FILOSOFIA ELENISTĂ

ȘI IMPERIALĂ (I).
CINICII, EPICUREICII, STOICII
ȘI SCEPTICII

Introducere

P erioada elenistă începe odată cu moartea lui Ale‑

xandru cel Mare (323 î.Hr.) și sfârșește în 30 î.Hr.,
când Roma cucerește Egiptul, ultimul stat elenistic.
Este o perioadă de criză a lumii grecești, atât pe plan
social, cât și spiritual. În urma cuceririlor romane, ac‑
centul se mută de pe cetate pe imperiu, ceea ce are o
serie de consecințe asupra modului în care filosofia
se înțelege pe sine. Cosmopolitismul este dublat de
individualism și de creșterea interesului pentru practică
și etică, deopotrivă cu scăderea preocupărilor pentru
fizică, metafizică și gnoseologie. E o perioadă în care
se remarcă preponderent patru școli de filosofie: pla‑
tonismul, aristotelismul, epicureismul și stoicismul,
cărora li se adaugă două curente: cinismul și scepti‑
cismul (pyrrhonismul)1.

1
A se vedea Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 1, pp.
341–343.

63
 Cinicii
Filosofii cinici sunt o grupare filosofică nu într‑
atât de profilată precum cea epicureică ori stoică, nici
organizată ca o școală sau ca o doctrină, însă cu o oa‑
recare influență prin radicalismul ei. Întemeietorul
pare a fi Antistene (c. 445–365 î.Hr.), discipol al lui
Socrate, alături de Diogene din Sinope (c. 412–323
î.Hr.), discipol al lui Antistene2, mai cunoscut decât
acesta. Cuvântul „cinic” provine de la grecescul kynikos
(κυνικός), „ca un câine” (kyon, κύων, însemnând
„câine”).
Filosofia cinicilor accentuează detașarea și disprețul
față de tot ceea ce majoritatea oamenilor consideră
important: bogăție, faimă, proprietate, ținută, politețe
etc. Cinicii denunțau falsitatea convențiilor sociale,
prin metode dintre cele mai extravagante, și cereau
revenirea la viața simplă conformă cu natura. Despre
Diogene, de pildă, se spune că a umblat cu o lampă
aprinsă în plină zi, răspunzând, atunci când a fost în‑
trebat de ce o face: „Caut un om”3. Tot el dormea într‑
un butoi și se masturba în public4. Potrivit filosofiei
cinice, scopul vieții este fericirea, iar aceasta se obține
prin detașare și practici ascetice.

2
Pierre Hadot, Ce este filosofia antică?, p. 135.
3
Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, trad.
C. I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram M. Frenkian,
Polirom, Iași, 1997, VI, 41.
4
Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, VI,
46.

64
 Epicureismul
Epicur (342–271 î.Hr.) și‑a predat filosofia într‑o
școală întemeiată la marginea Atenei, într‑o grădină
care avea să‑i poarte numele, „grădina lui Epicur”.
Deși scriitor prolific, s‑au păstrat de la el, pe lângă
câteva fragmente, puține scrieri: Maximele fundamentale,
Testamentul lui Epicur și trei scrisori, Scrisoarea către
Herodot, Scrisoarea către Pythocles și Scrisoarea către Me‑
noiceus5.
Epicureismul vrea să ofere o soluție de ordin moral
la criza elenistă, o atitudine practică, individualistă,
în fața suferinței și morții. Doctrina se împarte în trei
părți: logica, fizica și morala, aceasta din urmă fiind
și cea mai importantă. Potrivit logicii lui Epicur, criteriile
adevărului sunt percepția, noțiunile (memoria unei
imagini) și senzațiile (plăcere și durere). Senzațiile
oferă totodată și un criteriu pentru conduită: refuzul
durerii și acceptarea plăcerii. Fizica epicureică este
materialistă, ilustrând un materialism atomist, îm‑
prumutat de la Democrit. Epicureicii susțin că atomii
cad de sus, dar nu paralel, ci au o abatere – parenklisis
(gr.), clinamen (lat.) – pentru a se ciocni unii de alții și
a forma corpuri. În acest univers înțeles mecanic nu
există cauză finală, ca la Aristotel, ci doar întâmplare.
5
A se vedea Epicur și epicureismul antic. Viața și opera lui Epicur,
fragmente doxografice, interpretare, note, trad. Andrei Cornea, ed. a
2‑a, ediție bilingvă, Humanitas, București, 2020; Epicur și Diogene
din Oinoanda, Epicurea, trad. Constantin Balmuș și Adelina Piat‑
kowski, studiu introductiv, note și comentarii de Adelina Piatkowski
Editura Științifică, București, 1999, pp. 31–124.

