BIBLIOGRAFIE

Examen Introducere în teoria comunicării,

Sesiunea februarie 2021

A. Duduciuc et al, Psihologie socială. Studiul interacțiunilor umane, Comunicare.ro, București, 2013:
Cap. 6. Septimiu Chelcea, „Grupurile sociale”, p. 121-143.

Em Griffin, O perspectivă asupra teoriilor comunicării, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2019:
Cap. 13. Perspectiva interacțională a lui Paul Watzlawick, p. 225-237.
Cap. 16. Teoria disonanței cognitive al ui Leon Festinger, p. 271-282.

Marian Petcu, Sociologia mass media, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002:
Cap. IV, Comunicare și influență, p. 125-141.

Marian Petcu, coord., Dicționar enciclopedic de comunicare și termeni asociați, Editura C.H. Beck,
București, 2014:

Comunicare - p. 106.
COMUNICARE. 1. Proces de transmitere de mesaje care încorporează semnificații, printr-unul sau mai
multe canale. Toate mesajele sunt incomplete, prin natura lor, cel care le completează fiind receptorul
(caracterizat de anumite competențe de comunicare). O variabilă esențială în atribuirea de semnificații o
constituie contextul. "Ştiinţele comunicării consideră <comunicare> toate expresiile produse de actorii
sociali şi purtătoare ale unei intenţionalităţi analizabile din punctul de vedere al unui observator-cititor
avizat, astfel spus capabil să le înţeleagă sensul într-un context pertinent pentru actorii implicaţi.
<Expresiile> sunt, de altfel, segmente de comunicare decupate din secvenţe interactive, mai complexe şi
mai lungi, de comunicare (...) Comunicarea are, deci, pentru noi, un sens mult mai larg decât sensul ei
obişnuit, restrâns la cuvinte, scrieri şi paralimbaje, schimburi esenţiale ale nivelului interpersonal. Per
ansamblu, acţiunile şi conduitele actorilor sociali sunt integrate aici, ca şi toate <non-comunicările>, adică
tot ceea ce s-ar fi putut face, spune, scrie... în situaţia dată şi care nu s-a făcut, spus, scris... şi care,
implicit, este purtător de sens (...) orice <non-comunicare> este o comunicare a cărei semnificaţie poate fi
citită dacă descoperim contextul de lectură pertinent" afirmă Alex Mucchielli (2006, 16). Cercetători
precum R. Ghiglione şi F. Varela consideră că a comunica înseamnă a-ţi crea o identitate pentru celălalt,
printr-un act relaţional -"actul de a comunica nu se traduce printr-un transfer de informaţii de la expeditor
la destinatar, ci mai degrabă prin modelarea mutuală a unei lumi comune cu ajutorul unei acţiuni
conjugate: e tocmai realizarea noastră socială, prin actul de limbaj, aceea care dă viaţă lumii
noastre"(Valera, 1990, 115). Dominique Wolton apreciză că "prin comunicare, trebuie să înţelegem
ansamblul tehnicilor, de la televiziune la noile media şi implicaţiile lor economice, sociale şi culturale. De
asemenea, şi valorile culturale, reprezentările şi simbolurile legate de funcţionarea societăţii deschise şi de
democraţie" (2012, 216). Pentru teoreticienii comunicării din Şcoala de la Palo Alto, toate
comportamentele sunt potenţial comunicative. Yves Winkin (1981,147) propune clasificarea lor în şase
mari categorii: I.Comportamentul verbal: a. lingvistic; b. paralingvistic; II. Comportamentul kinezic: a.
mişcările corpului, inclusiv expresiile faciale; b. elementele ce provin din sistemul neuro-vegetativ,
incluzând colorarea pielii, dilatarea pupilelor etc.; c. postura; d. zgomotele corporale. III.
Comportamentele tactile (haptica). IV. Comportamentul teritorial (proxemic). V. Alte comportamente
comunicative, puţin studiate, cum ar fi emiterea de mirosuri. VI. Comportamentul vestimentar, cosmetic,
ornamental etc. P. Watzlawick a operat o clasificare a comunicării pornind de la ştiinţele inginereşti, pe
baza opoziţiei verbal-nonverbal, în analogică şi digitală. Prin urmare, modurile de comportament
nonverbal pot fi considerate ca analogice (de exemplu, amploarea unui gest, profunzimea vocii, lungimea
pauzei, tensiunea musculară etc., care corespund mărimilor relaţiilor ce fac obiectul discursului).
Metamesajele nu sunt, în general, explicite sau digitale, ci sunt transmise sub o formă analogică (expresia
feţei, tonul etc.). Să reţinem ca o caracteristică fundamentală a comunicării umane faptul de a însuma
comunicare (se “spune” ceva) şi metacomunicare (se “califică” ceea ce este spus), neputând separa
conţinutul de relaţie, cea de-a doua înglobându-l pe cel dintâi. 2. Proces de influenţare a unei entităţi -
individ, grup, colectivitate, - de către o altă entitate. 3. Domeniu de formare și de cercetare, în interiorul
căruia se află publicitatea, relaţiile publice, teoriile comunicării, comunicarea interpersonală, studiile de
gen etc. În România există facultăți, secții și specializări în care se predă C., şi care eliberează diplome de
licenţiat, master şi "doctor în științele comunicării". MPB. Vezi Context, Ştiinţa comunicării, Comunicare
interpersonală.

Comunicare nonverbală – p. 111-112.

