numită astăzi într-un mod apropiat de Platon, invariant) a excelat adesea în istoria gândirii:
similar, Spinoza şi Descartes au generalizat geometria şi mecanica, Imm. Kant – fizica lui Newton,
Spencer – biologia şi selecŃia naturală etc.

Dezvoltarea psihologiei în perioada Renașterii

1. Care este esența învățăturii despre idoli a lui F. Bacon?
Bacon propunea o filosofie a naturii in deplina concordanta cu viziunea sa empirista si,
metodologic, inductivista. Acest lucru este insa continuat si de catre Thomas Hobbes. Bacon afirma
in celebra sa lucrare " Noul organon" ca " omul, servitor si interpret al naturii, poate sa infaptuiasca
si sa cunoasca atat cat a observat din ordinea naturii prin lucrul insusi". Conditia prealabila a fauririi
stiintei si metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunostiintelor existente, eliberarea spiritu-
lui uman de sub tirania diverselor erori, prejudecati si iluzii, denumite de el " idoli". Autorul ii im-
parte in mai multe feluri, si anume: ai tribului- care tin de natura umana; ai pesterii- determinati de
educatia fiecarui om; ai forului- prin care sunt desemnate neconcordantele limbajului cu viata reala;
ai teatrului- generate de autoritatea tiranica a vechilor sisteme filosofice.
Idolii tribului Idolii tribului isi au izvorul in insasi natura omului, este un rau inerent speciei
umane, o adevarata boala de familie, caci nimic nu e mai lipsit de temei decat principiul ca simturile
omului sunt masura tuturor lucrurilor. Trebuie sa se spuna, dimpotriva, ca toate perceptiile, fie ale
simturilor, fie ale spiritului, nu sunt decat relatii intre oameni, iar nu relatii fata de Univers. Intelec -
tul omenesc, asemanator unei oglinzai false, deviind razele pe care le emit obiectele si amestecand
propria sa natura cu aceea a lucrurilor, stica, rastalmaceste si desfigureaza toate imaginile pe care le
reflecta.

Idolii pesterii Idolii pesterii sunt aceia ai omului individual. Spiritual fiecarui om este ca un fel de
pestera, care intrerupe lumina naturala datorita unor cauze diferite ca: natura proprie si particulara a
fiecarui individ, educatia, convorbirile, lecturile, mediul, autoritatea persoanelor admise si respec-
tate, in fine, diversitatea impresiilor care produc efecte diferite. Asa ca, nefiind nimic mai inegal,
mai variabil, mai instabil ca dispozitia spiritului uman considerat la indivizi diferiti, operatiile sale
spontane sunt aproape in intregime produsul intamplarii.

Idolii forului Izvorul acestora este legatura stabile intre diferitele grupuri de oameni. La aceste
legaturi fac aluzie numele cu care ii desemnam, adica idolii forului, caci oamenii se asociaza prin
vorbire; si numele cu care sunt desemnate diferitele obiecte de schimb se adapteaza la inteligenta
spiritelor celor mai marunte. Desi ar putea preveni echivocurile, asemenea cuvinte siluiesc totusi in-
telectul si tulbura totul, impingandu-i pe oameni in dispute sterile si nesfarsite.

Idolii teatrului Acestia provin din dogmele diferitelor filosofii si care s-au inradacinat in spirite.
Dar nu e vorba numai de doctrinele filosofice si de sectele care s-au impus in trecut, ci in general,
de toate acelea care au putut sau nu pot inca sa-si exercite influenta.

Bacon este initiatorul empirismului si senzalismului modern: simturile ne dau cunostiinte certe si
constituie izvorul tuturor cunostiintelor. Stiinta adevarata se dobandeste prin prelucrarea metodica
rationala a datelor senzoriale. Metoda are si pentru Bacon o semnificatie importanta, el insa alege
calea empirica, pe baza observatiilor, a comparatiilor si experimentelor urmeaza sa fie stabilite
enunturi generale, din care apoi, prin inductie, se poate progresa la enunturile legilor cele mai gen-
erale. Bacon nu poate fi caracterizat nici drept rationalist, nici drept empirist. Bazele metodei induc -
tive sunt puse de catre Bacon in opera sa principala " Novum organon"- "Noul organon"-, caracteri-
zata prin folosirea analizei, compartaiei, observatiei si experimentului. Lumea este considerate de
catre el ca fiind de natura materiala, iar miscarea ca o proprietate a materiei. Bacon recunoaste exis -
tenta a multiple forme de miscare si a diversitatii calitative a naturii. Accentuarea unilaterala a rolu -
lui analizei si a inductiei in cunoastere, in detrimental sintezei si al deductiei, conceperea pur analit-
ica a experimentului au conferit metodei baconiene un caracter oarecum nondialectic. Odata cu
metoda inductiva, Bacon mai preconiza si o seama de norme, care azi isi mentin rabdarea. El ne in-
deamna sa ne ferim de generalizari prea pripite fiindca altfel nu putem evita erorile. Nu aripi trebuie
sa se puna spiritului omenesc, spunea Bacon, ci plumb, caci cu prea mare usurinta se avanta in cele
mai inalte abstractiuni, pierzand orice contact cu experienta.

2. Problema voinței, rațiunii în teoria lui Spinoza.

Libertatea este un concept filosofic, a cărui semnificație ar putea fi rezumată prin sintagma
"lipsa constrângerilor".

Conceptul de libertate a avut de-a lungul istoriei utilizări multiple (uneori contradictorii). Pentru
o înțelegere corectă a semnificației acestui concept este nevoie să se cunoască contextul
(filosofic) în care a fost folosit.

