ACTIVITĂȚI DE RELAȚII PUBLICE - COMUNICAREA

Toate invenţiile tehnice, alfabetul Morse, telegraful, tiparul, telefonul, radioul, televiziunea,
telefonul mobil, internetul etc. au facilitat schimbul de informaţii între persoane aflate uneori la sute
de mii de kilometri depărtare. Preocuparea permanentă a omului de a găsi noi forme de comunicare
denotă dorinţa sa de a interacţiona cât mai uşor cu semenii lui, de a fi mereu informat, de a
beneficia cât mai repede de rezultatele comunicării.
Aflat într-o spectaculoasă creştere de popularitate atât în limbajul uzual, cât şi în terminologia
ştiinţelor sociale, conceptul de comunicare derutează prin polisemia și ubicuitatea sa şi tinde să se
constituie într-o permanentă sursă de confuzii şi controverse petru cercetătorii din diverse domenii.
Aceste aspecte sunt demonstrate şi de cercetătorii americani Frank Dance şi Carl Larson care au
adunat peste 126 de definiţii ale comunicării propuse de diverşi autori fără a identifica o definiție cu
caracter exhaustiv.
Imposibilitatea de a emite o definiție completă, care să-i mulțumească pe cercetătorii din toate
domeniile, demonstrează complexitatea și dificultatea unei asemenea cercetări. În aceeaşi direcție se
înscrie și opinia profesorului Ioan Drăgan pentru care termenul comunicarea „a devenit un concept
universal şi atotcuprinzător pentru că totul comunică” 1.
Toate definiţiile date procesului de comunicare, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin
sau de orientările în care se înscriu, au cel puţin următoarele elemente comune:
 comunicarea este procesul de transmitere a informaţiilor, ideilor, opiniilor, fie de la un individ la
altul, fie de la un grup la altul, fie de la un individ către un grup;
 comunicarea este un atribut al speciei umane; nici un fel de activitate, de la banalele activităţi ale
rutinei cotidiene până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor, nu pot fi
concepute în afara procesului de comunicare;
 comunicarea trebuie înţeleasă drept un concept care include toate acele procese prin care oamenii se
află în contact şi se influenţează reciproc.
Fără a avea pretenţia unei definiţii exhaustive prin comunicare putem înţelege un proces viu, în
permanentă evoluţie, un proces intenţionat de transmitere a unui mesaj construit pe baza unui cod
sau a unei îmbinări de coduri (cuvânt, gest, desen, culoare) către unul sau mai mulţi receptori (în
unele situaţii cunoscuţi, în altele necunoscuţi, sau despre care se ştiu numai anumite caracteristici)
cu o anumita intenţie (provocarea la dialog, transmiterea unor informaţii sau dorinţa obţinerii
acestora, stimularea unui comportament, impunerea anumitor norme, valori).
1 I. Drăgan, Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi Presă "ŞANSA" S.R.L.,
Bucureşti, 1996.
 În activităţile pe care le desfăşoară specialiştii în relaţii publice, procesul comunicării ocupă un
loc privilegiat căci de el depinde, într-o măsură destul de mare, câştigarea aprecierii publice, a
înţelegerii şi a susţinerii. De aceea, specialiştii în relaţii publice au obligaţia de a îndepărta orice
barieră comunicaţională dintre ei şi public. Prin bariere înţelegem orice perturbaţie ce poate
interveni în procesul de comunicare, ce exercită o influenţă negativă asupra calităţii activităţii de
comunicare dintre emiţător şi receptor, orice lucru ce reduce fidelitatea sau eficienţa transferului de
mesaj. Perturbarea mesajului transmis poate avea o asemenea intensitate încât între mesajul
transmis şi mesajul primit să existe diferenţe semnificative. Perturbaţiile pot fi de natură internă -
factori fiziologici, perceptivi, semantici, factori interpersonali sau intrapersonali şi de natură
externă - care apar în mediul fizic în care are loc comunicarea (poluare fonică puternică, întreruperi
succesive ale procesului de comunicare).
