Comunicarea - considerații

generale

“Să vorbești e ușor,

să comunici e mai greu”
(înțelepciunea populară)
Comunicarea:

 În sens larg: poate fi definită ca fiind procesul prin care se transmit informaţii, idei, opinii
de la un individ la altul sau de la un grup la altul.

 În literatura de specialitate: „un proces prin care un emiţător transmite informaţii

receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului
anumite efecte” (J.S.Van Cuilenburg, O Scholter, G.W.Noomen: 2000)
Observații:

• Comunicarea este echivalată cu interacţiunea, fapt care investeşte cu valoare informativă

orice gest uman perceput de un receptor.
• Simbolurile prin care se realizează comunicarea intenţionată au o valoare relativă,
condiţionată, deopotrivă, de codul care le reglează utilizarea, de natura celor care le
întrebuinţează şi de contextul în care sunt utilizate.
• Comunicarea poate fi definită simplu ca transmitere de informaţii, cu menţiunea absolut
necesară că e vorba de informaţii transmise voluntar sau involuntar, adevărate sau false,
raţionale sau emoţionale, cuantificabile sau necuantificabile etc.
• Intenţia de a transmite informaţii sau, mai precis, de a interacţiona nu condiţionează
decisiv instituirea unui act de comunicare. Condiţia esenţială pentru instituirea unui act de
comunicare este existenţa unui receptor care îşi asumă acest rol, interpretând, fie şi eronat,
informaţiile de orice natură care vin dinspre emiţător.
 Factori implicați în procesul de comunicare

Modele ale comunicării:

1. Unul dintre primele și cele mai influente modele de comunicare îi aparține

cunoscutului specialist în domeniul comunicării politice, Harold Lasswell (1948):

orice act de comunicare poate fi redus la următoarea schemă:

Cine—Ce zice—Cum—Cui—Cu ce efect

 Identificăm aici următorii factori:

• emițătorul
• mesajul
• modul în care este construit
• receptorul
• efectul mesajului asupra receptorului.

 Se ignoră contextul
 Fiind axată pe comunicarea politică, schema este unidirecțională, neglijând
feedback-ul – aportul receptorului în procesul comunicării.
2. Cunoscutul lingvist american de origine rusă, Roman Jakobson a a stabilit lista celor
şase factori implicaţi în procesul de comunicare :

 imposibil de stabilit care dintre cei 6 este factorul primordial;

 ponderea acestora variază în funcție de situația de comunicare.
Emițătorul:
În volumul Introducere în teoria comuncării, Ion Haineș (1998) amintește câteva
caracteristici ale emițătorului:
- justificarea interioară de transmitere a mesajului,
- pregătirea socială, educaţională şi culturală,
- relaţia personală şi situaţională cu receptorul,
- caracteristici psihologice şi fiziologice,
+ abilitatea de a percepe prompt şi corect caracteristicile mediului şi ale
receptorului şi de a-şi construi mesajul într-o manieră adecvată acestor caracteristici.
Receptorul:
- Caracteristicile de mai sus se regăsesc și în cazul receptorului, cu mențiunea că vorbim
despre justificarea interioară de receptare a mesajului
+ capacitatea de a interpreta corect mesajul, ceea ce presupune și:
- capacitatea de concentrare a atenţiei, de percepere a tuturor informaţiilor ce vin dinspre
emiţător, precum şi abilitatea de a integra aceste informaţii într-o structură coerentă.
Mesajul:
- suma informaţiilor vehiculate între cei care comunică,
- noţiunea de mesaj este la fel de adecvată pentru un gest involuntar sau pentru un discurs
de o oră,
- două mari tipuri de mesaje:
A. textele, înţelese generic ca mesaje structurate, emise şi codificate deliberat şi
caracterizate prin coerenţă şi coeziune textuală;
B. mesajele ne-textuale, nestructurate, emise involuntar şi, prin urmare, necodificate.

Contextul:
- înglobează toţi factorii conjuncturali care influenţează într-o oarecare măsură
procesul comunicării. Se pot aminti aici, cu titlu de exemplu:
• condiţiile fizice propriu-zise (locul, ora, ambianţa),
• dispoziţia psihică momentană a interlocutorilor,
• relaţia existentă între aceştia etc.