65
 FILOSOFIA PE SCURT

Un alt epicureic, Lucretius (94–55 î.Hr.), în Despre

natura lucrurilor, susține același materialism filosofic,
pe care se întemeiază mitul progresului: oamenii,
crede Lucretius, pot progresa într‑un univers fără
pronie și fără zei. Morala epicureică afirmă că scopul
filosofiei este ajutarea oamenilor de a afla fericirea,
care este înțeleasă ca ataraxia, seninătate a sufletului,
stare de calm și de împăcare. Contrariu al nepăsării
și indiferenței, ataraxia asigură o independență inte‑
rioară față de orice robie și plăcere.
La întrebarea „Ce se opune fericirii?”, Epicur răs‑
punde că teama de zei și teama de moarte. Fizica lui
Epicur are pretenția de a putea învinge această teamă
dublă. În primul rând, teama de zei este învinsă prin
înțelegerea universului în mod mecanicist – deși
Epicur acceptă existența zeilor, pe care îi consideră
antropomorfi, nemuritori și fericiți. Există în epicureism
un materialism fundamentat pe două principii: „Nimic
nu provine din nimic” și „Nimic nu se pierde în nimic”.
Ceea ce rezultă este o constanță a universului, o eter‑
nitate a lui6. În al doilea rând, teama de moarte este
eliminată de credința că omul se descompune, atât
sufletul, cât și trupul, în atomii din care a fost alcătuit:
„Moartea e nimic față de noi. Căci ceea ce e dizolvat
nu are senzații, iar ceea ce nu are senzații e nimic față
de noi”7.
6
Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, p. 63.
Epicur, Maximele fundamentale, în Epicur și epicureismul antic.
7

Viața și opera lui Epicur, fragmente doxografice, interpretare, note

(ediție bilingvă), trad. Andrei Cornea, ed. a 2‑a, Humanitas, Bu‑
curești, 2020, par. II.

66
 CINICII, EPICUREICII, STOICII, SCEPTICII

Sau, în versurile lui Lucretius:

Moartea e deci un nimic pentru noi și nici nu ne

privește,
Căci în ființa lui, credem că sufletu‑i pradă pieirii8.

Fericirea se dobândește prin plăceri moderate, fără

extreme, pentru ca omul să nu fie subjugat lor:

Nicio plăcere în sine nu este un rău. Dar factorii gene‑

ratori de anumite plăceri aduc necazuri care întrec de
multe ori plăcerile9.

Pentru dobândirea fericirii este nevoie de asceză

moderată și echilibrată, menită doar să domine plă‑
cerile, fără privațiuni extreme. Scopul final este do‑
bândirea ataraxiei, a seninătății, care asigură fericirea
înțeleptului.
Problema răului nu se pune pentru epicureici: într‑
un univers mecanic și materialist, răul se datorează
ciocnirilor de atomi și e pur hazard.

