Tema 1.

Noţiuni generale privind comunicarea în administrația publică

1. Conceptul de comunicare.
2. Nivelurile comunicării umane.
3. Tipuri de comunicare.
4. Importanța comunicării pentru administrația publică.

1. Conceptul de comunicare

În activitatea funcționarului public cu statut special sunt necesare abilități de comunicare

pentru a realiza eficient obiectivele stabilite. Comunicarea la nivelul unei instituții publice este o
comunicare interpersonală în grupuri mici sau grupuri mari, care se desfășoară în contextul unei
organizații. Comunicarea organizațională este o comunicare a organizației cu mediul intern și extern,
care poate avea un caracter formal sau un caracter informal.
Cu certitudine, ori de câte ori comunicăm, încercând să convingem, să explicăm, să
influențăm sau să îndeplinim un scop propus prin intermediul procesului de comunicare, urmărim
întotdeauna patru obiective principale:
• să fim auziți (ascultați și citiți);

• să fim înțeleși;

• să fim acceptați;

• să provocăm o reacție (o schimbare de comportament sau atitudine).

Când nu reușim să atingem aceste obiective, înseamnă că am eșuat în procesul de comunicare.

De aici, relevăm următoarele particularități ale comunicării:
 comunicarea are rolul de a-i pune pe interlocutori în legătură unii cu ceilalţi, în mediul în care
evoluează;
 în procesul de comunicare, prin conținutul mesajului se urmărește realizarea anumitor scopuri
şi transmiterea anumitor semnificații;
 orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile
verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se
înţelege „dincolo de cuvinte”) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare
participant în forul său interior);
 orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context (psihologic, social, cultural, fizic
sau temporal), cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă;
 procesul de comunicare are un caracter dinamic: odată inițiată comunicarea între
interlocutori, ea are o anumită evoluție, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces;
1
  procesul de comunicare are un caracter ireversibil: odată transmis un mesaj, el nu mai poate
fi oprit în drumul lui către destinatar;
 în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sferă mai mare de
cuprindere;
 semnificația dată unui mesaj poate fi diferită atât între partenerii actului de comunicare, cât şi
între receptorii aceluiași mesaj;
 orice mesaj are un conținut manifest şi un conținut latent, adeseori acesta din urmă fiind mai
semnificativ.

2. Nivelurile comunicării umane

Comunicăm zilnic cu diferite persoane în situaţii dintre cele mai diverse, de cele informale la
cele formale. Nu de puține ori, chiar dacă obligațiile profesionale ne asaltează, găsim răgazul pentru
un dialog, fie şi succint, cu noi înșine, ascultându-ne vocea interioară. Astfel, după contextul spaţio-
temporal al mesajelor, putem spune despre comunicare că se construiește pe relaţii (directe,
indirecte) şi că poate fi intenţionată sau neintenţionată. În plus, presupune diferite niveluri sau forme.
Pe baza relațiilor directe, se pot structura următoarele niveluri: comunicare intrapersonală;
comunicare interpersonală; comunicare de grup; comunicare publică.
Pe baza relaţiilor indirecte, pot fi structurate formele: comunicarea mediată tehnologic;
comunicarea de masă (a vedea figura 1.1).

Niveluri
de comunicare

Comunicarea intrapersonală (în sine şi către sine)

Comunicarea interpersonală (între indivizi)

Comunicarea de grup (între membrii grupurilor)

Comunicarea publică (în faţa unui auditoriu)

Comunicarea de masă (difuzarea informaţiei prin

mijloacele mass-media)

Figura 1.1. Niveluri ale comunicării umane.