- Sunt variabile extrem de importante care afectează uneori hotărâtor procesul

comunicării, căci unul şi acelaşi mesaj transmis în condiţii diferite îşi poate schimba radical
semnificaţia. Exemple?
Codul:
- Un cod este un sistem de semne guvernat de reguli (explicite sau implicite) împărtăşite
de membrii unei culturi – codul de semnificații (există și coduri de comportament, cum ar
fi codul juridic)
- Trăsături:
• prezintă un număr de elemente grupate în paradigme din care trebuie ales un element;
• unităţile alese sunt combinate sintagmatic într-un mesaj sau text;
• aceste unităţi poartă un înţeles, care derivă din acordul utilizatorilor lui, precum şi din
experienţa culturală împărtăşţită de aceştia;
• ele pot constitui un mod de clasificare, organizare şi înţelegere a materialului, precum şi
un mod de transmitere şi comunicare a acestuia.
 codul lingvistic este cel mai cunoscut și mai utilizat,
 Tradiţia familiei sau a comunităţii, regulile de conduită socială, morala, convenţiile
culturale, prescripţiile religioase, legislaţia etc., sunt tot atâtea coduri care organizează
acţiunile noastre şi le conferă semnificaţie.
Contactul:
-În modelul linear al comunicării, canalul se referea strict la conexiunea fizică ce face psibilă
comunicarea,
-Jakobson a extins sfera acestei noţiuni şi la relaţia psihologică existentă între partenerii de
dialog .

Caracteristicile procesului de comunicare

Comunicarea prezintă următoarele caracteristici:
- caracter dinamic;
- caracter ireversibil;
- se desfăşoară în ritm rapid în situaţii de criză;
-semnificaţia dată mesajului poate fi definită identic sau diferit de cei doi parteneri implicaţi
în comunicare;
- actul de comunicare se realizează prin intermediul raţiunii având un conţinut informaţional
care influenţează conduita umană producând efecte de accept sau de refuz, după cum este
în concordanţă sau nu cu trăirile receptorilor.
 Bariere în comunicare – Cauze
a. Diferenţa de reprezentare. Sunt diferenţele de experienţă anterioară, de vârstă, de
educaţie, de cultură, de naţionalitate, de temperamente, de ocupaţie, de sex, etc.
b. Concluzii grăbite. Tendinţa de a vedea ceea ce dorim să vedem şi de a auzi ceea ce
dorim să auzim, evitând să recunoaştem realitatea.
c. Stereotipii. Se referă la tendinţa de a trata diferite persoane ca şi când ar fi una singură.
Ex. am cunoscut un inginer şi i-am cunoscut pe toţi.
d. Lipsa de cunoaştere. Lipsa de cunoştinţe din partea publicului în legătură cu domeniul
mesajului transmis.
e. Lipsa de interes. Persoanele cărora dorim să transmitem mesaje nu manifestă interes
pentru receptarea acestora.
f. Dificultăţi în exprimare. Transmiţătorul mesajului, din diverse motive - instruire
insuficientă, lipsa de cunoştinţe, dificultăţi de vorbire - nu-şi găseşte cuvintele potrivite
pentru a transmite mesajul.
g. Emoţii. Stare naturală a celui ce transmite sau stări cauzate de evenimente recente.
h. Personalitatea. "Ciocnirea de personalităţi" duce, adesea, la diminuarea efectului
comunicării.
i. Bariere culturale. Zonele culturale creează anumite tipare culturale în rândul membrilor
lor dar care nu sunt conştientizate nici de transmiţător şi nici de receptorul comunicării.
 Tipologia formelor de comunicare

 Există numeroase clasificări ale formelor de comunicare.

 Tipologie posibilă a formelor de comunicare:

1. În funcţie de canalul de transmisie: comunicare directă şi comunicare mediată;

2. În funcţie de participanţii implicaţi în procesul comunicării şi de relaţia existentă între

aceştia: comunicare interpersonală, comunicare organizaţională şi comunicare de masă;

3. În funcţie de vehicolul semnificaţiei: comunicare verbală şi nonverbală.

 Comunicarea directă:
-situaţia în care există contact vizual şi acustic (eventual şi tactil) direct între interlocutori.

 Comunicarea mediată:
-situaţia în care între interlocutori se interpune un mijloc tehnic oarecare (telefon,
televizor, calculator) de transmitere a mesajului,
- atât atitudinea emițătorului, cât și atitudinea receptorului se modifică. Exemplificați!
 Comunicarea interpersonală:
-implică un număr mic de participanţi între care există un contact direct sau mediat;
- are, în general, un caracter informal, fiind normată doar de convenţii sociale, tradiţionale
şi de regulile politeţii.
 Comunicarea organizațională:
-se referă atât la comunicarea în interiorul unei organizaţii (intraorganizaţională), cât şi la
comunicarea cu alte instituţii (interorganizaţională).
- domeniul relaţiilor publice, deoarece obiectivul central al acestei forme de comunicare
este acela de a institui şi de a menţine o imagine optimă a instituţiei atât în interiorul
acesteia, în rândul angajaţilor, cât şi în exteriorul ei, în rândul clienţilor şi al partenerilor.

