3.2.

Competenţa interculturală ca mix afectiv, cognitiv şi conceptual

În timp ce cercetători precum Spitzberg (1989) discută despre importanța cunoștințelor și

abilităților necesare pentru a se angaja într-o interacțiune interculturală adecvată și eficientă,
alții subliniază performanța sau rezultatele comunicării ca indicator al competenței
interculturale (Hammer, Bennet și Wiseman, 2003; McCroskey, 1982; Spitzberg, 1983;
Wiseman, 2002). De exemplu, McCroskey (1982) a afirmat că eficacitatea comunicării poate
să nu fie suficientă pentru a judeca competența. În schimb, el a făcut distincția între competență
și abilități, performanță și eficacitate (citat în Spitzberg, 1983). Potrivit lui McCroskey (1982),
o abilitate de comunicare este abilitatea unei persoane de a realiza un comportament adecvat,
în timp ce competența este abilitatea unei persoane de a-și demonstra cunoștințele despre
comportamentul adecvat. Aptitudinile de a realiza un comportament competent sunt diferite de
realizarea efectivă a unui comportament competent: gradul în care o persoană este competentă
sau nu se bazează pe performanța efectivă a persoanei. Cu alte cuvinte, o persoană poate fi
calificată, dar nu competentă sau competentă, dar nu calificată (a se vedea McCroskey, 1982).
Chen și Starosta (1996, 2008) afirmă că competența interculturală necesită o interacțiune
eficientă și adecvată cu persoane care au identități culturale pe mai multe niveluri. Un
comunicator intercultural trebuie să fie un cameleon care se poate schimba și se poate adapta la
orice situație în care se fiecare (Chen & Starosta, 1996, 2008). Disponibilitatea oamenilor de a
se implica în diferite culturi se datorează flexibilității și deschiderii lor. Competența
interculturală este abilitatea de a negocia mijloacele culturale și de a executa în mod
corespunzător comportamente de comunicare eficiente care recunosc identitățile multiple
ale interacționarilor într-un mediu specific (Chen & Starosta, 1996, 2008). Cele trei dimensiuni
conceptuale ale competenței interculturale sunt: - Competența interculturală: (1) sensibilitatea
afectivă sau interculturală, sau recunoașterea și respectarea dif- ferințelor culturale, (2)
conștiința cognitivă sau interculturală, sau autocunoașterea identității culturale personale și
înțelegerea modului în care variază culturile și (3) abilitatea comportamentală sau
interculturală, sau abilitățile de transmitere a mesajelor, cunoștințele de autodezvăluire
adecvată, flexibilitatea comportamentală, gestionarea interacțiunii și abilitățile sociale.

3.2.1. Dimensiunea sensibilităţii afective sau interculturale

Natura afectivă a competenței interculturale se bazează pe emoțiile sau sentimentele

personale care sunt provocate de situațiile și contextul intercultural (Triandis, 1977).
"Sensibilitatea interculturală" este definită ca fiind capacitatea unui individ de a experimenta
și de a răspunde la diferențele culturale (Hammer et al., 2003; Straffon, 2003). Sensibilitatea
interculturală se referă, de asemenea, la capacitatea afectivă de a recunoaște, recunoaște și
respecta diferențele culturale (Chen & Starosta, 1996, 2008). Bhawuk și Brislin (1992) au
sugerat că, pentru ca o persoană să fie eficientă într-o altă cultură, ea trebuie să fie interesată
de această cultură, să fie sensibilă pentru a observa diferențele culturale și să fie dispusă să își
modice comportamentul pentru a demonstra respectul față de o altă cultură. Dezvoltarea
acestei abilități necesită noi conștientizări și atitudini (Bennett, 1986). O sensibilitate
interculturală mai mare este asociată cu un potențial mai mare de exercitare a competenței
interculturale. Natura afectivă a competenței interculturale sugerează că individul va primi
răspunsuri și emoții pozitive înainte, în timpul și după interacțiunile interculturale (Chen &
Starosta, 2008; Del Villar, 2010, 2012). Această ipoteză este una dintre altele care sprijină
procesul de dezvoltare a sensibilității interculturale și a competenței interculturale (Bennett,
1986; Bhawuk & Brislin, 1992; Chen & Tan, 1995; Gudykunst, Ting-Toomey, &
Wiseman, 1991). Se poate descrie natura afectivă a competenței interculturale cu ajutorul a
patru atitudini sau orientăripersonale, inclusiv conceptul de sine, deschiderea de spirit,
atitudinile de nejudecare și relaxarea socială (tabelul 3.3).
Tabelul 3.3. Dimensiunile afective ale competenţei interculturale

