Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane,
grupuri, ca relaţie mijlocită prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau
semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi împărtăşesc cunoştinţe,
experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei.Deci este un
proces prin care un emiţător transmite o informaţie receptorului prin
intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului
anumite efecte.
In cadrul comunicări întâlnim, mai multe elemente : - emiţătorul,
este un individ, un grup sau o organizaţie care: posedă informaţie mai
bine structurată decât receptorul; presupune o motivaţie (stare de
spirit); presupune un scop explicit (alăturat mesajului) şi unul implicit
(motivul transmiteri mesajului, uneori necunoscut receptorului); -
receptorul este, de asemenea, un individ, un grup sau organizaţie -
căruia îi este adresat mesajul sau intra în posesia sa în mod
întâmplător; primeşte mesajul într-un mod conştient şi sau subliminal.
- mesajul, îl constituie ansamblul format din informaţii obiective,
judecăţi de valoare care privesc informaţiile şi judecăţii de valoare şi
trăiri personale în afara acestor informaţii etc.; de fapt mesajul
include datele, informaţiile transmise şi cadrul de simboluri prin care
se oferă un înţeles specific, particular acestor date, informaţii.
- decodarea, presupune descifrarea sensului mesajului primit, fiind
operaţiunea corespunzătoare codării, la nivelul receptorului de
această dată.
- feedback-ul, element important al comunicării; ne arată măsura în
care mesajul a fost înţeles, crezut şi acceptat. Feedback-ul în calitatea
sa de informaţie trimisă înapoi la sursă, poate fi pozitiv (atunci când
îndeplineşte un rol de motivare) sau negativ (când urmăreşte un rol
corector), imediat sau întârziat.
- canalul de comunicaţie, reprezintă calea care permite difuzarea
mesajului. In sens larg, el defineşte totalitatea posibilităţilor fizice de
comunicare, iar în sens restrâns, este vorba de modul de structurare a
comunicărilor în cazul unui colectiv relativ la distribuţia în spaţiu a
persoanelor. - contextul comunicării, reprezintă cadrul fizic şi
psihosocial în care comunicarea are loc. Contextul comunicării este
influenţat de factori ca: contextul fizic; contextul psihosocial;
proximitatea similaritatea (dată de interese, credinţe, activităţi şi
scopuri comune); apartenenţa de grup.
Suportul principal al comunicării umane este limbajul în toată
diversitatea şi resursele sale de expresivitate.
Tipurile de comunicare.comunicarea intrapersonală: se referă la
felul în care comunicăm cu noi înşine. -comunicarea interpersonală:
se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru,. In astfel de
comunicare vorbim cu una sau mai multe persoane şi lucrăm de la
egal la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea faţă în faţă;
particularizarea rolurilor participanţilor; comunicarea se produce în
ambele sensuri. - comunicarea în grup restrâns: se referă la
comunicarea cu trei sau mai multe persoane. In acest caz: se lucrează
împreună pentru a se ajunge la un consens;. - comunicarea
publică:se referă la comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de
comunicare de care oamenii se tem cel mai mult. Când comunicăm în
acest fel, ne caracterizează următoarele acţiuni: suntem angajaţi în
relaţia vorbitor-auditor şi, primim mai multe conexiuni inverse. -
comunicarea în masă: presupune comunicarea prin mass - media.
Acest tip de comunicare implică următoarele: comunicarea se face
prin intermediul radioului, televiziunii, filmelor, ziarelor, revistelor
etc.; vorbitorul şi auditorul sunt izolaţi şi, astfel, conexiunea inversă
este limitată. In cadrul acestor tipuri de comunicare, dar mai ales în
cea interpersonala, regăsim comunicarea verbală, comunicarea
nonverbală si comunicarea scrisa.
