5.1.

Iniţiatorii politicilor publice

Procesul de formulare a politicilor publice este o activitatea tehnică şi profesională, ce

implică cooperarea dintre mai multe persoane aflate la diferite niveluri ale administraţiei, precum
şi persoane din alte organizaţii.
Pentru a avea un proces eficient de formulare a politicii publice este necesar ca rolurile şi
competenţele celor implicaţi să fie clar definite şi să se realizeze o bună cooperare între aceşti. In
activitatea de formulare a politicilor publice trebuie să existe un cod deontologic care să impună
o etică profesională în domeniul respectiv.

Analistul nu trebuie să se implice în procesul decizional chiar dacă acesta realizează analiza
de impact şi recomandările către forurile decizionale.

Rolul funcţionarilor in elaborarea politicii publice

Rolul cel mai important în formularea politicilor publice îl au:
 funcţionarii publici;
 specialiştii de la nivelul administraţiei;
 cercetători independenţi.
Aceştia realizează o argumentare cuprinzătoare şi structurată, precum şi o fundamentare
solidă a informaţiilor care ţin de posibilele alternative şi decizii.
Analiza politicii publice depinde de competenţa funcţionarilor publici care trebuie să aibă
cunoştinţe de specialitate, dar şi cunoştinţe profesionale în domeniu.
Calitatea, obiectivitatea şi corectitudinea analizei depinde de răspunderea profesională a
funcţionarilor publici şi a specialiştilor din domeniul administraţiei.
In procesul de elaborare a politicii publice, formarea profesională reprezintă punctul de
pornire, şi are un caracter continuu. Formarea profesională a analiștilor este de preferat să se
bazeze pe învățarea din cazuri concrete, pe experiența acumulată în administrația națională și din
practica internațională.

Caracteristici ce trebuie să definească, din punct de vedere profesional, un bun analist:

 capacitatea de a colecta informaţii ample şi de a le filtra în funcţie de specificul politicii;

 participarea la discuţii publice şi conferinţe;
 cunoaşterea cadrului legislativ în domeniu, precum şi a
 modificărilor de la nivel politic;
 monitorizarea literaturii de specialitate;
 abilităţi de prezentare şi argumentare, precum şi
 abilităţi de moderare a întâlnirilor;
 onestitate şi obiectivitate pe parcursul etapelor
 analizei;
 imparţialitate şi corectitudine dublate de independenţa poziţiei analitice;
Rolul politicienilor în formularea politicii publice
Politicile publice sunt considerate un instrument direct care permite clasei politice să atingă
anumite obiective specifice incluse în programul de guvernare sau care apar pe parcursul
guvernării.
5.2. Rolurile funcţionarilor publici şi ale politicienilor

POLITICIENI FUNCŢIONARI PUBLICI

¾ Stabilirea agendei de politici ¾ Colectarea de informaţii
publice
¾ Realizarea analizelor
¾ Conturarea cadrului general al
¾ Elaborarea soluţiilor
politicilor
¾ Evaluarea impactului
¾ Stabilirea priorităţilor
¾ Elaborarea propunerilor de politici
¾ Evaluarea propunerilor de politici
publice
publice
¾ Consultarea factorilor implicaţi, a
¾ Realizarea analizelor politice
grupurilor ţintă, a instituţiilor din
¾ Coordonarea unor discuţii sociale administraţia publică
¾ Consultarea societăţii /a grupurilor
¾ Prezentarea argumentelor
ţintă / a electoratului
¾ Planificarea
¾ Luarea deciziilor
¾ Asigurarea implementării
¾ Atribuirea de sarcini funcţionarilor
¾ Controlarea procesului şi a
publici rezultatelor

¾ Asumarea răspunderii politice ¾ Organizarea evaluării

¾ Raportarea

¾ Asumarea răspunderii profesionale

De multe ori, oficialii care răspund de anumite politici sunt şi cei care trebuie să reprezinte
politica pe parcursul tuturor procedurilor de consultare. Din acest motiv, aceștia trebuie să dețina
foarte bune abilități de prezentare si argumentare, precum și abilități de modelare si facilitare a
întâlnirilor.
 5.3. Identificarea alternativelor de politici publice şi
formularea opţiunii de politici publice

In etapa de formulare a politicii publice sunt studiate cauzele problemei, precum şi

modalităţile posibile de soluţionare a acesteia.Aceasta este etapa în care sunt identificate, definite
şi selectate alternativele care vor fi ulterior analizate.Prezentarea variantelor de politici publice
presupune identificarea unor soluţii în vederea rezolvării problemei formulate anterior.