2
 1. Comunicarea intrapersonală. Este comunicarea ce presupune un dialog al persoanei cu
sine, cu propria voce interioară, partenerii de dialog fiind reprezentați de instanțele propriei
personalități; este cadrul în care o persoană se află în faţă cu conştiinţa sa, cu aşteptările şi aspiraţiile
sale, se cunoaşte, se analizează, rezolvă probleme, evaluează alternative şi ia decizii, reflectează
asupra mesajelor pe care vrea să le transmită altor persoane, asupra comportamentului său în diferite
situaţii, se raportează critic la faptele şi la realizările sale, la realitate.
Comunicarea intrapersonală este deosebit de importantă pentru echilibrul psihic şi emoțional
al persoanei.
2. Comunicarea interpersonală. Acest nivel de comunicare se realizează între două sau mai
multe persoane aflate în situaţii de proximitate spațială, discursul fiecăruia fiind destinat în totalitate
interlocutorilor. Comunicarea interpersonală ajută individul să-i cunoască atât pe ceilalţi, cât şi pe
sine.
Unul dintre cele mai frecvente obiective ale comunicării interpersonale sunt: a persuada
interlocutorul, a descoperi trăiri, emoții, sentimente, a satisface diferite nevoi psihologice, a domina,
a impune, a conduce, a influenţa, a cunoaşte interlocutorul, a informa pe cineva despre ceva etc.
3. Comunicarea de grup. Acest nivel de comunicare se realizează în colectivități, grupuri
profesionale, cuprinzând maximum 9-11 persoane.
Obiectivele comunicării de grup sunt: de a asigura schimbări de idei şi emoții în interiorul
grupului, a organizațiilor restrânse, în micro organizații, de a rezolva probleme, a împărtăși cunoștințe
şi experiențe personale, a crea şi a detensiona conflicte, a dezvolta idei, a lua decizii importante etc.
Avantajele comunicării în grup se referă la faptul că grupurile, în ansamblu, iau decizii care
sunt mai bune decât cele luate în mod individual, din următoarele motive:
• există mai multă informaţie disponibilă;

• sunt lansate mai multe sugestii din care pot fi selectate cele mai bune;

• sunt acceptate decizii mai riscante;

• este stimulată creșterea productivității (or, membrii grupului lucrează şi pentru a câștiga

aprobarea socială).
Dezavantajele comunicării în grup constau în faptul că:
• se pierde mult timp pentru a urmări o idee şi pentru a lua o decizie;

• uneori, se insistă asupra discutării punctelor irelevante;

• membrii grupului acordă mult timp pentru a menține un climat moral eficient, politicos.

4. Comunicarea publică. Acest nivel de comunicare presupune orice gen de cuvântare,

prezentare, expunere făcută în faţa unui auditoriu (de minimum 3 persoane), realizată în diferite
forme: conferință, pledoarie a avocatului, prelegeri, comunicări ştiinţifice, luări de cuvânt în ședințe,
3
rapoarte şi dări de seamă, expuneri în faţa comisiilor de examinare etc. Este tipul de comunicare
umană care s-a bucurat de cea mai mare atenție de-a lungul timpului, începând cu retorica antică.
• Obiectivele comunicării publice pot consta în: a convinge, a influenţa sentimente, opinii,
acţiuni; a manipula, a constrânge etc. Frecvent, obiectivul comunicării publice nu este
transmiterea de informaţii corecte şi precise, ci convingerea şi câștigarea publicului.
5. Comunicarea de masă. Adesea, conceptul de comunicare de masă este considerat sinonim
cu cel de mass-media. Conceptul de mass-media desemnează producerea şi difuzarea mesajelor
scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituționalizat către un public
variat şi numeros. Se realizează prin: ziare, reviste, cărți, radio, TV, complexe multi-media (aşa-
numita „eră electronică”), care azi ne afectează fiziologic şi psihic, modificând activitatea
psihosenzorială a omului.

3. Tipuri de comunicare

Tipuri
de comunicare

Comunicarea verbală
(cuvinte – scrise sau rostite – pentru a transmite gânduri, idei şi sentimente)

Comunicarea nonverbală
(mimică, gestică, postură, vestimentaţie etc.)

Figura 1.2. Tipuri de comunicare.

1. Comunicarea verbală. Acest tip de comunicare este cel mai cunoscut şi utilizat; se transmit
mesaje prin cuvinte. Comunicarea verbală se poate realiza prin două forme:
a) Comunicare orală (mesajele se transmit pe cale orală, care devine canal de transmitere a
cuvintelor);
b) Comunicare scrisă (mesajele se transmit printr-un suport scris, format fizic sau electronic).
Desigur, pentru transmiterea acestor mesaje prin cuvinte este necesar un cod lingvistic, prin
care cuvintele să fie transpuse într-o limbă și într-un limbaj cunoscut tuturor celor implicați în
comunicare. Puterea cuvintelor este una foarte mare, ele pot avea un impact major asupra celor care
comunică, pot genera sentimente puternice sau pot fi simple relatări ale unor fapte obiective.
Comunicarea verbală orală reprezintă, ca şi comunicarea verbală scrisă, un sistem propriu de
reguli şi norme, doar că sensibil mai bogat şi mai complex, datorită factorilor extra- şi paralingvistici
şi a influenței decisive a cadrului situațional.

