Sunteți pe pagina 1din 8

Ontologie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ontologia (din limba greacă: όντος, genetivul participiului trecut al verbului ειναι = a fi, și λογια = învățătură
despre...), termen creat în secolul al XVII-lea de către Rudolf Goclenius, este o disciplină filozofică, ramură
fundamentală a metafizicii, al cărei obiect de studiu este Ființa și Existența, și categoriile în care acestea se
împart: lucruri, proprietăți, procese, fapte. În literatura filosofică de limbă engleză, ontologia este opusă teoriei
cunoașterii, făcându-se deosebirea între lucruri (sau atributele lor), așa cum sunt în sine, și felul cum ele ne
apar.

Deja în filosofia antichității grecești s-a dezbătut problema "ființei a ceea ce există" (Sein des Seienden), de
exemplu în "Metafizica" lui Aristotel. În Evul Mediu, reprezentanții scolasticei abordează temele ontologiei în
relație cu discutarea problemelor teologice.

Christian Wolff:Philosophia Prima Sive Ontologia, 1730 - Prima lucrare filosofică în al cărei titlu apare cuvântulOntologie

Scolasticii dezbat așa numitele "transcendentalii" (transcendentalia), prin care se înțeleg atributele cu care ne
apar cele existente, cercetând categorii
ca res (lucru), ens (existent),unum (unul), aliquid (ceva), bonum (binele), verum (adevărul) și, în
parte, pulchrum (frumosul). Începând cu Christian Wolff (Philosophia Prima Sive Ontologia, 1730), ontologia se
definitivează ca metafizică a ființei și existenței lucrurilor. "Metafizica generală" (metaphysica generalis),sau
ontologia, se deosește de "Metafizicile speciale" (metaphysica specialis), care au ca obiect existența
lui Dumnezeu (Teologia naturală), a sufletului (Psihologia naturală) și a lumii (Cosmologia naturală). În
"Metafizicile speciale", problemele din anumite domenii ale ființării sunt dezbătute pe baze raționale,
nu empirice. Immanuel Kant a criticat vehement această reprezentare a unei teorii a adevărului fundamental
deductivă și în "Critica rațiunii pure" (Kritik der reinen Vernunft, 1781) încearcă să rezolve problemele
ontologice pe baza filosofiei sale transcendentale.

În ontologia analitică modernă, în cadrul filosofiei analitice, sunt cercetate categoriile


fundamentale: lucru, calitate și eveniment, precum și unele noțiuni
ca parte și întreg, dependent șiindependent, care sunt atribute ale unor anumite entități. Pe primul plan se
situează problema felului cum se comportă o categorie față de alta și dacă o anumită categorie poate fi
caracterizată drept fundamentală. De aici se desprind și unele trăsături comune cu chestiunile de bază
ale informaticii.
În ultimul timp problemele ontologice nu mai stau în centrul de preocupărilor filosofice. Filosoful
contemporan Willard Van Orman Quine (Word and Object - Cuvânt și obiect, 1961) este încă confruntat cu
întrebarea a ceea ce există, răspunsul său însă, cum că lucrurile ar reprezenta variabile ale unei teorii generale
a lumii, nu mai are rezonanța filosofică a dezbaterilor ontologice din trecut.