 Comunicarea de masă:
-majoritatea covârșitoare a mesajelor destinate maselor largi sunt transmise prin mass-
media.

- În cadrul acestei forme de comunicare putem distinge două situaţii:

A. Instituţiile mass-media sunt iniţiatoare ale comuncării;
B. Mass-media sunt, aşa cum le spune numele, mijloace prin care diverse instanţe transmit
mesajele.
A. Instituţiile mass-media sunt iniţiatoare ale comuncării:
- Această situație se referă la rolul primordial al presei, acela de a furniza informații,
-Alte funcții:
• funcţia de interpretare,
• funcţia critică,
• funcţia instructivă (contribuie la lărgirea orizontului cultural al cetăţenilor),
• funcţia de liant social (cultivă conştiinţa civică şi sentimentul solidarităţii sociale)
• funcţia de divertisment.
B. Mass-media coonstituie
doar un canal de comunicare:
- distingem trei tipuri de comunicare:
• comunicarea publică,
• politică,
• publicitară.
 Comunicarea publică:
-cuprinde, generic vorbind, mesajele pe care instituţiile publice le transmit înspre cetăţeni;
-„Comunicarea publică reprezintă recurgerea din ce în ce mai clară şi mai organizată din
partea administraţiilor de stat la mijloacele publicitare şi la relaţiile publice” (Tran &
Stănciugelu, 2003, p. 138 );
-apariţia acestui tip de comunicare este justificată de intenţia organismelor statului nu
doar de a informa cetăţenii cu privire la iniţiative de interes general, ci şi de a obţine
adeziunea acestora şi de a-i mobiliza pentru succesul iniţiativei respective;
-chiar dacă se recurge la mijloacele comunicării publicitare, comunicarea publică se
deosebeşte fundamental de aceasta prin faptul că nu urmăreşte profitul economic, ci
solidarizarea cetăţenilor în jurul unor obiective de interes comun.
 Comunicarea politică:
-iniţiată de actorii politici (persoane sau partide) cu scopul de a informa cetăţenii
asupra programelor politice promovate şi, pe de altă parte, de a obţine adeziunea
acestora, exprimată prin vot;
- comunicarea politică a devenit o disciplină de sine stătătoare;
- obiectivul major: a construi şi de a menţine o imagine optimă a actorilor care o
iniţiază;
- s-a constituit în timp un model standardizat al comunicării politice care cuprinde trei
tipuri de strategii:

• strategii de proiectare (elaborarea unui diagnostic iniţial şi, pe baza acestuia,

proiectarea campaniei de comunicare politică);

• strategii de mediatizare (vizează promovarea imaginii actorului politic);

• strategii discursive (includ formele de comunicare verbală şi nonverbală menite să

determine adeziunea electoratului faţă de mesajul promovat).
 Comunicarea publicitară:
- atinge o amploare fără precedent;
-diversitatea ofertei de produse şi calitatea foarte apropiată a produselor de acelaşi tip
face ca publicitatea să devină indispensabilă succesului economic;
- obiectivul major: asigurarea succesului economic prin promovarea imaginii
întreprinderii şi a produselor acesteia.

- Publicitatea îndeplineşte următoarele funcţii :

• funcţia de comunicare (informează asupra produselor apărute şi asupra calităţii
acestora);
• funcţia economică (stimulează competiţia economică şi generează locuri de muncă);
• funcţia socială (promovarea inovaţiilor tehnice şi a unor oferte atrăgătoare stimulează
tendinţa spre ridicarea standardului de viaţă);
• funcţia estetică (numeroase spoturi publicitare tind astăzi tot mai mult spre forme de
exprimare apropiate de artă, astfel încât emoţia estetică produsă să fie asociată cu numele
firmei).
(Tran & Stănciugelu, 2003, p. 143)
 Comunicarea verbalăși comunicarea nonverbală:
- cele două forme de comunicare pot fi distinse, dar nu pot fi separate decât, eventual, într-
un singur caz: acela al textelor tipărite, dactilografiate sau tehnoredactate computerizat.
(Chiar şi în acest caz, un profesionist al scrisului ştie să imprime textului, prin punctuaţie şi
prin mijloace suprasegmentale, o anumită “melodie”, un anumit ritm, pe care un cititor
avizat le poate percepe şi intrepreta ca semnificative.);
-orice altă situaţie îmbină, în proporţii diferite, comunicarea verbală cu cea nonverbală:
scrisul de mână vorbeşte nu doar prin cuvinte, ci şi prin grafie, cuvintele rostite sunt însoţite
de intonaţie şi de gesturi, semnele codului rutier conţin,
de fapt, indicaţii verbale, la fel cum,
până la urmă, orice gest
are o posibilă traducere verbală.
 Patru modele de comunicare și relații publice