COMUNICARE NONVERBALĂ. Un ansamblu de expresii faciale, gesturi, posturi, relaţii de
spaţialitate, elemente de paralimbaj şi de vestimentaţie, purtătoare de semnificaţie, care sunt decodificate
şi generează reacţii din partea unor interlocutori în interacţiuni directe sau mediate tehnologic. Este o
modalitate prin care oamenii comunică intenţionat sau neintenţionat şi care substituie, completează sau
nuanţează mesajul verbal. Unii autori (Chelcea, Ivan, Chelcea, 2008) fac distincţie între comunicare
nonverbală şi comportament nonverbal, pornind de la distincţia dintre comunicare şi informaţie. Dacă în
cazul C.N. vorbim de tot ceea ce are semnificaţie pentru interlocutor, de mesaje transmise de emiţător fără
a folosi limbajul verbal, articulat, în cazul comportamentului nonverbal informaţia transmisă de
interlocutor se consideră a deveni comunicare doar atunci când există cei puţin un receptor capabil să o
decodifice. Deşi cei mai mulţi dintre cercetători folosesc cei doi termeni cu acelaşi înţeles, distincţia poate
fi relevantă (Ivan, 2009) pentru că, în cazul C.N., vorbim de mesaje subtile care uneori scapă controlului
voluntar – deci nu sunt construite pentru a fi decodificate şi alteori chiar nu sunt percepute sau interpretate
de receptori, în interacţiunile cotidiene. Multora dintre comportamentele nonverbale nu le acordăm, în
mod obişnuit, atenţie: o micro-expresie facială poate fi uşor percepută de un receptor antrenat, dar chiar şi
atunci când receptorul are competenţe de decodificare ridicate, distanţa faţă de interlocutor şi alte
variabile situaţionale (luminozitatea, nivelul de expresivitate al interlocutorului) generează bruiaje. Astfel,
deşi vorbim despre prezenţa unor indicii nonverbale, C.N. nu are loc. Comunicării nonverbale îi este
specific un paradox: din punctul de vedere al emiţătorului semnalele nonverbale pot avea un caracter
involuntar, însă din punctual de vedere al receptorului, informaţia nu este eliberată de intenţie. Aceasta
înseamnă că deşi emiţătorul ar putea fi conştient de un singur flux informaţional (cel verbal), receptorul
poate avea acces şi la fluxul informaţional nonverbal, care scapă controlului voluntar, inferând altceva
despre emiţător, decât ce vrea acesta să transmită. În procesul comunicării, elementele nonverbale şi cele
verbale sunt percepute şi decodificate împreună. Astfel, cei mai mulţi dintre autori tratează limbajul
nonverbal ca fiind complementar celui verbal. Dacă însă vrem să stabilim o relaţie dintre cele două forme
de comunicare, putem spune că elementele de comportament nonverbal sunt cele care apropie specia
umană de alte specii (Lorenz 1963/2005). Din perspectivă etologică, înţelegerea C.N. presupune
înţelegerea rolului funcţional al comportamentelor nonverbale pentru supravieţuirea şi adaptarea speciei
umane. Spre exemplu, mărirea dimensiunilor corpulului şi ocuparea spaţiului sunt semnale ale dominanţei
atât la specia umană cât şi la alte specii, asigurând buna funcţionare a ierarhiei intra-specie. Domeniul
C.N. presupune cercetări despre: 1. analiza indicatorilor nonverbali în diferite contexte sociale (ex.
vestimentaţia, proxemica); 2. studierea factorilor detreminanţi ai comunicării nonverbale (factori sociali,
culturali, individuali, psihologici etc); 3. determinarea funcţiilor comunicării nonverbale şi a relaţiilor
dintre comunicarea nonverbală şi alte forme ale comunicării: verbală, scrisă, mediată de tehnologie. C.N.
se distinge prin formele sale: 1) paralimbajul – partea care nuanţează mesajul verbal, inflexiunile vocii,
intensitatea vocii, pauzele etc; 2) kinezica/kinestezia (mişcările corpului – gesturile, postura, inclusiv
micro-mişcările feţei); 3) proxemica (distanţele de interacţiune şi teritorialitatea) şi 4) comunicarea
artefactuală (vestimentaţia, cromatica, machiajul). Unii autori grupează formele C.N. după canalul care
este solicitat receptorului pentru a decodifica mesajele: vizual, auditiv, tactil, olfactiv, gustativ şi termic.
Din acest punct de vedere, unele dintre manifestările nonverbale, spre exemplu proxemica necesită o
combinaţie de canale pentru decodificarea mesajelor nonverbale (vizual, tactil şi termic – în cazul
atingerilor). În interacţiunile cotidiene, funcţiile comunicării nonverbale sunt: a. exprimarea emoţiilor; b.
semnalarea atitudinilor indivizilor faţă de anumite persoane, obiecte situaţii; c. facilitarea şi nuanţarea
comunicării verbale; d. transmiterea informaţiilor despre caracterul interlocutorului (Argyle, 2013).
Alături de aceste funcţii principale, vorbim desigur despre funcţii specifice comunicării nonverbale în
relaţiile de putere şi de control social, de intimitate şi apropiere, de atracţie şi respingere, de dominanţă şi
supunere. După cum semnalează Michel Argyle, rolul C.N. în interacţiunile umane poate fi descris de-a
lungul a două axe: dominaţă-supunere şi respectiv atracţie-respingere. Cu alte cuvinte, nivelul de
apropiere-atracţie şi statusul interlocutorilor antrenează comportamente nonverbale specifice, care pot fi
uşor percepute şi interpretate în relaţiile interpersonale. În cercetarea comportamentelor nonverbale sunt
dominante patru paradigme (vezi Gillespie şi Leffler, 1983): a) paradigma etologică-biologică; b)
paradigma psihologică; c) paradigma culturologică şi d) paradigma resurselor situaţionale (psiho-
sociologică). Modelele teoretice explicative care au apărut pe filieră etologică-biologică insistă pe
valoarea funcţional adaptativă a fiecărui pattern nonverbal şi generează analize despre cerinţele
funcţionale cărora le răspund elementele nonverbale analizate. Spre exemplu, comportamentele
nonverbale de mărire sau micşorare a dimenisunilor corpului răspund cerinţelor funcţionale de a semnala
raporturile de status şi putere în cadrul grupului (ex. postura picior peste picior, care generează reducere a
dimensiunilor corporale poate fi interpretată ca un semnal al submisivităţii; postura gleznă peste
genunchi, cu mărirea spaţiului ocupat de propriul corp – semnal al dominanţei). Paradigma psihologică
leagă manifestările nonverbale de trăsăturile de personalitate şi de carcteristicile individuale ale actorilor
studiaţi. Astfel, ne putem întreba dacă extraverţii au un alt pattern nonverbal comparativ cu introverţii sau
dacă persoanele cu nivel de expresivitate nonverbală ridicat sunt percepute diferit, comparativ cu cele cu
nivel de expresivitate nonverabală scăzut. La rândul ei, paradigma culturologică a apărut odată cu
cercetările sociologice şi antropologice care au surprins variaţii ale comportamentului nonverbal. Edward
Hall (1959) este unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei paradigme, cu cercetări care au pus
în evidenţă diferenţe culturale în stabilirea distanţelor de interacţiune dintre indivizi în spaţiul public.
Faptul că norme culturale, sociale, valori împărtăşite de indivizi la un moment dat generează reacţii
nonverbale diferite este adesea studiat în cercetări care pun în evidenţă rolul C.N. în comunicarea
interculturală. În sfârşit, paradigma resurselor situaţionale, psiho-sociologică, pentru care pledează
Gillespie şi Leffler (1983) este o paradigmă integrativă care a impus includerea contextului în studiile
privind rolul elementelor nonverbale în relaţiile interpersonale. Din acest punct de vedere, statusul
personelor este adesea un element de context care modifică reacţiile aceleaşi persoane, aflată în acelaşi
spaţiu cultural. Adesea diferenţele de gen suprinse în studiile cu privire la codificarea sau decodificarea
elementelor nonverbale pot fi mai bine înţelese dacă sunt interpretate contextual, ca relaţii de putere şi
statut. De altfel, în analizele asupra comunicării nonverbale se impune tot mai mult, în ultimii ani,
introducerea aspectelor de context în producerea explicaţiilor, pentru a nu realiza generalizări pripite şi
mai mulţi autori (Burgoon, Guerrero şi Floyd, 2010) sunt de acord că domeniul nu a atins o maturitate
paradigmatică şi că multe dintre cercetări sunt de natură corelaţionistă. LI. Vezi Competenţă în
comunicarea nonverbală, Gest, Kinezică, Proxemică, Paralimbaj, Metamesaj.

