COMPETENŢA

INTERCULTURALĂ
Vs.
UMILINŢA CULTURALĂ
 Hoopes (1979) – învăţarea interculturală se desfăşoară pe un
continuum, de la ETNOCENTRISM, la diferite forme de
adaptare şi integrare.

conştientizare [apreciere, valorizare] schimbare

|___________|__________|____________|___________|____________|___________|
etnocentrism înţelegere [acceptare, respect] competență
interculturală
 COMPETENŢA INTERCULTURALĂ

Capacitatea de a negocia semnificaţiile culturale şi de a

săvârşi comportamente de comunicare eficiente ce recunosc
diferitele identităţi ale interactanţilor într-un mediu specific
(Chen şi Starosta, 1996).
Competenţă interculturală poate fi înţeleasă ca:
- ajustare interculturală,
- adaptare la o nouă cultură,
- înţelegere interculturală,
- ca succes într-un context străin,
- dezvoltare personală,
- eficienţă interculturală,
- satisfacţie în experienţele avute într-un alt univers cultural
 • MOTIVAŢIA
• CUNOAŞTEREA
• ABILITĂŢILE

(Modelul lui Spitzberg şi Cupach,1984)

componentele
competenței
interculturale
• SENSIBILITATEA INTERCULTURALĂ
• PRIZA DE CONŞTIINŢĂ INTERCULTURALĂ
• DEXTERITATEA INTERCULTURALĂ

(Modelul lui Chen şi Starosta, 1996)

 MODELUL LUI SPITZBERG ŞI CUPACH (1984)

Spitzberg şi Cupach (1984) izolează trei componente ale competenței

interculturale:

•MOTIVAŢIA

•CUNOAŞTEREA

•ABILITĂŢILE
A) MOTIVAŢIA - se referă la dorinţa indivizilor de a comunica şi
interacţiona eficient şi adecvat cu membrii altei
culturi.

Turner propune câteva nevoi de bază care motivează

interacţiunile cu alţii:
1) nevoia de securitate,
2) nevoia de predictibilitate (ex.: Cred că se comportă aşa cum
gândesc),
3) nevoia de incluziune într-un grup,
4) nevoie de evitare a anxietăţii,
5) nevoia de a împărţi cu alţii un sens comun despre lume,
6) nevoia de recompense materiale sau simbolice,
7) nevoia de susţinere a propriilor concepţii despre sine.
B) CUNOAŞTEREA

Comunicarea cu membrii altor culturi implică, în primul rând,

dorinţa de cunoaştere a culturii respective.

Pentru a comunica eficient, trebuie să înţelegem diferenţa reală

între propriul grup şi cel al străinilor.
Adesea conştientizăm diferenţele bazate pe etnocentrism,
prejudecăţi şi stereotipuri.

Contactul eficient cu alteritatea conştientizarea

diferenţelor la nivel individual şi de grup şi
comprehensiunea similitudinilor existente între membrii
celor două culturi.

Rasismul, homofobia, intoleranţa religioasă şi culturală sunt o

negare a faptului că ceilalţi ne sunt asemănători nouă înşine.
C) ABILITĂŢILE

Laturi instrumentale ale personalităţii, necesare individului pentru angajarea în

comportamente necesare pentru o interacţiune eficientă.
Pot fi grupate în:
- abilităţi cultural – generale
- abilităţi cultural – specifice

-
• Abilităţile cultural – generale sunt direct corelate cu
managementul nesiguranţei şi al anxietăţii.

• Controlul nesiguranţei necesită minimum patru abilităţi:

- abilitatea de concentrare a atenţiei,

- abilitatea de a empatiza şi de a fi flexibil,

- abilitatea de adaptare a comportamentului,

- abilitatea de a face predicţii exacte şi a oferi explicaţii corecte

comportamentului membrilor altor culturi.

• Controlul anxietăţii solicită abilităţi precum:

- toleranţa la ambiguitate,
- managementul stresului,
- stabilirea unor expectanţe realistice.

• Abilităţile cultural – specifice se referă la comportamente

relaţionate cu o cultură dată şi un model de interacţiune cu membrii
respectivei culturi. Este vorba de o exprimare specifică unei culturi
particulare.
 Abilitatea de concentrare a atenţiei

• Într-un proces de interacţiune, indivizii rareori îşi concentrează

atenţia asupra fazelor parcurse, totul derulându-se conform
schemelor interiorizate şi automatizate.

• Langer (1989) a argumentat că daca un individ percepe o situaţie ca

fiind controlabilă, NU trebuie să-şi mai concentreze atenţia.

