Contexte culturale

• În modul cel mai simplu, cultura poate fi definită ca un mod de viață

împărtășit de un grup de indivizi: ceea ce este asumat de toți
membrii, reprezintă cultura acestora.

• Prima utilizare a termenului de cultură, în sensul său antropologic, îi

aparține lui Tylor (1871), care a definit cultura ca un întreg complex
de cunoștințe, credințe, arte, aspecte morale, legi, obiceiuri,
capacități și ritualuri dobândite de individ ca membru al
societății.

• Linton (1936) sugerează ideea culturii ca o totală ereditate socială a

omenirii.
• Herskovits (1948) afirmă despre cultură că ar fi partea din mediu
construită de om.
 Kroeber și Kluckhohn (1952) propun șase clase mari de definiții ale
culturii:
• Definițiile descriptive sunt acelea care încearcă să prezinte o
înșiruire a tuturor aspectelor vieții și activității umane, gândite a
fi un exemplu a ceea ce înseamnă specificul cultural al unei
comunități.

• Definițiile istorice, precum cea a lui Linton, tind să sublinieze

importanta acumulărilor tradițiilor culturale în timp, mai mult
decât simpla enumerare a fenomenelor culturale, accentul fiind
pus pe termeni precum „moștenire” sau „ereditate”.
• Definițiile normative accentuează regulile împărtășite care
guvernează activitatea unui grup de persoane. Spre deosebire de
definițiile descriptive și istorice, în care viața culturală este ușor
observabilă, definițiile normative ne solicită pătrunderea într-o
activitate deschisă și încercarea de a descoperi ce se întinde în
spatele acesteia.

• Definițiile psihologice evidențiază o varietate de aspecte

psihologice, incluzând noțiuni precum: adaptare, rezolvare de
probleme, învățare și obiceiuri. De exemplu, cultura permite unui
grup să lucreze efectiv cu problemele lui recurente. Cultura este
supusă unui proces de învățare, și ca rezultat al acestei învățări se
formează comportamente, obiceiuri specifice unui grup particular.
• Definițiile structurale pun accentul pe modelul sau organizarea
culturală. Nodul central al acestei perspective consideră dimensiunile
culturale ca forme și moduri integrate de caracteristici
interconectate și nu ca pe o simplă listă sau un simplu amestec de
obiceiuri. Și aceste definiții solicită pătrunderea dincolo de aspectele
publice pentru a descoperi structura care există dedesubt (implicită).

• Definițiile genetice subliniază originea sau geneza fenomenelor

culturale (nu în sens biologic). În interiorul acestei categorii sunt oferite
trei răspunsuri principale la interogația asupra genezei culturii: cultura
apare ca urmare a funcției adaptație la habitatul unui grup, ca
rezultat al interacțiunilor sociale și ca rezultat al procesului de
creație, toate acestea fiind aspecte caracteristice speciei umane.
• Kroeber şi Kluckhohn (1952) concluzionează cercetarea lor asupra
categoriilor definițiilor culturii, oferind propria perspectivă:

„Cultura constă într-un pattern explicit sau implicit, în vederea

achiziționării și transmiterii comportamentelor prin simboluri,
constituind o achiziție distinctivă a grupurilor umane, incluzând
concretizările acestora în produse.

Nucleul principal al culturii constă în tradiții derivate și selectate

istoric, precum și în valorile atașate acestora.

Sistemul cultural poate fi considerat un produs al acțiunii dar și un

factor ce condiționează elementele viitoarei acțiuni”.
 În anii 70, a existat o schimbare de optică asupra
conceptului de cultură, fiind privit mai ales ca SISTEM
SIMBOLIC DE ÎNȚELESURI ÎMPĂRTĂȘITE.

Acest accent a fost pus mai cu seamă de antropologul

Geertz, care a plasat cultura în mintea oamenilor, văzând-o ca
un PATTERN DE ÎNȚELESURI transmise istoric şi
concretizate în simboluri sau ca pe o STRUCTURĂ
CONCEPTUALĂ sau un SISTEM DE IDEI.
• Astfel, avem în față două perspective diferite despre cultură.
• În una, cultura este apreciată ca fiind PUBLICĂ, observabilă,
concretă, ca o entitate colectivă (caracteristică unui grup ca întreg).
• În a doua, cultura este percepută ca fiind SUBIECTIVĂ,
abstractă, ca un aspect care ține de individualitatea umană sau de
indivizii implicați în interacțiunile sociale.
• Care dintre acestea este corectă?
• Cultura este atât obiectivă, cât și subiectivă, se plasează deasupra
unui singur individ ca membru al unui grup ca întreg, dar și în
interiorul indivizilor (transmisă, împărtășită sau la fel de bine creată
de membrii unui grup cultural).
• Triandis (1972) a definit CULTURA SUBIECTIVĂ ca o modalitate
caracteristică de a privi partea din mediu construită de om.

