3.1.

Scopul politicii publice

De cele mai multe ori, politica este privită ca progresie de la scop la rezultate.
Uneori este greu de identificat care sunt scopurile, alteori scopurile pot fi identificate,
dar sunt vagi şi ambigue, oferind puţine date despre acţiunile ce trebuie realizate.
De asemenea, pot să existe mai multe scopuri ale politicii care se suprapun sau care
sunt contradictorii.
Din aceste motive este greu de precizat care sunt scopurile politicii publice.
Unii autori consideră că politica presupune definirea şi atingerea anumitor scopuri.
Se consideră astfel că acţiunea socială este îndreptată către anumite scopuri, că strategia
politică reprezintă urmărirea unor scopuri de interes general, iar declaraţiile politice indică
anumite scopuri.
Deci, în centrul procesului se află determinarea scopurilor autorizate, iar rezultatul îl
reprezintă atingerea sau nu a acestor scopuri.
Deşi teoretic această definire a politicii „către obiective”este corectă şi frecventă, în
practică procesul politicii presupune colaborarea dintre mai mulţi autori care, de cele mai
multe ori pot avea idei diferite despre scopurile şipriorităţile politicii.
De aceea este greu să spunem care sunt scopurile politicii publice, ele depinzand de
domeniul în care se realizează politica dar şi de viziunea celui/celor care o formulează, o
susţinşi o aplică.
Scopul politicii publice este reprezentat de o stare generală de lucruri care se
aşteaptă să fie atinsă după implementarea unei politici publice.
De aceea acesta are un caracter general fiind cel care oferă orientarea tuturor
activităţilor din cadrul implementării unei anumite politici publice.
Scopul unei politici publice cuprinde o declaraţie a ceea ce politica publică intenţionează
să facă, cine şi cum va fi afectat de implementare.
Scopul este realizat prin îndeplinirea unor obiective.
Obiectivele politicii publice pot fi:
 Obiective generale sunt acelea care se referă la o direcţie majoră de acţiune.
 Obiectivele specifice trebuie să fie concrete şi măsurabile, astfel încât să permită
monitorizarea şi evaluarea eficientă a rezultatelor implementării politicii publice.

Obiectivele specifice au anumite caracteristici, printre care se pot aminti:

  temporar stabilite – conţinindicaţii generale asupra perioadei în care vor fi
realizate ;
 limitate numeric–pentru a nu risipi eforturile şi resursele băneşti, trebuie stabilite
dimensiunile cheie ale problemei, mai ales în condiţiile unor resurse limitate;
 cuantificabile – pot fi masurate.
Deşi dificil de precizat care sunt scopurile politicii publice, există totuşi câteva
caracteristici comune ale acestor scopuri:
 determinarea scopurilor autorizate se află în centrul procesului politicii publice;
 formularea politicii publice şi punerea ei în aplicare implică mai
mulţiparticipanţi care au moduri diferite de a înţelege problema politicii şi obiectivele
acesteia;
 în orice politică publică există un număr mare de obiective, astfel că, deşi se
începe acţiunea de urmărire a unui scop, vor exista şi alte variante şisusţinători ai acestor
variante;
 urmărirea anumitor obiective poate să intre în conflict cu alte moduri de
acţiune;
 orientarea către scopuri bine definite este folosită pentru a „crea ordine”, adică
pentru a determina participanţii la procesul politic să accepte o stare de lucru „care ar trebui să
fie” şi nu existenţa unui scop clar şi controlat care să stea la baza politicii.
 orientarea către obiective este importantă în negocierea relaţiilor din afara
organizaţiei;
 prin formularea unor obiective clare, la care prea puţini să aibă obiecţii, se
încearcă mobilizarea sprijinului din mai multe surse şi implicarea unui număr mare de resurse.

3.2. Procesul politicii publice

Politica este un proces continuu, o interacţiune între acţiuneşi interpretarea sa.
Obiectivele declarate ale unei politici publice nu sunt independente de procesul
politic sau apărute înaintea acestuia, ci trebuie înţelese ca o parte a procesului.
În literatura de specialitate există mai multe modele care descriu procesul politicii
publice.
a) modelul sistemic al procesului politicii publice a fost elaborat de David
Easton.
Sistemul primeşte inputuri şi emite outputuri. Inputurile sunt formate din
probleme, informaţii, presiuni. Outputurile reprezintă decizii de politici publice.
Caracteristicile sistemului economic, politic, social, instituţional în care se
elaborează politica reprezintă mediul de elaborare a politicii.
 -Mediul instituţional vizează modul de organizare a sistemului politic (putere
legislativă, executivă şi judecătorească), modul în care sunt împărţite competenţele între
nivelul central şi cel local, cadrul legislativ, autonomia, sistemul de partide, gradul de
descentralizare.

