MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETARII

AL REPUBLICII MOLDOVA
CENTRUL DE EXCELENȚĂ ÎN ENERGETICĂ ȘI ELECTONICA

Studiu Individual NR 5
La obiectul”Filosofie”

Tema: Ontologie,conceptual de exitență

A efectuat elevul grupei RC-0218 Belous Sorin

A verificat profesoul Bucătaru Igor

Chișinău 2020
Conceptul existenţei (fiinţei). Formele şi nivelurile existenţei, unitatea lor dialectică Categoria centrală a
ontologiei este cea de „existenţă" — cea mai amplă dintre toate categoriile cu care operează filozofia.
Toate concepţiile filozofice de pînă acum au drept postulat o existenţă, adică un anumit conţinut al
lumii. Referindu-ne la sensul conceptului de existenţă, trebuie să menţionăm, că termenul „a fi", precum
şi formele lui derivate — „este", „sînt" etc, au mai multe sensuri şi anume: f — sensul existenţial, avînd
semnificaţia şi funcţia de a desemna faptul existenţei, al fiinţării, faptul că ceva se află, este dat (La Bălţi
este o Universitate); —sensul atribuţional ce ne desemnează faptul că ceva se află, o însuşire aparţine,
fiind atribuit unui altceva (Diamantul este dur); —sensul definiţional, deţinînd funcţia de a desemna
echivalenţa, sinonimia în cadrul definiţiilor, între noţiunea pe care o definim şi descrierea prin care o
definim (Oamenii sînt fiinţe raţionale); —sensul de incluziune, conform căruia o anumită mulţime este
cuprinsă în sfera altei mulţimi, ca specie a genului (Românii sînt indo-europeni); —sensul de apartenenţă
care relevă că un individ este inclus într-o clasă (Caisul este un pom). în sens general, noţiunea de
existenţă semnifică faptul că toate obiectele despre care este vorba sînt, există, adică exprimă lumea în
care existăm. Termenul de existenţă se reduce la desemnarea faptului fiinţării. în istoria filozofiei pot fi
distinse următoarele modalităţi de abordare a problemei existenţei (Fiinţei): 1. Problema centrală a
filozofiilor antice şi medievale este cea a „fiinţei". Reprezentanţii acestor filozofii recunosc primatul
acesteia. „Fiinţa", „esenţa", „unul" constituie unul şi acelaşi lucru, moduri de a numi ceea ce există prin
sine fără nici o determinare. După Aristotel, „fiinţa" este reflecţia ce are în vedere primele principii şi
cauze, deci raportînduse la o singură natură de pe urma unui caracter analog. „Fiinţa este numele
pentru totce este"1 . 2.Filozofia timpurilor noi proclamă primatul cunoaşterii, al subiectivităţii. Esenţa nu
este substrat, ci formă inteligibilă, care funcţionează în plan logic. R. Descartes, Im. Kant consideră că nu
poţi să cunoşti înainte de a cunoaşte inteligibilul. Legitimarea analizei prealabile a subiectivităţii devine
posibilă din momentul în care originară în totalitate nu mai este „esenţa" — substrat, ci „esenţa" —
relaţie, formă, cadru. în filozofia timpurilor noi unitatea nu mai este generată de „generalul identic", de
„esenţa — identitate", ci de „esenţă ca ţesătură de raporturi". Deci, relaţia devine prototipul unităţii şi
nu substratul identic. 3.în a doua jumătate a sec. XIX şi îndeosebi în sec. XX reconstrucţia fiinţei
absolutului este concepută pornind de la cele mai importante zone ale existenţei: valori, fiinţa umană,
limbaj — în care s-ar manifesta subiectul ca centrul de ordonare a lumii. Filozofii urmăresc scopul de a
concepe ceea ce este originar, autentic în lume. Spre exemplu, M. Heidegger readuce în filozofie analiza
ideii greceşti exprimate în „a fi „fiinţă". Pentru el existenţa înseamnă a fi în lume, a fi laolaltă cu...;
înţelegerea; libertatea; grija; faptul de a fi întru moarte2 . Existenţa, după Heidegger, este proprie
omului, numai fiinţării care poate decide şi sa decis într-un fel sau altul, existenţa este o problemă a
libertăţii noastre. Deci, în existenţă survine raportarea de tip cognitiv, în care domină „o relaţie cu
lumea" ce are la bază „o atitudine liber aleasă", ieşirea de sub dominaţia imediatului, a utilizării lumii sau
apărării în faţa ei. Existenţa, în opinia lui Heidegger, dezvăluie prin om. Cunoaşterea logică nu este
singura cale de cunoaştere, singura cale prin care existenţa se dezvăluie omului. Noua cale, pe care o
propune Heidegger, este cea a căutării în trăirile umane