TEMA IV

ONTOLOGIA

1. PROBLEMATICA ONTOLOGIEI; CONCEPTELE DE EXSITENŢĂ

ŞI DEVENIRE

1.1. Problematica ontologiei; metafizică şi ontologie

Termenul de ontologie datează propriu-zis de la începutul secolului al XVII-lea; a fost introdus de
filosoful german Goclenius (1613), folosit apoi de J. Clauberg (1659) şi popularizat de Chr. Wolff (1679-
1754). Etimologic, conceptul de ontologie derivă de la termenii greceşti "ontos" (fiinţă, existenţă) şi
"logos" (ştiinţă, teorie); generic el semnificând "teoria existenţei". Ontologia, domeniu fundamental al
reflecţiei filosofice, urmăreşte să surprindă fundamentele (principiile) existenţei, să formuleze supoziţii
asupra universului fizic şi social-uman, să identifice, delimiteze şi clasifice nivelurile şi formele
esenţiale de manifestare, de expresie ale acesteia.
Aristotel o numea "filosofie primă" şi îi atribuia drept obiect de studiu "existenţa ca existenţă"; în
lucrarea "Metafizica", gânditorul grec preciza: "Există o ştiinţă care consideră atât Fiinţa ca fiind, ca şi
proprietăţile ei esenţiale. Ea nu se confundă cu nici o ştiinţă specială, căci nici una din acestea nu
consideră Fiinţa ca atare în general, ci fiecare din ele îşi asumă o parte din ea şi examinează însuşirile
ei" ["Metafizica", 1965, p. 125]; ulterior ea a primit denumirea de "metafizică", după lucrarea sa cu
acelaşi nume, şi în care trata asemenea problematică. Stagiritul privea această "filosofie primă" ca
ştiinţă a primelor principii şi cauze sau ca teorie a "existenţei ca existenţă", ştiinţă a principiilor
fundamentale ale existenţei şi cunoaşterii; în această accepţie, metafizica cercetează principiile,
procesele şi forţele răspunzătoare de tot ceea ce există. Definiţii date fie dintr-o perspectivă ontologică,
fie într-o manieră gnoseologică. Sinteza acestora s-a topit într-o altă definiţie mult mai ambiţioasă şi, de
asemenea, mai uzitată: metafizica ca ştiinţă a absolutului, care transcende realitatea sensibilă şi legile ei,
sondând profunzimea şi complexitatea realităţii suprasensibile, eterne, infinite, necondiţionate. Spre
deosebire de ştiinţele particulare care studiază segmente ale realităţii, în ce au ele particular, specific,
metafizica aristotelică îşi propune ca domeniu cele două paliere ale existenţei: existenţa ca existenţă –
analiză ce implică sistemul categorial cu care operează obişnuit ontologia, şi existenţa ca Fiinţă
supremă care se află la originea oricărei realităţi, studiată de teologie, ca doctrină a existenţei în gradul
cel mai înalt. Fapt ce-l determină pe M. Florian să definească metafizica ca "ştiinţă a realităţii superioare
sau a esenţei imateriale (spirituale) a lumii (… ) ştiinţa Absolutului, Necondiţionatului şi Infinitului"
["Metafizică şi artă", 1992, p. 19].
Mai târziu, Şcoala lui Wolff, influentă în Europa secolului al XIX-lea, a structurat metafizica în:
ontologie – studiul existenţei ca existenţă; cosmologie – teoria universului material; psihologia raţională
– teoria sufletului; teologia raţională – teoria despre D-zeu.
Metafizica, considera I. Kant, este o cunoaştere teoretică de acelaşi rang cu matematica, o
cunoaştere filosofică pură, detaşată de experienţă, "(…) o cunoaştere a priori, izvorâtă din intelectul
pur şi din raţiunea pură" ["Prolegomene la orice metafizică viitoare", 1987, p. 57], cu vocaţia
aprehendării transcendentului imuabil şi etern, dar natural.
Preocupat de originea metafizicii, H. Bergson îi subliniază critic caracterul speculativ: "Metafizica s-a
născut în ziua în care Zenon din Eleea semnala contradicţiile inerente mişcării şi schimbării, aşa cum
le prezintă inteligenţa (…) În felul acesta, metafizica a ajuns să caute realitatea lucrurilor dincolo de
timp, dincolo de ce se mişcă şi se schimbă, în afara celor percepute de simţurile şi conştiinţa noastră.
Din acel moment ea nu putea fi decât (…) o construcţie ipotetică" ["Introducere în metafizică", p. 18].
Filosofia contemporană ne oferă trei forme de metafizică mai importante, care, într-un fel sau altul, îşi
au izvoarele în metafizicile tradiţionale: platoniciană, carteziană şi hegeliană. Astfel putem vorbi de:
a) metafizica inductivă (proprie secolelor XIX-XX, reprezentată de H. Lotze, Ed. von Hartmnn, W.
Wundt, O. Kulpe, A. Muller, A. Whitehead etc.) – are ca punct de plecare experienţa, asupra căreia se
pronunţă cu probabilitatea specifică cunoaşterii pozitive; refuză omului o poziţie privilegiată în
univers, fiinţa umană - potrivit opiniei lui Lotze – nu mai poate fi gândită ca un "microcosm", punct de
confluenţă a tuturor elementelor şi esenţelor;
b) metafizica intuiţionist-iraţionalistă – care se dezvoltă pe trei direcţii: 1. metafizica intuiţionistă de tip
bergsonian – în concepţia căreia intuiţia, originată în Eu, în propria persoană, devine o dilatare a intuiţiei
sensibile, a sentimentului, a instinctului, pentru a fi în contact direct cu absolutul, care semnifică viaţa,
durata, devenirea şi conferă o ordine superioară realităţii; 2. filosofia existenţei – cu accente pe trăirile
1
personale, atitudinile estetice şi etico-religioase ale individului, pe viaţa umană în general (Heidegger –
întrebarea fundamentală a metafizicii: "De ce este fiinţare şi nu nimic?"); 3. fenomenologia – centrată pe
intenţionalitatea conştiinţei şi consideră că numai Eul sau conştiinţa constituie liantul dintre fenomen
şi realitatea absolută (M. Ponty, M. Scheler, Husserl); c) metafizica problemelor – metafizica trebuie
să aducă clarificări, să contribuie la înţelegerea problemelor insolubile pentru conştiinţa umană [vezi I.
Nuredin, "Fundamente ale filosofiei", 2000, p. 59-65].
Inventarul problematic al metafizicii depăşeşte pe cel care priveşte existenţa noastră cotidiană,
determinată spaţio-temporal şi surprinsă în concepte, metafizica constituie o constantă a gândirii
filosofice, o permanentă căutare de descifrare a misterului existenţei (vezi L.Blaga), de cunoaştere a
Absolutului.

1.2. Conceptele ontologiei

Parte a metafizicii, ontologia studiază principiile, nivelurile şi formele fundamentale de existenţă, se

străduie să argumenteze dacă existenţa este materială sau ideală, unică şi unitară, contradictorie şi
multiplă, veşnică sau creată, ordonată şi determinată sau haotică şi nedeterminată, raţională sau/şi
iraţională, cu sens sau/fără sens. Răspunsurile date sunt exprimate cu ajutorul unor categorii filosofice
precum existenţă şi nonexistenţă, fiinţă şi nefiinţă, materie şi spirit, esenţă şi aparenţă, mişcare şi
repaus, calitate şi cantitate, necesitate şi întâmplare, cauză şi efect, devenire şi echilibru, spaţiu şi timp,
finit şi infinit, relativ şi absolut etc. Conceptele ontologice, remarca Aristotel, sunt "conceptele cele mai
generale ce exprimă realităţi de sine stătătoare, constante absolute ale «fiinţei» şi «cunoaşterii»".
Nae Ionescu, în cunoscuta lucrare "Curs de metafizică", dintr-o perspectivă sinonimică, subliniază
cinci concepte esenţiale explicaţiei metafizice (ontologice): 1. conceptul unei lumi din afară (lumea
obiectivă – s.n.); 2. conceptul subiectului, adică a unei existenţe cunoscătoare a acestei lumi din afară
(existenţa subiectivă – s.n.); 3. conceptul posibilităţii legăturii dintre aceste lumi, lumea obiectivă şi
lumea subiectivă (relaţia, conexiunea, interdependenţa, structuralitatea – s.n.); 4. conceptul unei lumi
care depăşeşte obiectele spre esenţial (esenţa, eternitatea, transcendenţa s. n.); 5. conceptul unei lumi
care este însăşi lumea reală, care suprimă opoziţia subiect-obiect, adică universul.

1.2.1. Conceptul de existenţă

Categorie centrală a ontologiei, concept de maximă generalitate, nedeterminat, existenţa este