Stoicismul
Stoicismul, al cărui nume vine de la stoa, porticul
unde se adunau, a fost întemeiat de Zenon din Citium
(332–265 î.Hr.). A fost o filosofie foarte influentă, pre‑
zentă atât în perioada elenistă, cât și în perioada
romană sau imperială, care sfârșește în sec. VI. Cei
8
Lucretius, Poemul naturii, trad. D. Murărașu, Minerva, Bu‑
curești, 1981, III, 830.
9
Epicur, Maximele fundamentale, par. VIII.

67
 FILOSOFIA PE SCURT

mai celebri filosofi stoici sunt: Cicero (106–43 î.Hr.),

Seneca (4 î.Hr.–65 d.Hr.), Epictet (50–135) și Marcus
Aurelius (121–180). Stoicismul a avut o influență no‑
tabilă asupra Sfinților Părinți ai Bisericii.
Doctrina stoicilor este împărțită tot în trei părți,
ca la epicureici: logica, fizica și morala, aceasta din
urmă fiind, de asemenea, cea mai importantă. Logica
stoică este foarte complexă, cuprinzând teorii ling‑
vistice și gnoseologice. Unii comentatori scot în evi‑
dență silogismele ipotetice și disjunctive pe baza
cărora sunt obținute concluziile posibile valide, într‑un
fel de logică a afirmațiilor bazată pe cinci forme de
inferență:

Dacă primul este, atunci al doilea este. Dar primul este.

Deci al doilea este.
Dacă primul este, atunci al doilea este. Dar al doilea
nu este. Deci primul nu este.
Primul nu este în același timp cu al doilea. Primul însă
este. Deci al doilea nu este.
Sau primul este sau al doilea. Primul însă este. Deci al
doilea nu este.
Sau primul este sau al doilea. Însă al doilea nu este.
Deci primul este10.

Alți comentatori ai logicii stoice subliniază im‑

portanța „apercepției comprehensive”, un fel de ex‑
periență interioară a evidenței11. Percepțiile sensibile
sunt izvorul oricărei cunoașteri, fapt care îi apropie
de empirism. De exemplu, atunci când văd un cal,
10
Peter Kunzmann et al., Atlas de filozofie, p. 55.
11
Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, p. 68.

68
 CINICII, EPICUREICII, STOICII, SCEPTICII

văd calul concret, nu generalul (cabalitatea), care

nu‑i decât un nume (un fel de nominalism avant la
lettre)12.
Fizica stoicilor afirmă că universul este guvernat
de un logos al lumii, un principiu activ, indestructibil,
care amintește de focul/logosul lui Heraclit. Universul
este distrus periodic printr‑o catastrofă cosmică (ek‑
pyrosis) și regenerat apoi. Sufletul este o parte din
acest logos creator care pătrunde materia asemenea
unui foc. Prin urmare, se poate vorbi în cazul stoi‑
cismului de panteism: totul e divinitate și divinitatea
e totul. Stoicii consideră că totul e guvernat de ra‑
țiunea divină, iar divinitatea este logos‑ul, care conține
în sine rațiunile tuturor lucrurilor (logoi spermatikoi,
rațiuni seminale)13. Această idee va fi preluată și
dezvoltată în sens creștin de gândirea patristică –
de exemplu de Fer. Augustin și Sf. Maxim Mărturi‑
sitorul.
Morala stoică afirmă libertatea umană înțeleasă ca
o acceptare a necesității universale a logos‑ului. În
locul liberului arbitru, avem mai degrabă supunerea
față de această necesitate universală:

Nu căuta ca lucrurile să se înfăptuiască după cum vrei,

ci să vrei să se înfăptuiască după firea lor și tu să‑ți
găsești liniștea14.

12
Jeanne Hersch, Mirarea filozofică, p. 69.
13
Frederick Copleston, Istoria filosofiei, vol. 1, pp. 347–348.
14
Epictet, Manualul, trad. Ioana Costa, cuvânt înainte de
Andrei Pleșu, Seneca Lucius Annaeus, București, 2015, cap. 8.