• Pe de altă parte, dacă situaţia este nouă, necunoscută, indivizii ar

putea fi preocupaţi de ideea eşecului în condiţiile omisiunii
variatelor nuanţe de comportament ale celorlalţi, făcându-i să
devină atenţi asupra contextului imediat.
• Adesea membrii culturii gazdă devin atenţi la interacţiunile lor cu
membrii altor culturi, datorită modului deviant şi neaşteptat în care
acţionează aceştia din urmă sau lipsei de scenarii pentru ghidarea
relaţionărilor din partea primilor.

• Langer (1989) a subliniat că indivizii NU doresc să fie excesiv de

vigilenţi în comunicările lor cu străinii.

• Exagerarea concentrării va conduce la păstrarea permanentă a

celorlalţi în câmpul vizual al nativilor, atenţia acestora devenind
statică şi supusă fatigabilităţii.
• Prin contrast, angajarea într-o vigilenţă uşoară permite in-grupului
deschiderea spre noutate în contactele sale cu out-grupul şi
strângerea de noi informaţii.

• Când indivizii descoperă noutatea în interacţiunile lor cu străinii,

acestea devin plăcute, iar dispoziţiile afective pozitive conduc către
concentrarea atenţiei asupra interacţiunilor lor.

• Când o persoană îşi concentrează atenţia poate negocia cu străinii

diferite sensuri, să clarifice semnificaţiile din mijlocul unei
conversaţii atunci când realizează apariţia unei neînţelegeri.
 Abilitatea de a tolera ambiguitatea

• Toleranţa indivizilor faţă de ambiguitate afectează tipul informaţiilor

pe care le adună despre nou-veniţi.
• Un nivel scăzut al toleranţei va tinde să fondeze judecăţile nativilor
despre străini pe baza primelor impresii, formate prematur, înainte ca
toate datele despre aceştia să fie disponibile, vor căuta acele
informaţii care se vor constitui într-un suport pentru credinţele lor.
• În contrast, un nivel crescut al toleranţei faţă de ambiguitate
deschide indivizii către informaţii noi şi obiective despre situaţiile şi
străinii în cauză (McPherson, 1983).
 Abilitatea de management al anxietăţii

• Kennerley (1990) izolează două aspecte generale în managementul

anxietăţii:

(1) controlul simptomelor corporale (probleme respiratorii, palpitaţii ale

inimii, senzaţia gurii uscate, tensiune musculară, dureri de cap). Controlul acestor
simptome include folosirea unor tehnici de relaxare musculară progresivă, meditaţie,
hipnoză, controlul respiraţiei, etc.

(2) controlul gândurilor generatoare de îngrijorare, nelinişte şi al

distorsiunilor cognitive (gândirea de tipul totul sau nimic, supra-generalizările,
folosirea filtrelor mintale, dezaprobarea aspectelor pozitive şi centrarea numai pe
aspectele negative, trecerea directă la concluzii, a face problemele mai mari decât
sunt, utilizarea argumentelor emoţionale). Concentrarea atenţiei permite
înlocuirea acestor gânduri cu răspunsuri raţionale.
 Abilitatea de a empatiza

• Empatia implică:

(1) ascultarea atentă a străinilor,

(2) înţelegerea stărilor afective ale nou-veniţilor,
(3) manifestarea interesului faţă de ceea ce spun străini,
(4) sensibilitatea faţă de nevoile străinilor,
(5) înţelegerea punctului de vedere al nou-veniţilor.
 Abilitatea de adaptare a comportamentului

• Pentru a aduna informaţii despre străini şi a-şi adapta

comportamentul la aceştia, membrii culturii gazdă trebuie să fie
flexibili în comportament.

• Adaptabilitatea comunicaţională implică:

1) premise cognitive şi comportamentale;

2) adaptarea obiectivelor comportamentale şi a celor interacţionale;
3) abilitatea de adaptare la solicitările venite din diferite contexte
comunicaţionale;
4) supoziţia că percepţia competenţei comunicaţionale rezidă în diade
(Duran, 1983)
 Abilitatea de a face predicţii şi a oferi explicaţii exacte

• Când nativii activează automatismele relaţionale, predicţiile şi

explicaţiile pentru comportamentul alterităţii sunt fondate pe
stereotipurile, atitudinile şi experienţele anterioare.
• Ei pot fi foarte încrezători în predicţiile şi explicaţiile lor, iar acestea
pot fi imprecise.
• Dacă predicţiile sunt bazate numai pe stereotipurile grupului de
străini, acestea NU vor fi precise, fie că stereotipul este inexact, fie
că străinii sunt membrii atipici ai grupului lor de apartenenţă.
• Predicţiile şi explicaţiile exacte solicită informaţii despre contextul
cultural, social şi personal al unui individ.
• Acurateţea predicţiilor şi explicaţiilor comportamentelor nou-
veniţilor depinde de exactitatea informaţiilor pe care nativii le au
despre aceştia, de controlul anxietăţii, astfel încât această să fie
între pragurile maximal şi minimal, de cunoştinţele despre
diferenţierea de grup, despre similitudini şi interpretările
alternative.

