Stoicismul este o şcoală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium (Kition) în jurul anului

300 a.Chr., în perioada elenistică a istoriei antice. Numele derivă de la un portic cu coloane, stoa
poikile (gr.: portic zugrăvit), decorat de pictorul Polygnotos cu aspecte de la distrugerea Troiei,
luptele Atenienilor cu Amazoanele şi bătălia de la Marathon. Aici îşi ţinea lecţiile Zenon şi
aveau loc discuţiile cu discipolii săi.

Zenon din Citium

Stoicismul s-a dezvoltat ca o reacţie împotriva epicurismului, având originea în filosofia cinică
fondată de Antisthene, un discipol al lui Socrate. Învăţătura centrală a stoicismului este morala
derivată din însăşi legile naturii. Acceptarea acestei evidenţe compensează durerea şi nefericirea,
împacă binele cu răul, viaţa cu moartea. O altă trăsătură constă în recomandarea iubirii faţă de
oricare alte fiinţe.

Stoa a avut o audienţă largă la gânditorii greci şi romani, cunoscând o evoluţie de mai multe
secole, în trei perioade:

• Stoa veche (300-200 a.Chr.): Zenon din Citium, urmat la conducerea şcolii de Kleanthes
din Assos şi apoi de Chrysippos.
• Perioada mijlocie (200-50 a.Chr.): Panaitios din Rodos, Antipatros din Tars, Poseidonios
din Apameia - învăţătorul lui Cicero - , Diogene din Babilon. Uneori, în această perioadă
este încadrat şi Cicero, ale cărui opere conţin multe învăţături stoice; el era însă mai
degrabă un eclectic, adept al "Noii Academii".
• Stoa târzie sau "romană" : Seneca, Epictet, Marc Aureliu.

[modifică] Filosofia stoică

Stoa a fost cel mai influent curent în filosofie din timpul imperiului roman, înainte ca învăţătura
creştină să devină religie de stat. În filosofia stoică, etica ocupă locul preponderent, în slujba
căreia se află logica şi fizica (cu sensul general de ştiinţă a naturii).

[modifică] Logica

În logică sunt cuprinse gramatica, retorica şi dialectica, urmând în esenţă principiile logicei lui
Aristotel, la care se adaugă o teorie asupra originii cunoaşterii şi criteriilor adevărului. În
concepţia stoicilor, orice cunoaştere ajunge la nivelul conştiinţei (spiritului) prin mijlocirea
simţurilor. Această teorie este în opoziţie clară cu idealismul platonician, după care spiritul este
izvorul cunoaşterii, simţurile constituind o sursă a iluziilor şi erorilor. Stoicii neagă realitatea
metafizică a conceptelor, ele nu ar avea realitate în afara conştiinţei. Întrucât cunoaşterea
înseamnă preluarea sensorială a cunoştinţei obiectelor, adevărul reprezintă corespondenţa
impresiilor noastre asupra lucrurilor. Criteriul adevărului nu poate consta în concepte, pentru că
ele sunt creaţia impresiilor noastre, el constă în senzaţia însăşi, nu poate consta în gândire, ci în
simţire. Obiectele reale creează în noi o trăire intensă, convingerea asupra existenţei lor reale,
ceea ce le deosebeşte de visuri sau închipuiri.