Comunicare socială – p. 115-116.

COMUNICARE SOCIALĂ. 1.Formă a comunicării care are ca miză influențarea cetățenilor, în sensul
de a abadona comportamente prejudiciabile, la nivel individual și colectiv, de a adopta conduite dezirabile
la nivelul comunității, de a-și cunoaște drepturile etc. Prin C.S. se urmărește modificarea
comportamenului individual - "În timp ce publicitatea comercială laudă atuurile produselor pentru a-i face
pe oameni să le cumpere, comunicarea socială, ale cărei tehnici și mijloace sunt asemănătoare datorită
utilizării generalizate a posibilităților mediatice (campanii de afișare, mesaje televizate etc.), încearcă să-l
facă pe cetățean responsabil de alegerile sale, în materie de sănătate și securitate, și să asigure participarea
la viața publică. Comunicarea socială nu se mulțumește să informeze. Un anunț de tipul <Nu mai fumați!
Tutunul este dăunător sănătății> nu le oferă fumătorilor îndeajuns de multe motive pentru a-și schimba
comportamentul. Comunicarea elaborată științific studiază toate caracteristicile tabagismului, relațiile de
dependență ale organismului în privința consumului, analizând toate mijloacele persuasive apte să
modifice comportamentele. Explicația și justificarea preced sloganul" (Bayon, Mignot, 2000, 291). C.S.
se derulează sub forma unor campanii, așa cum au fost cele de tipul "Alege să nu fii marfă"(contra
traficului de persoane), "Drogurile îți schimbă destinația" (contra transportului de droguri), "Împreună, să
facem Bucureștiul lună" (curățenia de primăvară), "Casa de copii nu-i acasă" (pentru încurajarea
adopțiilor de copii), "Viața are prioritate" (campanie contra vitezei rutiere) etc. Dacă un comportament
indezirabil nu este modificat semnificativ în urma unor astfel de campanii, cu alte cuvinte dacă eșuează
persuasiunea (nu se înregistrează rezultatele anticipate), se poate trece la constrângere, adică la adoptarea
unor norme juridice de corectarea a comportamentului – a se vedea campaniile pentru purtarea centurii de
siguranță în autoturisme, eșecul acestora și adoptarea unei legislații specifie, respectiv obligativitatea
purtării centurii. Inițiativa campaniilor de C.S. aparține de obicei guvernelor, dar și entități private pot
iniția și derula astfel de strategii de persuasiune. Unii specialiști numesc C.S. "comunicare publică". 2.
Michel Le Net (1988, 9) afirmă despre C.S. că "acoperă un vast camp al prevenirii bolilor și accidentelor,
al educației pentru sănătate, al apărării mediului, promovării valorilo sociale și patrimoniale, dezvoltării
participării la deciziile publice și private". Ba mai mult, el face dinstincție în "comunicarea socială", ce se
adresează cetățenilor, priviți ca indivizi autonomi, responsabili de propriile comportamente și
"comunicarea societală", ce se adresează unei colectivități privită în ansamblul său - vezi promovarea
civismului, a valorilor morale, apărarea patrimoniului etc. – adică o lărgire a câmpului preocupărilor
individuale. Rolurile C.S. sunt de a 1) convinge, 2) a constrânge (dovadă a eșecului primei etape) și de a
controla. C.S. este legitimată moral, economic și politic (Le Net, 1988, 31) și vizează comportamentele:
a) în materie de securitate (vezi lupta contra accidentelor rutiere, accidentelor domestic, accidentelor pe
munte, la mare etc.); b) în domeniul sănătății (vezi campaniile contra tabagism, alcoolism, drogurilor,
malnutriției etc., dar și pentru igiena dentară, prevenția cancerului și a SIDA, promovarea exercițiilor
fizice etc.); c) în domeniul comportamentelor sociale (vezi buna utilizare a contracepției, lupta contra
violului, sexismului, rasismului, exploatării copiilor și a femeilor, campaniile de solidarizare cu bătrânii,
cu imigranții, voluntariatul ș.a.m.d.); d) în domeniul protejării mediului (campanii de colectare a
deșeurilor, contra focului în păduri, contra poluării în general, pentru păstrarea calității apelor, pentru
supravegherea radioactivității, prevenirea bolilor profesionale etc.); e) în domeniul comportamentelor
economice (lupta contra inflației, contra șomajului, pentru conservarea energiei, pentru protejarea
consumatorilor, contra muncii clandestine etc.); f) în domeniul informării publicului (privind noi drepturi
și obligații cetățenești, drepturi ale femeilor, ale bătrânilor, informații privind alegerile, diverse reforme
etc.). 3. Comunicare umană, ce poate fi doar socială, din moment ce "social" înseamnă împreună, iar în
sociabilitatea unui individ uman dimensiunea comunicare este fundamentală. MPB. Vezi Comunicare
publică.