În funcţie de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi clasificate în:
 bariere de limbaj: aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru persoanele participante la actul
comunicaţional; cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă; starea
emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude; ideile preconcepute şi rutina
influenţează receptivitatea; dificultăţi de exprimare; utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze;
 bariere de mediu: climat de muncă necorespunzător (poluare fonică ridicată); folosirea de suporţi
informaţionali necorespunzători; climatul locului de muncă îi poate determina pe angajaţi, din
diverse motive, să-şi ascundă adevăratele gânduri;
 bariere datorate poziţiei emiţătorului şi receptorului: imaginea pe care o are emiţătorul sau
receptorul despre sine şi despre interlocutor; caracterizarea diferită de către emiţător şi receptor a
situaţiei în care are loc comunicarea; sentimentele şi intenţiile cu care interlocutorii participă la
comunicare;
 bariere de concepţie: existenţa presupunerilor; exprimarea cu stângăcie a mesajului de către
emiţător; lipsa de atenţie în receptarea mesajului; concluziile grăbite asupra m esajului; lipsa de
interes a receptorului faţa de mesaj; rutina în procesul de comunicare.
Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului de comunicare,
barierele pot fi reduse prin planificarea comunicării, determinarea precisă a scopului fiecărei
comunicări, alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării, clarificarea ideilor înaintea
comunicării, folosirea unui limbaj adecvat.
Deoarece există numeroase tipuri de comunicare, ce se realizează în moduri diferite, se poate
vorbi şi de existenţa mai multor elemente, unele comune tuturor tipurilor de comunicare, altele
specifice numai anumitor tipuri de comunicare.
Cea mai simplă schemă a comunicării a fost propusă în anul 1934 de Karl Buhler, în lucrarea
Die Sprachtheorie şi cuprinde trei elemente: emiţător, receptor, mesaj. Ulterior, Roman Jakobson,
urmărind schema lui Karl Buhler, dezvoltă structura procesului de comunicare, adăugându-i încă
trei componente: cod, canal, referent.
Analizând procesul de comunicare, J.J.Van Cuilenberg, O.Scholten şi G.W.Noomen 1
menţionează încă un element ce poate interveni: bruiajul.
Cele mai întâlnite elemente ale procesului de comunicare sunt: emiţătorul, cel care transmite
mesajul, receptorul, cel care primeste mesajul, codul, un ansamblu de semne, o combinatie a lor,
cunoscut de ambilor parteneri, mesajul, un ansamblul de semne construit pe baza codului,canalul de
transmitere a mesajului, calea , drumul care asigura contactul sau conexiunea dintre emiţător si
receptor. Există două tipuri de canale de comunicare: canale formale, prestabilitate, cum ar fi
sistemul canalelor ierarhice dintr-o organizaţie şi canale neformale, stabilite pe relaţii de prietenie,
preferinţe, interes personal. Canalele de comunicare au un suport tehnic reprezentat de toate
mijloacele tehnice care pot veni în sprijinul procesului de comunicare: telefon, fax, calculator, telex,
mijloace audio-video.
Un alt element, extrem de important pentru specialiştii în relaţii publice este feed-backul, un mesaj
specific prin care emitentul primeşte de la destinatar un anumit răspuns cu privire la mesajul
comunicat. El permite evaluarea modului în care mesajul a ajuns la receptor şi a felului în care
acesta l-a decodificat, l-a interpretat, deci a eficienţei sau a non-eficienţei mesajului. Deci, poate fi
pozitiv sau negativ, imediat sau întârziat.
Receptarea mesajului presupune etape precum codificarea şi decodificarea, dar şi utilizarea
aceluiaşi cod – pentru evitarea barierelor de comunicare – precum şi existenţa unor canale de
transmitere. Totodată, receptarea sa este influenţată de modul de recepţionare a mesajului, de
deprinderile de comunicare ale emitentului şi destinatarului, de contextul fizic şi psihosocial în care
are loc comunicarea.
Mesajul poate fi transmis prin intermediul limbajului verbal (limbajul realizat cu ajutorul
cuvintelor), nonverbal, limbajul care foloseşte altă modalitate de exprimare decât cuvântul (gesturi,
mimică etc.) sau paraverbal o formă a limbajului nonverbal, o formă vocală reprezentată de
tonalitatea şi inflexiunile vocii, de ritmul de vorbire, de modul de accentuare a cuvintelor, de
pauzele dintre cuvinte, de ticurile verbale. Atunci când mesajele au surse colective organizate
formal în scopul comunicării, procesul de codificare poate fi o activitate specializată, care cere
cunoştinţe speciale privind codul adecvat şi mijloacele de transmitere. Regulile sau convenţiile care
guvernează procesul de codificare nu sunt numai de natură lingvistică, ci aparţin spaţiului vieţii
sociale, în cadrul căreia are loc comunicarea.