• Sunt incluse o serie de aspecte psihologice esențiale, precum

credințe, evaluări, înțelesuri, idealuri și valori.

• Este, în esență, reprezentarea subiectivă or interiorizarea de către

indivizi a culturii obiective. Aceste reprezentări subiective pot fi
centrate pe laturile concrete ale culturii (exemplu: credințele și
aprecierile despre locuințe, preparatele culinare etc.) și mai puțin
interesate de aspectele abstracte, ca de pildă, valorile.
 Societăți pluriculturale

•O societate este pluriculturală când un număr de grupuri culturale

diferite împart același cadru social și politic.
•Prin contrast, o societate uniculturală este definită de relația „o cultură
- o persoană sau un grup”.
•De altfel, nu există societate contemporană în care o singură cultură, o
singură limbă, o singură religie, o singură identitate să descrie întreaga
populație.
• Berry (2002) a distins două perspective contrastante ale societăților
pluriculturale.

• ÎN PRIMA (MAJORITATE - MINORITATE), există un creuzet

cultural; este situația unui singur grup dominant, majoritar în
societate la marginile căruia există variate grupuri minoritare.

• Asumpția de bază este că aceste grupuri minoritare trebuie absorbite

în grupul majoritar în așa fel încât ele să dispară. Ca rezultat al
acestei politici va exista „o singură persoană”, „o singură religie”, „o
singură cultură”, „o singură națiune”.
• A doua perspectivă este cea MULTICULTURALĂ, în care există
un mozaic de grupuri etnoculturale care-şi păstrează sensul identității
lor culturale, participând la viața socială, respectând, pe de o parte
normele și acordurile economice și politice comune, iar pe de altă
parte, conservându-și interesele propriului grup cultural.

• Ce tipuri de grupuri există în societățile pluriculturale?

• Un răspuns la această întrebare poate fi oferit prin explorarea
motivelor pentru care oameni cu diferite cadre culturale ajung să
împartă același spațiu fizic.
• Putem menționa trei motive:
• Primul, grupurile ajung să se regăsească împreună pe același teritoriu ca
urmare a unei ORGANIZĂRI VOLUNTARE, sau, alternativ, pentru
că au fost FORȚAȚI DE ÎMPREJURĂRILE EXTERIOARE.

• Al doilea, UNELE GRUPURI AU RĂMAS PE TERITORIILE LOR

DE ORIGINE, în timp ce ALTELE S-AU STABILIT DEPARTE DE
TERITORIILE LOR ANCESTRALE (GRUPURI SEDENTARE /
GRUPURI MIGRATOARE).

• Al treilea, unii indivizi s-au STABILIT PERMANENT ÎN

SOCIETĂŢI PLURICULTURALE, ÎN TIMP CE ALȚII DOAR
TEMPORAR.
• Rezidenții, populația indigenă îi reprezintă pe toți cei care au fost
dintotdeauna acolo într-un anumit spațiu geofizic, în sensul în care
rădăcinile lor merg mult înapoi. Nu există evidente ale vreo unei
populații timpurii ai căror descendenți continuă să existe în populația
actuală.

• Desigur, toți oamenii au migrat dintr-o origine comună și de aceea în

locul populației indigene poate mult mai corect ar fi termenul de
migranți timpurii.

• Există o controversă considerabilă în unele tari în legătură cu

termenul de indigen (nativ sau aborigen), datorită drepturilor speciale
pe care le reclamă o astfel de categorie socială.
• Un termen similar, utilizat în unele țâri europene, este cel de minorități
naționale, precum Bască, Catalană, Bretonă, Maghiară. Caracteristica
de bază a acestor grupuri este perioada lungă de rezidență în teritoriile
unui stat național unde au fost încorporate forțat.
• Alte populații cu o lungă istorie a așezării într-un anumit spațiu sunt
descendenții valurilor de migranți timpurii care s-au stabilit în
grupuri identificabile după sensul moștenirii lor culturale (o limbă și
identitate comună, etc.).
• Aceste grupuri etnice pot fi găsite peste tot în lume, în Statele Unite,
Franţa, Germania, Spania, Marea Britanie, Africa de Sud, Australia, etc.,
pot fi de dimensiuni mari sau mici, puternice sau slabe, depinzând de
istoria generală și de contextul național în care au existat.
• În contrast cu acești doi constituenți sedentari ai societăților
pluriculturale, există alții care s-au dezvoltat în alte spatii și s-au
socializat în alte culturi, care au migrat pentru a obține rezidența
(permanentă sau temporară) într-o altă societate.
• Printre aceste grupuri sunt migranții care, de regulă, se deplasează în
ideea de a găsi o viață mai bună în altă parte. Pentru majoritatea,
factorii care i-au atras către o nouă societate au fost mai puternici
decât cei care i-au presat să plece. Imigranții sunt, în general,
membrii voluntari ai societăților pluriculturale.
• Grupul cunoscut sub numele de vizitatori, este prezent temporar în
cultura gazdă sub o gamă variată de roluri și scopuri (ex: elevi,
studenți internaționali, diplomați, oameni de afaceri, muncitori etc).
• Printre migranții involuntari, refugiații și persoanele care solicită
azil, numiți în literatura „migranți constrânși”, nu doresc să-şi
părăsească propria țară, iar dacă trebuie, nu este întotdeauna posibil
să li se garanteze șederea în noua societate.