echivalentă cu propriul său concept (nu se poate defini prin recurs la genul proxim şi diferenţa
specifică).
Etimologic, categoria de existenţă (fiinţă) derivă de la verbul "a fi", ea a luat naştere din forma
substantivată a verbului "a fi" sau "a exista". Acest verb are cel puţin cinci accepţii: 1. faptul de a exista,
de a fiinţa ("Moldova este o ţară în centrul Europei"); 2. apartenenţa unui element la o clasă ("Oknița este
un oaraș al Moldovei"); 3. incluziunea unei clase într-o altă clasă ("Omul este o fiinţă raţională"); 4.
atribuirea unei calităţi, însuşiri unui obiect, fenomen sau proces ("Personalitatea este o caracteristică a
individului"); 5. semnifică un raport de identitate ("B.Akunin este pseudonimul scriitorului G.
Chkhartishvili").
Existenţa sau fiinţa o găsim exprimată fie prin conceptul de physis (primar, permanent, fundamental)
la greci, fie prin conceptul de natură (a se naşte, a proveni) la latini. În istoria gândirii filosofice,
regăsim puncte de vedere diverse şi chiar contradictorii, unele susţineau realitatea existenţei, alţii o negau
susţinând primatul nonexistenţei: Ionienii (sec. VII-VI î.Hr. – Heraclit, Thales, Anaximandru,
Anaximene) afirmă primatul existenţei prin principiul lor cosmologic "nimic nu se naşte din nimic";
Eleaţii (sec.VI-V î.Hr. – Parmenide, Zenon, Xenofan, Melissos) îi continuă pe ionieni - "Existenţa există,
nonexistenţa nu există. Totul este unul"; Melissos - "Veşnic era, ceea ce era, şi veşnic va fi (…), în nici
un chip nu s-ar fi putut naşte ceva din nimic"; Democrit (sec.V-IV î.Hr.) face un prim pas spre o
interpretare realistă: "Atât existenţa (plinul, atomii) cât şi nonexistenţa (vidul, spaţiul gol) există"; Sofiştii
(sec.V-IV î.Hr. – Protagoras, Prodicos, Gorgias) au o poziţie ambiguă, demonstrată sugestiv de Gorgias;
în lucrarea "Despre nefiinţă sau natură", el scria: "Nimic nu există. Dacă există, este incognoscibil. Dacă
e cognoscibil, nu poate fi comunicat. Dacă se susţine că existenţa este cognoscibilă, adică gândită, ar
trebui ca lucrurile gândite să existe şi nonfiinţa să nu existe (…) dar nu este aşa. A fi nu înseamnă a fi
gândit, şi lucrul gândit nu înseamnă existenţă. Dacă existenţa nu este un lucru gândit, însemnă că ea
nu poate fi cunoscută"; Aristotel (sec.IV î.Hr.) – dacă în lucrarea "Fizica", argumentul existenţei era
simpla evidenţă, perceptibilitatea, "demonstraţia physis-ului fiind un nonsens", în capitolul IV din
2
"Metafizica", el depăşeşte viziunea empirică; pentru gânditorul grec, existenţa se identifică cu ceea ce
este comun la toate lucrurile, cu ceea ce este cel mai propriu caracter al lucrurilor; existenţa nu este
un gen, ci echivalează cu Unul, cu totalitatea, depăşind orice conceptualizare; ea devine sursa
cunoaşterii şi înţelegerii tuturor lucrurilor; din această perspectivă gnoseologică, existenţa devine
sinonimă cu adevărul, iar nonexistenţa, cu falsul; existenţa, în concepţia aristotelică, are următoarele
semnificaţii: de adevăr, de accident (ipostază care nu interesează nici o ştiinţă), de posibilitate şi act
(sursă inepuizabilă a transformării, devenirii) şi de suport ontic al categoriilor; existenţa se stratifică
piramidal, pe multiple paliere, de la existenţa însăşi (generică) până la cea mai înaltă formă concretă
de organizare – omul; Toma d’Aquino (sec. XIII - "De vertae") consideră că adevărul şi existenţa sunt
identice; fiecare lucru are atâta adevăr câtă existenţă are; Hegel (sec. XVIII-XIX) precizează că
existenţa se obiectivizează în ideea absolută, după raţionamentul: "tot ce este real este raţional, tot ce este
raţional este şi real"; H. Bergson (sec. XIX-XX) subliniază că neantul nu are suport ontic, este o
pseudoidee, o noţiune care se distruge singură; ea devine operaţională numai la "înlocuirea a altceva";
Wittgenstein (sec. XIX-XX) remarcă sinonimia celor doi termeni, afirmaţiei (existenţei) şi negaţiei
(neantului) îi corespund aceeaşi realitate, fiinţa pură şi neantul pur sunt aceleaşi lucruri; Heidegger (sec.
XIX-XX) – în lucrarea "Fiinţă şi timp"- îşi expune poziţia faţă de conceptele fundamentale ale
metafizicii (ontologiei), fiinţă (lămurirea ei fiind misiunea fundamentală a ontologiei) şi nefiinţă:
"nimicul în sensul de nonfiinţare, de materie care nu şi-a primit forma, de materie care nu-şi poate da
sieşi forma pentru a deveni fiinţare dotată cu formă (…) Caracterul de fiinţă este atribuită acelei
configuraţii care configurează şi se prezintă ca atare în figură (ceea ce se oferă vederii)" ["Fiinţă şi
timp", 1994, p. 28-29]; existenţa constituie un concept indefinibil; existenţa nu este, existenţa există;
omul, ca semn al existenţei, întăreşte ideea că nu se poate vorbi de existenţă fără a ne raporta la
existenţa umană; esenţa omului rezidă în existenţă; dintre toate componentele existenţei, numai omul
există, celelalte entităţi sunt; această dimensiune specifică fiinţei umane semnifică modalitatea de a fi,
capacitatea sa de a depăşi existentul prin proiect şi libertate de acţiune; J.P. Sartre (sec. XX)
reconsideră dialectica existenţă-esenţă; nu esenţa precede existenţa, cum susţinuse Platon, ci existenţa
precede esenţa, omul fiind rezultatul acţiunii sale, al propriului său proiect; fiinţa există şi neantul nu
există, fiinţa nu are nevoie de neant; neantul îşi ia fiinţa de la fiinţă, urmează acesteia, ele nu sunt
antinomice, ci complementare; H. Marcuse (sec. XX) – în lucrarea "Gândirea negativă"- nota: "Fiinţa
este mai bună decât nefiinţa"; aceasta din urmă nu se identifică cu nimicul, ci desemnează
potenţialitatea care ameninţă fiinţa cu distrugerea; C. Noica (sec.XX) aduce clarificări asupra celor
două ipostaze lingvistice sub care apare termenul pus în discuţie: "(…) prima calitate în lucruri (res) este
aceea de a fi «lucruri» (realuri), adică de a se realiza, intrând în existenţă (…) existenţa nu poate fi o
calitate, adică un fel de a fi, ea este faptul de a fi" ["Douăzeci şi şapte trepte ale realului", p. 81], iar în
"Devenirea întru fiinţă" preciza: "Numim fiinţă principiul lăuntric al oricărui lucru care-l face să se
deschidă şi să rămână (…) împlinit (…) şi pus în rost după felul lui (…)" ["Devenirea întru fiinţă",
1981, p.182]; fiinţa, la Noica, are două înţelesuri: fiinţa care generează (fiinţa care integrează, fiinţa în
genere) şi fiinţa în lucruri, însă lucrurile nu se confundă cu fiinţa, dar fiinţa nu poate exista fără lucruri;
iar în "Sentimentul românesc al fiinţei", relevă modulaţiile fiinţei puse în valoare de rostirea
românească, de plasticitatea limbii noastre: fiinţa neîmplinită ("n-a fost să fie"), fiinţa suspendată ("era să
fie"), fiinţa eventuală ("va fi fiind"), fiinţa posibilă ("ar fi să fie"), fiinţa intrării în fiinţă ("ar fi să fie"),
fiinţa săvârşită, consumată, împlinită ("a fost să fie") ["Sentimentul românesc al fiinţei.", 1978, p. 63];
omul este singura fiinţă purtătoare de orizont şi înzestrată cu conştiinţa nelimitării; existenţa se corelează
cu inexistenţa, "Fiecare lucru aduce neantul său şi tocmai de aceea inexistenţa s-ar putea dovedi (…)
deopotrivă de definitorie pentru lucruri ca şi existenţa lor" ["Douăzeci şi şapte trepte ale realului", 1969,
p. 85]; M. Vulcănescu (sec. XX) priveşte existenţa drept o calitate "(…) o însuşire generală a
lucrurilor" ["Dimensiunea românească a existenţei", 1991, p. 87]; fiinţa are două însuşiri: faptul de a fi
şi felul de a fi; orice lucru despre care vorbim – este, nu există nefiinţă, nefiinţa constituie o componentă a
existenţei, între ele există doar o barieră convenţională, "vamă", pe care dacă o plăteşti, o treci.
Generic, conceptul de existenţă exprimă faptul că obiectele sunt, există, fiinţează; desemnează, la
nivel ontic, realitatea, lumea, universul (incluzând obiectele materiale şi spirituale, fenomenele psihice,
creaţiile spirituale şi artistice, relaţiile sociale, produsele tehnice, plăsmuirile religioase), tot ce are
proprietatea de a exista. În acest sens, Heidegger nota: "Termenul «existenţă (Dasein)» înseamnă
atât subzistenţa conştiinţei cât şi subzistenţa lucrurilor" ["Fiinţă şi timp, p. 195].
Or, atributul existenţei îl are nu numai ce s-a împlinit, ci şi ce aparţine zonei posibilului, ceea ce nu s-a
înfăptuit încă dar, necontravenind legilor existenţei, s-ar putea înfăptui. În literatura de specialitate, pentru
nuanțarea acestui fapt sun folosite categoriile «existenţă actualizată» și «existenţă potențială».
3
1.2.2. Existenţă şi devenire; existenţă şi conştiinţă