69
 FILOSOFIA PE SCURT

Prin urmare, morala stoică este eroică: omul tre‑

buie să lupte pentru a înțelege și a se supune logo‑
sului divin, trebuie să practice virtuțile și să participe
astfel la destin, la pronie. Binele suprem este acordul
cu sine și cu rațiunea universală. Idealul moral al
stoicilor este renunțarea la dorințele exterioare, care
nu pot fi împlinite și nu stau în puterea noastră –
chiar dacă „oamenii doresc și imposibilul”15 – și
ajungerea la starea de nepătimire, apatheia. Este re‑
levant începutul Manualului lui Epictet, care distinge
între ceea ce stă în puterea noastră și ceea ce nu, re‑
comandând virtutea de a dori doar pe cele din prima
categorie:

Din toate cele ce sunt, unele depind de noi, altele nu

depind de noi. De noi depind gândul, avântul, pornirea,
respingerea și, într‑un cuvânt, câte sunt lucrurile noastre;
nu depind de noi trupul, proprietatea, faima, funcțiile
și, într‑un cuvânt, câte nu sunt lucrurile noastre. Cele
ce depind de noi sunt din fire libere, fără constrângeri,
fără piedici, iar cele ce nu depind de noi sunt fără vlagă,
robite, supuse constrângerilor, în voia altora. Amin‑
tește‑ți, așadar: Dacă te gândești că acelea înrobite prin
firea lor sunt libere și că cele ce aparțin altuia îți sunt
proprii, vei fi supus constrângerilor, vei jeli, vei fi tul‑
burat, îi vei ocărî și pe zei, și pe oameni. Dacă vei socoti
al tău ce este doar al tău, iar ce e al altuia, vei socoti al
altuia, după cum și este, nimeni nu te va putea strâmtora
în niciun fel16…

15
Lucius Annaeus Seneca, Despre mânie, în Scrieri filozofice
alese, trad. Paula Bălașa et al., Minerva, București, 1981, III, 2.
16
Epictet, Manualul, cap. 1.

70
 CINICII, EPICUREICII, STOICII, SCEPTICII

Virtutea este, așadar, capitală pentru fericire, iar

în acest caz, este vorba de virtutea stăpânirii de
sine prin orientarea dorinței doar către ceea ce ne
stă în putere. Eroarea apare în spațiul libertății,
acolo unde omul decide că este rău și înfricoșător
ceea ce îi apare obiectiv. Pasiunea fricii iese astfel
din ordinea rațiunii universale, producând suferință
și nefericire, tocmai pentru că stabilește răul și
binele în afara moralității17. Dar filosoful, prin dis‑
cernământul său, distinge între opiniile care trezesc
teama și realitatea obiectivă, înțelegând că teama
provine de fapt din pricina neînțelegerii realității
și interpretării ei defectuoase. Stoicul va susține cu
seninătate că „tulburările provin numai din judecata
interioară”18 și din opiniile noastre asupra realității,
iar nu din realitate, căci aceasta se supune logosului
divin:

Pe oameni îi tulbură nu ce se întâmplă, ci gândurile

lor legate de ce se întâmplă; nu este defel înspăimân‑
tătoare, de pildă, moartea (căci așa i se arăta și lui So‑
crate), ci părerea în privința morții: pentru că dacă
aceasta este înspăimântătoare, atunci și moartea este
înspăimântătoare. Așadar, ori de câte ori dăm de o
piedică, ori suntem tulburați, ori întristați, să nu punem
17
„Atitudinea morală justă va consta în a nu recunoaște ca
bun sau rău, decât ceea ce este, din punct de vedere moral, bun
sau rău și în a considera drept nici bun, nici rău, așadar indiferent,
ceea ce nu este, din punct de vedere moral, nici bun, nici rău.”
Pierre Hadot, Ce este filosofia antică?, p. 159.
18
Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși (ediție bilingvă),
trad. Cristian Bejan, Humanitas, București, 2013, IV, 3.

