Clasificarea ontologiei

Ontologia se clasific dup mai multe criterii :

1.

Dup numrul si natura elementelor , puse la baza lumii :

Pluraliste
Dualiste

Cele moniste pun la baza lumii un singur principiu(factor).Acest factor poate fi de natur
materiala , in acest caz , avem de-a face cu ontologii materialiste (ontologiile antice care pun la
baza lumii : apa , aerul , focul , pamntul ) sau poate fi considerat de natur spiritual , n acest
caz avem de a face cu ontologii idealiste care se mpart n onotologii idealiste obiective ( la baza
lumii st un principiu impersonal , exist dincolo de om si de omenire ) si ontologii idealiste
subiective conform crora lumea este o creaie a spiritului uman individual (concepia lui
Barkley , dupa care lucrurile exist numai n msura n care sunt percepute de simurile omului)
.
Ontologiile dualiste pun la baza lumii , doua principii considerate , ca fiind distincte prin natura
lor : unul material si cellalt spiritual . Aceste principii exist i evolueaza in parte fr ca unul s
fie determinant .Ontologiile pluraliste pun la baza lumii mai muli factori care pot fi nsa , fie
materiali fie spirituali .
2.

Dup gradul de generalitate avem :

Ontologii globale (care se refer la existent in ansamblul su (ontologia marxist).
Ontologiile regionale
Ontologii cosmice si fizico-chimice
Ontologii biologice
Ontologii socio-umane

Clasificari si tendinte istorice ale ontologiei:

1 conceptiile ontologice moniste ,care pornesc de la recunoasterea unitatii existentei ,a unui
principiu unic care sta la baza diversitatii calitative a fenomenelor ,a multiplicitatii formelor de
manifestare a existentei.
Monismul materialist considera materia drept esenta a existentei ,iar ideile ca derivatsi produs
reflectoriu al materiei.
Monismul idealist se caracterizeaza prin afirmarea idealitatii lumii ,prin definirea ideii ca esenta
ssau temei al existentei ,materia fiind conceputa ca derivat al ideii.
2 Conceptiile ontologice dualiste si pluraliste care concep existenta in mod neunitar a avand la
baza 2 sau mai multe principii.

Ontologia traditionala se refera cu precadere la natura fiind de multe ori constituita in teorii
cosmologice sau cuprinsa in acestea,ontologia moderna si mai ales,cea contemporana se refera in
aceeasi masura la societate ,obiectivul principal constituindu l definirea statutului existential al
omului nu atat in universul natural cat mai ales in universul social al creatiilor tehnice
,ecom,cult,polit,.
Cresterea interesului contemporan pentru ontologie trebuie pusa in legatura cu progresul rapid
al stiintei si cu nevoia de a reformula in lumina datelor ei vechile probleme ontologice catre
probleme sociale si umane este determinata de complexitatea deosebita a societatii contemporane
si de nevoia de a stabili si conceptualiza structura si explica pe aceasta baza probleme importante
de aliniere a omului contemporan.
Orientari si perspective contemporane in ontologie:
Clasificare :
-conceptii ontologice de tip traditional ,naturalist stiintifice ,imbracand adesea forma unor
tablouri cosmologice,in care accentul cade pe existenta fizica naturala.Aceste orientari se
bazeaza indeosebi pe cuceririle moderne ale fizicii si astronomiei ,in speciall pe ideea de curbura
spatiu-timp intr 0 geometrie gravitationala.
-c.ontol.in care accentul cade in mod deosebit pe existenta social umana .pe latura actionala a
existentei umane si sociale ,pe civilizatie si cultura
-c. ontol. care pun accentul nu atat pe explicarea continutului si a naturii existentei cat si mai
ales [pe explicarea structurilor si a organizarii existentei.
-c. ontol.care vizeaza cu deosebire devenirea existentei in cadrul unitar unei dialectici universale
care ajunge pana la societate si la om ca specie si chiar ca individ
-c.ontol. care pun in centrul existentei omul ca entitate obiectiv-subiectiva,aflat intr-un raport de
antinomie cu existenta obiectiva in general ,condamnat la o permanenta stare de insrainare
,generatoare de angoasa .
Realizarea unei ontologii integraliste si universaliste este un deziderat care implica urmatoarele
exigente:
-depasirea oricarei unilateralitati prin reunirea intr-o sinteza superioara a explicarii universului
fizic cu accea a universului social-uman
-abordarea mai aplicata a perspectivei praxiologice de intelegere a naturii umane ,a raportului
dintr om ,societate si natura
-aceptarea mai convingatoare a unei viziuni dialectice si integraliste asupra existentei ,in masura
sa surprinda distinctia diferitelor domenii si niveluri ale acesteia
-realizarea unei unitatii de principiu inre perspectiva filosofica si cea stiintifica in abordarea
problemelor existantei, prin aceasta ontologia nu mai este o teorie speculativa a fundamentelor
arbitrar postulate ,ci o teorie filosofica si stiintifica a devenirii existentei ,a ipostazelor ei.