Conceptul de existenţă îşi dezvăluie toate determinaţiile, îl înţelegem mai bine dacă îl raportăm la alte
concepte care desemnează realităţi contradictorii dar complementare: existenţă şi devenire, existenţă şi
conştiinţă.
a) În timp ce existenţa pune în evidenţă ceea ce durează, ceea ce are stabilitate; devenirea,
dimensiune a existenţei, se explică prin articularea existenţei cu nonexistenţa, indică schimbarea,
transformarea, variabilitatea, procesualitatea, trecerea de la ceva la altceva. Realitate surprinsă de
"metafora focului" heraclitian care simbolizează devenirea, curgerea universală. Hegel a privit devenirea
ca unitate a existenţei şi nonexistenţei, ca o permanentă trecere de la nonexistenţă la existenţă şi
invers. Nonexistenţa semnificând în acest ciclu momentul care delimitează faza destructurării de cea a
restructurării, momentul de configurare a unei noi identităţi.
Devenirea implică trei planuri: ascendent (progres), acelaşi plan de complexitate, descendent
(regres).
Conceptul de progres, în plan social, desemnează o transformare amplă, indusă în sistemul social
global sau subsistemele acestuia în concordanţă cu un set de valori sociale general acceptate. El are
determinaţii axiologice, fiind impregnat de aspiraţiile umane şi legat de proiectarea viitorului. Progresul
nu denotă o înaintare fără limite (vezi "teoria creşterii zero"), ci urmărirea echilibrării sistemului bio-
socio-uman, respectarea măsurii omului şi a specificului cultural al diverselor comunităţi umane.
Progresul este efectul acţiunii concertate a următorilor factori: a) dezvoltarea forţelor de producţie,
cibernetizarea şi informatizarea producţiei; b) dezvoltarea ştiinţei şi cercetării ştiinţifice, a culturii şi
tehnologiei; c) perfecţionarea relaţiilor interumane; d) perfecţionarea funcţionalităţii instituţiilor
sociale; e) creşterea nivelului de trai şi calităţii vieţii; f) amplificarea gradului de libertate individuală
şi colectivă.
Se poate vorbi atât de un criteriu al progresului ("umanizarea istoriei"), cât şi de o lege a
progresului ("ceea ce se câştigă în extensiune se pierde în profunzime"). În ciuda caracterului său
contradictoriu, societatea are, în general, o tendinţă ascendentă, progresul este infinit; asta a condus, în
opinia lui A.Toffler, la succesiunea celor trei valuri în dezvoltarea societăţii: civilizaţia agricolă,
civilizaţia industrială, civilizaţia informaţională.
b) Prin corelarea dintre existenţă şi conştiinţă se pun în evidenţă cele două domenii ale existenţei: 1.
existenţa materială (obiectivă) şi 2. existenţa spirituală (ideală);
Existenţa materială (obiectivă), materia este definită de Şt. Lupaşcu, în lucrarea "Logică şi filosofie",
prin exterioritate (în afara conştiinţei), independenţă (faţă de conştiinţă), supunere la legi naturale,
posibilitatea de a fi dată în senzaţii [Apud "Logica dinamică a contradictoriului", 1982, p. 24].
Existenţa subiectivă (spirituală), existenţa conştientă de sine şi de lume, care-şi dă seama de propria
identitate în raport cu mediul şi celelalte fiinţe, este identică cu conştiinţa, dependentă de prima
(existenţa materială), este o proprietate, o funcţie a acesteia. Conştiinţa nu poate fi separată de lumea
obiectivă, ea este prinsă în această lume, aşa cum şi ea prinde lumea. Ambivalenţa obiectiv-subiectiv
constituie structura ontologică a fenomenelor conştiente. Conştiinţa constituie o formă superioară de
organizare şi reflectare psihică a realităţii; ea subsumează procese cognitive, afective şi voliţionale. Se
poate spune că memoria, atenţia, cunoaşterea, inteligenţa, sensibilitatea, percepţia, Eul, conştiinţa
morală, conştiinţa de sine sunt modalităţi conştiente ale vieţii noastre psihice [H. Ey, "Conştiinţa",
1983, p. 57]. Organizarea sa relevă trei niveluri: inconştientul, conştiinţa ca actualizare a experienţei
trăite (conştiinţa trăirii) şi conştiinţa ca sistem al persoanei (conştiinţa de sine). Reflectarea conştientă
presupune raţionalitate, reprezentarea anticipativă a rezultatelor viitoarelor acţiuni, intenţionalitate,
dirijarea activităţii spre atingerea anumitor scopuri şi responsabilitate faţă de actele proprii.
Psihicul uman este conceput ca fiind stratificat pe trei niveluri: Sinele (organizat în jurul
instinctelor: tendinţe, înclinaţii, dorinţe obscure, apetituri, preferinţe; în majoritate manifestări
instinctuale a căror realizare uneori este reprimată sau amânată; fapt ce duce la acumularea de
tensiuni interioare, energii rebele), Eul (structura conştientă şi coerentă a persoanei; este rezultatul
echilibrului dintre Sine şi Supraeu, un compromis între pulsaţiile iraţionale ale Sinelui şi convenţiile
sociale, morale, religioase, culturale etc. ale Supraeului), Supraeul (conţine în sine ipostazele
principiului realităţii: idealul social şi idealul moral, care cenzurează energiile care tind să se
obiectiveze). Psihanaliza lui Freud semnalează conflictul permanent între Eros şi Thanatos, între
4
principiul plăcerii şi principiul realităţii, cele trei niveluri de organizare ale psihicului uman: inconştient
(vise, nevroze, acte ratate), preconştient (care stă ca un ecran între "sistemul inconştient şi conştiinţă"),
conştient.
Aflaţi pe poziţii diferite, chiar polemice faţă de Freud, A. Adler (1870-1937) dezvoltă ideea de
inconştient social, iar C.G. Jung (1875-1961) are în vedere conceptul de inconştient colectiv (ce se
referă la arhetipuri, modele simbolice, scheme imaginative, pattern-uri comportamentale – zestre
ereditară moştenită istoric şi asimilată cultural ce condiţionează psihicul individual. Jung considera
că, în dezvoltarea psihică şi adaptarea socială a fiecărui om, sunt active o serie de componente
arhetipale (forme sau imagini de natură colectivă): Sinele (potenţialităţi arhaice ale specie); Eul
(identitatea personală conştientă); persoana (arhetipurile de conformare socială, rolurile asumate pe
arena publică, care asigură integrarea şi succesul); umbra (energii şi conţinuturi refuzate, ascunse);
anima (feminin) şi animus (masculin), principii asimilate ca imagini ale sufletului despre sexul opus
După criteriul suportului (agentului), conştiinţa poate fi individuală (care se dezvoltă în decursul
ontogenezei fiecărui om, reprezentând reflectarea propriei sale existenţe, a condiţiilor specifice
individuale de viaţă, activitate, educaţie) sau colectivă (socială), după domeniul reflectat, putem vorbi de
conştiinţă filosofică, conştiinţă ştiinţifică, conştiinţă politică, conştiinţă economică, conştiinţă morală,
conştiinţă juridică, conştiinţă religioasă.
Conştiinţa are următoarele caracteristici: a) caracter ideal (imaterial); b) caracter subiectiv (depinde
de nivelul dezvoltării analizatorilor, experienţa, gradul de educaţie şi cultură al agentului cunoscător); c)
intenţionalitatea  orientarea conştiinţei spre ceva anume; d) reflectare anticipativă, caracter creator –
un mijloc de proiectare a idealurilor şi aspiraţiilor; e) starea de memorie – conştiinţa face legătura dintre
segmentele temporale: prezent, trecut şi viitor, exprimă identitatea Eului pe axa timpului; f) reprezintă o
"cunoaştere a cunoaşterii" – omul ştie că ştie sau că nu ştie; g) caracter social – permite proiecţia
omului ca fiinţă socială, datorită limbajului ca formă de comunicare.
Conştiinţa are un semnificativ rol social demonstrat de funcţiile sale: cognitiv-explicativă,
comunicaţională, axiologică, normativă, de adaptare a individului la realitate.

1.2.3. Domenii şi niveluri ale existenţei

Existenţa relevă două domenii fundamentale: 1. existenţa naturală cu două paliere de organizare –
existenţa nevie (anorganicul) şi existenţa vie (biologicul) şi 2. existenţa socială (existenţa materială şi
existenţa spirituală).
Privind nivelurile de organizare, punctele de vedere sunt mult mai numeroase: L. Blaga distingea cinci
structuri ontologice ale universului – cristalele, plantele, animalele, fiinţa umană, fiinţa divină; Şt.
Lupaşcu se oprea cu analiza numai la lumea viului, punând în evidenţă trei niveluri – celula, organismul,
societatea; J.G. Miller ("Sistemele vii"), manifestând aceeaşi predilecţie pentru domeniul viului, stabile
şapte niveluri ierarhice – celula, organul (care are capacitatea de a înlocui celule moarte), organismul
(prilejuieşte învăţarea, relaţionarea între organisme), grupul (face posibilă o activitate cooperativă şi
dezvoltarea strategiilor de obţinerea hranei şi informaţiei), organizaţia (cu un statut al persoanei şi cu
dezvoltarea relaţiilor interpersonale), societatea (pe bază de înrudire, tipuri de guvernare, dezvoltarea
ştiinţei, artei şi tehnologiei), sistemul supranaţional (permite dezvoltarea organismelor internaţionale de
rezolvare a conflictelor între naţiuni); Gh. Lukacs (în "Ontologia existenţei sociale") remarca, în
ordinea complexităţii, trei niveluri: anorganicul, biologicul, social-istoricul; niveluri distincte dar relativ
independente; în concluzie, ne vom opri analiza asupra nivelurilor (zonelor) mai semnificative: natura,
societatea şi cultura.
Natura (universul fizic, natural) se constituie dintr-un ansamblu de sisteme şi niveluri materiale,
fizice şi biologice, se instituie ca o existenţă primară, primordială în raport cu omul şi societatea: o
existenţă necondiţionată, fiind în sine şi pentru sine.
Societatea delimitează existenţa ce poartă amprenta omenescului, ia naştere în procesul acţiunii
omului. Este alcătuită din: a) infrastructură (ansamblu de relaţii dintre om şi natură); b) structură
(relaţiile între indivizi, grupuri şi categorii sociale, de natură economică, politică, juridică, morală,
profesională, religioasă etc.); c) suprastructura (sistemul instituţional corespunzător). Elementul de
structură fundamental, chintesenţa întregului domeniu existenţial al societăţii îl reprezintă omul,
punctul de intersecţie a obiectivului cu subiectivul.
Realitatea umană este duală – energetică şi informaţională; cu alte cuvinte, societatea este alcătuită
din două categorii de sisteme: 1. sisteme energetice – producţia şi circulaţia de bunuri ce satisfac nevoi