[modifică]Principali reprezentanți ai ontologiei

 Aristotel

 Toma din Aquino

 Rudolf Goclenius

 Christian Wolff

 Immanuel Kant

 Gottfried Wilhelm Leibniz

 Edmund Husserl

 Martin Heidegger

 Nicolai Hartmann

 Ernst Bloch

 Willard Van Orman Quine

 Bertrand Russell

 Ludwig Wittgenstein

 Jean-Paul Sartre

 Rudolf Carnap

Formula specialităţii
Ontologia este domeniul filosofiei preocupat de studiul existenţei ca atare adică existenţei materiale sub
toate formele ei. Problemele centrale ale Gnoseologiei sunt orientate spre cercetarea proceselor generale
ale cunoaşterii: originea, formele şi nivelurile cunoaşterii inclusiv, analiza limbajului şi discursului ştiinţific,
al metodelor cercetării ştiinţifice ş.a.
Direcţii de cercetare
• Realitatea materială anorganică le nivelul microlumii, macrolumii şi megalumii.
• Realitatea materială organică şi social organizată în aspectul criteriilor generale şi tendinţelor
dominante.
• Diferenţierea specificului naturii anorganice şi organice de cel din domeniul socio-uman şi
respectiv din domeniul matematicilor.
• Existenţa naturală, existenţa umană, existenţa socială, existenţa spirituală
• Organizarea sistemică a existenţei. Element, structură, sistem. Parte, întreg. Infinitatea şi
unitatea lumii.
• Determinismul. Tipuri de determinism. Structura raporturilor deterministe.
• Ontologie şi praxiologie. Conţinutul şi structura acţiunii umane.
• Valoarea, cultura, civilizaţia. Valoarea şi valorizare. Cultura şi sistemul cultural. Civilizaţia şi
istoria umanului.
• Omul şi condiţia umană. Problema libertăţii.
• Geneza cunoaşterii prin prisma formelor, tipurilor şi nivelurilor.
• Structura cunoaşterii din domeniul ştiinţific şi extraştiinţific.
• Implicarea principiilor generale în cunoaştere: corespunderii, simplităţii, complementarităţii,
noncontradicţiei.
• Domeniul interdisciplinar prin prisma metodei ireducţionismului şi incomensurabilităţii teoriilor.
• Progresul şi limitele (în diversitatea lor) progresului cunoaşterii ştiinţifice.
• Specificul cunoaşterii din diverse domenii ale realităţii şi valabilităţii diverselor metode utilizate.
• Verificarea cunoştinţelor la diverse niveluri de cercetare în baza diverselor criterii.
• Structura, tipurile, evoluţia şi criteriile adevărului.
• Limbajul cunoaşterii ştiinţifice şi extraştiinţifice.

Ontologia poate fi înţeleasă, aşadar, ca teorie a fiinţei, a exis¬tenţei în devenire şi a condiţiei umane, în cuprinsul căreia se
includ şi se corelează unitar problema ontologică propriu-zisă (ca ontologie primă) şi problema cosmologică privită metafizic
(ca ontologie secundă), prin prisma cărora poate fi abordată, în dubla sa ipostază (cosmologic-metafizică şi ontologică), şi
problema antropologică.

Privită din perspectiva dimensionării socio-umane a existenţei, în relaţie cu fiinţa, ontologia poate fi abordată nu numai ca
ontologie fundamentală (teorie generală a fiinţei şi existenţei înnobilată de fiinţă), ci şi ca ontologie regională (teorie a
existenţei sociale şi umane).

De asemenea, ontologia socială şi ontologia umanului (în care se include şi ontologia valorilor), alături de cosmologie
concepută metafizic (şi nu din perspectiva exclusivă a abordării ştiinţifice), alcătuiesc, după părerea noastră, aria de
cuprindere a ceea ce s-a numit generic domeniul complex al ontologiei secunde.

Pentru a fi înţeleasă o atare problematică ontologică, în toată complexitatea ei, în cuprinsul primei părţi a cursului se
precizează sensurile conceptualizărilor ei principale, practicate şi resemnificate de-a lungul întregii istorii a filosofiei, din
antichitate şi până astăzi. Respectiv: universal (fiinţa în sine, esenţă pură) şi individual (existenţa în multitudinea ipostazelor
ei în structurarea universului), unu şi multiplu, generalul din lucruri (ca fiinţă sau esenţă determinată), devenire (în dubla sa
semnificare: ca proprietate fundamentală şi mod de a fi al existenţei sau cale de ridicare sau pătrundere fenomenologică
dinspre individual a universalului), lume (conotată antropologic).

În legătură cu acest din urmă concept, sunt precizate sensurile termenilor de transcendent şi imanent, de diferenţă
ontologică (şi în relaţie cu această operaţie a proiectării lumii „de dincolo” de existent, semnificările acordate termenilor de
ontic şi ontologic), de lume de „dincolo” sau principiu (primordiu, conceput ca Început ontologic sau temei, în relaţie cu
lumea „de aici”, întemeiată – ambele ipostaze ale conceptului de lume, fiind conotate din inspiraţie platoniană ca lume a
ideilor (Eidos) şi aflată în opoziţie, dar şi corelată cu lumea lucrurilor (sau, mai nou, lumea materială).