71
 FILOSOFIA PE SCURT

niciodată vina în seama altuia, ci doar într‑a noastră,

și anume în seama părerilor noastre19.

Problema răului, pentru stoici, se pune și este reală.

Răspunsurile țin cont de existența logos‑ului universal
și de faptul că totul este sub guvernarea lui și, mai
mult decât atât, de esența lui: (1) răul e corelativ binelui,
e necesar; fără rău, binele nu ar putea fi ceea ce este;
(2) ceea ce noi vedem ca rău, s‑ar putea ca la scară
universală să nu fie rău, ci bine.
Spre deosebire de epicureici, pentru care implicarea
socială însemna tulburare și pierderea fericirii, stoicii
considerau că cetățenii trebuie să fie activi politic și
să pună ordinea statului în acord cu rațiunea universală.
Aceasta îi asigură stoicului o detașare lăuntrică, chiar
atunci când participă la viața cetății.
Maxima stoică este „Trăiește conform naturii!”,
căci natura este logosul divin însuși, rațiunea universală.
„Pentru viețuitorul rațional, acțiunea în conformitate
cu natura e și în conformitate cu rațiunea”20.
Nemurirea sufletului rămâne o problemă soluțio‑
nată diferit: Cleanthes (c. 330–230 î.Hr.) credea că
toate sufletele omenești persistă după moarte, su‑
praviețuind până la conflagrația următoare, când
totul este resorbit în Zeu; Chrysippos (c. 281–208
î.Hr.) susținea că doar sufletele înțelepților se bucură
de această nemurire21.
Epictet, Manualul, cap. 5.
19

Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuși, VII, 11.

20

21
Bertrand Russell, Istoria filozofiei occidentale, vol. 1, trad. D.
Stoianovici, Humanitas, București, 2005, p. 278.

72
 Scepticismul
Pyrrhon (365–270 î.Hr.) l‑a însoțit pe Alexandru
cel Mare în expediția în India, fiind impresionat de
detașarea pe care gymnosofiștii hinduși o aveau față
de lume. Cu toate acestea, influența Orientului asupra
filosofiei sceptice nu trebuie supraestimată, din moment
ce filosofia greacă avea propriile ei dezvoltări asemă‑
nătoare: Democrit, de exemplu, susținuse că realitatea
în sine, cea reprezentată de atomi, era diferită de per‑
cepțiile simțurilor, considerate subiective22.
O definiție a scepticismului este oferită de Sextus
Empiricus (c. 160–c. 210), un medic care a lăsat în
scris date importante despre această mișcare filoso‑
fică:

Scepticismul este posibilitatea de a opune – prin antiteze

– atât lucrurile sensibile, cât și lucrurile inteligibile în
toate felurile, o însușire datorită căreia noi ajungem,
în virtutea forței egale de argumentare, determinată
de lucruri și aserțiuni opuse, mai întâi la suspendarea
judecății și, apoi, la netulburare23.

Pentru Pyrrhon, indiferența este cuvântul de ordine

care, exprimând detașarea și îndoiala, merge până la
o extravaganță a faptelor devenită proverbială. Se
spune astfel despre Pyrrhon că a trecut indiferent pe
22
A se vedea Pierre Hadot, Ce este filosofia antică?, pp. 124–
125.
23
Sextus Empiricus, Schițe pyrrhoniene în trei părți, în Opere
filozofice, vol. I, trad. Aram M. Frenkian, Editura Academiei Re‑
publicii Socialiste România, București, 1965, I, 8 (subl. în orig.).

