SOCIETATE ȘI

COMUNICARE II
ELEV : MARIA – DARIA SIMION
CLASA A IX A E
• Comunicarea – termen ce provine din cuvântul
latin communis (comun). Deci, putem spune că ”a comunica” este
echivalent cu ”a face ceva comun” sau ”a face cunoscut”.
• Conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din multiple
perspective, iar acest lucru a determinat o proliferare
spectaculoasă a definițiilor. Atunci când ne referim la comunicare,
majoritatea ne gândim la ”a aduce la cunoștință” sau la ”a
informa”. Dacă ne vom uita într-un dicționar explicativ vom găsi
menționate trei semnificații ale cuvântului comunicare. Este vorba
despre: înștiințare sau aducere la cunoștință, contacte verbale în
interiorul unui grup, prezentare sau ocazie care favorizează
schimbul de idei sau relațiile spirituale.
 DEFINIȚII ALE COMUNICĂRII

• Definirea conceptului de ”comunicare” implică o serie de dificultăți din cauza diverselor modalități de abordare a
acestuia. Fiecare autor a încercat să ofere definiția pe care el o considera potrivită.
• De exemplu, C. Hovland, I.Janis și H. Kelley definesc comunicarea astfel: ”un proces prin care un individ
(comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul)”.
• Definția oferită de Denis McQuail: ”comunicarea este transmiterea informațiilor, ideilor și atitudinilor sau emoțiilor de
la o persoană la altă persoană sau de la un grup la altul, în mod esențial prin intermediul simbolurilor. Comunicarea are
loc ori de câte ori un sistem, sursă, influențează un alt sistem, destinatarul, prin utilizarea diverselor simboluri
transmise prin canalul care leagă cele două sisteme.”
• Robert Craig consideră că, cercetarea și teoretizarea comunicării sunt marcate de șapte tradiții. Acestea prezintă
asemănări în ceea ce privește conținutul teoriei comunicării și diferențe în modul de abordare a domeniului. Aceste
tradiții sunt:
• retorică – teoretizează comunicarea ca fiind arta practică a discursului;
• semiotică – vede comunicarea ca mediere intersubiectivă cu ajutorul semnelor;
• fenomenologică – comunicarea este teoretizarea experienței diferenței și dialogului;
• cibernetică – comunicarea apare ca un proces informațional;
• socio – psihologică (sau a psihologiei sociale) – teoretizează comunicarea ca proces al expresiei, interacțiunii și
influenței ei;
• socio – culturală – comunicarea apare ca proces simbolic ce produce și reproduce modelele socioculturale împărtășite;
• critică – consideră apariția comunicării autentice ca fiind doar în procesul reflecției discursive.
COMUNICAREA INTRAPERSONALĂ

 comunicarea în și către sine;

 numită și „voce interioară”;

 necesară pentru echilibrul psihic

și emoțional;
• Comunicarea interpersonală este un proces prin care doi
sau mai mulți oameni fac schimb de informații, semnificații,
emoții sau idei. Acest schimb se poate face atât verbal, cât și
non-verbal și, în general, se consideră că trebuie efectuat
personal.
• Procesul de comunicare interpersonală include tot felul de
procese și elemente și nu se limitează doar la ceea ce se spune,
ci are de-a face și cu modul în care se spune, contextul și alte
elemente care nu sunt atât de ușor de detectat cu ochiul liber.
De fapt, majoritatea comunicării interpersonale este
considerată non-verbală.
COMUNICAREA INTERPERSONALĂ
 relaţia „de la om la om”;

 „între patru ochi”;

 oferă şansa unei adevărate cunoaşteri a

interlocutorului şi are frecvent ca
obiectiv influenţarea interlocutorului.

 limbajul nonverbal are un teren fertil de

manifestare;

 prin comunicare interpersonală,

persoanele interacţionează, schimbându-
şi sistematic poziţia şi rolul în discuţie, se
influenţează reciproc, îşi comunică
păreri, gânduri, sentimente, îşi
formează/modifică imaginea despre
sine, formulează şi acceptă critici.
 COMUNICAREA PUBLICĂ

 orice tip de cuvântare, expunere sau prezentare în faţa unui grup

mai mare de 3 persoane;
 este tipul de comunicare cel mai atent studiată de-a lungul
timpului;
 obiectivul ei nu constă numai în transmiterea de informaţii, ci și în
câştigarea publicului – de aceea depinde de ambele capete ale
COMUNICAREA INTERCULTURALĂ
• Comunicarea interculturala inseamna
interactiunea directa intre oameni de diferite
culturi. Comunicarea interculturala implica
mult mai mult decat intelegerea normelor unui
grup, ea presupune acceptarea si tolerarea
diferentelor.
Orice comunicare între două persoane este o comunicare
interpersonală, dar în măsura în care partenerii comunicării aparţin
unor culturi diferite, comunicarea devine interculturală;

În această situaţie, procesul de comunicare este influenţat de

cultura căreia îi aparţin partenerii comunicării (de exemplu, de
valorile, normele, atitudinile şi convingerile împărtăşite);

Comunicarea  interculturală autentică,  subordonată obiectivului a

învăţa să  trăim împreună cu ceilalţi poate contribui, pe de o parte
la prevenirea discriminării, a marginalizării, iar, pe de altă parte, la
formarea atitudinii de cooperare şi de solidaritate.
 BIBLIOGRAFIE

• ,,Communications and persuasion” – C. Hovland, I.

Janis, H. Kelly (1953);
• ,,Mas communication theory” – Denis McQuail;
• ,,7 traditions of communication” – Robert Craig.