Conform perspectivei adoptată de Public Relations Society of America în 1982:

•“Relațiile publice constituie un proces de comunicare strategică care creează relații
reciproc avantajoase între organizații și publicul lor.” (PRSA, 2011-2012);
• “ Relaţiile publice sprijină procesul decizional şi funcţionarea mult mai eficientă a
societății noastre complexe şi pluraliste, contribuind la înţelegerea reciprocă în rândul
grupurilor şi instituţiilor. Relaţiile publice servesc la armonizarea politicilor din domeniul
public cu cele din domeniul privat. ”
Observații:
-relațiile publice presupun un proces de comunicare al cărui scop este crearea unei
înțelegeri între cele două entități implicate în comunicare: emițătorul și receptorul.
- înțelegerea se bazează pe:
• cunoaștere reciprocă,
• diseminarea de informații adevărate și corecte,
• grija constantă a organizației față de publicurile sale.
O clasificare cuprinzătoare a modelelor de comunicare și relaţii publice este prezentată în
1984 de doi profesori și practicieni în domeniul relațiilor publice: Todd Hunt şi James
Grunig.

a. Modelul impresariat-publicitate sau modelul propagandistic:

- comunicare este realizată într-un singur sens: de la sursă la receptor fără a se ţine
seama de specificul şi aşteptările publicului – feedback-ul este inexistet;
- scopul principal al emiţătorului este acela de a controla publicul şi de a-şi face cât mai
multă publicitate (comunicarea publicitară sau chiar comunicarea electorală);
- mesajul este așadar controlat și caracterizat de preponderența unor elemente care
pun emițătorul (organizație sau persoană) într-o lumină favorabilă și ajută la urmărirea
scopului propriu;
- se face apel la aproape orice canale accesibile emițătorului, mesajul fiind transmis
chiar și obsesiv, prin toate sursele posibile și cu o frecvență ridicată;
- adevărul și etica pot ocupa un loc secundar sau pot fi ignorate complet;
- model asociat domeniului de divertisment, domeniului sportiv sau – în societățile
nedemocratice – domeniului politic.
b. Modelul informării publicului:
- difuzarea către public a unor informaţii corecte şi adevărate;
-si în acest caz, comunicarea este unidirecţională, de la sursă către receptor şi nu se ţine
seama de reacţia publicului – feedback-ul este inexistent;
- spre deosebire de modelul propagandistic, modelul informării publice are o importantă
componentă etică;
- scopul fundamental al comunicării îl constituie transmiterea de informații cât mai
complete și adevărate;
- spre deosebire de modelul propagandistic, nu se mai operează cu selecții părtinitoare
ale elementelor care să fie transmise receptorului și, de asemenea, nici nu se prezintă
mesajul într-un context particular avantajos pentru scopurile emițătorului;
- scopul activităților de comunicare de acest tip este unul limitat: diseminarea
informațiilor;
- absența feedback-ului și a oricăror elemente persuasive fac adesea ca mesajul să fie
perceput ca plictisitor, neinteresant și astfel, greu de asimilat de către receptor;
- modelul se regăsește și astăzi în practica multor instituții publice care aleg sau sunt
obligate să transmită publicului diverse informații (reglementări, informații referitoar la
diverse activități, procese etc.)
c. Modelul comunicării bidirecționale, asimetrice:
- se face trecerea la comunicarea bidirecțională: mesajul circulă de la receptor înapoi la
emițător, însă în mod selectiv, ceea ce îl face asimetric;
- emițătorul controlează în continuare comunicarea;
- mesajele receptorului (feedback-ul) sunt luate în calcul doar în măsura în care acestea
sunt de interes în atingerea scopului urmărit de emițător;
- emițătorul: adesea o organizație sau actor public caracterizat de scopuri economice sau
politice, de aceea,
- emițătorul este interesat de așteptăril, valorile, dorințele și atitudinile receptorului pe
care le poate folosi ca un instrument în atingerea scopului său: campanii de marketing,
politici de preț, politici publice,
- numit și modelul persuadării științifice: are în vedere convingerea receptorului în
vederea însușirii unei idei, atitudini, conduite etc.
- are în vedere o persuadare bazată pe cercetarea feeedback-ului primit de la receptor,
decodarea acestuia, găsirea acelor elemente la care publicul este sensibil și folsirea lor ca
factor persuasiv.
 Distincție clară între comunicarea obișnuită și comunicarea științifică