4
 Cel mai potrivit stil de comunicare verbală în cazul fiecăruia trebuie să includă următoarele
aspecte:
A. Modalitatea cea mai confortabilă pentru a vorbi.
Trebuie să încercăm să identificăm această modalitate indiferent de formalismul situaţiei în
care comunicăm:
► O situaţie poate fi apropiată de stilul pe care îl abordăm atunci când vorbim acasă sau cu
prietenii, un stil caracteristic nouă înșine, pentru că suntem stăpâni pe acest stil, ne face să ne simțim
natural, fără a trebui să afișăm o mască sau a ne controla pornirile instinctive. După cercetătorul Martin
Joos, situaţia exemplificată se referă la stilul ocazional, specific conversațiilor libere, fără vreo baza
informaţionalã minimă pe care trebuia să se construiască dialogul. Participanţii trec fără restricţii de
la un subiect la altul, alteori chiar într-o manieră neglijentă, folosesc expresiile eliptice (De exemplu,
O piatră ador), termeni în accepțiuni speciale (De exemplu terminologia pe care o folosesc
specialiștii dintr-un domeniu), cunoscute interlocutorilor din interacțiuni verbale anterioare, iar
alteori chiar şi elemente de argou (De exemplu, lumea interlopă).
► În altă situaţie ne simțim confortabil să adoptăm un stil beletristic chiar la o conferință
ştiinţifică a cercetătorilor dintr-un anumit domeniu, întrucât suntem convinși că ne vom face
remarcat, avertizându-ne, în același timp, audiența într-un mod firesc, spontan şi jucăuș cu privire la
înclinația noastră spre stilul metaforic, chiar şi în contexte formale precum cea în care ne aflăm. După
același cercetător, situaţia exemplificată se referă la stilul formal, ce corespunde adresării către un
auditoriu numeros, ale cărui reacții sunt, de data aceasta, perceptibile pentru vorbitor. Şi în acest caz,
discursul prezintă un nivel înalt de coerență, frazele fiind construite cu grijă dintr-un material lexical
cât mai variat.
► O altă situaţie poate fi cea a discuțiilor cu caracter profesional, al negocierilor şi
tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activă. Nu se mai poate vorbi de un plan
detaliat al comunicării, ci numai de informaţie de bază, îmbogățită pe parcurs, în conformitate cu
solicitările partenerilor de discuţie. Aici se regăsește stilul consultativ.
Cercetătorul Martin Joos distinge şi situaţii în care se regăsesc stilul intim (prin recurgerea la
un cod personal, care oferă informaţii despre stările şi trăirile intime ale subiectului), precum şi stilul
ce caracterizează formele de comunicare necooperativă, în care emițătorul nu-şi cunoaşte receptorul,
iar acesta din urmă nu este în măsură să influenţeze discursul celui dintâi.

B. Contextul comunicării.
Trebuie să încercăm să anticipăm situaţia în care urmează să vorbim sau să scriem şi să
prevenim care va fi stilul cel mai potrivit şi/sau stilul care se așteaptă să fie abordat de către vorbitor.

5
Combinația optimă va fi între stilul natural şi cel așteptat de către ceilalţi - o îmbinare care va deveni
din ce în ce mai armonioasă pe măsură ce exersăm. În afară de stilul comunicării, limbajul specific
situaţiei de comunicare trebuie să fie unul care să respecte câteva cerințe:
Claritate: mesajul trebuie sistematizat cât mai bine, astfel încât structura acestuia să fie clară,
ușor de reținut de către noi şi ușor înţeles de către audienţa noastră;
Corectitudine: conținutul efectiv al mesajului trebuie să fie corect, să conţină adevăruri, dar
şi forma mesajului să fie corectă sub aspectul corectitudinii limbii (gramatical şi lexical);
Adecvare: folosirea celor mai potrivite cuvinte raportate la context şi intențiile vorbitorului,
respectiv la aşteptările audienţei;
Puritate: mesajul va fi ponderat cu privire la tipul cuvintelor folosite (neologisme,
regionalisme, arhaisme);
Concizie: mesajul trebuie să fie concret, lipsit de abateri sau informaţii redundante, care ar
face dificilă înţelegerea efectivă a mesajului de bază;
Precizie: mesajul poate facilita înţelegerea şi prin instrumente ajutătoare (comparații, analogii,
suporturi scrise, materiale auxiliare), care conduc audienţa spre direcția dorită).

