Mediatizarea și

comunicarea politicii
Anul I, Master Leadership si comunicare politică
ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
Agenda
 Caracteristici generale
 Modelul semiotic
 Analiza din perspectiva semiotică
 Pragmatica în comunicarea politică
 Interpretarea mesajelor pe baza unor mecanisme cognitive
 Adecvarea la context și/sau orientarea spre pertinență
 Reflectarea evenimentelor în mass media
 Funcțiile mijloacelor de comunicare
 Caracteristicile discursului politic transmis prin mijloacele mass-media
 Climatul mediatic
 Imparțialitatea mediilor audiovizuale
 Nevoia de știri
Caracteristici generale

 Nevoia de mediatizare este una constantă

 Publicitatea poate fi negativă sau pozitivă
 Nevoia de a transmite și a obține atenție – nu neapărat asupra sa, cât asupra
mesajului
 Toți actorii recurg la mediatizare pentru a transmite un mesaj –
ajung la un public cât mai larg – transmiterea mesajului se face prin
clasificare în funcție de tipul de public
 Comunicarea politică se face chiar și prin reclame – publicitatea
electorală
 Mass-media trasmite un mesaj mediu ca nivel și intensitate – este
destinat unui public mediu – masele
Modelul semiotic

 Indivizii nu se raportează la o realitate ”brută”, ci la interpretări ale realității