Concepte fundamentale ale ontologiei

Continutul si sfera categoriei de existenta:

1. Asupra sensului conceptului de existenta.Termenul a fi precum si formele sale derivate este
,sunt au mai multe acceptiuni si sensuri indeplinind mai multe functiuni:
-sensul existential cu intelesul si cu functia de a desemna faptul existentei ,al fiintarii ,faptul ca
ceva se afla este dat
-sensul predicativ sau atributional desemnanad faptul ca ceva apartine ,este atribuit unui altceva
-sensul definitional-desemneza echivalenta
-sensul de incluziune o anumita multime este cuprinsa in sfera altei multimi ,ca specia a genului
-sensul de apartenenta ,redand faptul ca un individ este inclus intr-o clasa
2. Domanii si niveluri ale existentei
Natura este ansamblul de sisteme si niveluri anterioare si independente in raport cu omul si cu
omenirea ,este o existenta neconditionata ,infinita,fiintand in sine si prin sine.
Societatea este o existenta care poarta masura omenescului,se constituie in procesul actiunii
omului ,in conformitete cu trebuintele si cu capacitatile sale transformatoare ,proces in urma
careia o arie din ce in ce mai larga de obiective si fenomene este partial desprinsa din leg.ei
naturale,devenind prin dezv.posibilitatilor ascunse si nerealizate ale naturii o natura
umanizata.Alaturi de fortele de productie ,de mijloace ,se structureaza ansamblul relatiilor
acelorasi activitati productive se structureaza un ansamblu de relatii intre oameni,precum si un
ansamblu de institutii corespunzatoare,din universul social fac parte,de asemenea ,creatiile si
valorile spirituale ,precum si rel.spirituale.
Desi societetea se structureaza prin actiune umana ea este un univers de procese si rel .
esentialmente obiective,pe temeiul carora capata atributul materialitatii,iar in baza acestui atribut
,ea constituie impreuna cu natura existenta obiectiva(universul material).
In afara structurilor si rel .materiale ,in societate se institue si o alta sfera de feniomene,derivate
de cele dintai ,dar care nu au atributul materialitatii ,si anume domenuiul structurilor ideale sau
existenta ideala.
Existenta ideala este un tip deoseobit :ea area o baza materiala si una nemateriala,este o existanta
dependenta prin origine si functionalitate de om si omenire.De accea ,ea nu reprezinta o existenta
aparte ,alaturi de natura si societate ,ci o latura componenta a acesteia din urma.
Creatorul si purtatorul existantei ideale este omul .Prin constiinta sa ,omul devine o existanta de
un tip deosebit, capacitatea lui activa devine finalitate .Omul e o unitate un centrui de intersectie
intre natural si social ,intre material si ideal ,omul se poate detasa