Soluţia de politici publice reprezintă o variantă de rezolvare tehnică a unei probleme ce se află
pe agenda unei instituţii.
După ce problema a fost analizată (obţinându-se o imagine generală asupra acesteia şi a
cauzelor care au determinat-o) şi definită, următorul pas îl reprezintă identificarea soluţiilor
pentru problema în cauză.
Soluţia sau alternativa reprezintă un set de intervenţii şi acţiuni posibile care pot fi realizate
în scopul rezolvării problemei şi atingerii obiectivului p o l i t i c ii publice.
Cea mai importantă etapă a procesului de formulare a politicii publice este identificarea
alternativelor, deoarece, dacă alternativele nu sunt definite corect şi nu răspund problemelor
identificate, atunci toate etapele ulterioare nu vor da rezultate şi vor genera risipă de resurse sau
alte greşeli.
Identificarea alternativelor este un proces creativ şi este realizată în cadrul instituţiei
iniţiatoare a politicii publice de către direcţiile de specialitate.

Alternativele reprezintă soluții posibile ale unei probleme dar nu constituie însă si opţiunea
de politică publică. Pentru a putea fi considerate opţiuni de politici publice, acestea sunt
prelucrate în procesul politicilor publice (analiză, formulare, selectare). Rezultatele activităţii de
generare a alternativelor conduce la apariția unui set de alternative pentru rezolvarea problemei
de politici publice. Din setul de alternative sunt selectate opțiunile fezabile pentru rezolvarea
problemei. Aceste opţiuni constituie baza de selecţie pentru alegerea celei care va fi
implementată. Selectarea este realizată de către echipele tehnice din instituţii, sub coordonare
politică. Propunerea de opţiuni de politici publice trebuie să conţină cel puţin trei variante
fezabile. Alegerea unei opțiuni devine, ulterior, obiectul unei decizii politice la nivelul autorității
publice.
Activitatea de fundamentare a alternativelor constă în realizarea de studii şi analize, care
oferă informaţii cu privire la: oportunitatea rezolvării problemei; prezentarea variantelor; bugetul
estimat pentru fiecare variantă; impactul estimat al variantelor identificate; criteriile de evaluare
a variantelor şi de alegere a aceleia care este recomandată spre implementare; planul de acţiune
pentru varianta recomandată.
Activitatea de fundamentare are ca rezultat documentul denumit Propunere de Politica
Publica, elaborat de către direcţiile de specialitate.
Propunerea de Politică Publică va conţine, în formă concisă, rezultatele studiilor şi analizelor
precum şi a activităţii de consultare a societăţii civile cu privire la diferitele variante de
soluţionare identificate.
Propunerea de Politica Publica cuprinde şi un Plan de acţiune cu ajutorul căruia se va
implementa varianta de politica publica ,cea care a fost aleasă pentru a fi implementată.
5.3.1. Principii generale de identificare a alternativei

Pentru a se evita anumite greşeli este necesar ca în procesul de identificare a alternativelor să

se respecte câteva principii generale. Aceste principii sunt:

1. Să se definească şi să se analizeze mai multe soluţii pentru o problemă.

Se recomandă căutarea şi găsirea mai multor soluţii pentru a avea siguranţă că soluţia
aleasă în final este cea care rezolvă problema existentă.

2. Să se ia în considerare opţiunea de a nu face nimic.

Dacă după ce au fost evaluate alternativele opţiunea de a nu face nimic este cea mai bună,
înseamnă că au existat lipsuri sau neînţelegeri în etapa de definire a problemei. Dacă
intervenţia asupra problemei ar putea f i ineficientă din punct de vedere al costurilor
implicate sau dacă rezultatul nu va f i cel aşteptat, atunci se recomandă opţiunea de a nu
face nimic.

3. Soluţiile trebuie să corespundă problemelor şi obiectivelor. O greşeală în domeniul

politicilor publice o reprezintă elaborarea de soluţii care nu pot să rezolve în mod direct
problema.

4. Corelarea obiectului politicilor publice şi a dimensiunii acesteia. Se poate ca în procesul

de căutare a soluţiilor să se depăşească limitele politicii publice şi să se definească soluţii
pentru probleme care nu au fost definite de la început.