Conformism – p. 128.
CONFORMISM. 1. Atitudine de acceptare mai mult sau mai puţin conştientă şi spontană a normelor şi
modelelor dominante în societate şi /sau într-un anumit grup. Socializarea presupune respectarea
obiceiurilor, adaptarea la viaţa în comun, fără a suprima nici autonomia, nici judecata personală (Grawitz,
2000, 85). Ursula Şchiopu aprecia C. drept conduite, atitudini, forme de comportare şi de inter-relaţionare
adaptate total caracteristicilor şi solicitărilor latente ale grupurilor de apartenenţă (Şchiopu, 1997, 171). C.
se poate realiza prin imitaţie, contagiune şi impregnare a persoanei cu deprinderi şi obişnuinţe tradiţionale
şi acceptate. 2. Supunere. 3. C. sever poate duce la conversie, adică schimbarea completă a opiniilor, cum
ar fi adeziunea la o nouă religie, doctrină, ideologie etc. şi presupune o restructurare mai mult sau mai
puţin profundă a personalităţii. C. poate avea ca explicaţie teama de sancţiune şi/sau obţinerea unei
recompense. MPB.

Dezinformare – p. 165-166.
DEZINFORMARE. Termenul face referire la utilizarea tehnicilor de informare, în special de informare
în masă, pentru a induce în eroare, a ascunde sau a deforma realitatea Termenul este asimilat fie cu
minciuna, cu informaţia falsă și/sau cu diferite alte procedee de influenţare a opiniei publice. În
consecinţă, specialiştii realizează o serie de distincţii care se referă la raportul dintre informare şi
dezinformare, precum şi la relaţia dintre dezinformare şi alte forme de influenţă (propagandă, publicitate,
manipulare etc.). Informarea poate fi definită ca un proces prin care se transmite un mesaj de la un
emiţător individual sau colectiv către un receptor colectiv, ceea ce are ca efect creşterea nivelului de
cunoaştere asupra realităţii referenţiale. Se realizează un schimb de cunoştinţe, informarea, instruirea
publicului. Dezinformarea poate fi nedeliberată, neintenţionată, în situaţia în care vectorii de opinie sunt
neprofesionişti sau deliberată, intenţionată, când este realizată de instituţii specializate. Dezinformarea
afectează fluxul informaţional, generând eroare, confuzie, lăsând loc relativităţii şi iraţionalului.
Propaganda presupune transmiterea către un anumit public a unor informaţii care vizează acţiunea
psihologică de „conformare” a ţintei. A fost asociată iniţial cu propagarea religiei creştine (lat.
Congregatio de propaganda fide), însă desemnează ulterior acţiunea de a influenţa opinia publică pentru
susţinerea unei ideologii, a unei doctrine politice sau a unui reprezentant al acesteia. J. Ellul (1962)
include în cadrul propagandei şi războiul psihologic, dar şi „spălarea creierelor” ori „public and human
relations”. Se face distincţia dintre propaganda „deschisă” şi cea „neagră”, care îşi disimulează sursa şi
care reprezintă, după H. P.Cathala, „dezinformarea” în acţiune (1991, 49). Însă principala deosebire dintre
dezinformare şi propagandă rezidă în scopul lor. Dezinformarea îşi propune destructurarea,
"dezorganizarea raţiunii", a ideilor, în timp ce propaganda încearcă să convingă publicul să se ralieze
unei anumite ideologii. Deşi ambele îşi selecţionează ţintele, propaganda acţionează la nivelul opiniilor,
dezinformarea la nivelul cunoştinţelor, al informaţiei. Tehnicile utilizate sunt asemănătoare, regulile
propagandei pot fi adaptate, dezinformării, după cum arată H.P. Cathala: formulări frapante, succinte,
sloganuri agresive, fabricarea miturilor colective, manifestări colective cu un ceremonial fastuos etc.
Publicitatea, formă de promovare cu scopuri comerciale, nu îşi ascunde scopul şi prin aceasta se
diferenţiază de dezinformare. Spre deosebire de propaganda deschisă, publicitatea este preocupată mai
mult de efectul asupra consumatorilor decât de mesajul său, obiectivul acesteia fiind crearea unui anumit
comportament la nivelul publicului. Agresivitatea publicităţii din perioada contemporană poate afecta
individul, care, deşi se izolează, dezvoltând o rezistenţă pasivă la mesaj, poate fi afectat din cauza unei
percepţii automate, inconştiente a acestor mesaje. Unii autori (Melnik, 1984) fac distincţia între
dezinformare şi intoxicare, aceasta din urmă referindu-se cu precădere la activitatea specifică a serviciilor
de informaţii. „Dezinformarea reprezintă ansamblul procedeelor dialectice puse în joc în mod intenţionat
pentru a reuşi «manipularea» perfidă a persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăţi, în scopul de a
le devia conduitele politice, de a le domina gândurile sau chiar de a le subjuga. Presupune disimularea
surselor şi scopurilor reale, precum şi intenţia de a face rău, printr-o reprezentare deformată sau printr-o
interpretare tendenţioasă a realităţii. Este o formă de agresiune care caută să treacă neobservată. Se înscrie
în rândul acţiunilor psihologice subversive” (Cathala, 1991, 24). Structura sistemului de dezinformare
include: comanditarii (nivelul decizional); specialiştii sau experţii (nivelul de elaborare strategică) – în
comunicare şi în tehnicile de influenţă socială; controlorii (nivelul de legătură dintre componenta
decizională şi cea operativă); agenţii de influenţă (nivelul de propagare penetrantă, persoane care au
influenţă în grupul în care activează şi care propagă mesajul subtil şi eficient, ca nişte relee care amplifică
acest mesaj în câmpul social de influenţă) (Gavreliuc, 2006, 184). FF.