constient de existenta inconjuratoare ,el devine subiect ,transformand lumea in obiect al actiunii
si cunoasterii.
Spatiul si timpul
Prin spatiu si timp ne referim la relatii sau la proprietati ale obiectelor si proceselor ,cum ar
fi:dimensionalitatea ,intinderea ,locul,distanta,fata de alte corpuri ,respectiv sucesiunea durata
,ritmul.
Deosebit de importanta este conceptia anticilor despre timp.Dupa Platon ,Aristotel si Lucretiu
,timpul avea prin exce;enta un caracter relational ,el era nu era considerat ceva existent
independent ,prin sine ,ci reprezenta doar ritmul devenirii.
In intelegerea naturii spatiului ,antichitatea greceasca a fost dominata de opozitia dintre adeptii
interpretarii atomiste care ,admitand alaturi de atomi si vidul ,tindeau spre o viziune
substantialista ,absoluta asupra spatiului ,si conceptia aristotelica asupra spatiului ca un continuu
de locuri naturale ,inclinata mai degraba spre o teorie relationala.
In epoca moderna (sec.xvii si xviii)s-a produs o mutatie conceptuala in stiinta ,implicand 2
caracteristici:
1:disolutia ideii de cosmos si ,ca urmare ,disparitia din stiinta a tuturor consideratiilor bazate pe
acceasta notiune.Aceasta caracteristica are semnificatia unei destructii a lumii conceputa ca un
intreg finit si ordonat , in care structura spatiala exprima o ierarhie a valorilor si a perfectiunii,a
unei lumi in care deasupra pamantului ,se inalta sferele cresti ale astrelor
imponderabile,luminoase ,ea este substituita printr un univers indefinit si chiar infinit ,care nu
mai comporta nici o ierarhie naturala .
2:geometrizarea spatiului-adica inlocuirea spatiului calitativ diferentiat si concret ,propriu fizicii
pre-galileene,prin spatiu omogen si abstract al geometrie.Aceasta consta in inlocuirea conceptiei
aristotelice asupra spatiului prin aceea a spatiului geometriei clasice ,considerat,din pacate
,identic in structura sa cu spatiul real al universului .
In conceptia lui Newton,spatiul si timpul erau considerate realitati obiective ,entitati care proced
si fac posibile toate relatiile care pot fi descoperite de ele.El a adoptat ,ca o premisa necesara pt.
intemeierea mecanicii , o conceptie absoluta asupra spatiului si timpului ,singura ce permitea
prin separarea lor de substanta corporala-introducerea caracteristicilor fizice de omogenitate si
izotropie ,conditii esentiale ale formularii noilor legi ale miscarii.
Ontologia idealist obiectiva hegeliana defineste spatiul ca forma pura ,ca abstractie a
exterioritatii nemijlocite.La randul lui timpul constituie tot o exterioritate , o negatie care se
raporteaza insa la sine,nu este ca spatiul ,o negativitate ce se raporteaza doar la altul,in
calitatea lui de ordine exterioara.
Prima modificare filosofic relevanta a teoriei clasice asupra spatiului a realizat-o aparitia
geometriilor neeuclidiene.Ele n-au permisa insa o negare radicala a apriorismului in interpretarea
spatiului si a naturii cunoasterii geometrice,deoarece prin modul lor de constructie ele se
mentineau inca in apropiarea modelului Elementelor ,nereusind sa formuleze o alta perspectiva
metodologica asupra cunoasterii geometrice.

Prin faptul ca a fost primul om de stiinta (B.Riemann)care a conceput posibilitatea ca structura

metrica a spatiului sa nu mai fie determinata aprioric ,independent de experienta fizica ,ci pe
baza dependentei ei cauzale de starea materiei ,el a indicat calea depasirii asimetriei dic cadrul
fizicii clasice dinre geometrie si fizica ,formuland de aceea prima critica efectiva la adresa lui lui
kant,care sa dezvoltat intr-un amplu programde restructurare a imaginii fizice a universului.
In teoria relativitatii ,structura spatio- temporala si structura relatiilor de cauzalitate ale
universului fizic sunt corelate pentru prima oara in mod dirct in ceea ce s-a numituniversul lui
Minkowski:el indica tipurile de legaturi cauzale ce se pot stabili intre diferitekle zone ale lumii
pe baza semnalelor ce nu pot depasi vitez\a luminii .
Teoria generala a relativitetii (sau teoria einsteiniana a gravitatiei)a continuat reelaborarea ideilor
fizice despre structura spatiului si timpului pe baza generalizarii principiului reletivitatii pt. toate
tipurile de miscari ,inclusiv cele accelerate ,si a dizolvarii altui reziduu irationalal fizicii lui N
ewton.
Teoria gen. a relativitatii a construit premisa fizica a noii revolutii in cosmologiae,care a
transformat complet insasi ideea de univers:in locul unui obiect mai mult sau mai putin
indeterminat ,situat intr-un cadru preexistatn ,universul devine prin cosmologia relativista un
osiect bine determinat ,un tot fizico-geometric dotat cu o structura spatio0temporala ale carei
proprietati metrice pot fi exact cunoscute daca se stie distributia materiei pe care o
contine.Aspecte noi ale structurii spatio- temporale a lumii au pus in evidenta mecanica cuantica
si teoria particulelor elementare.
Infinitatea lumii
Problema infinitului apare inca din antichitate ,legata de conceptii cosmologice generale si tratata
mai ales sub aspectul ei ontologic .Caracteristica pentru aceasta perioada este tratarea infinitului
numai din punct de vedere cantitativ si mai ales ca infinitate spatiala si temporala.Depasirea
tratarii ontologice a infinitului o datoram in antichitate lui Zenon si mai ales lui Aristotel Acesta
din urma are meritul de a fi pus in mod clar pe plan conceptual probleme legaturii dintre finit
si infinit si ,totodata ,probleme cunoasterii infinitului prin finit.
Spinoza depasea pe toti ganditorii acestei epoci intrucat vedea temeiul existantai infinitului in
finitul insusi :formele particulare ale materiei sunt finite si trecatoare ,dar ele sunt absolute
,infinite prin capacitatea lor de a trece de la o forma la alta.
In acord cu datele cunoasterii contemporane ,conceptia filosofica despre infinitatea lumii
presupune teza ca finitul si infinitul exista deopotriva in mod real,ca ele privesc aspecte diferite
si laturi diferite ale aceleiasi existente ,ca nu pot fiinta decat in unitatea lor ,in trecerea reciproca
si permenenta a unuia in celalalt ,o alta teza la fel de necesara ,vizeaza aspectul lor calitativ si
cantitativ ,spatial si temporal ,ca realitate si posibilitate.
Categoria de finit se refera totdeauna la fenomene individuale ,la sisteme determinate si limitate
,la starea de stabilitate relativa a calitatii.
Categoria de infinit se refera la caracterul relativ al limitelor finitului ,la caracterul trecator al
acestuia ,infinitul nu e legat de o calitate detarminata a sistemului ,ci de devenirea permanenta a
calitatii lui ,nu de stabilitate ci de mobilitatea lui.

