TIPURILE DE

COMUNICARE

Elaborat de elevul clasei a X-a “A” : Cumurciuc Adrian

 Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în
comun transmiterea de informații sub formă de mesaje,
știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise ș.a.m.d.
între doi indivizi, numiți interlocutori, sau mai formal,
emițător și receptor. A nu se confunda însă cu aparatele
de comunicație numite emițătorul și receptorul de radio,
care folosesc la comunicațiile la distanță 

Este un proces dinamic, aflat într-o continuă schimbare.

Societatea își datorează existența comunicării interumane, ea
înseamnă comunitate umană și este privită ca un proces care
implică participarea tuturor membrilor societății respective.
Comunicarea în masă studiază modul în care indivizii și
E → C → R entitățile transmit informația prin intermediul mass-media
către un număr mare de persoane în același timp. La acest tip
emițător canal receptor
de comunicare sunt atribuite, de obicei, ziarele, revistele,
cărțile, televiziunea, radioul și filmele - medii utilizate pentru a
disemina informații, știri sau reclame
Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale
comunicării, oferită de diversitatea criteriilor de clasificare a
acestora. Un inventar util întîlnim în analiza pe care o
întreprinde Luminiţa Iacob, care enumeră sapte criterii.
1 După modul de realizare a procesului de 2 După partenerii comunicării
comunicare în funcţie de relaţia existentă între deosebim:
indivizii din cadrul unei organizaţii este - comunicare intrapersonală, -
identificată : comunicare interpersonală,
- Comunicare ascendentă realizată în cadrul - - una în grup mic şi,
organizaţiei de la nivele inferioare la cele - - una publică;
superioare;
- comunicarea descendentă, inversă primei,
adică fluxurile informaţionale se mişcă de la
nivele superioare spre cele inferioare;
- - comunicare orizontală, realizată intre
persoanele care au acelaşi statut social, sunt 3 După statutul interlocutorilor
pe poziţii ierarhice similare. Acest tip de deosebim:
comunicare îl avem şi între compartimentele - comunicarea vertical,
unei organizaţii în cadrul relaţiilor de - comunicarea orizontală;
colaborare dintre acestea.
 4 După codul folosit există: 5 După finalitatea actului comunicativ:
- -comunicare verbală, - -comunicare accidental,
- - paraverbală, - - comunicare subiectivă,
- - nonverbală - - instrumentală;
- - mixtă;

6După capacitatea autoreglării deosebim: 7 După natura conţinutului, putem cataloga comunicarea ca
- comunicarea lateralizată/ unidirecţională, fiind:
- comunicare nelateralizată; -referenţială,
-operaţional-metodologică
-atitudinală.
 Comunicare verbala
Comunicarea verbala reprezinta transferul
de informatii prin intermediul limbajului
oral, intre un emitator si un receptor.
Comunicarea face parte din viata de zi cu zi
si este modalitatea prin care transmitem
idei, sentimente, emotii si pareri, pentru a
socializa, negocia si influenta.
Emitatorul trebuie sa transmita mesajul clar
si organizat, pentru a pastra si
promova interesul receptorului.
Ascultatorul este interesat de informatie
doar daca cel care comunica dovedeste
incredere in sine, gesturi convingatoare si
blandete. Aptitudinile de comunicare sunt
esentiale pentru un bun manager - pentru a
promova comunicarea deschisa, mesajele
concise, feedback-ul, recunoasterea
mesajelor non-verbale si intelegerea
reciproca in cadrul echipei.
Comunicarea Nonverbală
Comunicarea nonverbală se referă la
gesturi, expresii faciale, tonul vocii,
contactul vizual, limbajul corpului,
postura și alte moduri în care oamenii
pot comunica fără a folosi cuvinte.
bilitățile de comunicare nonverbală pot
crea o impresie pozitivă (sau negativă).
Brațele încrucișate pot părea defensive.
Poziția slabă poate părea neprofesională. O
privire în jos sau evitarea contactului vizual
poate afecta faptul că o persoană este
văzută ca fiind încrezătoare.
Când o persoană este intervievată pentru o
slujbă sau participă la o întâlnire de afaceri,
comunicarea sa nonverbală este aproape la
fel de importantă ca răspunsurile sale
verbale. Studiul antropologului Ray
Birdwhistell a constatat că peste 65% din
comunicare este nonverbală.
Comunicarea paraverbala
In cazul acestui tip de comunicare
informatia este codificata si transmisa prin
elemente prozodice si vocale care insotesc
cuvantul si vorbirea in general si care au
semnificatii comunicative aparte. In aceasta
categorie se inscriu: caracteristicile vocii,
particularitatile de pronuntie intensitatea
rostirii, ritmul si debitul vorbirii, intonatia,
pauza etc.
Comunicarea paraverbala nu poate fiinta
ca forma, decat concomitent cu comunicarea
verbala. Dar din perspectiva continutului ele
se pot separa. De exemplu un „da' rostit ca
„nu'. Deci acelasi mesaj, identic codificat
verbal isi poate modifica sensul in functie de
interventia paraverbalului si sa devina altceva.
Acest fenomen se numeste supracodificare.
Comunicarea intrapersonală cuprinde gândirea şi activităţile de procesare
a informațiilor care nu sunt observabile extern, cu toate că persoanele
interesate pot să aibă acces la date despre acest proces. Aşa cum am
menţionat că comunicarea umană în general este determinată de cadrul
social, putem afirma la fel că şi procesul de comunicare intrapersonală este
influenţat de toate celelalte tipuri de comunicare. În acest sens, Joseph
DeVito, menţiona că comunicarea intrapersonală se află în relaţie direct cu
cea interpersonală.

În ceea ce priveşte comunicarea raportată individului, comunicarea

intrapersonală, în care emițătorul şi receptorul sunt identici, este dialogul
interior al persoanei purtat cu sine-le. În acest cadru persoana se cunoaşte
şi se judecă pe sine, ia decizii, îşi pune întrebări şi răspunde.