Procesul de comunicare ia naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce există între
elementele structurale enumerate mai sus.
Preocupările legate de comunicare au în vedere şi aplecarea asupra funcţiilor pe care acest
proces le îndeplineşte. O primã clasificare, realizată de Aristotel, a avut în vedere funcţiile
comunicării publice, mai exact atitudinea publicului faţă de diferite acţiuni, evenimente,
personalităţi. Astfel, prin funcţia deliberativă se stabilea dacă o anumită acţiune cu caracter public
este oportună sau nu. Prin intermediul funcţiei judiciare se urmărea aprobarea sau incriminarea
anumitor fapte, dovedindu-se imoralitatea sau justeţea acestora, în timp ce prin funcţia epideictică
se exprima satisfacţia faţă de un eveniment favorabil sau se elogia sau blama o personalitate.
Mult mai târziu, Karl Bűhler ajunge la concluzia că vorbirea se poate concepe ca expresie în
raport cu emiţătorul, ca reprezentare în raport cu mesajul şi ca apel în raport cu destinatarul. Pornind
de la aceste observatii, el distinge trei funcţii: expresivă, centrată pe emiţător, reprezentativă,
centrată pe mesaj şi apelativă, centrată pe receptor.
Lingvistul Roman Jakobson propune o clasificare care are în vedere codul şi canalul de
transmisie, precum şi diferenţa dintre forma şi conţinutul mesajului:
Funcţia emotivă, centrată asupra emiţătorului, vizează atitudinea acestuia cu privire la ceea ce
spune. O valoare emoţională foarte mare au interjecţiile, unele forme verbale (modul optativ),
epitetele şi o sumă întreagă de mijloace stilistice prin care sunt exprimate reacţiile sufleteşti ale
individului la contactul cu o realitate oarecare.
Funcţia conativă, persuasivă sau retorică, centrată pe receptor are ca scop captarea atenţiei
receptorului care trebuie sã devină interesat de mesajul primit. Se utilizează persoana a II-a (tu, voi),
vocativul, imperativul şi interogaţiile.
Funcţia poetică, centrată pe mesaj are în vedere faptul că limbajul poetic pune accentul pe
modul în care se transmite un mesaj, faţă de limbajul ştiinţific unde important este despre ce se
vorbeşte. Modul de construire a mesajului, articularea sunetelor şi arta locutorului fac ca mesajul să
producă încântare.
Funcţia referenţială, centrată pe referent vizeazã cadrul situaţional în care are loc transmiterea
mesajului. Se recunoaşte după întrebuinţarea persoanei a III-a (el, ei) şi a pronumelui demonstrativ
(acesta, acela).
Funcţia metalingvistică, centratã pe cod, apare atunci când în cadrul comunicării se simte
nevoia de a atrage atenţia asupra codului utilizat.
Funcţia fatică, centrată pe canal are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi buna
funcţionare a acestuia. Această funcţie poate fi recunoscută după folosirea unor cuvinte goale sau
golite de sens ca ah!, bine, da.
În afarã de aceste funcţii existã unele specifice comunicãrii de masã: informarea, culturalizarea,
socializarea.
Funcţia de informare satisface nevoia omului de a cunoaşte cât mai multe informaţii în legătură
cu anumite evenimente.
Funcţia de interpretare se poate manifesta atât într-o manierã implicită, cât şi într-una explicită.
În maniera implicită, informaţia transmisă este selectată şi sunt stabilite priorităţile care sunt
percepute de receptori drept adevărate ierarhii de importanţă. Explicit funcţia de interpretare se
manifestă prin producţii jurnalistice de tipul comentariului care reprezintă doar opiniile autorului şi
de tipul editorialului, care reprezintă punctul de vedere oficial al organului de presă.
Funcţia instructiv – culturalizatoare se manifestă prin furnizarea cunoştinte cultural – ştiinţifice
şi prin promovarea valorilor şi normelor care ţin de paradigma culturală a respectivei societăţi.
Funcţia de liant, derivată din celelalte trei funcţii, se referă la faptul că indivizii care au aceleaşi
valori morale şi culturale, care participă la aceleaşi evenimente sau care consumă aceleaşi produse,
servicii se solidarizează şi se simt mai apropiaţi unul de celălalt
Funcţia de divertisment se referă la dorinţa de relaxare a omului, dorintă care uneori este
înţeleasă greşit de mijloacele de comunicare în masă prin faptul că există tendinţa de a trata unele
probleme grave sub forma unui show.