Finitul si infinitul nu exista separate unul de altul ,toate granitile in natura si societate sunt
reletive prin trecerea sistemelor de la o stare la alta.
Astfel ,unitetea dintre finit si infinit ,trecerea de la unul la celalalt nu se realizeaza doar pe planul
gandirii ,prin suprimarea conceptuala a limitelor finitului ,ciprin autonegarea reala de catre insesi
existantele determinate a propriilor limite ,infinitul nu se reduce deci la o posibilitate abstracta ,ci
este o stare care se infaptuieste in mod real in procesul interactiunii.
Mscarea este si ea infinita sub aspect calitativ si cantitativ ,ca si materia al carei atribut universal
este .Sub aspect calitativ ,miscarea este infinita ,se manifesta in forme infinit de variate in raport
cu nivelurile structurale de organizarea a materiei .
Infinitatea calitativa a miscarii consta in caracterul ei increabil si indistructibil ,dovedit stiintific
intre altele-de legea transformarii si conservarii energiei si de cel de al treilea principiu al
termodinamicii.
Infinitatea cantitativa a lumii :in cadrul acestei distinctii ,se considera ca ceva namarginit poate fi
totusi finit.Astfel suprafata sferei este nemerginita ,intrucat nu are nici o limita ,lungimea
cercului de asemenea.Dar ele sunt sunt finite ,deoarece o miscare contunua pe sfera sau pe
circumferinta cercului conduce inevitabil la repetarea aceluiasi spatiu.
Concluzia caracterului finit al universului nu se poate sprijini nici pe idea unui spatiu riemannian
de curbura pozitiva constanta ,aceasta presupune acceeasi structura ,distributie si densitate a
materiei in orice punct din univers , pe de alta parte ,este presupusa aici conditia ca proprietatile
spatiului sunt legate numai de anumite forme determinate si cunoascute astazi ale materiei
masele gravitationale si campul gravific.
Or ,din datele fizice si ale astronomiei ,nu rezulta o astfel de distributie si densitate uniforme si
constante ale materiei in univers ,rezulta dimoptriva ,existanta unor structuri ,distributii si
densitati foarte diferite de la o regiune a universului la alta ,precum si un caracter neconstant ,o
schimbare a acestora in timp.
Dar daca lucrurile sau existentele concrete si determinate nu sunt decat "idei obiectivizate", iar
lumea existentelor concrete nu e altceva decat "reflexul determinarilor interioare ale ideilor"
atunci formele interioare, pe care spiritul le naste prin forta propriei sale dialectici, sunt si forme
constitutive sau categorii ale realitatii."'
"Infinitatea lucrurilor in treptata lor succesiune dialectica nu este altceva decat reflexul
spiritului absolut, a carui caracteristica este ca, scindandu-se, sa se reconstituie intr-o noua
unitate, re-intorcandu-sc astfel in sine". Asa ca, de fapt, tot procesul existentei nu este altceva
decat trecerea spiritului absolut prin spiritul nostru subiectiv. In formele obiective ale naturii,
pentru ca, respiritualizate, sa se reintoarca la constiinta de sine si apoi la cea de Dumnezeu. In
fond, toata aceasta lume "exista", fiindca e rationala si este rationala, fiindca este opera ratiunii
supreme, a lui Dumnezeu.
Aceasta treptata autodesfasurare a "fiintarii" o expune Hegel, pentru prima data, in
"Fenomenologia" sa, pentru ca sa o reia si sa o redea mai detailat in "Logica", pentru realitatea
subiectiva si in "Enciclopedie" sau "Filosofii naturii" pentru realitatea obiectiva; urmand ca, sub
forma absoluta, a constiintei reintoarsa in sine, sa o expuna in cele trei Filosofii ale sale:
Filosofia Dreptului, Filosofia Istoriei si Filosofia Religiei.