Dezavantajele comunicării orale sunt:

• receptorul nu manifestă interes pentru mesaj;
• mesajul se transmite cu pauze lungi, deranjante;
• mesajul este înţeles greșit, pentru că există blocaje în comunicare;
• receptorul nu are capacitatea de a asculta, a întrerupe repetat comunicarea;
• dispoziţia de a participa la conversaţie este insuficientă etc.
Dezavantajele comunicării scrise sunt:
• nu realizează legătura directă între interlocutori (parteneri);
• îi lipseşte puterea de influenţare a cuvântului vorbit;
• nu permite conexiunea inversă imediat, ci numai cu un decalaj în timp;
• lipseşte pe interlocutori de informația emoţională pe care le asigura schimbul
mesajelor orale.
Avantajele comunicării scrise vizează:
• structurare mai elaborată şi mai adecvată;
• îmbunătăţirea succesivă a textului;
• poate fi oricând consultat şi confruntat cu ceea ce s-a precizat a se executa;
• difuzare mai rapidă, posibilitatea accesului la un număr mai mare de receptori;
• ușurința stocării.

6
 Comunicarea scrisă, numită şi comunicarea indirectă, suprimă condiționarea materială,
fizică, apropierea dintre partenerii de dialog şi creează posibilitatea transmiterii unei informaţii
nedeformate, autentice, obiective în spațiu şi timp.
Din această cauză, comunicarea scrisă se realizează eficient dacă se respectă anumite reguli
şi principii:
 folosirea frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte);
 utilizarea paragrafelor care să fie centrate asupra unei singure idei;
 aplicarea cuvintelor înțelese de cititor;
 evitarea exprimării tipice limbajului oral, a cuvintelor redundante (abundență inutilă de
expresii, de cuvinte sau de imagini în formularea unei idei) etc.
Frecvent, ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real. Gesturile noastre, felul
în care stăm, hainele pe care le purtăm, mașina pe care o conducem, locul de muncă spun despre noi
mult mai mult decât cuvintele. Cineva spunea că limba îi este dată omului pentru a-şi ascunde
gândurile. Or, comunicarea verbală are o importanță destul de redusă din punctul de vedere al
cantității de informaţie reținută de audiență.
De fapt, comunicarea eficientă se bazează pe toate cele trei elemente: verbal, paraverbal,
nonverbal pentru a împărtăși gânduri, idei, opinii şi sentimente.
Vocea, modul în care pronunțăm cuvintele, accentul, tonul sunt elemente esențiale ale
procesului de înţelegere a omului. Putem spune despre cineva: „El a spus că e o idee bună, dar eu
am sentimentul că nu o agreează”. Acest mesaj l-am recepționat dintr-o formă particulară a tonului
vocii sale, care nu a sunat foarte entuziasmat, indicându-ne faptul că nu i-a plăcuit ideea.
Aşadar, tonul, ritmul, volumul vocii şi accentul topic pot fi folosite în aşa fel încât să oferim
cuvintelor o conotație specială, în multe cazuri să transmită sensul opus al cuvintelor.
Când se întâmplă aceasta, apelăm la înțelesurile paralimbajului, şi nu la semnificația
limbajului folosit. Putem spune: „Nu este important ceea ce spune, ci felul în care o spune”.
Putem spune, sarcastic, cu o accentuare specială, cuiva care nu a vrut să ne ajute: „Îţi
mulţumesc foarte mult!”
În comunicarea scrisă, paralimbajul este limitat în comparaţie cu discuţiile purtate faţă în faţă
şi, aşa cum probabil aţi descoperit deja, acest lucru poate duce la neînţelegeri.
Paralimbajul vizează utilizarea modalităţilor de exprimare vocală pentru a da anumite
înţelesuri cuvintelor din discurs. Paralimbajul = tonul + volumul vocii + ritmul vorbirii.
Tonul este inflexiunea vocii pe care o foloseşte un vorbitor. El poate fi calm, agresiv, pedant,
nervos, cald, rece etc. Pentru a avea succes, într-un discurs este preferabil să se folosească un ton