Comunicarea nonverbală înseamnă cu totul altceva decât cuvintele
prin care transmitem un mesaj. Abordarea comunicării nonverbale
porneşte de la câteva principii cu caracter general şi, anume: -
comunicarea nonverbală este determinată cultural; - comunicarea
nonverbală poate să se afle în conflict cu mesajele verbale;
- mesajele nonverbale sunt în mare măsură incoştiente;
- canalele comunicării nonverbale sunt importante în comunicarea
sentimentelor şi atitudinilor. În cadrul procesului de comunicare,
limbajul nonverbal are următoarele funcţii: - de a accentua
comunicarea verbală; să completeze mesajul transmis verbal; - în
mod deliberat, poate să contrazică anumite aspecte ale comunicării
verbale; - poate regulariza fluxul comunicaţional şi de a pondera
dinamica proprie comunicării verbalizate; - repetă sau reactualizează
înţelesul comunicării verbale; - comunicarea nonverbală nu poate
substitui aspecte ale comunicării verbale. Canalele prin care se
transmite comunicare nonverbală: - corpul (mişcări ale capului)- -
faţa (mimica, gura, zâmbetul, râsul,respiraţia); - trunchiul (bustul,
umeri şi bazinul); - braţele şi mâinile; - picioarele - hainele (-
obiectele– bijuterii,accesorii la îmbrăcăminte etc.); - locul - culorile -
muzica; - tăcerea; - timpul; - spaţiul este strâns legat de patru
categorii de distante (zone): - zona intimă. este permis accesul celor
apropiaţi emoţional; - zona personală, corespunde distanţei normale
la care doi oameni care conversează într-o încăpere, pe stradă şi se
pot atinge; - zona socială reprezintă distanţa pe care o punem între
noi şi partenerii ocazionali sau dezagreabili, când discutăm afaceri şi
orice altceva pentru prima dată; - zona publică această distanţă este
caracteristică discursului public, cu caracter oficial, rezervată celor
care se adresează unui grup de ascultători, de pe o poziţie oficiala.
In mediile instituţionale întâlnim doua tipuri ale comunicării, şi
anume comunicarea formală şi comunicarea informală.
Actori în spaţiul public joacă trei mari categorii de roluri: • cea de
“purtător de cuvânt” (a se înţelege într-o accepţiune mai largă), •cea
de mijlocitor al comunicării şi •cea de public
comunicarea publică, se realizează pe un anumit teritoriu de nivel
local (sat, comună, oraş), unităţi administrativ teritoriale (judeţ),
naţional (stat), dar şi la nivel internaţional – regional, continental
Comunicarea publică este o comunicare formală şi este legată de
punerea în acţiune a regulilor pe care şi le stabileşte societatea
organizată de legile care instituie raporturi echitabile între indivizi,
grupuri şi colectivităţi sociale constituite formal.
Comunicarea socialã, indiferent de forma în care se desfãșoarã, este
o interacþiune între: – actori sociali (o persoanã, un grup, o
colectivitate, o instituþie etc), care – difuzeazã un conþinut (în
anumite modalitãþi, prin diverse mijloace) pentru alþi actori sociali
(interlocutorii), – într-o situaþie specificã, – conþinutul urmând a fi
interpretat de cãtre interlocutor(i).
Funcţiile sale sunt de a informa (a aduce la cunoştinţă, a da seama şi
a pune in valoare), de a asculta (aşteptările, întrebările şi dezbaterea
publică), de a contribui la asigurarea relaţionării sociale. Elementele
componente ale comunicării publice pot fi : - instituţiile publice
emiţătoare; - cetăţeanul „receptor”; - mesajele puterilor şi serviciilor
publice; - feedback – ul; - canalele de comunicare; - condiţiile
comunicării publice
Discursul este o specie a genului oratoric și constitue o expunere
făcută în fața unui auditoriu pe o temă: politică, economic, morală,
socială. Țelul oratorului este de a convinge și de a obține adeziunea
celor ce-l ascultă. În pregătirea unui discurs public, trebuie aă ne
concentrăm pe două tipuri de pregătire: cea psihică (morală,
emoțională) și pe cea efectivă (a conținutului discursului).
A) factorul psihologic (moral, emoțional); Cunoașterea contextului:
a. Înainte de a planifica efectiv discursul, este necesar să știm care
este specificul evenimentului în cadrul căruia urmează să vorbim
b. Caracteristica audienței (media de vârstă, stilul conversaţional,
experienţe comune).
c) Determinarea obiectivelor: de informare sau de decidere, de
instruire sau explicare,
d) Stilului personal de comunicare: formal, serios, relaxat, glumeţ.
e) Identificarea dotărilor sălii în care se va ţine discursul
B) pregătirea efectiă a discursului (conținutul discursului sub
aspectele logic şi lingvistic).
• schematizarea discursului: notarea imediată a câtorva idei sau
perspective din care se poate aborda tema;
• documentarea (căutarea articolelor utile cu privire la subiectul
abordat);
• etapa de brainstorming: notarea tuturor ideilor legate de temă
(crearea graficului soare);
• găsirea corelaţiilor între idei. Eliminarea ideilor care nu aduc
valoare adăugată discursului;
• Schematizarea discursului (cu ajutorul graficelor);