[modifică] Fizica

Teza fundamentală rezidă în afirmaţia profund materialistă, după care "nu există nimic
imaterial", afirmaţie derivată din teoria stoică asupra cunoaşterii pe baze sensoriale. Lumea este
una singură, nu se mai admite dualismul materie-spirit din filosofia lui Platon, lumea n-ar fi
posibilă dacă n-ar fi alcătuită din aceeaşi substanţă. Corpul şi spiritul, Dumnezeu şi lumea,
reprezintă perechi, în care fiecare acţionează unul asupra altuia. Astfel corpul - pe calea
simţurilor - produce gânduri în conştiinţă, iar spiritul determină mişcările corpului. Toate
lucrurile fiind materiale, care este atunci substanţa fundamentală din care este făcută lumea?
Stoa reia teza lui Heraclit, după care focul este elementul unic, în forma lui primordială fiind
reprezentat de Dumnezeu. Dumnezeu stă în relaţie cu lumea, aşa cum spiritul este în relaţie cu
corpul. Spiritul uman provine din focul divin (în unele scrieri denumit logos ("Cuvântul").
Astfel, fizica stoică are o trăsătură net monistă şi panteistă în acelaşi timp. Focul divin are un
caracter raţional, din care rezultă că lumea este guvernată de raţiune, ceea ce are două
semnificaţii. În primul rând în lume se poate recunoaşte un scop, şi anume tendinţa spre armonie,
frumuseţe şi echilibru. În al doilea rând, deoarece raţiune înseamnă lege, rezultă că universul este
guvernat conform necesităţii absolute de cauză şi efect. În consecinţă, individul nu poate fi liber,
el este silit să urmeze necesitatea legilor naturale.

[modifică] Etica

Etica dezvoltată de Stoa derivă din principiile proprii ale fizicei: universul este guvernat de legi
absolute care nu admit excepţii, iar esenţialul naturii umane este raţiunea. Aceste principii se
sumează în celebra maximă: "Trăieşte în acord cu natura!". Din această formulă derivă noţiunea
de virtute, cu cele patru aspecte cardinale: înţelepciunea, curajul, dreptatea şi temperanţa,
corespondând învăţăturilor lui Socrate. În timp ce în etica aristoteliană se recunoştea locul
pasiunilor în natura umană, urmând ca acestea să fie reprimate prin raţiune, stoicii cer anihilarea
pasiunilor, mergând până la ascetism ("askesis"), pentru că virtutea reprezintă unica fericire. A fi
virtuos, înseamnă a fi indiferent la durere şi suferinţă ("apatheia") şi, în acelaşi timp, doritor de
cunoaştere. De aici importanţa acordată ştiinţei, fizicei, logicei, pentru că ele reprezintă bazele
moralităţii, rădăcinile oricărei virtuţi. Omul înţelept este sinonim cu om bun. Nefericirea şi
răutăţile lumii sunt rezultatele ignoranţei. De aici recomandarea practicii filosofiei, examinării
permanente a propriilor judecăţi şi a comportamentului, pentru a putea constata dacă ele diferă
de raţiunea universală a naturii.

[modifică] Influenţa stoicismului

Filosofia stoică a influenţat şi pe unii din "părinţii bisericei" creştine ca Toma de Aquino şi
Sfântul Augustin. În timpul Renaşterii târzii, s-a dezvoltat un adevărat "Neostoicism", al cărui
reprezentant renumit a fost Justus Lipsius. Influenţa acestui neostoicism se resimte în scrierile lui
Michel de Montaigne, înainte de orientarea lui spre scepticism, şi în gândirea lui René Descartes.
Şi filosofia morală a lui Immanuel Kant este impregnată de Stoa.
Epicurismul este doctrină morală a lui Epicur şi a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii
raţionale a individului.

Termenul epicurianism este, etimologic, un substantiv format pornind de la numele lui Epicur.
Sensul extins al termenului face referire la o căutare exclusivă şi excesivă a plăcerii. În sens
strict, se referă la o doctrină a lui Epicur şi a discipolilor săi (spre exemplu, Lucreţiu), fondată pe
baza idealului de înţelepciune potrivit căruia fericirea, adică liniştea sufletului (ataraxia) este
scopul moralei; această doctrină ne învaţă să nu ne fie teamă nici de zei, nici de moarte (conform
materialismului) şi să căutăm plăcerile simple şi naturale ale vieţii (conform hedonismului).