Disonanță cognitivă – p. 168-169.

DISONANŢĂ COGNITIVĂ. Disonanţa este o stare de tensiune provocată de o contradicţie între două
convingeri sau între o convingere, o atitudine şi realitate (Grawitz, 2000, 130). Teorie propusă de Leon
Festinger la sfârşitul anilor 1950, potrivit căreia oamenii au o pornire înnăscută de a evita gândurile,
convingerile şi atitudinile contradictorii. Gândurile contradictorii produc un disconfort psihologic numit
"disonanţă cognitivă”. Oamenii sunt motivaţi pentru a reduce disonanţa prin modificarea gândurilor
existente şi adăugarea de gânduri noi, care să creeze un sistem de convingeri consecvente sau prin
reducerea importanţei gândurilor disonante. De exemplu, dacă oamenii joacă frecvent jocuri video
violente şi le consideră distractive, se simt stânjeniţi de faptul că jocurile violente pot fi şi periculoase. Cel
mai simplu mod de a reduce acest disconfort este ca oamenii să îşi controleze comportamentul prin
realizarea unui echilibru între atitudinile şi acţiunile lor. În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre
"disonanţa cuturală", cu referire la neînţelegerea unor cutume noi, de către străini. D.C. poate fi înțeleasă
mai bine din perspectiva consistenței sinelui, a coerenței de sine, în sensul că nu ne place să fim
contraziși, puși în situații de a accepta deciziile altora, de a adera la idei cu care suntem în dezacord
ideologic s.a.m.d. Reducerea D.C. se poate realiza prin contestarea competenței sursei mesajului disonant;
prin decodificare părtinitoare a mesajului ș.a.m.d. BB.

Dramaturgie socială – p. 173.

DRAMATURGIE SOCIALĂ. Interacţionismul simbolic, curent de sorginte sociologică apărut între anii
1920-1930 în cadrul Şcolii de la Chicago, pleacă de la ideea potrivit căreia comportamentele cotidiene
sunt supuse unei permanente negocieri în cadrul comunicării sociale, perspectivă ce îl apropie de
antropologia comunicării. Unul din principalii reprezentanţi este Erving Goffman, promotorul
perspectivei dramaturgice asupra interacţiunilor din spaţiul social. În lucrările devenite celebre "Riturile
interacţiunii" şi "Viaţa cotidiană ca spectacol", Goffman reafirmă caracterul ritualizat al schimburilor
comunicaţionale. Riturile interacţionale sunt marcate cultural şi nu au semnificaţie şi pertinenţă decât prin
situaţie şi actori. Principalele rituri ale interacţiunii sunt, după Goffman, riturile de acces, ce marchează
apropierea sau distanţarea (formulele de salut şi de despărţire), riturile de confirmare, ce servesc la
confirmarea imaginii pe care protagoniştii o prezintă în interacţiune, riturile de reparare, care intervin
pentru protejarea sinelui implicat într-o interacţiune cu potenţial ofensator. Perspectiva dramaturgică
propusă de Goffman configurează un spaţiu „scenic” al interacţiunii sociale în care participanţii îşi asumă
o serie de roluri, în acord cu situaţia contextuală. Fiecare actor caută să ofere o imagine valorizată despre
sine, regizându-şi corespunzător eul social. Este ceea ce Goffman desemnează prin noţiunea de "faţă"
(face), adică „acel aspect din performarea individului care funcţionează, de regulă, într-un mod general şi
fix pentru a defini situaţia în ochii celor care observă performarea. Faţa este deci echipamentul expresiv
standardizat angajat intenţionat sau nu, de individ în timpul performării”. În cursul interacţiunii,
participanţii tind să-şi „protejeze” faţa, „gestionându-şi impresiile” printr-un set de acţiuni, practici şi
strategii iniţiate de actori pentru a se prezenta cât mai favorabil. Asistăm astfel la o „definire a situaţiei”,
semnificaţia socială a evenimentului comunicaţional fiind construită pe măsura derulării interacţiunii.
Goffman va muta centrul de interes asupra interdependenţei dintre verbal şi non-verbal şi mai ales asupra
simbolurilor comunicării non-verbale, activate scenic şi interacţional. FF. Vezi Ervin Goffman,
Interacţionismul simbolic, Şcoala de la Palo Alto.

Efectul Merton – p. 185.

EFECTUL MERTON (profeţia autorealizatoare). Predicţie ("selffulfilling prophecy") ce modifică
comportamentele anumitor persoane, în sensul că se împlineşte ceea ce s-a anticipat. În anul 1949,
sociologul american Robert K. Merton a prezentat acest mecanism de influenţare, în cartea sa "Social
Theory et Social Structure" -"ceea ce la început este o definiţie falsă a situaţiei determină un
comportament ce face ca ceea ce iniţial a fost fals să devină adevărat". Presa are un rol important în
diseminarea unor informaţii de tipul celor ce fac obiectul teoriei E.M. Dacă un ziar influent va publica
ştirea că va fi criză de zahăr, cititorii vor face provizii şi astfel, crescând foarte mult cererea apare criza,
preţul zahărului creşte (şi sunt certe şanse de a nu mai scădea ulterior). Dacă profesorul îi spune unui elev
că este slab, lipsit de performanţe sunt şanse ca acel elev să devină unul slab, deoarece se va comporta ca
fiind slab. O ştire despre vulnerabilitatea unei bănci, chiar inventată, poate genera falimentul acesteia.
MPB. Vezi Teorema lui Thomas.