5
materiale; 2. sisteme informaţionale – producerea şi circulaţia de semnificaţii, modele, valori care
satisfac nevoi spirituale.
Din perspectivă ontologică, munca deţine o poziţie privilegiată, ea determinând trecerea de la existenţa
biologică la cea socială. Hegel (în "Fenomenologia Spiritului"), afirmă că forma originară a praxisului
cultural este munca.
Munca, prin esenţa ei, defineşte o relaţie dintre om (societate) şi natură, presupune atât o relaţie
anorganică (unealtă, materie primă, obiectele muncii), cât şi organică; trecerea de la un domeniu de
organizare la altul se realizează prin intervenţia omului. Acest tip de activitate permite înţelegerea
genezei umanităţii, se află la originea formării societăţii, primei diviziuni a muncii, apariţiei
limbajului, reflectării conştiente a realităţii, umanizării omului. Instituirea teleologică, ca voinţă
îndreptată spre satisfacerea unor trebuinţe (preponderent vitale – hrană, adăpost, apărare) marchează
punctul de plecare spre edificarea existenţei sociale, face trecerea de la existenţa în sine la existenţa
pentru sine a genului uman. Aici, se cere de menționat faptul că nivelul actual al științei contemporane
impune precizări cardinale asupra dialecticii filo- și onto-genezei.
Între cele două niveluri sau zone, natura şi societatea, există atât asemănări (ambele sunt
componente de structură ale aceluiaşi sistem – existenţa), cât şi deosebiri: a) natura este materială,
existenţă obiectivă în totalitatea elementelor şi raporturilor care o caracterizează; b) societatea are o bază
obiectivă (materială) şi o natură subiectivă (nematerială); este o existenţă dependentă prin origine şi
funcţionalitate de om şi omenire; relevă un sistem complex în care nu se poate face o dihotomie
tranşantă între obiectiv şi subiectiv, ci se poate vorbi doar de o permanentă interdependenţă, de trecere
biunivocă a obiectivului în subiectiv (prin actul de cunoaştere) şi a subiectivului în obiectiv (prin
praxis), cât şi de o evoluţie relativ independentă a acestora (vezi mecanismul apariţiei teoriilor
ştiinţifice, dinamica ideilor religioase în raport cu dezvoltarea şi necesităţile producţiei materiale).
Ontologia umană este o ontologie axiocentrică; omul, ca element de compoziţie a societăţii,
constituie o entitate, un punct de intersecţie între natural şi social, material şi ideal; el devine agentul care
transformă lumea în obiect al acţiunii şi cunoaşterii din perspectiva proiectelor sale, determinate de
interesele, nevoile şi trebuinţele curente sau de viitor. Libertatea umană, remarca Gh. Lukacs, nu constă
doar în simpla alegere între posibilităţi (aşa ceva apare şi la animalele superioare), ci în alegerea între
ceea ce are valoare şi ceea ce este lipsit de valoare, între două tipuri sau sisteme de valori, opţiune care
implică un act decizional axiologic. De fapt, ontologia existenţei sociale nu poate fi înţeleasă fără
recursul la categoriile de muncă, relaţii sociale, praxis şi valoare.
J. Piaget (în "Explicaţia sociologică" şi "Mecanismele comune în ştiinţele despre om") subliniază că
nu există trei naturi umane: omul fizic, omul mental şi omul social, ci omul este o sinteză a bio-psiho-
socialului.

1.2.4. Realitate obiectivă – realitate fizică

Cele două concepte au sfere incongruente, nu se află intr-un raport de identitate. Realitatea obiectivă
semnifică o categorie filosofică care desemnează acele domenii şi niveluri ale existenţei independente
de conştiinţa şi voinţa omului, şi face obiectul de studiu al filosofiei; "Argumentul pentru existenţa
lucrurilor în afara mea, scria Heidegger, se sprijină pe aceea că existenţa timpului implică (…)
schimbarea şi statornicia" ["Fiinţă şi timp", p. 195]; obiectivitatea nu este o proprietate intrinsecă
realităţii, ci o însuşire care se manifestă în relaţia sa cu conştiinţa, ca limită faţă de acţiunea gândirii,
ea presupune o dinamică potrivit unor legi şi determinaţii proprii. Realitatea fizică are o altă încărcătură
informaţională, se referă doar la realitatea care devine obiectul de studiu al teoriilor fizicii, desemnează
acel domeniu al realităţii obiective, structurile, sistemele ale căror proprietăţi şi posibilităţi sunt
surprinse de tabloul fizic al lumii constituit de ansamblul disciplinelor fizicii teoretice şi experimentale.
Exprimă un concept metodologic şi este folosit în lucrările lor de oamenii de ştiinţă: Bohr, Heisenberg,
Einstein, Planck, Schröndiger.
Semnificativă rămâne distincţia operată de Heinseberg între conţinuturile sferelor celor două
concepte: în timp ce realitatea obiectivă se referă la existenţa exterioară, obiectuală, lumea de lucruri şi
fapte, realitatea fizică face trimitere la lumea de posibilităţi, la ansamblu de tendinţe la care se referă
teoria luată în sine, la stările de potenţialitate, de exemplu, realitatea fizică, pusă în evidenţă de teoria
relativităţii (în sens restrâns şi generalizat) a lui Einstein, nu se confundă cu o realitate perceptibilă
cotidian, ci cu una posibilă (contracţia sau curbura spaţiului şi dilatarea timpului), care se manifestă
numai în anumite condiţii de existenţă a sistemelor materiale: viteze apropiate de viteza luminii şi
deplasarea în jurul unor câmpuri gravitaţionale de forţă mare.
6
 Realitatea unui obiect poate fi demonstrată cu ajutorul criteriilor specifice cunoaşterii comune sau
cunoaşterii ştiinţifice. În primul caz, un lucru este real dacă îndeplineşte condiţiile următoare: 1. este
observabil; 2. este memorabil; 3. este reproductibil. Din punct de vedere ştiinţific, criteriile de realitate
sunt:
a) perceptibilitatea şi observabilitatea – entităţile desemnate de concepţiile ştiinţifice sunt reale dacă
sunt observabile în condiţii corespunzătoare, dacă se bazează pe experienţă (fenomenul eclipsei verificat
prin observaţie fie empirică, cu instrumentar rudimentar, la îndemâna fiecărui individ, fie ştiinţifică, cu
instrumentar de laborator; existenţa electronului pusă în evidenţă de observarea traiectoriei prin camera
Wilson, se admite că o soluţie este acid sau bază dacă înroşeşte sau înălbăstreşte hârtia de turnesol);
b) repetabilitatea – o entitate este reală dacă asupra ei sau formulat independent o serie de definiţii:
(forţa gravitaţională este argumentată de legea căderii libere a lui Galilei, legea oscilaţiei pendulului a lui
Maxwel; universul în expansiune a fost pus în evidenţă de teoriile Doppler-Fiseau sau Hubble);
c) legitatea – este real acel obiect ipotetic a cărui existenţă este admisă pentru că nu violează, în
principiu, o lege fundamentală a ştiinţei (existenţa pluricivilizaţiilor, defectul de masă, existenţa
antipariculelor – admiterea şi, ulterior, descoperirea de către Pauli, pornind de la legea excluziunii a lui
Dirac, a particulei neutrino răspunzătoare de dispariţia unei părţi de energie în dezintegrarea beta);
d) invarianţa – este real ceea ce este constant, invariant la un ansamblu de transformări sau schimbări
(teoria restrânsă a relativităţii demonstrează invarianţa duratei, lungimei, masei corpurilor chiar dacă
schimbăm sistemul de referinţă; constanţa acţiunii şi reacţiunii, variaţia acceleraţiei funcţie de forţă);
e) corespondenţa – se referă la raportul dintre noile şi vechile teorii; cele noi fiind mai generale decât
cele vechi nu le elimină pe acestea din urmă, ci le înglobează ca pe nişte cazuri particulare (mecanica
relativistă nu neagă mecanica clasică, ci o consideră un caz particular, la fel se petrec lucrurile şi în cazul
relaţiei dintre geometria neeuclidiană şi cea euclidiană) [I. Humă, "Introducere în filosofie", 1991, p.
29-31].

2. MONISM ŞI PLURALISM ONTOLOGIC; ORIENTĂRI ONTOLOGICE CONTEMPORANE

2.1. Monism şi pluralism ontologic

Poziţiile ontologice se clasifică după următoarele criterii:

a) numărul principiilor puse la baza lumii (privind geneza şi unitatea sa); potrivit acestui criteriu,
identificăm:
1. ontologii moniste – care pun la baza explicării lumii un singur principiu fie de origine materială
(ontologiile materialiste – ontologiile lui Thales, Heraclit, Anaximene, Bacon, Hobbes etc.), fie de
origine ideală – ontologiile idealiste obiective (Platon, Hegel, neotomismul, personalismul) sau
subiective (Berkeley, Hume, Kant, neopozitivismul etc.); 2. ontologii dualiste – care postulează la baza
existenţei două principii distincte prin natura lor: materialul şi spiritualul, corpul şi sufletul, binele şi
răul, care nu se influenţează şi determină reciproc; "(…) sufletul meu, prin care eu sunt ceea ce sunt –
scria Descartes  , este distinct de corpul meu, în întregime şi cu adevărat, şi că pot exista fără el (…)
corpul, prin natura sa, este divizibil întotdeauna, şi că spiritul este cu desăvârşire indivizibil" ["Meditaţii
metafizice", p.71, 77]; de exemplu, ontologia carteziană şi ontologiile maniheiste persane care caută să
explice lumea prin materie, caracterizată de întindere, şi spirit, individualizat de gândire, sau bine şi rău;
3. ontologii pluraliste – care invocă valoarea explicativă a mai multor factori: materiali (ontologia lui
Emepodocle – la baza tuturor fenomenelor naturii stau patru elemente materiale necreate, indestructibile
şi imuabile: focul, aerul apa şi pământul), spirituali (ontologia lui Leibniz fundamentată pe un concept
cheie – monadele, substanţe sprituale individuale, înzestrate cu forţă activă, independente şi corelate
de monada supremă, D-zeu, "(…) substanţa simplă originară; toate monadele create sau derivative sunt
producţii ale sale şi se nasc (…) prin fulguraţii continue ale divinităţii (…) fiecare monadă fiind (…) o
oglindă a Universului, iar Universul fiind rânduit într-o ordine perfectă (…)" ["Monadologia", 1994, p.
67, 72]; materiali şi spirituali – ontologia şcolii indiene Vaişeşika (sec. V î.Hr.), conform căreia
existenţa are la bază o combinaţie de substanţe materiale - pământul, apa, aerul şi focul - şi substanţe
spirituale: sufletul şi intelectul; ontologia lui K. Popper, care are la bază trei entităţi: lumea stărilor
fizice, lumea subiectivă şi lumea limbajului, teoriilor, argumentelor (a fost tratată la prima temă);
b) după domeniul de realitate luat în consideraţie; potrivit acestui criteriu, distingem: 1. ontologii
globale – de tip hegelian, studiază existenţa ca existenţă, atributele sale cele mai generale; 2. ontologii
regionale – se apleacă asupra unor forme concrete de expresie a existenţei: ontologia umană (Socrate,
existenţialismul), ontologia nivelurilor (N. Hartman – subliniază specificul fiecărui nivel de organizare:
7
anorganic, organic, psihic, spiritual); ontologia existenţei sociale (marxismul, Gh. Lukacs), ontologia
culturii (G. Uscătescu);
c) după raportul dintre filosofie şi ştiinţă, putem enumera: 1. ontologia valorilor (M. Scheler); 2.
ontologia fundamentală (singura cale de acces către descifrarea sensului existenţei o constituie
înţelegerea modului de a fi al omului  M. Heidegger); 3. ontologia formală (fenomenologia).

