Aculturația

Definiție:
Aculturația reprezintă procesul prin care o comunitate preia elemente de cultură sau
întreaga cultură a altei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare.
Adaptarea imigranților la o nouă societate este un proces care depinde de anumite
caracteristici:

- Locul și rolul imigării în țara gazdă

- Durata și obiectivul migrației
- Statutul social și economic al comunității de origine în societatea gazdă
- Inserția școlară sau profesională
- Nivelul educației formale
- Vârsta, etc.

Adaptarea și schimbările nu se produc doar la noii veniți. Interacționând cu imigranții,

societatea gazdă va prelua din obiceiurile acestora.
Aculturația a fost comparată cu o stradă cu două sensuri: toate țările gazdă se schimbă
în contact cu nou veniții. Un exemplu ar fi adoptarea felurilor de mâncare specifice grupurilor
imigrante:

 Pizza în America de Nord

 Paella și couscous în Franța

Primul studiu major asupra aculturației a fost realizat de Herskovits (1938), fiind
urmat de Linton și Redfield (1940). Autorii susțin că aculturația se referă la cele fenomene
care rezultă dintr-un prim și permanent contact între grupuri culturale diferite, cu
schimbările subsecvente tiparului/modelul culturilor de origine sau în ambele grupuri.
Astfel, aculturația a fost definită ca schimbarea culturală inițiată de unirea a două sau mai
multe sisteme culturale autonome.
Schimbarea aculturativă:

 Poate deriva din cauze nonculturale, de ex: modificări ecologice sau demografice
induse de contacte culturale
 Poate fi amânată
 Poate fi o adaptare reactivă a unui mod de viață tradițional

1
 În psihologia și pedagogia interculturală este importantă distincția între nivelul de grup și
cel individual al aculturației. Graves (1967) a inventat termenul de aculturație psihologică
pentru a se referi la schimbările pe care un individ le experimentează ca rezultat al contactului
cu membrii altor culturi și ca rezultat al participării la procesul de aculturație.
Există o diferență între aculturația la nivelul grupului și cea la nivel psihologic (distincția
dintre...) Fenomenele sunt diferite la cele două nivele. De exemplu:

- la nivelul populației, sunt întâlnite schimbări în structura socială, baza economică

și organizarea politică
- la nivel individual schimbările privesc identitatea, valorile și atitudinile

De asemenea, nu toți indivizii aculturați participă la schimbările colective inițiate în

grupul lor în aceeași măsură și în același sens. Astfel, pentru a înţelege relaţiile dintre
contactul cultural şi consecinţele psihologice pentru indivizi este necesară evaluarea
schimbărilor la nivelul populaţiei şi participarea la aceste schimbări a indivizilor, iar apoi să
relaţionăm ambele măsurători cu efectele psihologice pentru individ.
Putem identifica o serie de elemente cheie în aculturație:

 trebuie să existe un prim și permanent contact între culturi (această regulă elimină din
discuţie interacţiunea pe termen scurt, accidentală sau difuziunea unei singure culturi
pe o anumită distanţă)
 rezultatul constă într-o schimbare în fenomenele culturale sau psihologice ale
indivizilor aflaţi în contact, schimbare care continuă de-a lungul generaţiilor
 există o activitate în timpul şi după interacţiunea culturală care este dinamică, după
cum există un rezultat pe termen lung al procesului care poate fi relativ stabil

Aculturația nu conduce în mod inevitabil la pierderi culturale sau la omogenitate culturală

internaţională. Acest proces poate fi:

- distructiv (ex: prin eliminare sau absorție)

- reactiv - indivizii și grupurile își restabilesc cultura lor de origine (prin revitalizare
și reafirmare)
- creativ – noile culturi se formează din interacțiunile de-a lungul timpului

Un cadru care subliniază şi leagă aculturaţia culturală şi psihologică şi identifică două sau mai
multe grupuri în contact este prezentat în figura 1. (Schema)

2
 La nivel cultural trebuie înţelese aspectele cheie ale celor două grupuri culturale
originale A şi B aflate în contact:

 natura interacțiunii lor

 rezultatele schimbărilor culturale din interiorul fiecărui grup entocultural în timpul
procesului de intercțiune

La nivel individual trebuie luate în considerare schimbările psiholologice ale membrilor

fiecărui grup și adaptarea lor la noi situații. Aceasta presupune alegerea şi studierea indivizilor
care s-au implicat variabil în procesul aculturaţiei. Schimbările pot fi considerate:

- ușoare și definitive (ex: modul de a vorbi, de a se îmbrăca, de a mânca, identitatea

culturală)
- problematice, producând stresul aculturaţiei (ex.: incertitudine, anxietate, depresie,
chiar şi simptome psihopatologice)

În procesul de aculturație, dominaţia nu este singura relaţie stabilită între două culturi,
iar omogenitatea culturală şi psihologică nu este singurul efect posibil al contactelor
interculturale. Acest lucru se întâmplă întrucât indivizii au viziuni diferite asupra modului în
care doresc să trăiască în urma contactului intercultural. Nu toţi doresc să-şi schimbe propria
cultură şi propriul comportament și să se asemene mai mult cu membrii culturii dominante.
Redfield (1936) a sugerat faptul că asimilarea nu este singura formă de aculturaţie,
apoi Berry (1970) a fost primul care a distins între strategiile de asimilare şi integrare, iar mai
apoi între separare şi marginalizare, variate căi prin care aculturaţia se poate realiza.
Prima dimensiune este transmisă ca o preferinţă relativă pentru menţinerea moştenirii
şi identităţii culturii de origine, iar a doua ca o preferinţă relativă pentru interacţiunile cu
membrii unor culturi diferite şi participarea la societatea largă alături de alte grupuri
etnoculturale. Schema 2
Orientările celor două preferințe pot varia de-a lungul dimensiunilor și sunt
reprezentate prin săgeți bipolare. În general, perspectiva pozitivă sau negativă a acestor
aspecte se intersectează cu strategiile relaţiilor interculturale. Aceste strategii primesc nume
diferite, în funcţie de grupul în care sunt considerate: dominant sau non-dominat.
În grupul etnocultural non-dominant, când indivizii nu doresc să-şi menţină propria
identitate culturală şi caută interacţiuni zilnice cu alte culturi apare strategia asimilării. Iar
când indivizii valorifică cultura de origine și doresc să evite interacțiunile cu alții apare
separarea.