Fereastra lui Johari - p. 207.

FEREASTRA LUI JOHARI. Model teoretic pentru studierea retroacţiunii, a deschiderii de sine.
Retroacţiunea (feed-back-ul) este o informaţie de care avem nevoie pentru a verifica dacã rezultatele
comunicãrii noastre corespund intenţiilor, şi poate lua forma privirii, atingerii, exprimării verbale,
apropierii, tăcerii etc. Pentru o mai bună înţelegere a acestui proces este utilizat modelul propus de
cercetătorii Joseph Luft şi Harry Ingham, numit F.J. "Fereasta" reprezintã o manierã de a ne privi şi de a fi
priviţi. Cele patru zone ale Ferestrei sunt: I. zona dechisă, ce include informaţii cunoscute sieşi, cunoscute
celorlalţi; II. Zona oarbă, cu informaţii necunoscute sieşi, cunoscute celorlalţi; III, Zona ascunsă, cu
informaţii cunoscute sieşi, necunoscute celorlalţi şi IV. Zona necunoscută, cu informaţii necunoscute
sieşi, necunoscute celorlalţi. Prima zonă se mai numeşte şi "arena" sau zona "publică", a treia este
"faţada", iar cea de a patra, "obscura". Reprezentarea grafică şi reflecţia asupra acestui model ajută la mai
buna cunoaştere a sistemului relational în care suntem integraţi. MPB.

Habituare – p. 237.
HABITUARE. Nivel în scădere al reacţiei la “violenţa din media”, apărut ca rezultat al vizionării
repetate a unor imagini violente în media. Studiile făcute pe această temă au arătat că tinerii care s-au
obişnuit cu violenţa în media vor căuta să vizioneze scene care prezintă un grad de violenţă din ce în ce
mai mare, pentru a obţine acelaşi nivel de înfiorare sau aceeaşi intensitate a senzaţiei că urmăresc ceva
palpitant. Acest fenomen este similar cu dependenţa de droguri care, în mod tipic, îl împinge pe
utilizatorul regulat de droguri să ia doze din ce în ce mai mari, pentru a obţine acelaşi nivel de excitare a
simţurilor sau de euforie, pe care l-a atins înainte. Analogia a devenit clară atunci când Marie Winn şi-a
publicat în 1977 cartea “The Plug-In Drug: Television, Children, and the Family” (“Drogul pe care-l iei
apăsând pe butonul telecomenzii: Televiziunea, copiii şi familia“), în care autoarea a criticat vehement
televiziunea pentru faptul că are asupra copiilor şi adolescenţilor un efect care creează dependenţă. AAK.
Vezi Desensibilizare, Teoria lui Zillmann.

Managementul impresiei – p. 297-299.