2.2. Orientări ontologice contemporane

a) Concepţii naturalist-ştiinţifice sub forma unor noi modele cosmogonice şi cosmologice: 1.
modelul universului staţionar (de tip Einstein – universul cilindric, limitat în spaţiu şi infinit în timp; un
univers fără început şi fără sfârşit, neschimbat la scara timpului; nu are nevoie să-i fie explicată geneza; 2.
modelul universului în expansiune (Lemâitre, Eddington, Gamow, Reeves, Bondi, Hubble, Linde) –
al unui univers cu început şi sfârşit, finit în timp şi spaţiu; porneşte de la teoria atomului primitiv în care
se combină ideea condensării cu cea a exploziei şi expansiunii; cosmologia lentă urmează celei explozive;
nebuloasele şi stelele rezultă dintr-un proces de recondensare a fragmentelor dispersate de atomul primitiv
prin explozia iniţială; după Gamow, această istorie cuprinde trei faze: explozivă – bing-bangul;
dominată de fenomenele nucleare; de condensare – prin formarea stelelor şi galaxiilor; sistemul planetar
s-a format acum 4,6 miliarde de ani, universul, acum 10-20 miliarde de ani (vârstă stabilită prin folosirea
independentă a trei metode: mişcarea galaxiilor, vârsta celor mai vechi stele, vârsta celor mai vechi
atomi); actuală (de expansiune; din 41 de galaxii observabile, urmărite de Hubble, 36 se depărtează şi 5
se apropie; viteza de depărtare este cu atât mai mare cu cât galaxiile sunt mai departe; universul îşi
dublează volumul o dată la câteva miliarde de ani); 3. modelul universului ciclic (universul se extinde
până la o dimensiune maximă, apoi se contractă către marea implozie, dar în loc să se anuleze complet, el
face un salt şi porneşte către un alt ciclu de expansiune şi contracţie); privind sfârşitul lumii, sunt
susţinute următoarele scenarii: sfârşitul prin implozie (fenomenul de contracţie conduce, în final, la o
cădere a universului în interiorul său) şi moartea termică a universului (Helmholtz, Clausius –
explicaţia se bazează pe legea a II-a a termodinamicii; creşterea entropiei va conduce la egalizarea
termică, deci la răcirea treptată a universului).
b) Concepţii ontologice centrate pe explicarea structurilor şi organizării existenţei (concepţii holiste
şi structuraliste – J. Smuts: "Holism şi evoluţie", L. von Bertalanffy: "Teoria generală a
sistemelor") - postulează holismul, tendinţa generală către organizare şi sinteză, ca principiu ontologic şi
gnoseologic; ultimul nivel al progresului holistic este umanitatea, cea mai evoluată structură din
univers; din studiul holistic se degajă ideea că structuralitatea este o proprietate universală a existenţei,
a universului; progresivitatea universului implică criteriul complicării structurale, al cărui rezultat
este constituirea universului ca întreg din ce în ce mai organizat şi omogen; întregul există prin parte
şi partea prin întreg; sinteza părţilor şi întregului se reflectă în caracterul holistic al funcţionării
părţilor ca întreg; fiecare sistem trebuie conceput ca univers de sisteme (J. Smuts).
c) Concepţii ontologice axate pe natura acţională a existenţei umane (teoriile acţionaliste şi
funcţionaliste de tip Parsons, Merton sau Moles) – privesc sistemul social ca totalitate structural-
funcţională; un sistem structurat, considera Parsons (în "Sistemul social"), pe patru niveluri: 1. primar
sau tehnic, 2. managerial, 3. instituţional şi 4. social; care răspunde la anumite imperative funcţionale:
adaptarea la mediu, atingerea scopurilor, integrarea indivizilor (când interesle colective coincid cu cele
private se poate spune că sistemul este înalt integrat), realizarea continuităţii prin menţinerea modelului
cultural; relaţia funcţională nu este una intersistemică, ci intrasistemică, cu consecinţe derivate şi
semnificative pentru starea de ordine sau de menţinere a echilibrului în sistem; din punctul de vedere
funcţional, nu toate trebuinţele agenţilor individuali trebuie să fie luate în consideraţie pentru a fi
satisfăcute şi nici toate scopurile oricui îşi pot revendica dreptul de finalizare ulterioară, ci numai o
anumită proporţie şi numai acelea care comportă "semnificaţie funcţională" în raport cu sistemul
integrator.
d) Concepţii ontologice centrate pe existenţa umană, privită ca unitate dintre obiectiv şi subiectiv
(ontologii de tip existenţialist: Sartre, Heidegger, Camus, G. Marcel etc.) – punctul de plecare
obligatoriu al ontologiei generale este analiza fiinţei, existenţei umane; existenţa subiectivă se află într-o
stare antinomică cu existenţa obiectivă, care-l condamnă pe om la înstrăinare şi angoasă (Heidegger);
modul esenţial de a fi al omului constă în capacitatea sa de a se proiecta conform posibilităţilor sale, de a
ieşi din sine, de a fi în lume, adică de a exista.
e) Concepţii ontologice axate pe analiza dialecticii universale, care integrează omul şi societatea
(Th. de Chardin: "Fenomenul uman", "Grupul zoologic uman. Structura şi direcţia evolutivă", P.
Ubaldi, O. Spann) – oferă o imagine cosmo-geo-antropomorfică asupra lumii; susţine evoluţionismul
8
progresiv, unitatea dintre natură şi societate, biologic şi uman, sinteză din care apare omul; evoluţia, după
Chardin, presupune fazele următoare: vitalizarea (apariţia vieţii), hominizarea (apariţia omului),
conştiinţa, ultrareflexia (apariţia noosferei, a culturii şi civilizaţiei, faza de personalizare a omului),
punctul Omega (punct critic, momentul necesar al autodepăşirii); plasează omul în centrul universului;
omul nu poate să dispară, întrucât universul şi-ar pierde sensul [vezi I. Humă, "Introducere în
filosofie", 1991, p. 20-23].
Or, ontologia contemporană sugerează unele caracteristici: recursul la perspectiva praxiologică;
tratarea unitară, ştiinţifică şi filosofică, a existenţei; viziunea integralistă, sistemică şi dialectică
asupra universului.

3. PROBLEMA SPAŢIO-TEMPORALITĂŢII ŞI INFINITĂŢII LUMII

3.1. Spaţiul şi timpul – modalităţii fundamentale de fiinţare a existenţei

Problematica spaţiului şi timpului vizează: 1. conexiunea lor cu existenţa şi devenirea; 2. modul lor
specific de structurare la diferite niveluri de organizare a materiei; 3. locul acestor categorii în
raţionalizarea ordinii, determinarea şi devenirea existenţei; 4. finitatea şi infinitatea existenţei.
Spaţiul şi timpul sunt determinaţii fundamentale ale existenţei. În istoria gândirii filosofice, concepţiile
despre spaţiu şi timp au oscilat între substanţialism şi relaţionism, între obiectivism şi subiectivism.

3.1.1. Antichitatea

Presocraticii (Thales, Heraclit, Empedocle, Anaxagoras) – păstrează în concepţia lor urme de

substanţialism în interpretarea spaţiului şi timpului; "Cel mai mare e spaţiul – considera Thales  căci el
le cuprinde pe toate (…) Cel mai înţelept e timpul, căci el le descoperă pe toate" [Diogene Laerţiu,
"Despre vieţile şi doctrinele filosofilor", p. 125]; iar Heraclit îl completa: "Timpul este sfârşitul şi
începutul tuturor; în el se află toate" ["Filosofia greacă până la Platon", vol. I, 1979, p. 349];
Atomismul (Leucip, Democrit, Epicur, Lucreţius) – identifică spaţiul cu vidul cosmic, cu un receptacul
în care se mişcă atomii: "Dacă n-ar fi vidul şi spaţiul, pe care le mai numim şi natură impalpabilă,
corpurile n-ar avea nimic în care să existe şi prin care să se mişte (…)" [Diogene Laerţiu, "Despre
vieţile şi doctrinele filosofilor", p. 474-475]; "(…) Şi vidul, ce văzurăm că există / Adică locul, spaţiul în
care/ Se mişcă toate, -i mărginit sau, poate,/ Se întinde ca un hău fără de capăt/ [T. Lucreţius Carus,
"Poemul naturii", apud "Materia, spaţiul şi timpul în istoria filosofiei" vol. I, 1965, p. 68-69]; Aristotel
("Fizica", "Metafizica") – pune bazele unei concepţii relaţioniste; spaţiul şi timpul nu mai sunt privite ca
nişte existenţe de sine stătătoare, ci ca proprietăţi ale entităţilor existenţiale; spaţiul defineşte locul, "locul
este forma şi configuraţia fiecărui lucru (…)"şi timpul "numărul mişcării (…) este măsura mişcării şi a
repaosului ["Fizica", 1966, p. 84-85, 112].

3.1.2. Evul Mediu

Toma d’Aquino analizează o lume creată de Dumnezeu, care are un început, dar nu şi un sfârşit; el
este o fiinţă simplă, eternă, perfectă, infinită şi permanentă în act; conţine în sine toate ideile lucrurilor;
"Eternitatea, scria autorul, diferă de timp pentru că existenţa sa este în întregime simultană, în timp ce
existenţa timpului este succesiunea; dar ea nu diferă de timp prin absenţa începutului şi sfârşitului"
["Summa Teologiae", Paris, 1927, p. 114].