5. Alternativele trebuie să fie cuprinzătoare. Alternativele trebuie să fie exprimate în

formulări scurte şi clare, în care să fie surprinsă direct diferenţa dintre soluţiile propuse. Se
recomandă eliminarea descrierilor lungi şi repetitive, deoarece vor îngreuna analiza
ulterioară.

Metode de identificare a alternativelor

In practică sunt utilizate:

1) Brainstorming pentru definirea alternativelor;

2) Diverse alte metode folosite de experţi;

3) Analogia;
4) Benchmarking;

5) Investigaţii rapide.

Identificarea alternativelor este o activitate care ar putea să dureze destul de mult având în
vedere faptul că presupune consultarea tuturor instituţiilor implicate, şi partenerilor sociali din
procesul de implementare a politicii publice.
1) Brainstorming-ul
Brainstormingul- tehnică pentru stimularea în grup a gândirii creatoare a indivizilor, bazată pe
emiterea liberă de idei pentru rezolvarea unei probleme. În fapt este o reuniune în cadrul căreia
fiecare participant propune soluții pentru rezolvarea unei probleme. În această activitate sunt
implicaţi participanţi din partea instituţiilor publice vizate, organizațiile factorilor interesaţi,
precum şi reprezentanţi ai ministerelor care nu au legătură în mod direct cu problema sau politica
respectivă. Scopul activităţii de brainstorming este să identifice un număr cât mai mare de soluţii
pentru problema identificată.
Regulile brainstorming-ului:
-Fiecare idee este acceptată și nu se discută;
-Fiecare idee este scrisă așa cum a fost formulată;
-Obiectivul urmărit este de a obține un număr de idei;
-Se acceptă construirea noilor idei pe cele deja formulate;
-Se acceptă ideile opuse față de cele deja formulate; se stabileşte o limită de timp;
-Compararea cu datele standard.
2) Alte metode folosite de experţi sunt utilizate în practică cel mai des la nivelul
administraţiei publice şi constau în faptul că oficialii de la nivelul administraţiei, care au o
experienţă largă în domeniu, pot să facă singuri analizele preliminare pentru a identifica
posibilele soluţii.
3) Analogia.
Presupune ca experții să utilizeze experiența din trecut sau experiența acumulată în diferite
alte sectoare (se întâmplă ca în domenii diferite ale sectorului public să apară probleme similare).
De asemenea, se poate folosi şi analogia cu soluţii din sectorul privat pentru rezolvarea unor
probleme din sectorul public. Este însă necesar ca, în cazul folosirii acestei metode de analiză, să
se țină seama de faptul că problemele şi contextul nu sunt niciodată identice pentru sectoare şi
situaţii diferite, nu se poate copia o soluţie din alte cazuri asemănătoare rezolvate anterior.

4) Benchmarking-ul constă în utilizarea celor mai bune practici provenite din experienţa altor
instituţii sau a altor ţări care să conducă procesul politicii publice respective către un nivel
superior de performanţă. Benchmarking-ul poate fi considerat un caz specific de analogie. Se
poate folosi experiența țărilor din Uniunea Europeană pentru găsirea de soluţii la problemele din
administraţia românească. Nu se recomandă însă copierea ca atare a soluţiilor. Trebuie să se ţină
cont de faptul că fiecare ţară are probleme specifice, ce nu pot fi rezolvate folosind aceleaşi
soluţii ca altă ţară. Benchmarking-ul nu este o simplă comparaţie între indicatori, ci reprezintă
studiul proceselor, practicilor şi metodelor folosite de organizaţiile care obţin performanţa în
domeniul respectiv. Rolul benchmarking-ului este îndreptat, mai ales, către înţelegerea
proceselor care duc la lipsa de performanţă, iar acest lucru permite cunoaşterea metodelor care
favorizează obţinerea unor performanţe mai bune.

6) Investigaţia rapidă este metoda folosita in situaţiile când cei care iniţiază politici publice
sunt obligaţi să găsească rapid soluţii pentru rezolvarea unor probleme, fară a avea timpul
necesar să utilizeze metodele prezentate anterior.In această situaţie se sugerează folosirea
relaţiilor personale şi a cunoştinţelor din mediul profesional pentru a identifica soluţiile
optime.Astfel se poate crea o listă de soluţii alternative.Soluţiile pot f i colectate şi din scrisori şi
reclamaţii venite din partea cetăţenilor, din audieri publice sau din publicaţii pe tema respectivă.