Dimensiune Definiții
Conceptul de sine Definește modul în care o persoană se vede
pe sine, care, la rândul său, este legat de
stima de sine a unei persoane. Persoanele cu
o stimă de sine mai ridicată sunt mai bine
acceptate de ceilalți, au performanțe bune
atunci când sunt observate și se pot
apăra mai bine de comentariile negative
ale celorlalți
Deschidere de spirit Explică dorința unei persoane de a se exprima
deschis și de a accepta episoadele expresive
ale celorlalți. Mai mult, deschiderea include
disponibilitatea de a recunoaște și de a accepta
puncte de vedere și idei
diferite în interacțiunile interculturale, de a
recunoaște nevoile celorlalți și de a exprima
propria identitate culturală și de a confirma
identitatea
culturală a celorlalți
Atitudini de Se bazează pe absența prejudecăților în timpul
nejudecată comunicării
interculturale. Atitudinea lipsită de prejudecăți
permite îi ajută pe
indivizi să fie mai satisfăcuți și fericiți din
punct de vedere psihologic în timpul
întâlnirilor interculturale
Relaxare socială Reprezintă manifestarea unei anxietăți
reduse sau inexistente în timpul
comunicării interculturale, cum ar fi
transpirația, mișcările neobișnuite,
rigiditatea posturii, ezitările și tendințele de
răspuns scăzut. Pentru a manifesta o
relaxare socială normală, o persoană trebuie
 să depășească blocajele anxioase enumerate
mai sus
Sursa: Adaptat după Barna (1994), Brislin (1981), Chen și Tan (1995), Gudykunst și Hammer
(1988), Hammer (1989), Spitzberg și Cupach (1984), Ting-Toomey (1989), Ting-Toomey
(1993) și Yum (1989). Dezvoltat de autor

3.2.2.Dimensiunea cognitivă sau a conştiinţei interculturale

Componenta cognitivă a competenței interculturale se referă la o schimbare a gândirii per-
sonale prin înțelegerea culturii proprii și a celorlalți (Triandis, 1977). Aceasta oferă
individului posibilitatea de a dezvolta o conștientizare interculturală a dinamicii culturale și
capacitatea de a menține coexistența multiculturală (Prueggler & Rogers, 1993). Provenind de
la un cuvânt portughez "concientizare" ("conștiință critică"), conștientizarea, atât reflectivă
cât și introspectivă, cuprinde cunoștințe, abilități și atitudini mai profunde despre sine în
relație cu ceilalți și/sau cu alții (Fantini, 2000a, 2000b, 2000c). Conștientizarea interculturală
este vitală pentru intrarea intercul- turală și acceptarea de către membrii altor culturi și poate
manifesta o trans- formare a sinelui și a relației cu ceilalți (Freire, 1998). Dezvoltarea
conștientizării interculturale este importantă în educație și formare și ridică întrebări legate de
modul în care aceasta poate fi îmbunătățită, de tipul de activități care contribuie la creșterea
conștientizării și de modul în care aceasta poate fi monitorizată (Fantini, 2000a, 2000b,
2000c).
După cum se discută adesea de către interculturalisti, "conștiința interculturală" poate
include "conștiința de sine" și "conștiința culturală" (Brislin, Landis, & Brandt, 1983).
Conceptul de conștientizare de sine poate include preocuparea pentru adecvarea socială a
prezentării de sine, atenția la informațiile comparative sociale, capacitatea de a controla și
modifica prezentarea de sine și capacitatea de a modifica comportamentul expresiv în
funcție de un anumit context (Gudykunst & Ting-Toomey, 1988a, 1988b; Snyder, 1987). La
rândul său, conștientizarea culturală descrie o înțelegere a ipotezelor culturale care afectează
modul în care se comportă oamenii dintr-o anumită cultură. Conștientizarea culturală le
permite oamenilor să înțeleagă cum să adapteze comportamentele universale la așteptările
unice ale situației interculturale (Schwartz, 1990; Schwartz & Bilsky, 1987; Schwartz &
Sagiv, 1995).

3.2.3. Dimensiunea comportamentală sau a abilităţii interculturale

Dimensiunea comportamentală a competenței interculturale explică modul în care indivizii ar
trebui să acționeze în situații interculturale. Această dimensiune se referă la adroit- itatea
interculturală sau la capacitatea de a îndeplini sarcini și de a atinge obiective de comunicare
specifice în situații interculturale (Chen & Starosta, 2008). Această dimensiune
comportamentală poate include abilitățile de transmitere a mesajelor, dezvăluirea adecvată a
propriei persoane, flexibilitatea comportamentală, gestionarea interac- țiunii și abilitățile
sociale.