3.1.3. Epoca modernă

A adus o schimbare asupra spaţiului şi timpului, apare o concepţie bazată pe geometria clasică, după
care spaţiul este o întindere omogenă şi infinită, impune ideea de univers deschis, infinit, omogen şi
izotrop; Descartes (în "Principiile filosofiei", "Meditaţii metafizice") neagă existenţa spaţiului vid şi-l
identifică cu materia; spaţiul, întinderea este principala caracteristică a corpurilor, "(…) această
întindere în lungime, lărgime şi adâncime constituie spaţiul, constituie şi corpul (…)" ["Principiile
filosofiei"]; Newton introduce distincţia dintre categoriile de spaţiu ("ordinea aşezării") şi timp
("ordinea succesiunii") în sens absolut (ca receptacule independente faţă de obiecte şi fenomene) şi în
sens relativ (caracteristici ale obiectelor şi fenomenelor, variabile funcţie de mişcarea acestora):
"Spaţiul absolut, considerat în natura sa, fără nici o relaţie cu ceva extern, rămâne totdeauna asemenea şi
imobil. Spaţiul relativ este o măsură sau o parte oarecare mobilă a celui absolut" ["Principiile
9
matematice ale filosofiei naturale", 1956, p. 30]; Leibniz afirmă că aceste categorii exprimă relaţii între
obiecte, monade: "socotesc spaţiul drept (…) o ordine a coexistenţelor, aşa cum timpul este o ordine a
succesiunilor" ["Monadologia", 1994, p. 112]; I. Kant susţine că spaţiul şi timpul nu sunt moduri ale
existenţei, ci intuiţii apriori ale sensibilităţii umane ("Spaţiul nu este nimic altceva decât forma tuturor
fenomenelor simţurilor externe, adică condiţia subiectivă a sensibilităţii…"), de cuprindere şi structurare a
impresiilor empirice pe baza cărora se constituie primul nivel al cunoaşterii: fenomenul; a fi în spaţiu,
înseamnă a fi unul lângă altul ("unele lângă altele"); a fi în timp, înseamnă a fi unul după altul
("succesiunea") ["Critica raţiunii pure", 1969. p. 68, 75]; spaţiul şi timpul au o natură subiectivă, nu
obiectivă; ele sunt absolute, nu relative; Hegel are o viziune relaţionistă asupra acestor categorii; spaţiul
şi timpul semnifică obiectivitatea, de exemplu, spaţiul este "(…) totdeauna spaţiul plin, şi niciodată
deosebit de ceea ce îl umple. El este deci sensibilul nesensibil, nesensibilul sensibil, şi el rămâne
fundamentul lor (…) spaţiul este cantitatea nemijlocită existentă" ["Enciclopedia ştiinţelor filosofice",
1971, partea a II-a, Filosofia naturii].

3.1.4. Perioada contemporană

A. Einstein (în "Fundamentele teoriei generala a relativităţii", "Fizica şi realitatea") susţine şi

demonstrează atât obiectivitatea, cât şi unitatea (până la indistincţie) spaţiului şi timpului: "(…) pentru
a descrie evenimentele din natură, este nevoie de patru numere şi nu numai două. Spaţiul nostru fizic,
conceput cu ajutorul obiectelor şi al mişcării lor, are trei dimensiuni şi poziţiile sunt caracterizate prin trei
numere. Momentul unui eveniment este cel de al patrulea număr (…) Prin urmare: lumea evenimentelor
formează un continuum cvadridimensional" [A. Einstein şi L. Infeld, "Evoluţia fizicii. Dezvoltarea
ideilor de la primele concepte la teoria relativităţii şi teoria cuantelor", 1957, p. 164-166]; F.
Gonseth ("Geometria şi problema spaţiului", "Matematica şi realitatea, eseu asupra metodei
axiomatice", "Metafizica şi deschiderea la experienţă"), promotor al unei filosofii dialectice deschise
(idoneiste), abordează cele două niveluri ale conceptelor de spaţiu şi timp: ontologic (existenţial) şi
gnoseologic (conceptual). "În sistemul verbului, sublinia gânditorul elveţian, timpul poate fi la fel de bine
timpul fenomenului cât şi timpul Eului" ["Problema timpului, eseu asupra metodologiei cercetării",
Neuchatel, 1939, p. 371-373]; N. Georgescu-Roegen ["Esenţa şi miturile economice", "Legea
entropiei şi procesul economic"], reputatul economist american de origine română, preocupat îndeosebi
de fenomenul economic, acordă analizei timpului o atenţie mai mare; fidel preceptului lui Eddington,
"timpul este mai misterios decât spaţiului'', priveşte timpul ca "fluxul conştiinţei, ca o succesiune
continuă de momente", totuşi un fenomen real; realitatea sa este pusă în evidenţă de legea entropiei care
spune: "fie E (T1) şi E (T 2) entropiile universului în două momente diferite în Timp, T 1 şi respectiv T2;
dacă E (T1)<E (T2), atunci T2 este mai târziu în Timp decât T1 şi invers (…) entropia universului creşte pe
măsură ce Timpul se scurge prin conştiinţa observatorului" ["Legea entropiei şi procesul economic",
1979, p. 238]; timpul este unitar, toate fenomenele au loc în acelaşi timp unic, nu se poate vorbi de
existenţa a două timpuri: unul reversibil (specific fenomenelor mecanice), altul ireversibil (specific
fenomenelor termodinamice); C. Noica continuă linia lui Leibniz şi Kant; pentru filosoful român,
spaţiul răspunde la întrebarea unde ? şi timpul, la întrebarea când ?; spaţiul exprimă "ordinea de
coexistenţă a lucrurilor", iar timpul, "ordinea de succesiune" ["Douăzeci şi şapte trepte ale realului", p.
44].

3.2. Conceptele de spaţiu şi timp; caracteristicile comune şi specifice; timpul în economie

Corelând achiziţiile gândirii filozofice, evocate succint mai sus, cu cele oferite de dezvoltarea
ştiinţelor, vom încerca să formulăm definiţii elaborate pentru cele două dimensiuni ale existenţei: Spaţiul
desemnează coexistenţa, întinderea, forma, poziţia, ordinea dispunerii obiectelor şi proceselor
materiale; iar Timpul exprimă succesiunea, simultaneitatea, ritmul, durata şi stadiile de dezvoltare ale
structurilor şi sistemelor existenţei.
Precizare. Datele ştiinţei contemporane susţin următoarele presupoziţii: 1. explozia iniţială (bing-
bangul) stă la originea spaţiului (M. Ponty  "Spaţiul a început o dată cu atomul primitiv"), timpului,
materiei şi energiei; 2. este lipsit de sens să ne întrebăm ce s-a întâmplat înainte de explozia iniţială sau
ce a făcut ca explozia să aibă loc; nu a existat un înainte, pentru că acolo unde nu există timp, nu
există nici cauzalitate în sensul obişnuit. Edgar Morin scria: "Nu ne putem imagina un început pornind
de la nimic. Oamenii de ştiinţă ar trebui să se gândească ce probleme logice apar când discută aşa ceva".