3
 Când există un interes reciproc de a menține integritatea culturii de referință, dar și
interacțiunile zilnice cu alte grupuri este semnalată integrarea. Când există o mică
posibilitate sau interes în păstrarea culturii (adesea sub presiunea unor motive care forţează
pierdea culturală), şi un mic interes în a avea relaţii cu alţii (adesea ca urmare a excluderii sau
discriminării) atunci este definită marginalizarea ca strategie de aculturaţie.
Această prezentare presupune că grupurile non-dominante şi membrii lor au libertatea
de a alege modalitatea de a se angaja în relaţiile interculturale.
Cel mai clar este cazul integrării, care poate fi o alegere liberă şi realizată cu succes de
grupurile non-dominante numai dacă societatea dominantă este deschisă şi incluzivă în
orientările sale către diversitatea culturală. Pentru ca integrarea să fie atinsă este necesară o
acomodare reciprocă și o acceptare reciprocă a celor două grupuri dominant și non-dominant.
Această strategie solicită din partea grupurilor non-dominate să adopte valorile de bază ale
societăţii largi, iar în acelaşi timp, grupul dominant trebuie să fie pregătit să adapteze
instituţiile naţionale (ex.: educaţia, sănătatea, muncă), pentru a satisface cât mai bine nevoile
tuturor grupurilor care trăiesc împreună în societate (ex.: viziunea multiculturalismului).
Strategia integrării poate fi o alternativă în societățile multiculturale. Aceasta
presupune:

 acceptarea valorilor impuse de diversitatea culturală (ex.: prezenţa unei ideologii

multiculturale pozitive)
 existenţa unor nivele relativ scăzute de prejudecată (ex.: nivel minim de etnocentrism,
rasism şi discriminare)
 atitudini pozitive reciproce între grupurile etnoculturale
 atașamentul și identificarea cu societatea de ansamblu al tuturor indivizilor şi
grupurilor

Cele două aspecte, preferinţa relativă pentru menţinerea moştenirii şi identităţii culturii de
origine şi preferinţa relativă pentru interacţiunile cu membrii unor culturi diferite au fost
abordate numai din perspectiva grupurilor etnoculturale non-dominate. Berry (1974) susține
că ambele grupuri în contact vor fi supuse aculturației, astfel adaugă a treia dimensiune, aceea
a rolului puternic jucat de grupul dominant în influenţarea modului în care aculturaţia
reciprocă ar avea loc.
Partea din dreapta a figurii 2:
Asimilarea, când este căutată de grupul dominant, poate fi numită creuzet cultural.

4
 Când separarea este revendicată sau forţată de grupul dominant vorbim de segregare.
Marginalizarea, când este impusă de grupul dominant, ia forma excluderii.
Pentru integrare, când diversitatea culturală este un obiectiv al societăţii ca întreg,
reprezintă o strategie de acomodare reciprocă numită multiculturalism.
Numeroase studii s-au inspirat din acest model și majoritatea au optat pentru strategia de
integrare, în timp ce marginalizarea a fost cel mai puţin preferată.
Altfel spus, există o dorinţă evidentă a grupurilor etnoculturale de a-şi menţine şi dezvolta
moştenirea culturală şi identitatea proprie, în acelaşi timp participând plenar la instituţiile şi
viaţa cotidiană a societăţii de primire.
Cât priveşte asimilarea, aceasta este imposibilă pentru unele grupuri minoritare, în special
cele cu trăsături fizice distinctive, cum ar fi aborigenii australieni, indienii sau coreenii din
Canada.
În mod similar, separarea este o atitudine puţin probabilă în cazul anumitor grupuri care
au imigrat recent şi voluntar ca, de exemplu, portughezo-canadienii. În Franţa, cercetările
arată că atitudinile asimilaţioniste generale ale populaţiei şi chiar cele de respingere sunt
împărtăşite în diferite moduri de către grupurile sociale.
În ansamblu, tinerii sunt mai deschişi decât bătrânii în faţa faptului că străinii îşi păstrează
obiceiurile, persoanele educate mai mult decât cele needucate, administraţia mai mult decât
muncitorii, aceştia mai mult decât funcţionarii, iar cei care au un strămoş apropiat care a
imigrat sunt mai toleranţi decât toţi ceilalţi.
Orientarea politică şi practica religioasă reprezintă, de asemenea, variabile importante:
oamenii care preferă o politică de stânga sunt mai favorabili străinilor.
De remarcat şi prezenţa variaţiilor în funcţie de zonele şi regiunile în care trăiesc oamenii.
Persoanele care trăiesc în cartiere situate în apropierea zonelor unde există o densitate mare de
imigranţi sunt mai negative în atitudinile lor faţă de străini decât persoanele care trăiesc în
interiorul acestor zone şi, deci, interacţionează cu imigranţii zi de zi.