În opoziţie cu termenul de , fiinţă, funcţionează, în problemati¬zarea ontologică, termenii de nefiinţă sau neant (în concepţia
heideg¬geriană se propune şi termenul de nimic – cu aceeaşi semnificaţie ce i se acordă nefiinţei, dar utilizat pentru a se
delimita domeniile exis¬tenţei şi fiinţei). Neantului i se asociază, la Hegel (în filosofia mo¬dernă târzie) şi la Sartre (în
filosofia contemporană) şi sensul de nonexistenţă.

Ontologia este acea parte constitutiva a filosofiei ce studiaza fundamentele existenţei ,


nivelurile , modurile si formele esenţiale de manifestare ale acesteia .Ea reprezintă un
domeniu de mare importanţa deoarece , oferă premisele, teoretico+metodologice ,
tuturor celorlalte domenii de reflexie filosofica (gnosiologia , axiologia , proxiologia )
precum si tuturor ramurilor stiintei .În decursul istoriei filosofiei , obiectul ontologiei a
evoluat , de la un sens larg , şi mai puţin conturat , la un sens mai restrâns dar mai
riguros , când ontologia are ca obiect de reflexie natura .
Evoluţia istorică a problematicii ontologiei , pune în evidenţa câteva aspecte importante
şi anume :

 În primele incercări de sisteme filosofice , ponderea hotărâtoare o aveau problemele


de ontologie strâns legate de filosofia naturii . În filosofia greacă antică pâna la Socrate ,
toate ideile filosofice gravitau in jurul naturii , a universului exterior omului .

 Ontologia moderna mai ales cea contemporană se referă in cea mai mare măsura ,
uneori chiar cu precadere la societate . Obiectivul îl constituie definirea statutului
existenţial al omului , nu atât universul natural cât mai ales universul social , al creaţiei
tehnice , economice , culturale .

 Dacă la origine si pe primele trepte ale evoluţiei sale , ontologia a avut un caracter
speculativ , fiind identificate cu metafizica treptat însă odata cu constituirea si
dezvoltarea ştiinţelor , incepând cu secolul XVIII ea s-a sprijinit din ce în ce mai mult pe
cunoaşterea ştiinţifica folosind rezultatele acesteia în fundamentarea tezelor ei .

Clasificarea ontologiei

Ontologia se clasifică după mai multe criterii :

1. După numărul si natura elementelor , puse la baza lumii :

 Pluraliste

 Dualiste

 Cele moniste pun la baza lumii un singur principiu(factor).Acest factor poate fi de


natură materiala , in acest caz , avem de-a face cu ontologii materialiste (ontologiile
antice care pun la baza lumii : apa , aerul , focul , pamântul ) sau poate fi considerat de
natură spirituală , în acest caz avem de a face cu ontologii idealiste care se împart în
onotologii idealiste obiective ( la baza lumii stă un principiu impersonal , există dincolo
de om si de omenire ) si ontologii idealiste subiective conform cărora lumea este o
creaţie a spiritului uman individual (concepţia lui Barkley , dupa care lucrurile există
numai în măsura în care sunt percepute de simţurile omului) .

Ontologiile dualiste pun la baza lumii , doua principii considerate , ca fiind distincte prin
natura lor : unul material si celălalt spiritual . Aceste principii există şi evolueaza in parte
fără ca unul să fie determinant .Ontologiile pluraliste pun la baza lumii mai mulţi factori
care pot fi însa , fie materiali fie spirituali .

2. După gradul de generalitate avem :

 Ontologii globale (care se referă la existentă in ansamblul său (ontologia marxistă).


 Ontologiile regionale

 Ontologii cosmice si fizico-chimice

 Ontologii biologice

 Ontologii socio-umane

Concepţii ontologice

1. Concepţia teista susţine ca , Dumnezeu este primordial si transcendent în raport


cu lumea . Dumnezeu este înainte de toate creatorul universului, sursa infinita a
posibilitaţilor .

2. Concepţia panteista susţine ca Dumnezeu este substanţa comună a lucrurilor,


nu este nici creatorul lumii si el se confundă cu lumea , sau lumea este Dumnezeu .
Panteismul afirmă ca Dumnezu este in toate , Dumezeu se afla in lucruri şi nu înainte
de toate el este esenţa lor .