10
Soluţionarea acestei dificultăţi logice nu se poate realiza decât prin acceptarea ideii de bun simţ, cum
remarca H. Reeves (în "Răbdare în azur"): "există ceva, există realitatea".
Spaţiul şi timpul au atât caracteristici generale, comune, cât şi trăsături specifice care le disting.
Trăsăturile comune:
a) caracterul obiectiv – în sensul independenţei structurilor spaţio-temporale de conştiinţă şi al
dependenţei acestora de felul cum este distribuită materia, de structurile materiale; obiectivitatea este
susţinută de argumente ştiinţifice (conceptul de evoluţie încorporează categoriile de spaţiu şi timp;
"Pentru un biolog, scria F. Jacob, timpul reprezintă astăzi mai mult decât un simplu parametru al fizicii.
El nu poate fi despărţit de însăşi geneza lumii vii şi de evoluţia sa (…) De ideea de timp sunt indisolubil
legate ideile de origine, continuitate, instabilitate şi contingenţă" - "Logica viului", p. 158; teoria
relativităţii explică variaţia dimensiunilor spaţiale şi temporale funcţie de condiţiile de existenţă a
structurilor materiale etc.), argumente filosofice (existenţa nu poate fi concepută în afara acestor
determinaţii; natura şi însuşirile spaţiului şi timpului sunt condiţionate de natura existenţei în mişcare),
argumentele practicii social-istorice (conceptele respective reprezintă abstractizări ale unor structuri
reale deoarece permit individului şi comunităţii umane să se adapteze la mediu, să-şi organizeze
activitatea, să-şi conserve specia);
b) caracterul contradictoriu – se manifestă în ipostazele următoare: 1. absolut şi relativ (spaţiul şi
timpul au un caracter universal, tot ce există se află în spaţiu şi timp; proprietăţile lor concrete depind de
natura şi structura existenţei pe care o caracterizează; schimbarea condiţiilor de existenţă a structurilor
materiale duce implicit la schimbarea, modificarea formelor spaţiale, a întinderilor obiectelor, a relaţiilor
geometrice, a duratelor şi ritmurilor; relativitatea spaţiului şi timpului este demonstrată cu prisosinţă de
teoria relativităţii, teoria câmpurilor şi geometriile neeuclidiene); 2. continuu şi discontinuu (Leibniz -
"… orice spaţiu vid este imaginar"; Hegel - "Timpul este … continuu ca şi spaţiul"; ştiinţa contemporană
– fizica şi astronomia  au demonstrat inexistenţa vidului, a lacunelor spaţio-temporale; natura obiectelor
face ca proprietăţile concrete ale spaţiului şi timpului să difere de la un obiect la altul, deoarece nu
existenţa se află în spaţiu şi timp, ci aceste determinaţii se află în existenţă; "realitatea", "forma
fenomenelor", "conţinutul material"- susţinea Riemann - stă la baza spaţiului şi îi determină metrica; de
asemenea, sugestivă rămâne pentru sistemul argumentativ criteriul relaţionist propus de Mario Bunge
pentru o teorie explicativă satisfăcătoare a timpului, o teorie care să conceapă "timpul în funcţie de lucruri
mai curând de cât având o existenţă autonomă"); 3. finit şi infinit (finitul este opusul şi corelativul
infinităţii şi defineşte proprietatea sistemelor de a fi determinate spaţio-temporal, cantitativ şi calitativ;
sub aspect spaţial, finitul se referă la fapte individuale, la sisteme determinate şi limitate, la starea de
relativă stabilitate a calităţii; sub aspect temporal, finitul desemnează măsura, segmentul duratei
delimitată de începutul şi sfârşitul sistemelor; infinitul exprimă proprietatea universului de a fi
nedeterminat spaţio-temporal, cantitativ şi calitativ, şi inepuizabil la scara macro şi microscopică; sub
aspect spaţial, infinitul se leagă de devenirea permanentă a sistemului şi apare ca o totalitate de forme
finite. "Este … de ajuns, susţinea G. Bruno, să ştim că există întinderi infinite şi un spaţiu cuprinzător,
care conţine şi pătrunde totul. Sunt, în acest spaţiu, nenumărate corpuri lumeşti asemănătoare lui, şi nici
unul nu este mai în mijlocul universului decât celălalt, deoarece acest univers este infinit, şi este deci fără
centru şi fără margini"«Despre infinit, univers şi lumi. Dialogul II»; sub aspect temporal, infinitul
presupune succesiunea infinită de stări calitative; universul este infinit în timp; din punct de vedere
cantitativ, infinitul semnifică imposibilitatea, ca problemă practică şi cognitivă, de a ieşi din colţul său de
univers; iar din punct de vedere calitativ, infinitul implică inepuizabilitatea procesului devenirii, ce se
poate manifesta sub forma infinităţii de stări calitative, de niveluri structurale prin care trece orice sistem
determinat. Între infinit şi finit există atât unitate cât şi opoziţie; ele se presupun şi au sens doar împreună;
infinitatea conţine finitatea, este formată din finit, universul este compus din obiecte şi fenomene finite;
finitatea presupune infinitatea pentru că orice obiect finit conţine o infinitate de componente, este divizibil
la infinit, include o infinitate de proprietăţi şi relaţii între elemente; deci orice sistem este finit şi infinit în
acelaşi timp. De asemenea, finitul şi infinitul au trăsături şi legi specifice care nu pot fi extrapolate de la
o stare existenţială la alta; situaţie care l-a determint pe Zenon să releve antinomia infinitului aplicată la
diviziunea finitului; de pildă, paradoxul săgeţii care stă pe loc nu sugerează altceva decât situaţia de
imposibilitate ca într-un timp finit să se atingă un număr infinit de părţi, să se actualizeze ce nu se
poate actualiza, infinitul locurilor şi momentelor. Aristotel considera că "infinitul există atunci când un
lucru poate fi pus unul după altul fără sfârşit, fiecare lucru pus fiind finit … infinitul este în
potenţialitate"«Fizica", 1966, 206a-206b». Stagiritul admitea infinitul posibil - pentru numere, infinitul
extensiv – cu privire la diviziune, infinitul actual şi potenţial; mai mult, filosoful grec extinde acest
concept şi la domeniul eticii, infinitul fiind asimilat cu răul moral, iar procesul devenirii la infinit face
11
imposibilă nu numai ideea Binelui, ci şi ştiinţa"«Metafizica, II, p. 994b». Se poate vorbi de mai multe
tipuri de infinit: 1. infinitul actual – are ca denotat existentul dat, mulţimea de elemente, proprietăţi şi
relaţii date la un moment dat, are un caracter static; 2. infinitul potenţial – presupune depăşirea
permanentă a oricăror limite finite date, mişcarea ca succesiune nesfârşită de negaţii; în sens cantitativ; de
exemplu, infinitul matematic, ca mărime variabilă la infinit, de genul 1+1+1+1+…, pe care Hegel la
denumit infinitul rău; pentru filosoful german, infinitul adevărat este cel raţional, iar infinitatea reală
este mult mai bogată calitativ decât infinitul matematic (Amintim aici aforismul lui Hegel, il dau în rusă:
«Математика – наука точная потому, что она наука тощая.»; 3. infinitul practic – gândit ca o
mărime finită dar de dimensiuni foarte mari în raport cu altă mărime; de pildă, diametrul Terrei faţă de cel
al atomului; 4. infinitul teoretic – ca modele configurate de diferite discipline: logică, cosmologie,
matematică, filosofie; de exemplu, "spaţiul mioritic", ca infinit ondulat, cu alternanţa deal-vale «L. Blaga,
"Trilogia culturii", 1969, p. 109, 45-48, 51-57»; 5. infinitul mare şi infinitul mic – se referă la structuri
spaţiale puse în evidenţă de cele două niveluri de organizare a existenţei – macrocosmic şi microcosmic,
metagalaxie şi quark; 6. infinitul intensiv şi infinitul extensiv – relevate de analiza sistemică extrapolată pe
o verticală imaginară, atât în profunzime, cât şi în extensie, la scara megacosmosului, privind cercurile
sale de complexitate. Se impune următoarea remarcă: infinitatea spaţială a fost, de-a lungul timpului, cea
mai controversată problemă; Riemann a făcut distincţia dintre nemărgint, privit ca proprietate a
extensiunii, şi infinit, ca proprietate metrică; modelul universului în expansiune concepe universul ca un
finit de formă sferică în continuă creştere; dilatarea a pornit de la un atom tată; universul este finit în
spaţiu şi timp; P. Davies, în lucrarea "Ultimele trei minute", întreţine controversa:"…nu este greşită
presupunerea că universul este infinit în spaţiu, ci presupunerea că este infinit în timp; un univers finit şi
static este instabil şi supus colapsului gravitaţional, universul s-ar prăbuşi către centrul său gravitaţional
…");
c) neomogenitatea şi varietatea – decurge din caracterul relativ, fiecărei forme de manifestare a
existenţei îi corespund structuri spaţio-temporale specifice; realitate susţinută de geometriile neeuclidiene
şi teoria relativităţii. Putem pune în evidenţă o diversitate de structuri spaţiale şi temporale.
Structurile spaţiale: 1. spaţiul fizic desemnează dimensiunile obiectelor şi proceselor fizice; 2. spaţiul
biologic semnifică arealul de răspândire şi dispunere a sistemelor biologice; 3. spaţiul social se referă la
aria activităţii practice şi de cunoaştere a omului, la ansamblul condiţiilor de loc, întindere şi aşezare în
care se desfăşoară activitatea umană, se dezvoltă relaţiile şi sistemele sociale; raportat la o anumită
comunitate cu identitate şi viaţă statală organizată, el se confundă cu suprafaţa geografică a statului
respectiv; 4. spaţiul economic desemnează aria dispunerii unităţilor şi activităţilor economice, se
include în spaţiul social; asupra sa se poate acţiona, poate fi organizat, reorganizat şi raţionalizat, în
funcţie de necesităţii. Managementul producţiei devine, în bună măsură, o problemă de organizare a
spaţiului; de asemenea, spaţiul poate exprima şi dimensiunile puterii unui stat în relaţiile
internaţionale; "spaţiul vital" din ideologia nazistă, politica sferelor de influenţă sunt exemple
elocvente în acest sens.
Structurile temporale: 1. timpul fizic – mod de existenţă al sistemelor materiale ale universului, a
cărui comprimare sau dilatare depinde de densitatea sistemelor materiale, de câmpul gravitaţional,
precum şi de ritmul, viteza mişcării corpurilor aflate în interacţiune; teoria relativităţii ne demonstrează că
timpul este într-o unitate de nedespărţit cu spaţiul, nu este o durată pură, indiferentă, ci o funcţie de natura
şi complexitatea structurală a sistemelor materiale; sinonim cu timpul terestru sau timpul universal,
timpul fizic exprimă unitatea orientărilor în activitatea cotidiană şi se defineşte pe baza mişcării orbitale a
pământului; în 1956 s-a renunţat la definiţia veche a unităţii de timp – secunda fiind egală cu 1/86400 din
durata zilei solare medii – şi s-a adoptat alta, în care secunda este definită ca o fracţiune egală cu
1/31.556.925,9747 din anul tropic (intervalul de timp de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute şi 45 de secunde
dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin dreptul punctului echinocţial de primăvară) considerat la
data de 0 ianuarie 1900, ora 12 a timpului efemeridelor (tabele, alcătuite cu anticipare, în care sunt
indicate poziţiile aştrilor şi unele fenomene cereşti de obicei pentru o perioadă de un an) 2. timpul
biologic – caracteristic lumii vii, se referă la periodicitatea, ritmul şi durata procesului biologic; există
la plante şi animale un aşa-zis "ceasornic biologic" – capacitatea organismului viu de a măsura timpul;
sunt ritmuri ce acţionează ca orologii interne, reprezentând totodată modalităţi de apărare şi supravieţuire;
de pildă, migraţia păsărilor, bioritmurile individuale care indică maximul şi minimul potenţialului uman;
3. timpul psihologic este timpul trăirilor subiective, al evenimentelor sufleteşti, interne, condiţionat de
starea obiectivă şi de trăsăturile psihice ale individului; este măsura subiectivizării duratei, un timp
intensiv, iar gradul de intensivitate şi comprimare este proporţional cu valoarea evenimentelor care
constituie obiectul gândurilor şi trăirilor noastre, într-un fel simte curgerea timpului un copil, altfel un
12
bătrân, într-un fel trece un timp cu o încărcătură pozitivă, altfel, unul cu o încărcătură negativă; dacă, în
raport cu timpul obiectiv, suntem mărginiţi, neputincioşi, în raport cu timpul subiectiv, putem încerca
eternitatea; 4. timpul social semnifică amploarea şi ritmurile progresului structurilor socio-culturale
obiective; el exprimă unitatea dintre dimensiunea obiectivă şi subiectivă, este un timp eterogen; de
exemplu, perioada de tranziţie a ţării noastre; 5. timpul economic desemnează ritmurile proceselor
economice.
Precizăm, că în realitate structurile spaţio-temporale sunt mult mai variate; se poate vorbi de spaţiul şi
timpul cosmic (timpul observatorilor pentru care cerul este uniform roşu, timpul majorităţii materiei); de
un spaţiu religios (vezi M. Eliade – "Sacrul şi profanul"); de un spaţiu şi timp artistic; de un spaţiu şi
timp moral (vezi S. Stoica); de un spaţiu şi timp cultural (modul de organizare şi procesul de evoluţie al
valorilor specifice diferitelor domenii culturale, modul specific de manifestare a acţiunii culturale), de un
spaţiu şi timp tehnic (teritoriul şi durata temporară specifice activităţii umane).
Trăsăturile specifice:
a) spaţiul este tridimensional şi reversibil; are cele trei dimensiuni: lungime, lăţime şi înălţime;
Einstein a introdus ideea de spaţiu cvadridimensional, în sensul că unitatea spaţiu-timp a impus timpul
ca a patra dimensiune a spaţiului; de asemenea se vorbeşte, în lumea ştiinţifică, de spaţiu cu "N"
dimensiuni, în care acestea au alte accepţii decât cele filosofice, fapt ce permite invocarea şi a altor
parametri ca dimensiuni spaţiale: masa, energia, densitatea etc.; spaţiul exprimă putinţa, capacitatea
omului de a acţiona asupra sa, el îl poate organiza, diviza, reorganiza, repartiza etc; principial un vehicul
poate să parcurgă distanţa de la A la B în ambele sensuri; reversibilitatea este relativă, funcţie de
sistemele de referinţă; nu există poziţii privilegiate, deci nu poate exista reversibilitate absolută; din
punctul de vedere al geometriei euclidiene, aplicabilă spaţiului ideal, de curbură zero, unde traiectoria
mişcării corespunde liniei drepte, spaţiul este omogen (fără regiuni privilegiate), izotrop (fără direcţii
privilegiate) şi continuu; caracteristici argumentate de legile mecanicii clasice (vezi proporţionalitatea
acceleraţiei funcţie de forţă; echivalenţa acţiunii cu reacţiunea, independent de poziţia corpurilor în
univers); în geometriile neeuclidiene (Bolyai, Riemann, Lobacevski) spaţiul este neomogen, diferit
calitativ, funcţie de concentrarea maselor, anizotrop şi discontinuu;
b) timpul este unidimensional şi ireversibil – are un singur sens, ce sugerează săgeata timpului,
trecut-prezent-viitor; el exprimă neputinţa omului; nu poate fi parcurs decât într-o singură direcţie,
fără posibilitatea de a ne întoarce. "(…) Timpul – sublinia C. Noica – se structurează (…) dând un
prezent, un trecut şi un viitor, sau un când, de când, până când ["Douăzeci şi şapte trepte ale realului", p.
48]. Ireversibilitatea este susţinută de ştiinţa contemporană prin argumentele lui St. Hawking, expuse
în cunoscuta sa lucrare "Scurtă istorie a timpului": sensul termodinamic (direcţia timpului sugerată de
creşterea dezordinii), sensul cosmologic (direcţia timpului în care universul se extinde, nu se contractă),
sensul psihologic (direcţia timpului dată de procesul rememorării; ne amintim întotdeauna trecutul, nu
viitorul); ireversibilitatea este valabilă pentru evenimente individuale; pentru proprietăţi generale pot
exista şi momente de reversibilitate; de pildă, ciclicitatea crizelor economice, a războaielor etc.
Precizăm, că spaţiul şi timpul tehnic au următoarele trăsături: 1. un număr nedefinit de dimensiuni
determinate de tipul şi anvergura diferitelor realizări tehnice, sunt pe piaţă produse cu greutatea a numai
câtorva atomi, dar şi altele create, sublinia S. Davis în "Diriger au futur", într-un spaţiu cu şaptezeci şi
două de dimensiuni; 2. nu au localizare regională, ci se integrează în ansamblul spaţiului şi timpului
social (valorile tehnice sunt constitutive tuturor nivelurilor de organizare socială, sau creat complexe de
concentrare a proiectelor şi proceselor tehnice, de exemplu Silicon Vally, cosmodromul Baikonur,
acceleratorul de particule de la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, Orăşelul Ştiinţelor şi Industriei din
La Villette, Oraşul industriei cosmonauticii din Rusia etc.); 3. manifestă cea mai strânsă
interdependenţă dintre dimensiunile materiale şi spirituale; 4. au un caracter normativ accentuat,
impun respectarea unor reguli şi instrucţiuni; 5. reprezintă rezultatul şi manifestarea acţiunii tehnice,
fiind cu un caracter acţional pronunţat (vezi tehnocraţia ca ideologie); 6. au o dimensiune prospectivă
(prin film, televiziune şi computer putem să transferăm acţiunea într-un spaţiu şi timp de natură
tehnologică care devansează realitatea, în adevărate ficţiuni ştiinţifico-tehnice.
Timpul are o valoare însemnată în viaţa economică, rol anticipat cu realism de B. Franklin;
exprimând unitatea dintre timpul util şi cel pierdut, timpul devine cheia performanţelor în domeniul
calităţii, productivităţii, costurilor, progresului tehnic, aprovizionării şi eliminării timpilor morţi în
producţie. Timpul devine tot mai mult reperul fundamental al economiilor competitive; strategiile lor
au ca finalitate: stăpânirea factorului timp, câştigarea competiţiei cu timpul în viaţa economică
constituie unul din obiectivele viitorilor manageri şi specialişti în marketing.