7
calm şi sigur, dar care să nu fie uniform. Schimbările acestuia sunt importante, întrucât ele rup
monotonia, făcând ca expunerea să câstige în atractivitate.
Ritmul vorbirii reprezintă felul în care alternează cuvintele accentuate cu cele neaccentuate
şi frecvenţa acestora. El este ales în funcţie de ceea ce se doreste să se comunice.
Pentru accentuarea ideilor importante din cadrul unui discurs, se folosesc schimbările de ritm.
Spre exemplu, se poate folosi în expunere un ritm alert, pentru ca, înainte de introducerea unei ideii
importante, ritmul să se reducă şi să se reia la aceeași intensitate în explicarea ideii.
Volumul este intensitatea vocii cu care un vorbitor se adresează publicului. Cel care ţine un
discurs trebuie să vorbească suficient de tare pentru a fi auzit de toate persoanele care îl ascultă. În
general, nu este bine să se folosească un volum foarte ridicat, deoarece acest lucru poate fi perceput
ca o agresiune de cei din jur.
Una dintre regulile de bază este cea a ascultării active. Cineva spunea că omului îi sunt date
două urechi şi o singură gură. Deci, ar trebui să ascultăm de două ori mai mult decât să vorbim. De
altfel, oamenii pot asculta de trei ori mai mult decât vorbeşte pe parcursul unui minut
Toate aceste semnificaţii care se ascund în spatele mesajului spus de cineva se referă la
metacomunicare. Meta vine din limba greacă şi înseamnă „dincolo” sau „completare la”. Prin
urmare, matacomunicarea este ceva „în completarea comunicării”. Termenul metacomunicare are
în vedere interpretarea cuvintelor şi expresiilor pentru a ghici intenţiile şi ideile vorbitorului.
Dicţionarul Macquarie defineşte metalimbajul ca fiind „un limbaj care codifică altfel ideile
decât limbajul natural”. Este un limbaj ascuns în interiorul altui limbaj. Însă acesta este absolut
necesar, deoarece altfel oamenii ar fi nepoliticoşi, insensibili, nepăsători şi deranjanţi, ceea ce ar
conduce la frecvente comportamente violente. Aceasta pentru că metalimbajul amortizează duritatea
cuvintelor, oferind posibilitatea manipulării interlocutorului, dar şi a exteriorizării emoţiilor, totul în
timp ce oamenii rămân oameni: manieraţi, politicoşi, sensibili şi drăguţi.
Tabelul 1.1.
Metalimbajul şi interpretarea lui
„Mic dicţionar” Interpretare
al metalimbajului cotidian
„Ştiţi dumneavoastră”, „Cum să Acestea refuză să spună totul, lasă interlocutorul să spună
zic”, „Un fel de...” ceea ce este stânjenitor pentru cel care face afirmaţia.
„Desigur!” Putem bănui că vorbitorul exagerează, pentru că nu este sigur
de credibilitatea sa (ar putea fi înlocuit prin: „De fapt ...”).
„Fiindcă veni vorba”, „ca să nu Au drept scop să atenueze importanţa a ceea ce vorbitorul
uit”, „dacă mă gândesc bine”. vrea să spună, dar ceea ce urmează este problema cea mai
importantă.

8
 „Sincer”, „pe şleau”. Arată că vorbitorul urmează să fie mai puţin sincer sau onest
decât pretinde.
„Doar”, „numai”. Minimalizează semnificaţia a ceea ce urmează să fie spus,
atenuează vina unei persoane (nu au curajul să spună ceea ce
ar vrea să spună sau încearcă să minimalizeze răspunderea).
„Da, dar ...” Este o încercare de evitare a intimidării prin simularea unui
acord.

Metalimbajul manipulativ este utilizat de vorbitor pentru a-şi direcţiona interlocutorul într-o
situaţie dorită de el sau de a obţine ceea ce vrea. Metalimbajul este prezent în orice tip de relaţie, fiind
foarte important în dezvoltarea acestora. Totuşi, cel mai adesea este întâlnit în comunicarea politică
şi de afaceri. Evident, noi metacuvinte apar odată cu fiecare nouă generaţie, iar cele vechi se pierd
sau se uzează.
Iată câteva exemple de metacomunicare:
Tabelul 1.2.
Limbaj şi metalimbaj
Metacomunicare Interpretare (sau limbaj ascuns)
„Voi încerca să fac tot ce-mi stă în puteri.” Am îndoieli asupra capacităţii mele de a face
aşa ceva.
„Am vrut doar să încerc să fiu de folos.” Am vrut să ştiu ce se întâmplă, nu să ajut la
rezolvarea problemei.
„Să vedem ce se poate face.” Nu vom face nimic. Nu ne interesează.
„Apreciez spusele dvs., domnule, dar permiteţi-mi Ce prostie?!
să afirm, cu respect, că nu sunt de acord cu ele.”
„Sunt de acord cu ceea ce aţi spus, totuşi ...” Nu sunt de acord cu ceea ce aţi spus.
„Credeţi-mă, vorbesc serios. V-aş minţi eu pe Acordaţi-mi numai prilejul.
dvs.?”
„Ar putea fi interesant pentru dvs. să ştiţi.” Sunt mai deştept, mai inteligent şi mai
informat decât dvs.
„Trebuie să veniţi odată la noi, la cină.” Să veniţi numai când veţi fi invitat.
„Nu spun că ar trebui să faceţi asta ...” Faceţi ce vă spun.
„Nu-i vorba de bani, ci de principiu.” Este vorba de bani.
„Sigur că n-o să vă obligăm să respectaţi aceste Tocmai asta vom face.
clauze.”