• Majoritatea sunt conștienți de faptul că factorii care i-au presat să

abandoneze mediul de apartenență și să se stabilească într-o nouă
societate au fost mai puternici decât cei care i-au atras către această
nouă societate; la acestea se adaugă, desigur, și evenimentele
traumatice experimentate, plus pierderea bunurilor materiale.
 Absolutism, relativism și universalism cultural

Pentru a înțelege relațiile între cultură și comportamente este important

modul în care are loc interpretarea similitudinilor și diferențelor
comportamentale.
Berry, Poortinga, Segall şi Dasen (2002) au propus trei perspective largi
de abordare a acestora:
• absolutismul cultural
• relativismul cultural
• Universalismul cultural.
• Absolutismul cultural presupune că fenomenele psihologice sunt
esențialmente aceleași (calitativ vorbind) în toate culturile;
onestitatea este onestitate și depresia este depresie, indiferent de
spațiul în care ne aflăm.

• Din perspectivă absolutistă, cultura este gândită ca jucând un rol

secundar sau, mai mult, nejucând nici un rol în dezvoltarea
caracteristicilor umane.

• Manifestarea acestor caracteristici poate diferi, dar pentru evaluarea

lor se pot folosi aceleași instrumente standard cu transformările
lingvistice aferente. Interpretarea scorurilor este făcută cu ușurință,
fără a mai lua în calcul dimensiunea culturală.
• Relativismul cultural susține determinismul cultural al tuturor
comportamentelor umane.
• Este căutată evitarea etnocentrismului prin încercarea de a înțelege
oamenii în proprii lor termeni culturali.
• Explicațiile diversității umane sunt oferite în contextele culturale în
care indivizii s-au dezvoltat. Evaluările implică înțelesurile pe care
un grup cultural le oferă unui fenomen.
• Comparațiile sunt judecate conceptual și metodologic ca fiind
problematice și etnocentrice; prin urmare nu sunt folosite.
• Universalismul cultural se plasează undeva între primele două
poziții.

• Este făcută asumpția potrivit căreia procesele psihologice de bază

sunt comune tuturor membrilor speciei (este vorba de un dat
psihologic care există în toate ființele umane), iar cultura
influențează dezvoltarea și exprimarea caracteristicilor
psihologice.

• Evaluările sunt bazate pe procesele implicate, dar etaloanele vor fi

dezvoltate în versiunea semnificației oferită de o cultura specifică.
Comparațiile sunt făcute cu precauție, implicând o gamă variată de
principii metodologice, iar în interpretările similitudinilor și
diferențelor sunt luate în calcul, ca alternative, înțelesurile culturale.
 Conceptul de străin în contexte interculturale

•Când ne confruntăm cu diferențele culturale (și cu alte tipuri de grupuri

diferențiate pe criterii de gen, etnie sau clasă socială), tindem să vedem
indivizii din alte culturi ca niște străini.
•Termenul străin este oarecum ambiguu, fiind utilizat pentru a numi
persoanele intruse, din exterior, nou-venite și imigranții, după cum,
la fel de bine, este folosit pentru cei necunoscuți, nefamiliari.
•Străinii reprezintă ideea de apropiere pentru că fizic implică această
dimensiune și ideea de îndepărtare pentru că ei au diferite valori și
modalităţi de expresie a propriilor fapte culturale.
• Străinii sunt prezenți și participă fizic la activitățile unui grup, dar
rămân exteriori situațiilor sociale respective, întrucât nu sunt
membri ai acelui grup.

• Pe lângă aceste două calități contradictorii, de a fi aproape și

departe în același timp, putem vorbi de o nouă dimensiune, care
plasează străinul în ipostaza unei persoane care intră pentru
prima dată într-un contact direct, față în față cu un grup.

• Termenul de străin înseamnă un individ care încearcă să fie

permanent acceptat sau cel puțin tolerat de grupul în care dorește să
se integreze.
• Străinii nu înțeleg lumea socială a membrilor grupului la
care ei aspiră.

• Pentru străini, fiecare situație este nouă și, prin urmare, este
experimentată ca o criză, ei percepând interacțiunile cu
noul mediu înconjurător ca o serie de incoerențe, de
incertitudini.

• Principala problemă a străinilor în noul lor climat social este lipsa de

securitate. Străinii nu au cunoștințele necesare pentru a înțelege pe
deplin noul lor mediu cultural sau specificul comunicării indivizilor
care trăiesc aici.