13
 3.3. Ştiinţa contemporană despre interdependenţa dintre structurile existenţei, mişcare, spaţiu şi
timp
Nivelul ştiinţei contemporane, în special datele fizicii, geometriei şi astronomiei, oferă numeroase
argumente despre această unitate: a) variabilitatea masei funcţie de viteză - în cazul mişcării corpurilor
cu o viteză apropiată de viteza luminii; astfel, o bilă de plumb de 1kg, la o viteză de 260 000 km/s, va
cântări 2kg; acest fapt a dus la înlocuirea definiţiei clasice despre masă, de măsură a cantităţii de
substanţă, cu una modernă, aceea de măsură a inerţiei corpurilor, deoarece creşterea masei determină
frânarea acceleraţiei; b) interdependenţa dintre masă şi energie (E = mc²) - masa unui corp variază o
dată cu energia (expresia mişcării) sau că fiecărei formaţiuni materiale, care are o masă, îi este proprie o
anumită cantitate de energie; c) existenţa câmpurilor şi a microparticulelor, generarea de materie ce
completează spaţiul liber lăsat între galaxii de procesul expansiunii universului demonstrează inexistenţa
vidului; fotonul nu-şi poate afirma existenţa decât la viteza luminii; entitate ce are masă de mişcare, nu şi
masă de repaus; d) al treilea principiu al termodinamicii (-273°C) - legile fizicii fac imposibilă atingerea
acestui punct critic; în momentul atingerii valorii respective, toţi atomii ar înţepeni în stare de repaus;
profesorul Fr. Tobel, de la Univrsitatea din Bayreuth (Germania), a reuşit să se apropie la numai
douăsprezece milionimi de grad, folosind o bucată de cupru de mare puritate; el speră să reducă diferenţa
la 10 sau 8 milionimi de grad, dar nu-şi exprimă optimismul în legătură cu temperatura limită; e) teoria
relativităţii a lui A. Einstein – 1. cea în sens restrâns, formulată în 1905, demonstrează că dimensiunile
spaţiale şi durata evenimentelor, în condiţii de mişcare apropiate de viteza luminii, înregistrează anumite
modificări, cunoscute sub denumirea de "deformările Lorenz-Einstein"; astfel, dimensiunile liniare ale
corpurilor se contractă pe direcţia mişcării, iar durata proceslor care se petrec la nivelul corpurilor se
dilată proporţional cu viteza de deplasare a corpului în raport cu un sistem de referinţă inerţial; spaţiul şi
timpul depind atât de mişcare, cât şi de interdependenţa lor, fiind într-un raport de proporţionalitate
inversă una faţă de cealaltă; produsul lor fiind întotdeauna constant, independent de starea de mişcare sau
repaus a sistemului; această unitate constantă este denumită în teoria relativităţii: "continuum
cvadridimensional"; în condiţiile când viteza corpului ar fi egală cu viteza luminii spaţiul ar fi nul, masa
ar tinde la infinit, iar timpul s-ar opri; fenomene puse în evidenţă de transformările Lorentz-Minkowski;
2. cea în sens generalizat, formulată în 1915, stabileşte dependenţa structurilor spaţio-temporale de
materie, de concentrarea maselor materiale şi mişcarea corpurilor în câmpuri gravitaţionale de intensitate
(forţă) mare; infirmă caracterul omogen şi izotrop al spaţiului şi timpului; câmpul gravitaţional curbează
spaţiul şi dilată timpul, face ca el să se scurgă mai încet; continuumul cvadridimensional înregistrează
fenomenul de curbură, fenomen direct proporţional cu intensitatea câmpului gravific, curbura fiind mai
pronunţată cu cât concentrarea maselor este mai mare în diferitele regiuni ale universului. Teoria lui
Einstein, în cele două forme, controversată multă vreme, a fost validată, teoretic şi practic, de
argumentele următoare: la viteza de 96% din viteza luminii, timpul de 1h pe Terra, pe nava cosmică ar
indica 17 minute; experienţa gemenilor (Langevin), la o durată de 100 de ani, marcată de ceasul de pe
Terra, ceasul de la bordul navei cosmice cu care a călătorit unul dintre gemeni ar arăta că au trecut doar 3
luni; la viteze mari, obţinute în acceleratoarele de particule, mezonul îşi prelungeşte existenţa de 1,5 ori,
iar masa electronului creşte de 195 de ori la viteza de 299km/s faţă de momentul iniţial; abaterea
(curbura) razei de lumină la trecerea prin apropierea de un câmp gravitaţional de mare intensitate; curbura
gravitaţională a fost pusă în evidenţă de Eddington, în 1919; fenomen observabil şi în timpul eclipselor.
Teoria relativităţii subliniază: caracterul obiectiv şi relativ al proprietăţilor spaţiale şi temporale;
dependenţa lor de materie şi mişcare; unitatea şi dependenţa reciprocă a spaţiului şi a timpului; caracterul
neomogen şi anizotrop, constant (absolut) al continuumului cvadridimensional; viteza luminii ca viteză
limită posibilă; f) geometriile neeuclidiene: de tip Lobacevski – suma unghiurilor unui triunghi se află în
raport de inversă proporţionalitate cu lungimea laturilor, dacă acestea cresc, suma unghiurilor scade; de
tip Riemann – în spaţiu de curbură, suma unghiurilor unui triunghi este mai mare de 180°.

14