care sunt acceptate prin convenție (sunt semne); mai mult, indivizii suprapun
peste acestea interpretări propriile lor interpretări ( alte semne). În
consecință, comunicarea nu reflectă direct ( obiectiv) realitatea, ci o
interpretează prin cuvinte, sunete, imagini și alte tipuri de semne pe care
indivizii le selectează în funcție de identitatea, motivațiile și obiectivele lor.
 De obicei, percepțiile și interpretările se conturează pornind de la
semnificații (diverse tipuri de semne), deja instituite în imaginarul social.
Altfel spus, codurile pe care se întemeiază aceste semnificații ne sunt
familiare. Spațiul public, mass-media și instituțiile constituie din acest punct
de vedere un teren privilegiat pentru aplicarea, contestarea și redefinirea
codurilor
 Potrivit lui Roland Barthes (1957) interpretarea semnificațiilor de bază nu ține
doar de individ – de subiectivitatea sa, de experiențele și mediile culturale în
care acesta s-a format. Indivizii construiesc adesea semnificații apelând la
interpretări care circulă deja în societate. De exemplu, folosindu-se de mituri,
simboluri, ideologii și metafore.
 Potrivit lui Umberto Eco (1970) media utilizează constant semnificații
”prefabricate”, multe dintre ele construite chiar de către media însele. De
pildă, apelând la dihotomii de genul ”catastrofic” vs. ”stabilitate”, ”rațional-
măsurabil” vs. ”emoțional-dramatic”, media poate reproduce diverse scheme
de gândire dominante la un moment dat în spațiul public. De asemenea, media
poate conferi o dimensiune comercială unor semnificații specifice istoriei artei,
științei , culturii occidentale, etc. Are astfel loc, un fel de dizlocare a unor
semne din domeniul inițial (fondator), în altul, comercializat senzaționalist
Analiza din perspectiva semiotică
1. Se identifică tipurile de semne (vizual, verbal, sonor) care structurează un
obiect, o scenă, o persoană
2. Fiecare semn se descompune pe axa semnificant/semnificat și se inventariază
elementele componente
3. Se analizează pe rând:
- Codurile de bază folosite (limbaj, culori, personaje, dihotomii, etc), în primul
rând, dihotomiile utilizate
- Conotația acestor semne (tradiție, rafinament, autoritate)
- Tipurile de imagini puse în valoare
- Structurile profunde exploatate în construcția semnului (mituri, ideologii,
simboluri)
- Funcția ideologică a semnului: în ce măsură semnul contribuie la consolidarea
sau, dimpotrivă, la contestarea unor semnificații, mituri, imagini
4.( dacă este cazul) Se evidențiază relațiile dintre semne și modul în care aceste
semne contribuie la formarea unor semnificații noi ( conotații)
Pragmatica în comunicarea
politică
 Din perspectivă sociologică, acțiunile individuale sau colective sunt mediate de o
serie de convenții, ritualuri, norme și practici sociale. Or, pragmatica se
interesează – cu mijloace specifice – de modul în care limbajul mediază relațiile
sociale și acțiunile actorilor în viața privată, în sfera publică și instituțională
 Pragmatica subliniază, de asemenea, dimensiunea strategică a comunicării. Se
subliniază că prin utilizarea unui anumit limbaj (verbal sau non-verbal), actorii
sociali își atribuie o poziție față de conținutul pe care-l comunică și față de
interlocutori. Ei definesc astfel relația cu celălalt – o pun în scenă.
 Goffman (2003) analizează comunicarea din perspectiva strategiilor de
interpretare a unui rol(”dramaturgia comunicării”). În funcție de rolul pe care-l
performăm în relația noastră cu interlocutorul generăm un cadru de interpretare
pentru interlocutor și observatori
 Boltanski (1993) analizează interacțiunile publice pornind de la repertoriul
simbolic activ la un moment dat într-o colectivitate ( anumite practici de
justificare în spațiul public, teme, valori, limbaje, concepții despre binele
comun și justețea în ”cetate”). Actorii își construiesc astfel un discurs și o
identitate în spațiul public
Interpretarea mesajelor pe baza unor
mecanisme cognitive
Sperber și Wilson (1989) – pragmatica cognitivă și teoria pertinenței – comunicarea
este considerată un proces cognitiv, înainte de a fi considerat unul socio-lingvistic.
Actorii sociali interpretează mesajele pe baza unor mecanisme cognitive precum:
- inferența (capacitatea cognitivă de a face o serie de deducții cu privire la
conținutul non-literal al comunicării – conținutul care ține de context, de
specificul interacțiunii, etc.)
- reprezentarea (capacitatea cognitivă a interlocutorului de a stabili un context
permanent pentru interpretarea enunțului – comunicatorii încearcă diverse
ipoteze referitoare la contextul comunicării, de la care pornind să poată
calcula modul în care ar putea interpreta mesajele
- Computația – capacitatea cognitivă de a contextualiza, adică de a ajunge la o
interpretare, care nu poate fi dedusă doar pe baza contextului comunicării și
nici pe baza enunțurilor care alcătuiesc actul comunicării; interpretările
noastre rezultă din modul în care comunicatorul realizează conexiunea între
context și enunț
Adecvarea la context și/sau orientarea
spre pertinență
 Sperber și Wilson subliniază că orice act de comunicare conține prezumția sau
garanția pertinenței ( desigur, pentru interlocutorul nostru sau observatorii
noștri, pretenția noastră de a fi pertinenți în comunicare nu înseamnă că așa
și este; orientarea spre pertinență este un mecanism cognitiv și nu are
legătură cu faptul că suntem interesați să lăsăm impresia că suntem
pertinenți sau cu modul în care ceilalți evaluează efortul nostru de a fi
pertinenți)
 Potrivit teoriei pertinenței, comunicarea și efectele acesteia nu pot fi reduse
la strategii, coduri, practici și statut social. Teoria nu eludează importanța pe
care o are pentru reușita comunicării cunoașterea contextului simbolic al
comunicării ( simboluri, ritualuri, practici, valori, situație, etc.). Accentul
este însă pus asupra modului în care actorii își fac manifestă intenția lor de a