3. Concepţia ateista care neaga complet existenta lui Dumnezeu , afirmând ca


lumea nu a fost creaă de o persoană transcendentă . Lumea materială nu a fost creată
ci este eternă , că nu are nici inceput şi nici sfârşit , totul se exprimă plecând de la legile
materiei in mişcare .

Acesta este drapelul european. Simbolizează nu numai Uniunea Europeană, ci şi unitatea şi identitatea Europei într-
un sens mai larg. Cercul format din steluţe aurii reprezintă solidaritatea şi armonia între popoarele Europei.

Numărul de steluţe nu are nicio legătură cu numărul de state membre. Există douăsprezece steluţe deoarece
această cifră simbolizează perfecţiunea, plenitudinea şi unitatea. Prin urmare, drapelul rămâne nemodificat indiferent
de numărul de state membre.

Istoria drapelului european


Istoria drapelului european începe în 1955. În acea vreme, Uniunea Europeană exista numai sub forma Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului şi era compusă din şase state membre. Însă, de câţiva ani, exista deja un
organism separat cu mai mulţi membri, Consiliul Europei , instituit pentru a apăra drepturile omului şi a
promova cultura europeană.

Consiliul Europei dorea să adopte un simbol care să-l reprezinte. După multe discuţii, a fost adoptată această
emblemă - un cerc format din douăsprezece steluţe aurii pe un fond albastru. În diferite tradiţii, cifra doisprezece
simbolizează perfecţiunea. Desigur, reprezintă şi numărul lunilor anului şi al orelor de pe cadranul ceasului. Cercul
este, de asemenea, un simbol al unităţii. Astfel a fost creat drapelul european, simbol al idealului de unitate al
popoarelor Europei.

Ulterior, Consiliul Europei a încurajat şi alte instituţii europene să adopte acelaşi drapel. În 1983, Parlamentul
European a răspuns favorabil. În 1985, drapelul a fost adoptat de toţi şefii de stat şi de guvern ai ţărilor UE drept
emblema oficială a Uniunii Europene - care, la acea vreme, purta denumirea de Comunităţile Europene.
Toate instituţiile europene îl utilizează începând din 1986. Drapelul european este singura emblemă a Comisiei
Europene, braţul executiv al UE. Alte instituţii şi organe ale UE folosesc, pe lângă drapelul european, o emblemă
proprie .

Acesta nu este numai imnul Uniunii Europene, ci şi al Europei într-un sens mai larg. Muzica este preluată din
Simfonia a IX-a compusă de Ludwig Van Beethoven în 1823.

Pentru ultima parte a acestei simfonii, Beethoven a transpus în muzică versurile poemului „Odă bucuriei”, scris de
Friedrich von Schiller în 1785. Acest poem exprimă viziunea idealistă a lui Schiller asupra înfrăţirii omenirii, viziune pe
care şi Beethoven o împărtăşea.

În 1972, Consiliul Europei, care adoptase şi drapelul european, şi-a ales ca imn „Odă bucuriei” din simfonia lui
Beethoven. Binecunoscutul dirijor Herbert Von Karajan a fost invitat să compună trei aranjamente instrumentale -
pentru pian solo, instrumente de suflat şi orchestră simfonică. În limbajul universal al muzicii, acest imn exprimă fără
cuvinte idealurile de libertate, pace şi solidaritate pe care le reprezintă Europa.

În 1985, şefii de stat şi de guvern ai statelor membre l-au adoptat ca imn oficial al Uniunii Europene. Scopul său nu
este de a înlocui imnurile naţionale, ci de a celebra valorile împărtăşite de toate ţările UE şi unitatea lor în diversitate.

Ascultaţi imnul european:


Faceţi clic aici pentru a-l asculta în interpretarea orchestrei European Union Youth Wind, sub bagheta lui André
Reichling. Înregistrarea a fost realizată în 1994 la Teatro da Trinidade din Lisabona (aranjament muzical: Herbert von
Karajan). Comisia Europeană mulţumeşte tuturor celor care au luat parte la realizarea acestei înregistrări. Toate
drepturile sunt rezervate producătorului şi proprietarului operei.

Ascultaţi imnul european (02:07)

La 9 mai 1950, Robert Schuman şi-a prezentat propunerea privind crearea unei Europe organizate, indispensabilă
pentru menţinerea relaţiilor de pace.