6. Planul de acţiune

Planul de acţiune reprezintă un mod de planificare a activităţilor a căror realizare va

contribui la implementarea variantei de soluţionare propusă de politica publică respectivă.
Planul de acţiune se completează doar pentru varianta aleasă să fie implementată şi cuprinde o
serie de informaţii privind activităţile ce se vor desfăşura şi succesiunea acestora, termenele de
realizare, previziuni privind costurile implicate de activităţi, instituţii responsabile în procesul de
implementare şi planificare.Implementarea eficientă a unei opţiuni de politici publice presupune
urmărirea unui plan de implementare realist, de aceea planul de acţiune trebuie realizat cu
mare atenţie, activităţile fiind prezentate într-o succesiune logică, iar responsabilităţile pentru
realizarea activităţilor să fie alocate structurilor (instituţiilor sau departamentelor) în sensul
maximizării eficientei.
Un plan de acţiune operaţional răspunde următoarelor întrebări:
 este acest instrument îndeajuns de realist pentru a putea conduce la implementarea
soluţiei de politici publice alese?
 oferă suficiente puncte de reper pentru a nu permite decizii arbitrare care să
influenţeze decisiv procesul de implementare? >sunt prezentate clar responsabilităţile
şi atribuţiile structurilor implicate în implementare?
 sunt precizate structurile/departamentele care coordonează fiecare activitate?
 termenele de realizare a activităţilor sunt fezabile?
 planul de acţiune e prezentat într-un limbaj clar, uşor de înţeles atât pentru cei
implicaţi în activitatea de implementare din partea instituţiilor implementatoare cât şi
pentru grupul ţintă?

In structura Planului de acţiune, trebuie precizat cadrul instituţional prin care se

implementează politica publică.
Echipele coordonatoare, ca şi persoanele care realizează planul de acţiune, trebuie să aibă în
vedere o serie de aspecte extrem de importante în planificarea acţiunilor:
  Claritatea formulării obiectivelor politicii şi definirea exactă a rezultatelor intermediare şi
finale;
 Alegerea celei mai potrivite echipe pentru implementarea unei anume activităţi (trebuie
luată în considerare structura de personal a echipei ce implementeaztă, cunoştinţele
membrilor echipei, experienţa acestora în proiecte similare, gradul de ocupare în perioada
în care trebuie implementată activitatea respectivă);
 Determinarea cu exactitate a modului în care sunt intercorelate activităţile;
 Modul în care calitatea implementării unei anume activităţi influenţează implementarea
altei activităţi;
 Stabilirea unui mecanism coerent de comunicare între departamentele care
implementează politica, astfel încât să se poată realiza o monitorizare eficientă.
In rubrica destinată bugetului, se va prezenta costul fiecărei activităţi, evidenţiindu-se diverse
categorii de cheltuiala, dintre care amintim:
 Costuri de personal;
 Investiții/Echipamente;
 Deplasări;
 Costuri legate de pregătirea profesională;
 Utilități.
In planul de acţiune sunt precizate termenele de realizare a rapoartelor şi activităţile
specifice monitorizării şi evaluării.
Scopul rapoartelor de monitorizare este de a evalua rezultatele şi stadiul implementării politicii
publice în ceea ce priveşte obiectivele specifice, rezultatele obţinute şi indicatorii de
performanţă aferenţi fiecărei activităţi.
In planificarea activităților pentru implementarea unei politici publice se utilizează o serie de
metode şi tehnici, dintre care prezentăm în continuare metoda PERT şi Gantt.
PERT şi Gantt reprezintă două instrumente de planificare folosite în implementarea politicilor
publice, scopul lor fiind acela de a programa, organiza şi coordona activităţile până la momentul
încheierii politicii publice.
In cazul ambelor metode este necesară stabilirea în prealabil a următoarelor date generale:
 Definirea activităţilor şi responsabilităţilor aferente implementării unei politici anterior
conceperii planului de acţiune;
 Stabilirea perioadei de desfăşurare a activităţilor, a datei de începere şi de finalizare a fiecărei
etape de implementare;
 Precizarea responsabilităților corespunzătoare fiecărei faze din cadrul implementării politicii;
 Estimarea resurselor umane necesare realizării fiecărei activități;
 Stabilirea corelațiilor dintre activități (care dintre acestea pot f i desfășurate în paralel sau
care dintre responsabilități pot f i îndeplinite numai după ce au fost finalizate alte activități).