• Precizia este afectată şi de expectanţele indivizilor. Dacă ei se

aşteaptă, de exemplu, ca interacţiunile să fie negative, anxietatea va
avea un nivel ridicat, probabil peste pragul maxim, şi, ca urmare, nu
vor fi capabili să facă predicţii şi să ofere explicaţii exacte.

• De asemenea, membrii culturilor gazdă pot face predicţii precise

dacă trebuinţele lor au fost satisfăcute.
 MODELUL LUI CHEN ŞI STAROSTA (1996)

Cuprinde trei componente aflate în interrelaţie:

• SENSIBILITATEA INTERCULTURALĂ
• PRIZA DE CONŞTIINŢĂ INTERCULTURALĂ
• DEXTERITATEA INTERCULTURALĂ

toate acestea fiind acompaniate de valorile individuale şi de cele

existente într-o societate dată.
SENSIBILITATEA INTERCULTURALĂ - aspectul afectiv al
competenţei interculturale, se referă la pregătirea pentru
înţelegerea şi aprecierea diferenţelor culturale.

PRIZA DE CONŞTIINŢĂ INTERCULTURALĂ - aspectul

cognitiv al competenţei interculturale, implică înţelegerea
convenţiilor culturale care afectează gândirea şi
comportamentul.

DEXTERITATEA INTERCULTURALĂ - aspectul

comportamental al competenţei interculturale care subîntinde
acele abilităţi de care un individ are nevoie pentru a acţiona
eficient în contactul intercultural.
 SENSIBILITATEA INTERCULTURALĂ

• Modelul dezvoltării sensibilităţii interculturale a fost creat de

Milton Bennett (1993, 2003) ca o explicare a modului în care
indivizii interpretează diferenţele culturale.
 Sistemul său explicativ identifică şase orientări, stadii pe care
oamenii le parcurg în achiziţia competenţei lor interculturale.

Negarea Apărarea Minimalizarea Acceptarea Adaptarea Integrare

|_______________________________|
_______________________________| ETNOCENTRISM
ETNORELATIVISM
NEGAREA diferenţelor culturale este starea în care cultura de
origine a unui individ este considerată ca fiind cea corectă şi
reală.

Alte culturi fie nu sunt discriminate, fie sunt interpretate mai

degrabă într-o manieră foarte vagă.

Ca rezultat, diferenţele culturale nu sunt experimentate deloc

sau sunt experimentate nediferenţiat prin asociere cu alte
categorii precum „străinii” sau „imigranţii”.
APĂRAREA împotriva diferenţelor culturale este starea în
care cultura de apartenenţă a unei persoane
este apreciată ca fiind singura viabilă.

În acest stadiu indivizii devin adepţii discriminării diferenţelor,

experimentându-le mult mai real, decât în faza negării.

Diferenţele culturale resimţite de indivizii care îmbrăţişează o

perspectivă defensivă sunt în continuare stereotipice, chiar dacă
ele par reale în comparaţie cu faza negării.

Lumea este organizată în „noi” şi „ei”, iar cultura de apartenenţă

este considerată superioară, în timp ce cultură alterităţii este
inferioară.
MINIMALIZAREA diferenţelor culturale este starea în care
elementele perspectivei culturii de origine
sunt interpretate ca universale.

Ameninţarea asociată diferenţelor culturale în faza de apărare

este neutralizată prin includerea acestora în categorii familiare.

De pildă, diferenţele culturale pot fi subordonate similitudinilor

copleşitoare legate de natura biologică a fiinţelor umane
(universalismul fizic).
ACCEPTAREA diferenţelor culturale este starea în care
cultura de origine a unui individ este interpretată ca fiind una
din multiplele perspective dezirabile.

Prin discriminarea diferenţelor dintre culturi şi construcţia unui

metanivel al conştiinţei, indivizii cu o orientare spre acceptare
sunt capabili să-i perceapă pe alţii ca diferiţi de ei înşişi, dar
egali ca şi fiinţe umane.