 Comunicarea științifică presupune:

- segmentarea publicurilor;
- cunoașterea caracteristicilor și factorilor la care acestea sunt receptive (valori,
așteptări, stil de viață etc.);
- operarea cu mesaje personalizate;
- selectarea canalelor potrivite;
- folosirea unor mijloace de comunicare adecvate publicurilor vizate.
d. Modelul comunicării bidirecționale simetrice
-cel mai aproape de modul ideal de comunicare între două entități, individuale sau
organizaționale;
- doi actori cu importanță egală în procesul de comunicare;
- comunicarea se desfăşoară tot în două direcţii (public - organizaţie şi organizaţie - public),
dar în acest caz se ţine seama de reacţiile publicului nu pentru a se identifica modul în
care aceste reacţii pot fi schimbate, ci pentru a se schimba comportamentul organizaţiei;
- comunicarea este importantă pentru identificarea acelor nevoi ale publicului care pot fi
acoperite prin politicile practicate de organizație;
- acest model se bazează pe înţelegerea reciprocă şi conduce la rezolvarea eventualelor
conflicte prin comunicare;
- comunicarea poate fi inițiată atât de organizație cât și de public, ceea ce presupune și o
implicare responsabilă din partea ambilor actori;
- ar trebui să fie modelul de comunicare care stă la baza procesului de realizare a
politicilor publice.
Observații:
- Alegerea unui anumit tip de model depinde de mai mulţi factori printre care
dimensiunea organizaţiei precum şi istoria şi cultura organizaţiei.
Astfel, în organizaţiile mici, cu puţini membri, specialiştii în relaţiile publice tind să fie mai
mult tehnicieni ai comunicării şi folosesc cu predilecţie modelul b, reducându-şi activitatea
la redactarea de comunicate /broşuri.
În cazul organizaţiilor mari care au experienţă în confruntarea cu crizele, relaţiile publice
sunt strâns legate de nivelurile înalte ale conducerii iar specialiştii în relaţii publice devin
consilieri, folosindu-se modelul d;
-Modelele nu se regăsesc în practică în stare pură în totalitatea caracteristicilor care le
definesc – întâlnim forme ale acestora, de cele mai multe ori combinând doua sau chiar
trei dintre acesea;
- fiecare model se potrivește în anumite situații specifice.

Unidirecțională
Comunicare Bidirecțională
Non-etică Etică
Impresariat/
Informare Persuadare
Asimetrică Publicitate/
publică științifică
Propagandă
Înțelegere
Simetrică reciprocă
 Factori care determină succesul programelor de comunicare – cei "7C”
După C. Cutlip, A. Center, G. Broom (1994, pp. 402-403) succesul programelor
de comunicare din relaţiile publice este determinat de cei "7C".
1. Credibilitatea (credibility) - încrederea receptorului în competenţa şi
prestigiul emiţătorului;
2. Contextul (context) - corelaţia dintre mesajele programului de comunicare şi
realităţile din mediul înconjurător;
3. Conţinutul mesajelor (content) - capacitatea mesajelor de a fi semnificative,
relevante şi în consens cu valorile publicului vizat;
4. Claritatea (clarity) - calitatea mesajelor de a prezenta în mod simplu şi
accesibil ideile, temele, obiectivele, avantajele programului respectiv;
5. Continuitatea şi consecvenţa (continuity and consequence) - caracterul
permanent, repetitiv chiar al mesajelor, caracterul consecvent al programelor de
comunicare;
6. Canalul (chanals) - folosirea canalelor de comunicare familiare publicului,
canale ce beneficiază de încrederea acestuia;
7. Capacitatea audienţei (capability of the audiance) - modul în care
programele de comunicare ţin seama de resursele, obişnuinţele, nivelul cultural,
disponibilitatea audienţei în raport cu intenţiile şi conţinutul mesajelor.