MANAGEMENTUL IMPRESIEI. Comportamente şi strategii deliberate ale invizilor de a controla şi
organiza informaţia pe care o prezintă altora, cu intenţia de a crea o impresie pozitivă celorlalţi, despre
propria persoană. Termenul a fost lansat de sociologul american Erving Goffman (1959) care a dezvoltat
un model dramaturgic al prezentării sinelui, în interacţiunile cotidiene. Termenul de M.I. a fost extins ca
semnificaţie de la prezentarea self-ului în interacţiunile cu ceilalţi şi încercări de menţinere a unei
identităţi de sine pozitive, la strategii utilizate deliberat de menţinerea a unei identităţi pozitive în cazul
unor organizaţii, produse, activităţi etc. Spre exemplu, se discută astăzi despre “personal branding” (vezi
spre exemplu Lair, Sullivan şi Cheney, 2005) ca ansamblu de strategii utilizate de indivizi pentru
prezentarea, într-o lumină pozitivă, a sinelui profesional, o încercare de commodificare a self-ului şi de
marketizare a indivizilor, a parcursului lor profesional. Asemenea unor produse, indivizii îşi prezintă
latura profesională a self-ului, accentuând beneficii, competenţe, promisiuni legate de rezultate cu atenţie
acordată formei prezentării şi accentuarea ideii de succes. Aceste aspecte au fost teoretizate iniţial de
Goffman, în definiţia nuanţată a termenul de “management al impresiei”. Printre strategiile folosite în
M.I., cele mai multe sunt legate de elemente nonverbale (de modul de prezentare şi nu de mesajul explicit
al prezentării self-ului). O distincţie marcantă în lucrările lui Goffman, în legătură cu M.I este aceea între
“faţa oferită” şi “faţa etalată”, între ceea ce transmite actorul social despre sine şi ceea ce receptează
auditoriul. “Faţa” se referă aici la prezentarea individului în termenii aprobării sociale, a ceea ce este
social valorizat la un moment dat (Goffman, 1967). Faţa oferită şi cea etalată nu oferă neapărat informaţii
convergente, dar actorul social foloseşte strategii de managment al impresiei în încercarea de a produce
interlocutorului o convergenţă între cele două expresii. “Expresia oferită” uzează atât de elemente de
conţinut, cât şi de formă (verbale şi nonverbale) şi are valoare ritualică (poată semnificaţiile împărtăşite
cu privire la ceea ce este adecvat pentru o anumită situaţie). “Expresia etalată”, generată în special de
forma prezentării (elemente nonverbale), transmite informaţii suplimentare, pe baza cărora auditoriul îşi
construieşte de asemenea impresii. M.I. reuneşte ansamblul strategiilor şi tehnicilor utilizate de individ
pentru a asigura convergenţa dintre “faţa oferită” şi cea “etalată”. În opinia lui Goffman, un bun M.I. este
strâns legat de o bună expresivitate şi de definiţiile pe care cei doi interlocutori (encounters) le dau
situaţiei create. Desigur, conceptul goffmanian M.I. poate fi utilizat cu succes în explicarea interacţiunilor
cotidiene de tip faţă în faţă şi trebuie nuanţat pentru interacţiunile în care avem de a face cu un emiţător şi
mai mulţi receptori (un auditoriu) sau pentru comunicarea în spaţiul virtual. Poate că pentru aceste două
tipuri de comunicare (cea cu mai mulţi receptori şi ce a mediată de tehnologie) termenul “personal
branding” este mai potrivit. Aceasta şi pentru că în multe dintre aceste situaţii, strategiile alese pentru a
genera impresii favorabile celorlalţi sunt mai complexe, au la bază mai multe tehnici şi este mai dificil de
prezis cum se va realiza convergenţa dintre “faţa oferită” şi cea “etalată” şi, de asemenea accentul cade pe
o prezentare a sinelui profesional şi o inhibare a zonei sinelui care înglobează aspecte personale sau
intime. Prin strategiile de M.I., actorul social urmăreşte controlul reacţiilor celorlalţi faţă de propria
persoană şi devine un “performer”, ale cărui acţiuni influenţează modul în care ceilalţi definesc o anumită
situaţie socială (Jderu, 2004). Spre exemplu, dacă un intervievator îşi alege cu grijă cuvintele, foloseşte
termeni tehnici în formularea întrebărilor, poartă costum şi cravată, se aşează în postura gleznă peste
genunchi (mărind spaţiul ocupat în situaţia de interacţiune), poate transmite interlocutorului impresia de
profesionalism, dar şi de interacţiune formală, intervievatul interpretând situaţia ca una de evaluare, în
care trebuie să “ofere” în special elemente ale sinelui profesional. Dacă este vorba de un interviu în
profunzime, în care intervievatul trebuie să descrie experienţele proprii cu folosirea unui anumit produs,
definirea situaţiei ca una de evaluare face aproape imposibil pentru intervievator să obţină datele de care
are nevoie. Cu cât acesta accentuează, la nivelul conţinutului întrebărilor, al mesajelor verbale explicite,
că este vorba de “discuţie firească, între prieteni”, cu atât intervievatul devine mai reticent în prezentarea
laturii personale a sinelui, pentru că percepe o inconsitenţă între “faţa oferită” şi cea “etalată” la nivelul
interlocutorului. De asemenea, dacă intervievatorul are o experienţă redusă (nu este un performer
experimentat) nici macăr nu va sesiza că definiţia pe care o oferă el situaţiei de intervievare nu este aceea
pe care o oferă intervievatul, că se produce mai degrabă o comunicare ritualică, în care strategiile sale
M.I. nu sunt adecvate contextului (cerinţelor reale ale situaţiei). Goffman arată că atunci când un individ
încearcă să se prezinte într-o lumină favorabilă, interlocutorul poate alege să interperteze mesajul aşa cum
îi este oferit sau să analizeze un flux informaţional paralel (adesea nonverbal) asupra căruia iniţiatorul
mesajului are un control redus. De cele mai multe ori însă, comunicarea are valoare ritualică, în sensul că
interlocutorii răspund “ca şi cum” ar accepta definiţia situaţiei dată de emiţător, “ca şi cum” ar interpreta
doar informaţiile oferite de acesta. Praticipanţii la interacţiunie îşi pot reprima manifestările imediate în
favoarea unei perspective pe care cred că interlocutorul o consideră acceptabilă. Astfel Goffman (1969)
arată că strategiile de M.I. contribuie la comunicarea ritualică dintre indivizi şi la înţelegerea mutuală.
Menţinerea unei baze comune de înţelegere, a unui consens superficial asigură reuşita strategiilor de
management al impresiei. Spre exemplu comunicarea, inclusiv în spaţiul vitual, s-a ritualizat, astfel încât
dacă un actor social postează pe pagina de prezentare a sinelui o poză cu propriul copil, care a obţinut un
premiul, interlocutorii îţi vor reprima probabil primele reacţii de interpretare a mesajului ca unul de
căutare explicită a aprobării sociale şi vor comenta pozitiv, asigurând o înţelegere reciprocă, cel puţin
temporară, a situaţiei aşa cum este ea definită de cel care lansează mesajul. Strategiile de M.I. reduc
imprevizibilitatea în comunicarea interpersonală, păstrează aparenţele şi sunt indispensabile pentru
menţinerea ordinii sociale (Goffman, 1959, 37). Prin încercările de a se prezenta într-o lumină favorabilă
celorlalţi, actorii sociali tind să arate atribute care descriu “faţa instituţional atribuită” respectivei situaţii
şi despre care ei cred că este moral sau potrivit să o afişeze: mamele vorbesc depre copiii lor, managerii
despre subalterni, profesorii despre studenţi. Date fiind constrângerile situaţionale, caracteristicile
actorului social şi convenţionalizarea interacţiunilor, există un număr limitat de “feţe” pe care individul le
poate afişa şi deci strategii de M.I. specifice pentru fiecare dintre ele. Când acestea eşuează, atunci
individul afișează o “faţă nepotrivită” – ceilalţi semnalându-i (chiar şi subtil) că strategiile folosite nu sunt
în acord cu descrierea mutuală a situaţiei. În situaţiile în care individul nu ştie ce se aşteaptă de la el,
insuficient instituţionalizate sau cu care actorul social nu este familiarizat, Goffman spune că acesta este
“lipsit de faţă”. Conceptul de M.I. înseamnă practic faptul că individul îşi afirmă responsabilitatea de a
menţine o ordine expresivă şi de a oferi previzibilitate în interacţiunile cotidiene. Eşecul strategiilor de
management al impresiei, în concepţia lui Goffman, este puternic sancţionat de indivizi pentru că se
constituie ca “ameninţare” a ordinii sociale. LI. Vezi Branding personal, E. Goffman, Interacționism
simbolic.
Metamesaj/Metacomunicare – p. 319.
METAMESAJ / METACOMUNICARE. Informaţii ale emiţătorului faţă de mesajul său sau mesaj
asupra mesajului (Grawitz, 2000, 274). Meta, prefix cu semnificaţia "după", "dincolo de", sugerează un
nivel secundar al comunicării, adică indicii cu privire la modul în care o informaţie ar trebui interpretată.
Comunicare nonverbală are elemente cu ajutorul cărora putem califica comunicarea verbală – gest, ton,
expresie. Uneori oamenii sunt tentaţi să facă precizări de tipul "Sper ca nu ai crezut că..." sau "Ceea ce am
spus nu este ceea ce am vrut să spun...", pentru a corecta, a completa, a diminua mesajul emis anterior.
Metacomunicarea este comunicare nonverbală, ce poate fi congruentă sau nu cu cea verbală (o poate
susţine ori contrazice). Comunicarea nonverbală este mai dificil de controlat decât cea verbală, de aceea
se vorbeşte despre "gesturi care te denunţă", care te trădează că ai exprimat ceva, dar ai gândit altceva. Pe
această dificultatea a controlului nonverbal se bazează unele investigaţii clinice, inclusiv detectorul de
coduite simulate (investigaţia cu aparatul numit "detectorul de minciuni"). Nivelul "meta" al comunicării
umane este important şi ne aminteşte despre una dintre tezele Şcolii de la Palo Alto, potrivit căreia orice
comunicare este ireversibilă. Sintetizând, Sue Knight, afirma că "un metamesaj este ceea ce se comunică,
dar nu se spune (…) ceea ce nu se rosteşte" (2004, 178). MPB. Vezi Comunicare nonverbală,
Paracomunicare.