Problema libertății de voință se înscrie în disputa dintre cei ce susțin liberul arbitru și cei cu ved-
eri deterministe.

În discursul lui Spinoza, această problemă filosofică se pune pe două planuri: cel divin si cel
uman, iar libertatea la cele două niveluri este subsumată unor seturi diferite de condiții.

Afirmația lui Spinoza că „totul este determinat de necesitatea naturii divine” pare să nu mai lase
loc pentru a mai vorbi despre libertate. Însă tot conform lui, „un lucru este liber când acesta ex-
istă prin simpla necesitate a naturii sale și nu este determinat de forțe externe să
acționeze”Spinoza nu opune libertății necesitatea, ci constrângerea, căci numai dacă un lucru este
constrâns să acționeze după o lege impusă, atunci acela nu este liber

Din acest punct de vedere, Dumnezeu este absolut liber deoarece se autodetermină în totalitate.

Omul lui Spinoza este într-o stare de servitute în măsura în care este determinat de circum-
stanțele externe. Acesta, pentru a fi liber, trebuie să acționeze în baza emoțiilor active, care își au
sursa în rațiune și nu în baza celor pasive, care au cauze externe. Divinitatea se reflectă în această
utilizare a rațiunii

În baza metodei matematice cunoștințele pot fi acumulate prin 4 procedee:

1. cunoștințele libere
2. acumularea neordonată nesistematizată a cunoștințelor care nu se supun unei legi
3. cunoașterea lucrurilor prin alte lucruri când noi în baza rezultatelor unei acțiuni
judecăm despre acțiune.
4. cunoașterea lucrurilor prin descoperirea genurilor.
Analizând omul ca parte componentă a naturii, el spune că sufletul și corpul sunt reciproc inde-
pendente datorită independenței ontologice a 2 atribute ale substanței. Gândirea omului depinde
de starea corpului doar la treapta cunoașterii senzoriale. Comportarea omului se află sub influ-
ența instinctelor autoconservării și a afectelor. Până când omul se supune lor, el nu este liber.
Libertatea umană constă în libertatea de sub influența acestor afecte, pasiuni. El neagă ideea lib-
ertății voinței. Din moment ce libertatea este identificată cu cunoașterea, tendința de auto-
cunoaștere devine una din tendințele omenești cele mai importante

3. Caracteristicile cunoasterii in lucrarile lui Locke

Conceptia despre cunoastere. Convingerile metafizice ale lui Locke, care dirijeaza din umbra de-
mersurile investigatiilor sale, se pot impaca, in linii mari, cu principiile directoare ale cartezianis-
mului.

In cazul lui Locke ea este constiinta individuala a omului real, care se examineaza pe sine, cu toate
reprezentanle. valorizarile si intreaga viata afectiva pe care constiinta acestuia le implica.

Considerate din punctul de vedere al originii lor, ideile simple pot fi:

1) datele unui organ de simt oarecare cum ar fi culoarea, sunetul, gustul sau alte senzatii:

2) datele mai multor organe de simt cum ar fi reprezentanle de intindere, forma, miscare:

3) datele reflexiei cum ar fi conceptele de gandire, vointa, donnta si in sfarsit

4) datele comune ale viziunii sensibile si ale reflexiei, cum sunt de exemplu reprezentanle de
placere si de durere, existenta, forta, etc.

In aceste idei nu se exprima cunostinte omenesti egale ca valoare. Ideile care provin din reflexie,
impreuna cu reprezentarile de intindere, miscare, numar, forma, soliditate, Locke le considera
drept asemenea calitati ale obiectelor care nu pot fi separate de acestea indiferent de starea aces-
tor obiecte: in comparatie cu ele, celelalte cunostinte sensibile reprezinta numai senzatiile sau im -
presiile subiectului cunoscator, cu alte cuvinte starile sale de constiinta subiective. Primele
formeaza calitatile primare - primanus - ale lucrurilor, celelalte sunt declarate calitatile lor secun -
dare “ secundanus. Calitatilor secundare le corespund in lucruri calitati primare, de obicei procese
de miscare care actioneaza asupra organelor de simt ale omului.

De cea mai mare importanta este cartea a patra Eseuri, in care este vorba despre cunoastere,
verosimil, credinta si eroare. Locke incepe aici cu constatarea ca intrucat spiritul omenesc nu are alt
obiect nemijlocit decat ideile sale, cunoasterea omeneasca se refera si ea numai la acestea. In ele in -
sele, ideile insa nu ofera inca o cunoastere. Adevarul si eroarea rezida numai in relationarea ideilor,
adica in judecau, incat Locke va considera adevarul ca si "constatarea corespondentei a doua idei".

O trasatura importanta a teoriei cunoastem a lui Locke este aceea ca face o deosebire intre stiintele
reale si stiintele ideale (precum ar fi matematica si etica).

Locke stabileste trei grade ale cunoasterii. Cea mai mare certitudine se afla in cunoasterea nemi-
jlocita contemplativa, in intuitie. Astfel este:

1) constiinta existentei proprii care este atat de luminoasa si de sigura. Incat nu are nevoie si nici nu
poate fi demonstrata.

2) A doua treapta o reprezinta cunoasterea demonstrativa, care se datoreaza unor alte reprezentari,
cu rol de mijlocitoare. Acestea au nevoie deja de a fi demonstrate.

3) Cea de a treia treapta a cunoasterii, care consta in cunoasterea sensitiva ce se sprijina pe datele
simturilor, se situeaza cat priveste gradul ei de certitudine, doar pe treapta probabilitatii.