comunica, declanșând astfel un proces inferențial de partea interlocutorilor
Reflectarea evenimentelor în mass-
media
 Primul război televizat a fost războiul din Vietnam
 Nevoia de acces la știri
 Nevoia de cunoaștere – acces la cunoaștere
 Justificarea
 Vizualizarea știrii o aduce mai aproape de public
 Dă iluzia posibilității de a interveni
 Aflarea în timp real – ”trăirea ”
 Percepția
 Nivelul de părtinire – este un element constant în felul în care se reflectă evenimentele în
mass-media.
 Ambele tabere opuse într-un conflict își au acum propriile canale de reflectare
 Impactul pe termen lung – reflectarea în ambele tabere
 Trebuie să existe un set de norme și proceduri care să stabilească felul în care
sunt organizate alegerile, activitățile posibile din parte opoziției, precum și
comportamentul de ambele părți – atât al câștigătorilor, dar și al perdanților.
 În procesul democratic trebuie să participe un număr substanțial dintre
cetățeni, care să-și exercite rațional alegerea.
 Comunicarea politică se desfășoară exclusiv și cu ajutorul sferei publice.
 ”Procesul politic cere totuși ca indivizii să acționeze în mod colectiv atunci
când iau decizii cu privire la cei care îi vor guverna. Opiniile politice private
ale individului devin opinia publică a poporului luat în ansamblu, care se
poate oglindi în tiparele de vot și poate fi luată drept recomandare de către
conducătorii politici existenți. În acest sens, opinia politică se formează în
ceea ce sociologul german Jurgen Habermas a numit <<sfera publică>>:<<Prin
sferă publică înțelegem înainte de toate un domeniu al sferei noastre sociale
în care se poate forma ceva asemănătpr opiniei publice...Cetățenii
acționează ca organism public atunci când discută neîngrădit – adică în
condițiile garantării libertății de asociere și a libertății de exprimare publică
a cetățenilor>>” (McNair, p.37)
 O altă viziune este cea a lui J. Gripsund, care ”notează că sfera publică a
apărut astfel ca un ansamblu de instituții reprezentând un soi de zonă tampon
între sfera statului/regelui și sfera privată, pentru a proteja publicul de
deciziile arbitrare care interferau în chip irațional cu ceea ce era considerat
drept activitate privată. În special presa scrisă era chemată să funcționeze ca
un instrument sau ca un forum de dezbatere publică cultivată, rațională,
critică și nepărtinitoare cu privire la ceea ce constituia interesul comun în
chestiuni de cultură și de politică” (Gripsund, 1992, pp.84-94)
 Ceea ce noi numim în prezent ”știri” a fost inițial un mijloc de a oferi
cetățenilor și de a le pune la dispoziție cele mai importante informații, de a
oferi o structură pentru dezbaterea publică și de a ghida percepția acesteia la
nivelul publicului larg.
Funcțiile mijloacelor de comunicare
1. Funcția de supraveghere/monitorizare – prin aceasta sunt informați
cetățenii cu privire la ceea ce se întâmplă în jurul lor
2. Funcția de a educa – prin aceasta publicul trebue educat asupra
înțelesurilor și însemnătății anumitor fapte
3. Funcția de a asigura o platformă pentru discursul public – astfel încât să
conducă la formarea unei opinii publice și a se asigura de trasmiterea informației
către publicul țintă. Prin urmare, în acest cadru se poate exprima și dezacordul ,
fără de care nu s-ar putea realiza o transmitere completă a ideilor de bază
4. Funcția de a face publică activitatea instituțiilor politice și
guvernamentale – un fel de ”câine de pază al democrației”
5. Funcția de a susține puncte de vedere / funcția de persuasiune– pe de o
parte, partidele politice vor căuta un mediu de susținere a viziunilor lor. De
cealaltă parte, unele medii, cum ar fi cele tipărite, vor oferi și ele susținere
partidelor politice, în momentele sensibile.
Caracteristicile discursului politic
transmis prin mijloace mass-media
 Discursul politic transmis prin mijloacele mass-media trebuie să fie:
- Comprehensibil – trebuie organizat în asemenea manieră încât să poată fi
înțeles de publicul țintă
- Adevărat – trebuie să oglindească intențiile reale și sincere ale vorbitorilor.
Orice greșeală din acest punct de vedere și pierderea credibilității actorului politic
respectiv este ireparabilă.
 Acest lucru presupune un public foarte educat, informat și inteligent, care poate
discerne în mod rațional informația primită, și o poate folosi în cunoștință de cauză.
Totuși, de cele mai multe ori, ne confruntăm cu un public apatic și pasiv. Pe acest
teren se poate insinua comunicarea politică, precum și conținutul acesteia. Nu
trebuie pierdut din vedere nici faptul că, ceea ce primește cetățeanul drept
informație este adesea o imagine incompletă a realității. Acest lucru este vizibil
atunci când se adoptă legislația privind secretul de stat pe considerente de siguranță
națională.
 O astfel de manipulare a informațiilor este o strategie deseori determinată chiar
de actorii politici și pusă în aplicare prin intermediul instituțiilor mediatice, lucru
vizibil încă din anii 60.
 În 1962, Daniel Boorstein a născocit termenul de ”pseudoeveniment”, ca reacție
față de tendința mediilor informative și jurnalistice, o tendință tot mai pronunțată
în opinia lui, de a relata ”evenimente” neautentice, nereale. (...). ”Cum costurile
tipăririi, iar apoi ale difuzării se măreau, devenea necesară din punct de vedere
financiar funcționarea permanentă a tiparnițelor și ocuparea continuă a ecranului
televizorului. Presiunile de a fabrica pseudoevenimente au devenit tot mai
puternice. Culegerea de informații s-a transformat în fabricare de informații.
Astfel, secolul XX a asistat la dezvoltarea unei relații de interdependență și
avantaj reciproc între politician și profesionistul din mass-media, întrucât unul se
străduiește să satisfacă pofta de știri a celuilalt în timp ce exploatează la
maximum ocaziile favorabile de expunere publică” (Boorstin, 1962, p. 47) .
Climatul mediatic