2. Comunicarea nonverbală. Tabloul devine complet în momentul în care reuşim să citim şi

mesajele pe care vorbitorul ni le transmite în mod inconştient prin limbajul său nonverbal – mimică,
gestică, postură, atitudine, vestimentaţie, mediul înconjurător etc.
În ce măsură putem generaliza interpretarea unor manifestări ale corpului ca fiind mesaje clare
cu privire la starea emiţătorului? O tresărire musculară, o clipire, o privire orientată spre colţul din

9
stânga sus, un zâmbet pot fi supuse multiplelor interpretări în funcţie de contextul în care acestea au
loc, respectiv în corelaţie cu alte semnale nonverbale transmise simultan.
Problematica limbajului nonverbal şi a acurateţii interpretării sale a fost îndelung discutată,
iar, în viitor, se vor aduce din ce în ce mai multe clarificări acestui subiect. Descifrarea limbajului
nonverbal este nu numai un domeniu extrem de interesant şi aflat în continuă descoperire, ci are şi
câteva beneficii cât se poate de concrete:
• interpretarea şi înţelegerea mult mai bune a persoanelor cu care comunicăm;
• anticiparea stării de spirit a persoanelor din jurul nostru, chiar şi fără ca aceştia să-şi
exprime sentimentele;
• creşterea capacităţii empatice;
• adaptarea mai facilă a comunicării la audienţă;
• conştientizarea propriilor semnale nonverbale emise şi chiar controlarea lor;
• şanse mai mari de a obţine ceea ce ne dorim etc.

4. Importanța comunicării pentru administrația publică

Comunicarea însoțește activitatea administrației publice, contribuind la realizarea eficace a

acesteia. Ea răspunde nevoii organizațiilor din sectorul public de a-și realiza rolul specific, informând
cetățenii despre obligațiile asumate și prerogativele de care dispun.
Comunicarea se realizează între diferitele niveluri ale administrației publice, între structuri
aflate la același nivel, în cadrul structurilor administrative, între administrația publică și sectorul
privat. Relația între funcționarii publici și cetățeni are la bază comunicarea instituțională, oficială.
Este important atât pentru administrația publică cât și pentru cetățeni să dezvolte canalele de
comunicare. Administrația publică beneficiază de informațiile care vin din mediul extern, necesare
pentru realizarea obiectivelor. Dezvoltarea unei politici sociale adecvate, crearea și menținerea, la
toate nivelurile a unei atmosfere transparente sunt, într-o mare măsură, determinate de importanța ce
se acordă procesului de comunicare.
Comunicarea în administrația publică are următoarele obiective:
1. Modernizarea funcționării administrațiilor publice. Deoarece administrațiile publice
trebuie să facă față unor cereri din ce în ce mai complexe, iar cetățenii se așteaptă să obțină
informații mai ample privind deciziile administrative.
2. Căutarea adeziunii cetățenilor la o anumită problemă. Sunt realizate acțiuni de
sensibilizare a populației cu privire la anumite probleme.

10
3. Realizarea unor campanii de comunicare care au ca obiectiv producerea unor schimbări
de comportament în rândul cetățenilor.
4. Pentru administrația publică este important să asigure prin comunicare o imagine publică
pozitivă.
Funcțiile comunicării în administrația publică:
1. De a informa – a aduce la cunoștință informațiile de natură administrativă, de a le pune în
valoare:
2. De a asculta opiniile, întrebările și așteptările cetățeanului;
3. De a supune dezbaterii proiectele administrative (regulamente, proiecte de dezvoltare etc.)
4. De a contribui la asigurarea relaționării sociale - întărirea sentimentului de apartenență
colectivă, luarea în considerație a cetățeanului în calitate de actor social.

11