Este clar că aceste funcţii sunt legate de tipul de comunicare. În cazul comunicării realizate în
activităţile de relaţii publice nu sunt întâlnite unele funcţii (funcţia de divertisment, cea poetică
etc.).
Numărul diferit de participanţi la actul comunicaţional, posibilitatea utilizării mai multor tipuri
de coduri în elaborare mesajului, utilizarea diferitelor canale pentru transmiterea mesajelor, cadrul
în care are loc procesul comunicaţinal şi proximitatea dintre participanţi reprezintă numai câteva
dintre criteriile de clasificare a comunicării.
Din cauza numărului mare de criterii şi tipuri de comunicare nu ne vom opri decât asupra celor
care prezintă interes pentru subiectul tratat.
Având în vedere modalitatea sau tehnica de transmitere a mesajului, putem vorbi despre
următoarele tipuri de comunicare: directă care presupune utilizarea mijloacelor primare - cuvânt,
gest, mimică în transmiterea mesajelor. Comunicarea directă este forma cea mai completă, celelalte
tipuri nefiind decât substitute ale acesteia; indirectă se bazează pe utilizarea tehnicilor secundare -
scriere, tipăritură, semnale transmise prin unde hertziene, cabluri, sisteme grafice etc. Trecerea de la
comunicarea directă la comunicarea indirectă prin intermediul scrierii a provocat o schimbare în
construirea mesajului precum şi a relaţiilor care se stabilesc între emiţător şi receptor, a provocat,
după cum consideră Marshal McLuhan, o adevărată «ruptură între lumea magică a auzului şi lumea
indiferentă a văzului, permiţând un nou tip de comunicare, prin care se suprimă condiţionarea
materială, fizică, apropierea dintre partenerii de dialog şi se crează posibilitatea transmiterii unei
informaţii nedeformate, autentice, obiective în spaţiu şi timp»1 .
În cadrul comunicării indirecte putem menţiona următoarele categorii: comunicare imprimată
(presă, revistă, carte, afiş, etc.); înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.); prin fir (telefon,
telegraf, comunicare prin cablu, etc.); radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).
În funcţie de canalul de transmisie, comunicarea poate fi: scrisă; verbală; non-verbală; mixtă .
 În funcţie de numărul de participanţi la procesul de comunicare şi de tipul de relaţie dintre ei,
identificăm următoarele forme de comunicare: interpersonală, se caracterizează prin existenţa a doi
participanţi - emiţător şi receptor - şi ocupă un loc aparte în ierarhia tipurilor de comunicare
deoarece prezintă mai mult decât oricare dintre acestea, calitatea de a influenţa opiniile şi atitudinile
oamenilor. Obiectivele comunicării interpersonale sunt: persuadarea, autocunoaşterea, descoperirea
lumii exterioare, stabilirea şi menţinerea de relaţii semnificative cu alte fiinţe umane. O trăsătură
specifică comunicării interpersonale este importanţa retroacţiunii, dată fiind promtitudinea
răspunsului ce caracterizează acest tip de comunicare; de grup, reprezintă o altă ipostază a
comunicării interpersonale, ce presupune mai mult de doi participanţi. Totuşi, dacă numărul
membrilor este destul de ridicat- peste zece- grupul are tendinţa de a se împărţi în subgrupuri care,
deşi rămân interconectate, îngreunează schimbul de replici între oricare dintre partcipanţi; de masă,
cea realizată pentru publicul larg de către instituţii specializate şi cu mijloace specifice.
Comunicarea de masă presupune existenţa obligatorie a gate-keeper-ului, a unui producător
instituţionalizat de mesaje. Acest tip de comunicare se caracterizează în toate cazurile (producţie da
carte, presa scrisă, transmisii de radio sau TV) printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului.
Bineînţeles că există şi alte criterii de clasificare precum şi alte tipuri de comunicare. Se poate
vorbi despre comunicarea vizuală, simbolică, politică, gestuală (kinezica), prin intermediul
publicităţii etc.

1 M. McLuhan, Mass-media şi mediul invizibil, Traducere Mihai Moroiu, Editura Nemira,

Bucureşti, 1997.