73
 FILOSOFIA PE SCURT

lângă maestrul său, Anaxarchos, căzut într‑o mlaștină,

fără să‑l ajute – atrăgând laudele acestuia pentru „in‑
diferență și lipsă de compătimire”. Tot el, rămas singur
după plecarea auditorilor, continua să vorbească24.
Prin abținerea (epoche) de la orice judecată în fața rea‑
lității, despre care nu se poate afirma nici adevărul,
nici falsul, pentru că nici rațiunea, nici simțurile nu
pot să ni le ofere cu certitudine, scepticul ajunge la o
stare de liniște, ataraxia. Pyrrhon afirma că

…nu există nici frumosul, nici urâtul, nici dreptatea,

nici nedreptatea. La fel, cu privire la toate lucrurile sus‑
ținea că nu există nimic cu adevărat și că oamenii
săvârșesc fapte în conformitate cu obiceiul și cu con‑
venția, că orice lucru nu‑i mai mult într‑un fel decât
într‑altul25.

Unul dintre sceptici, Enesidem (c. sec. I î.Hr.), vor‑

bește despre 10 moduri de îndoială, bazate pe: (1) de‑
osebirile dintre animale în fața durerilor și plăcerilor;
(2) diferența dintre felul de a fi al oamenilor; (3) de‑
osebirile produse de diferite simțuri; (4) schimbarea
în stările noastre fizice și psihice; (5) diferențele dintre
convențiile sociale și modurile de trai ale diferitelor
popoare; (6) multitudinea amestecurilor și participă‑
rilor, potrivit cărora orice apare amestecat cu lumină,
umezeală, cald, frig etc.; (7) distanțele și pozițiile fac
ca lucrurile să pară altfel decât sunt (cele mari pot
24
Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, IX,
63.
25
Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, IX,
61.

74
 CINICII, EPICUREICII, STOICII, SCEPTICII

părea mici, de pildă); (8) deosebirile provocate de

cantitățile și calitățile lucrurilor care, modificate,
schimbă valoarea lor (vinul cu măsură întărește, dar
prea mult e dăunător); (9) diferența dintre ceea ce e
continuu și ceea ce e rar și neobișnuit face ca oamenii
să aibă percepții diferite: un cutremur e neobișnuit
pentru unii, obișnuit pentru cei ce locuiesc într‑o zonă
în care se produce des; (10) relația dintre lucruri (ușor
și greu, puternic și slab, mai mare și mai mic, sus și
jos26). Acestor moduri le‑au mai fost adăugate încă 5
de către Agrippa, împotriva filosofilor dogmatici: (1)
părerile filosofilor se contrazic; (2) deducția merge la
infinit; (3) lucrurile sunt în relație unele cu altele, de
aceea nu le putem înțelege fără acest relativism; (4)
unele demonstrații postulează principii nedemons‑
trabile, dar alții ar putea să facă altfel; (5) deducția
poate apela la un cerc vicios27.
Se justifică astfel, în opinia scepticilor, îndoiala sur‑
venită din pricina „nepotrivirii dintre lucrurile sensibile
și cele inteligibile”, ceea ce conduce la abținerea de
la a le judeca28 și la un fel de ieșire din filosofie. Re‑
zultatul este ataraxia, starea de liniște, care nu poate
fi dobândită decât cu un efort apreciabil, ce presupune
despuierea omului de sine; însă, așa cum îi răspunde

26
Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, IX,
79–88; a se vedea și Sextus Empiricus, Schițe pyrrhoniene în trei
părți, I, 36–39.
27
Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, IX,
88–89.
28
Sextus Empiricus, Schițe pyrrhoniene în trei părți, I, 29.

75
 FILOSOFIA PE SCURT

Pyrrhon unui om care‑l criticase pentru că se arătase

înspăimântat de un câine rău,

…nu‑i ușor să te despoi de orice slăbiciune omenească,

dar trebuie să ne silim din toate puterile să luptăm îm‑
potrivă prin fapte dacă se poate, iar nu prin vorbă29.

Modul de viață propus de sceptici este unul simplu,

nefilosofic, urmând obiceiurile, legile locului și dis‑
pozițiile naturale30.

29
Diogenes Laertios, Despre viețile și doctrinele filosofilor, IX,
66.
30
Pierre Hadot, Ce este filosofia antică?, p. 171.

76