Putem vorbi de două variante ale acceptării: respectul pentru

diferenţele comportamentale şi respectul pentru diferenţele
între valori.
ADAPTAREA la o nouă cultură este stadiul în care
experienţa culturii gazdă generează percepţii
şi comportamente specifice.

Indivizii cu această orientare pot da dovadă de empatie –

abilitatea de a se transpune în perspectiva altei culturi sau de a
face schimb de cadre de referinţă culturale.

Această schimbare NU este întotdeauna cognitivă, ea implică

transformări la nivelul experienţei de viaţă, ceea ce în mod
necesar include stările afective şi comportamentele.

Un individ care reuşeşte schimbarea perspectivelor culturale în

întregime trece în stadiul pluralismului etnorelativ.
În urma experienţelor interculturale indivizii interiorizează una
sau mai multe cadre de referinţă în plus faţă de cele de
origine.

În stadiul pluralismului etnorelativ, actorii sociali trebuie să

fie capabili să generalizeze un nivelul ridicat al sensibilităţii lor
interculturale către alte culturi.

Indivizii în faza de adaptare, interiorizând două sau mai multe

perspective culturale pot experimenta un şoc cultural intern,
ca rezultat al conflictului dintre multiple orientări diferite.
INTEGRAREA diferenţelor culturale este etapa în care
experienţa indivizilor este extinsă pentru a include
mişcarea de incluziune şi excluziune a diferitelor perspective
culturale.

Indivizii îşi construiesc identităţile la marginile a două sau mai multe

culturi.

Indivizii nu au o identitate culturală proprie, aflându-se la marginea

tuturor culturilor şi, prin urmare, îşi construiesc în permanenţă
propria lor realitate.
 UMILINŢA CULTURALĂ

 Este un proces de auto-reflectare si auto-critică, de învățare continuă

atât despre cultura celorlați, cât și despre propriile credințe și
identități culturale.

 Această conștiință critică este mai mult decât o conștiință de sine și

presupune un pas în spate pentru a înțelege asumpțiile, biasurile și
valorile unui individ.

 Este un proces care necesită smerenie pentru a dezvolta și menține

un respect reciproc și relații interpersonale dinamice între actorii
educaționali.
 UMILINŢA CULTURALĂ NU a fost înțelesă ca un punct final,
discret de achiziții culturale sau o ofertă educațională strictă;

 UMILINŢA CULTURALĂ a fost înţeleasă ca un proces aflat

într-o permanentă desfășurare, ca pe un angajament și o
implicare activă a individului pe tot parcursul vieții, proces prin
care indivizii interacționează în mod continuu cu membrii
comunități, cu ceilalți colegi și cu ei înșiși.
 Dimensiuni ale umilinţei culturale

(1) Deschiderea

• Exprimarea de către individ a umilinței culturale este posibilă numai

în condițiile în care acesta are o gândire flexibilă, deschisă spre
interacțiunea cu persoane diferite cultural.

• Acest lucru implică dorința de a explora idei noi, fiind totodată unul
dintre primii pași ai procesului umilinței culturale.

• Deschiderea implică aprecierea faptului că oamenii nu știu și nici

nu se pot aștepta să cunoastă tot despre ceea ce-i înconjoară,
incluzându-i pe ceilalți oameni cu care interacționează.
(2) Conștiința de sine
• Abilitatea de a fi conștient de calitățile, limitele, valorile,
credințele, comportamentele unui individ și posibilitatea de a le
înfățișa altora.
• Umilința culturală promovează conștiința de sine în măsura în care
oamenii trebuie să realizeze cine sunt din perspectivă culturală și
cum acest lucru le modelează viziunea asupra lumii.
(3) Egoless
• Conceptul a fost descris în termeni de lipsă de egoism, modestie,
lipsă de partinire, atitudine umilă, echitate, abordarea celorlalţi
drept egali, lipsa de superioritate.
(4) Interacţiuni suportive
• Acțiunile care intră sub incidența acestui concept sunt: intersectările
dintre existența indivizilor consecutive schimburilor interculturale
pozitive, implicare, asumarea responsabilității pentru interacțiunea cu
ceilalți diferiţi cultural.

(5) Auto-reflectarea și critica au fost înțelese ca procese critice de

reflectare asupra gândurilor, emoțiilor și acțiunilor unui individ.
• Termenii folosiți în această dimensiune includ: auto-reflectare, auto-
critica, gândirea critică, auto-evaluarea, achiziția de cunoștințe și
practica reflexivă, introspectia.
• Auto-reflectarea și critica au fost comparate cu o calătorie sau un
proces continuu de reflecție și rafinare.