[modifică] Istoric
Epicurianismul s-a dezvoltat în Antichitate, atât în Grecia, prin Epicur, cât şi la Roma, prin
Lucreţiu, în circumstanţe marcate de tulburări politice. Evul Mediu creştin îl va oculta şi va
contribui foarte mult la alterarea sensurilor sale, răspândind povestea epicurianului care aleargă
după satisfacţii, poveste care nesocotea idealul de înţelepciune propriu epicureismului antic.
Acesta din urmă va fi reconsiderat în perioada Renaşterii prin Montaigne şi parţial în secolul al
XVII-lea prin Gassendi şi Hobbes.

modifică] Descrierea filosofiei

Filosofia lui Epicur este constituită din trei părţi: cea canonică, ce expune regulile adevărului;
fizica (din grecescul „psysis”, «natură»), care propune o explicaţie filosofică a naturii; şi morala,
care tratează despre condiţiile vieţii fericite. Ordinea acestor trei părţi este importantă deoarece
ea corespunde sistemului lui Epicur. Etica este în fapt scopul filosofiei, care are ca fundament
fizica: ea oferă, graţie canonicii, cunoaşterea naturii, care îi va permite înţeleptului să fie fericit.

Canonica

Criteriile adevărului sunt senzaţiile, căci ele ne pun în contact cu lucrurile exterioare. Corpurile
emit particule fine («simulacre»), care întâlnesc simţurile noastre şi permit astfel reprezentarea
sensibilă. Aceasta nu este deci «subiectivă» sau înşelătoare: prin «simulacre» ea ne pune în
contact cu lucrurile. Senzaţiile repetate lasă în noi amprente care ne permit anticiparea percepţiei,
prin intermediul căreia noi putem recunoaşte obiectele.

Fizica

Urmând învăţăturile lui Democrit (sec. V î.Cr.), Epicur propune o explicaţie atomistă a naturii:
lumea este compusă din elemente materiale minuscule şi indivizibile, atomii. În starea iniţială,
aceştia se deplasează în vid şi, prin întâlnirea lor şi prin diversele lor legături, formează lucrurile
şi fiinţele. Astfel, nimic nu se naşte din nimic: tot ceea ce există nu este decât o anumită
combinaţie de atomi; de asemenea, moartea reprezintă descompunearea unui corp în elementele
sale «atomice».

Epicur este deci materialist: deoarece orice lucru este o combinaţie de atomi, orice lucru este de
natură materială. Sufletul însăşi este o compoziţie de atomi; iar ordinea lumii nu este rezultatul
unui plan raţional sau al exercitării unei inteligenţe divine, ci al hazardului. Ea s-a format prin
jocul mecanic şi orb de combinaţii atomice. Astfel, există o infinitate de lumi, iar cosmosul nu
este veşnic.
În ceea ce îi priveşte pe zei (şi ei materiali), ei există, dar, fericiţi şi independenţi, tot aşa cum vor
să ajungă şi înţelepţii, ei se dezinteresează de lume şi de lucrurile omeneşti.

Morala

În epicurianism, numai ataraxia (în limba greacă «absenţa tulburării») ca şi concepţie despre
natură poate fonda o morală autentică, eliberându-ne de mitologiile populare, de spaime sau de
superstiţiile care se alimentează în realitate din ignoranţa noastră cu privire la natura lucrurilor.

Astfel, dacă zeii sunt indiferenţi, nu avem de ce să ne temem de ei. Dacă sufletul nu este decât un
compus material din atomi, nu avem de ce să ne temem nici de călătoria lui în regatul morţii sau
în legătură cu diferitele reîncarnări, credinţe obişnuite pentru greci.

Nu avem de ce să ne temem de moarte, care este descompunerea compusului material din care
suntem alcătuiţi, corp şi suflet şi care nu este deci, decât privare de senzaţii. Moartea nu
înseamnă nimic pentru noi, căci atunci când suntem noi, ea nu este, iar când survine, noi nu mai
suntem.

Întrucât nu există lumea de dincolo, fericirea înţeleptului trebuie să se realizeze în această lume.
Senzaţia, care este criteriul cunoaşterii, este, de asemenea, şi ghidul care ne face să căutăm
plăcerea şi să fugim de durere. Această fericire va consta deci în satisfacerea plăcerilor, printre
care, acelea ale inteligenţei. Morala epicurianistă este un hedonism care nu constituie o apologie
a plăcerii şi a lipsei de măsură ci o promovare a unei juste reglementări a plăcerilor, viaţa
înţeleptului fiind temperată, contemplativă şi virtuoasă.