Niveluri ale informării – p. 335.

NIVELURI ALE INFORMĂRII. Praguri ce se referă la cantitatea şi la calitatea informaţiei oferite: 1)
faptul (evenimentul); 2) valoarea adăugată de explicare; 3) valoarea adăugată de comentare. În practica
jurnalistică, un eveniment poate fi prezentat: a) cu variabilele sale spaţio-temporale (a se vedea
răspunsurile la întrebările Cine? Ce? Când? Unde? Cum? De ce?); b) cu un plus de informaţii de context
(dacă evenimentul face parte dintr-o serie, care este cauza evenimentului, cine sunt actorii, consecin țele
etc. (numită valoare "adăugată de explicare"); c) "Valoare adăugată de comentare", adică exprimarea de
judecăţi în legătură cu evenimentul, din zona judecăţii etice (bine/rău; dezirabil/indezirabil); a celei logice
(adevăr/fals), a apelului la emoţiile audienţei -"să punem în locul victimelor..." ş.a.m.d. Primul şi al doilea
nivel aparţin jurnalismului de informare, iar al treilea, jurnalismului de opinie. Problema legitimităţii
comentariului este una a performanţei, a credibilităţii: Cine evaluează faptul? Cine îl comentează? Care
este expertiza lui? Ce cunoştinţe şi ce performanţe are în domeniu? Are opinii legitime?. MPB.

Paralimbaj – p. 350.
PARALIMBAJ. Comunicare umană vocală, ce include următoarele forme de manifestare: a) volumul
(intensitatea sunetului); b) intonaţia (joasă, medie, înaltă); c) timbrul (tonul); d) ritmul emisiei vocale; d)
pauzele (tăcerile); e) râsul; f) alte manifestări sonore, cum ar fi oftatul, prelungirea unor sunete etc. Atunci
când interlocutorul este obosit ori bolnav sesizăm imediat dimensiunea paralingvistică a comunicării
umane. Componenta paralimbaj este integrată în categoria "elemente extralingvistice" de unii autori, ceea
ce înseamnă că poate fi asociată și plânsului, râsului, tuşitului etc. Uneori este numită şi "vocalică"
această formă de comunicare mai mult sau mai puţin elaborată (Chelcea et al, 2005, 80). MPB. Vezi
Metamesaj / metacomunicare.

Proxemica – 379.
PROXEMICA. Studiul comunicării prin spaţii, mai concret al percepţiei şi al utilizării spaţiului social.
Termen propus de Edward T. Hall, cel ce a cercetat modalităţile prin care comunică indivizii umani, prin
dispunerea spaţială şi a elaborat o veritabilă "gramatică a spaţiului". Cercetătorii au observat că oamenii
dezvoltă un anumit tip de ataşament faţă de spaţiul de locuire, de lucru, de loisir etc. şi anumite forme de
interacţiune în interiorul acestora. Instinctul teritorial, întâlnit la animale există şi la oameni, distanţele
/spaţiile de interacţiune fiind determinate cultural – unii comunică la distanţe mai mici (culturile
romanice/latinii), alţii la distanţe mai mari (nordicii, spre exemplu). În zona nord-americană E. Hall a
identificat patru distanţe în care indivizii se manifestă, numite: 1) intimă (0-0,40 m); 2) personală (0,45-
1,25 m); socială (1,25-3,60 m); 4) publică (3,60-7,50 m). Desigur, fiecare distanţă poate fi divizată (mod
apropiat / mod îndepărtat), însă nu trebuie uitat că aceste clasificări se referă la indivizi care trăiau în anii
'60 şi că anumite caracteristici comunicaţionale pot fi modificate în timp. Tot Hall propune şi o clasificare
a spaţiilor – fixe (bucătărie, cameră, birou), semifixe (palatele, sălile de aşteptare etc.) şi dinamice (sau
variabile, cum ar fi spaţiul domestic din Japonia). Unele spaţii stimulează interacţiunea indivizilor şi se
numesc "sociopete" (terasele cafenelelor, de exemplu), în timp ce altele, numite "sociofuge" nu
stimulează interacţiunea (vezi holul unui spital, alte spaţii ce creează situaţii stânjenitoare). În fine, există
gesturi prin care ne manifestăm "semnele de posesiune" asupra unui spaţiu, și care au valoare
comunicaţională demnă de a fi studiată (Baylon, Mignot, 2000, 168). MPB. Vezi Comunicarea
nonverbală.