 Mass-media trebuie privite ca actori politici importanți și de sine-stătători. Nu

numai că ele transmit publicului mesajele organizațiilor politicie, ci le și
transformă prin diverse procese de fabricare și interpretare a știrilor. Ceea ce
își dorește politicianul să spună nu coincide neapărat cu ceea ce relatează
mass-media că a spus.
 Politicienii canalizează energii însemnate pentru a convinge mass-media să le
accepte și să le sprijine agendele preferate. Cu toate acestea, mass-media
stabilesc ele însele agenda publică, prin calitatea lor de furnizori de
informație, aducând în prim-plan anumite probleme și trecând altele cu
vederea, din motive pe care adesea politicienii nu au capacitatea de a le
influența în mod semnificativ.
Imparțialitatea mediilor audiovizuale

 Conceptul de imparțialitate al mediilor audio-vizuale are rolul de a menține

dezbaterea politică în limitele unui consens mai mult sau mai puțin strict
trasat, care nu admite decât o clasă politică recunoscută și care adesea îi
marginalizează sau exclude pe ceilalți actori politici.
 Imparțialitatea presupune, în practică, a acorda reprezentare egală
principalelor partide politice( o reprezentare proporțională cu sprijinul
electoral de care se bucură fiecare partid în parte), mai cu seamă în cursul
campaniilor electorale. Ceea ce nu înseamnă că reportajele îi vizează pe toți
participanții importanți la o dezbatere politică
Nevoia de știri

 Arena politică constituie sursa potențială a unui flux nesfârșit de subiecte,

dintre care unele sunt indezirabile pentru politicieni, în timp ce altele sunt
atractive în măsura în care asigură partidelor, guvernelor sau liderilor politici
publicitate și promovare. Această sursă devine tot mai importantă pe măsură
ce crește nevoia de știri. Se dezvoltă astfel o relație de interdependență între
politicieni și jurnaliști, în cadrul căreia fiecare poate beneficia de pe urma
celuilalt.