Această propunere, cunoscută sub numele de „Declaraţia Schuman”, a stat la baza creării Uniunii Europene de
astăzi.

În prezent, ziua de 9 mai a devenit un simbol european (Ziua Europei) care, alături de drapel, imn, motto şi moneda
unică (euro), identifică entitatea politică a Uniunii Europene. Ziua Europei este o ocazie de a organiza activităţi şi
festivităţi menite să aducă Europa mai aproape de cetăţenii săi şi să alăture naţiunile europene.

„Unită în diversitate” este mottoul Uniunii Europene.

Mottoul simbolizează faptul că, prin intermediul UE, europenii sunt uniţi în promovarea păcii şi prosperităţii şi că
diversitatea culturală, de tradiţii şi limbi a Europei constituie un element pozitiv pentru acest continent.

Puteţi vizualiza o serie de afişe cu mottoul UE, disponibile în 23 de limbi.

Cu cele 27 de state membre şi cu o populaţie de aproape jumătate de miliard, Uniunea Europeană


acoperă o mare parte a Europei. De la crearea sa, Uniunea a avut ca preocupare obţinerea
prosperităţii şi a stabilităţii pentru cetăţenii săi. Politicile şi acţiunile sale ne privesc pe toţi, direct sau
indirect.

Uniunea Europeană se vrea o societate echitabilă şi receptivă la nevoile cetăţenilor, angajată în


promovarea prosperităţii economice şi în crearea de locuri de muncă prin eforturile de a face
întreprinderile mai competitive şi dând posibilitatea lucrătorilor de a obţine calificări noi.

Cooperând cu vecinii săi şi cu alte ţări, UE face eforturi să promoveze peste graniţe prosperitatea,
progresul democratic, statul de drept şi drepturile omului. La nivel mondial, Uniunea Europeană
reprezintă cea mai mare putere comercială şi constituie cel mai important participant privind
acordarea de ajutor financiar şi tehnic ţărilor mai sărace.

Cu ajutorul graficelor, tabelelor şi ilustraţiilor, acest sit web prezintă aspecte şi date esenţiale cu
privire la Uniunea Europeană şi la statele sale membre.

Ţările candidate la aderarea la UE sunt de asemenea incluse, într-o secţiune separată.

Pentru simplificare, câteva cifre au fost rotunjite.

Faptele şi cifrele esenţiale despre Europa şi europeni sunt disponibile şi sub formă de broşură la
(http://europa.eu.int/comm/publications/booklets/eu_glance/66/index_ro.htm).

Mai multe informaţii despre Uniunea Europeană sunt disponibile prin portalul web Europa la adresa
(http://europa.eu/index_ro.htm).

De exemplu, Eurostat (biroul de statistică al UE) publică mii de statistici detaliate pe site-ul său web.
Puteţi accesa aceste date gratuit la (http://ec.europa.eu/eurostat).

Ce este Uniunea Europeană?

Un parteneriat economic şi politic unic încheiat între 27 de ţări democratice din Europa.

Care sunt obiectivele sale?

Pace, prosperitate şi libertate pentru cei 498 de milioane de cetăţeni ai săi – într-o lume mai dreaptă şi mai
sigură.

Ce s-a realizat până acum?

Comerţul şi călătoriile fără frontiere, moneda euro (moneda unică europeană), o alimentaţie mai sigură şi un
mediu mai curat, niveluri de viaţă îmbunătăţite în regiunile mai sărace, acţiuni comune împotriva criminalităţii şi
a terorismului, convorbiri telefonice mai ieftine, milioane de oportunităţi de a studia în străinătate …şi multe
altele.

Cum funcţionează UE?

Pentru a realiza aceste lucruri, ţările UE înfiinţează instituţii care să conducă UE şi să adopte legislaţia
comunitară. Cele mai importante dintre acestea sunt:
• Parlamentul European (îi reprezintă pe cetăţenii Europei);
• Consiliul Uniunii Europene (reprezintă guvernele naţionale);
• Comisia Europeană (reprezintă interesele comune ale UE).

Cum pot să-mi spun părerea?

Uniunea Europeană nu este perfectă – este un proiect aflat în evoluţie, care necesită îmbunătăţiri în
permanenţă.
Ce aţi dori să facă sau, dimpotrivă, să nu facă Uniunea Europeană? Exprimaţi-vă părerea!