Sursă: Thomas A. Birkland, „An IntroductiontothePolicyProcess: Theories,

ConceptsandModels of Public PolicyMaking”, 2ndEdition, M.E. Sharpe Inc., New York, 2005.
-Mediul social are în vedere natura şicompoziţiapopulaţiei, precum şi structurile sale
sociale pe vârste, sexe, pregătire profesională.
-Mediul economic oferă date cu privire la mărimea şi structura sectoarelor industriei,
creşterea economică şi rata acesteia, inflaţia, şomajul, natura şidistribuţia capitalului,
deficitul bugetar, balanţa de plăţi externă.
Caracteristicile mediului economic influenţează tipurile de politici elaborate.
Datele obţinute din analiza mediului economic arată dacă societatea este bogată sau
săracă, dacă resursele aflate la dispoziţia guvernului permit sau nu realizarea unui număr
însemnat de sarcini.
Opţiunile de politici publice sunt influenţate de mediul economic, dar la rândul lor,
deciziile de politici publice ale guvernului influenţează mediul economic.
-Mediul politic are în vedere percepţiapopulaţiei cu privire la munca guvernului,
problemele publice, capacitatea autorităţilor publice de a rezolva aceste probleme.
Inputurile reprezintă cereri introduse în sistem cu scopul de a face ceva în legătură cu o
problemă.
 Există mai multe categorii de inputuri:
 votul (este cea mai frecventă formă de participare politica);
 opinia publică, modul în care cetăţeniiîşi comunică preferinţele către autorităţile
publice(acest lucru se realizează prin audienţe, mail-uri, scrisori);
 ştirile media (evidenţiază anumite probleme, dar modul în care ele sunt
prezentate depinde de viziunea celui care realizează ştirea);
 grupurile de interese (reprezintă grupuri de persoane cu interese comune, care
vor ca opiniile lor să fie auzite de decidentul politic).

Outputurile reprezintă decizii, adică hotărâri de a face sau de a nu face ceva.

Outputurile se concretizează în legi, evaluări, reguli şi regulamente.
Legile, regulile şi regulamentele impun sarcini care afectează populaţiaşi anumite
interese ale acestora.
Important pentru cei care fac politica este să ştie care sunt categoriile de persoane
afectate negativ de politica respectivă şi cât de mult îi afectează, precum şi care sunt
categoriile de persoane care au de beneficiat de pe urma politicii respective.
Politica de evaluare este strâns legată de activitatea de supraveghere şi reprezintă
procesul care determină în ce măsură programul a fost îndeplinit şi dacă s-au atins sau nu
scopurile explicite sau implicite ale acestuia.
Cutia neagră este procesul prin care inputurile sunt transformate în outputuri sub
influenţa sistemului politic. Mediul structural, social, politic, economic influenţeazăactivităţile
politice şi de elaborare a politicilor.
b) Modelul procesual al politicii publice.
Există mai multe modele de elaborare a unei politici publice.
Primul model propune parcurgerea următorilor paşi în elaborarea politicii publice:
 -luarea deciziei de a decide (stabilirea agendei);
 -luarea deciziei în ceea ce priveşte cum să decidem (filtrarea);
 -previziunea;
 -stabilirea obiectivelor şi priorităţilor;
 -analiza opţiunilor;
 -implementarea, monitorizarea şi controlul politicii
 -evaluarea şi revizuirea;
 -întreţinerea şi terminarea politicii.
 Alt model de desfăşurare a politicii publice propune cinci faze:
 se identifică problema care necesită soluţionare şi este înscrisă pe agenda unei
autorităţi publice;
 se formulează soluţii. Această fază presupune studierea, elaborarea şi negocierea
diferitelor răspunsuri, astfel încât autoritatea publică să poată să stabilească un
curs de acţiune;
 luarea deciziei: decidentul guvernamental alege o soluţie care se transformă în
politică;
 implementarea programului presupune că politica este aplicată şi administrată
„pe teren”;
 terminarea acţiunii înseamnă evaluarea rezultatelor.

In practica din România, desfăşurarea procesului politicii publice reprezintă înşiruirea

unor etape de realizare şi urmărire a obiectivului propus.
Aceste etape au o înşiruire logică, depind şi rezultă unele din altele, având o desfăşurare
ciclică.
Astfel, procesul politicii publice reprezintă o înşiruire de etape succesive:
 determinarea scopurilor presupune că decidenţiiautorizaţi stabilesc obiectivele care să
fie atinse;
 alegerea modalităţilor de acţiune. Ţinând seama de costurile şi beneficiile fiecărei
alternative, liderii vor alege varianta optimă de atingere a scopului;
 implementarea mijloacelor de acţiune;
 -evaluarea rezultatelor, adică trebuie evaluate urmările implementării deciziei;
 evaluarea eficienţeişievaluarea eficacităţii;
 modificări aduse politicii. Dacă în urma evaluării se constată nereguli, politica va fi
modificată.
Desfăşurarea politicii publice este un proces ciclic.
Evaluarea rezultatelor poate duce la modificarea politicii în loc să conducă la terminarea
procesului, declanşează o întoarcere.
Problema este considerată nerezolvată şi, fie are loc o reformulare a problemei iniţiale,
fie se gestionează mai atent faza de implementare a programului.
O fază nu trebuie neapărat să urmeze altei faze, fazele pot fi intercalate, ordinea lor
poate fi modificată, sau anumite faze pot chiar să dispară din cadrul procesului.