REFERAT

LA
FILOSOFIA CULTURII.
CULTURA SI COMUNICARE
(ANUL UNIVERSITAR 2022-2023)

Student: NITU GEORGIANA-CORIN

Specializarea: JURNALISM

Conf. Univ. Dr. : COJANU DANIEL

 Rolul traditiilor si al limbii in conservarea identitatii culturale

“Tradiţia este echivalentul social al unui obicei personal.”

În cultura populară tradițională, obiceiurile formează un capitol important, fiindcă întreaga
viață a omului, munca lui din timpul anului și diferitele lui ocupații, relațiile cu semenii
și cu întruchipările mitologice erau intrețesute cu obiceiuri.
În folclorul nostru, unele obiceiuri au păstrat pâna astăzi formeample de desfășurare,
în care vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase.
Limba noastră cunoaște două cuvinte care denumesc: obicei și datină, cuvinte pe
care Dicționarul Limbii Române Contemporane le consideră sinonime. În limba literară și
cea a specialiștilor li s-au adăugat și termenii de rit și ceremonie. În vorbirea zilnică, cele
două cuvinte se întrebuințează cu același sens și cei care le folosesc nu ar ști să diferențieze
ușor sfera unuia și sfera celuilalt. Datina pare a fi termenul general popular pentru tot ce se
practică după anumite reguli de demult.
Cuvântul are în limba literară un colorit arhaic, pe când obicei este curent în uzul general
al limbii literare și a devenit un termen tehnic în studiile de specialitate.
Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980.
În context, se poate vorbi și de „sentiment național” (concept în uz de la sfârșitul secolului al
XIX-lea) sau de „conștiință națională” (în uz încă din prima jumătate a secolului al XIX-
lea), când este în discuție sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate.)
Toate aceste expresii desemnează, în mod nuanțat, sentimentul unei persoane față de
o națiune de care aparține.
Ele pot fi folosite și pentru a desemna „punctele comune”, reale sau presupuse,
ale unor persoane care se recunosc ca aparținând unei aceleiași națiuni, aceste puncte
comune formând toate la un loc, o caracteristică comună, un habitus al lor.
Nu trebuie confundată identitatea națională, care este un sentiment, cu naționalitatea,
care desemnează o apartenență, fie politică sau juridică (în sensul de cetățenie), fie etnică.
Cum sensul expresiei „identitate națională” variază de la o comunitatela alta, este dezirabilă
definirea ei cât mai clară (fie și numai din cauza polisemiei termenilor identitate și națiune ).
Biserica a jucat un rol central în istoria și cultura românească de-a lungul secolelor,
contribuind în mod semnificativ la păstrarea și promovarea valorilor tradiționale. În contextul
unei societăți în continuă schimbare și a provocărilor aduse de globalizare și secularizare,
Biserica continuă să joace un rol important în conservarea tradițiilor și obiceiurilor românești.
În acest articol, vom explora diferitele modalități în care Biserica contribuie la conservarea
valorilor tradiționale românești și vom discuta provocările cu care se confruntă în societatea
modernă.

Istoria și importanța Bisericii în cultura românească

Biserica a fost întotdeauna un pilon al culturii și identității românești, având un rol esențial
în formarea și consolidarea națiunii. De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxă Română a
reprezentat un factor de coeziune națională și un liant cultural în perioade de instabilitate și
schimbare. În plus, Biserica a contribuit la dezvoltarea limbii române, a literaturii și a artei,
precum și la conservarea tradițiilor și valorilor specifice poporului român.

Rolul Bisericii în păstrarea tradițiilor și obiceiurilor

 Sărbători religioase și evenimente

Biserica joacă un rol crucial în păstrarea și perpetuarea sărbătorilor religioase și a

evenimentelor legate de tradițiile românești, precum Crăciunul, Paștele, Sfântul Andrei și
Sânzienele. Aceste sărbători și evenimente nu numai că marchează momente importante din
calendarul liturgic, dar și reprezintă o ocazie de a celebra și a transmite valorile tradiționale,
folclorul și obiceiurile românești.

 Conservarea patrimoniului cultural și arhitectonic

Biserica deține și conservă o parte importantă a patrimoniului cultural și arhitectonic al

României, incluzând mănăstiri, biserici și monumente istorice. Prin protejarea și restaurarea
acestor edificii, Biserica contribuie la conservarea identității culturale și a tradițiilor
românești, oferind în același timp spații de rugăciune și locuri de pelerinaj pentru credincioși.

 Educație și formare spirituală

Biserica are un rol activ în educația și formarea spirituală a credincioșilor, promovând valorile
și învățăturile creștine, precum și tradițiile și obiceiurilespecifice culturii românești. Prin
intermediul școlilor confesionale, seminariilor și instituțiilor de învățământ teologic, Biserica
pregătește generațiile viitoare de preoți și credincioși implicați în conservarea și promovarea
patrimoniului cultural și spiritual al României.

Importanta pastrarii valorilor nationale , a conservarii si promovarii traditiilor in societatea

contemporana este constituita din nevoia de a ne cunoaste istoria, datinile, folclorul si
mestesugurile pe care le-au pastrat si transmis strabunii nostri.

In primul rand, trebuie sa promovam traditiile pentru a ne cunoaste istoria, identitatea

nationala, sa vedem care sunt valorile care ne leaga de patrie , sa invatam ca suntem liberi
datorita stramosilor si eroilor patriei care si-au dat viata pentru tara. Sa invatam si sa pretuim
fondul nostru national este precum o emblema pentru propria persoana.

In al doilea rand, conservarea si promovarea traditiilor sunt necesare deoarece acestea

reprezinta o parte a patrimoniului imaterial pe care il avem, ca natiune. Ca parte a
patrimoniului, traditiile constituie o marca identitara ,fara de care nu putem vorbi despre o
natiune romana. Disparitia traditiilor ar avea drept urmare disparitia natiunii insesi.

In concluzie, traditiile nu trebuiesc uitate, cu toate ca ele se schimba mereu. Treptat, ele se
musamalizeaza intr-o anumita forma, dar nu dispar din societate. Legatura cu trecutul nu
trebuie sa se rupa, deoarece, in caz contrar, trecutul national ar deveni ininteligibil pentru
generatiile urmatoare.

Convingerea privind semnificaţia vitală a limbii pentru identitatea

etnică şi culturală, pentru existenţa unei naţiuni, pentru unitatea politică, reprezintă un adevăr
axiomatic fundamental, care străbate întreaga gândire social-politică şi naţională românească,
fiind recunoscut şi proclamat lapidar şi cu patos de toţi reprezentanţii de seamă ai culturii
româneşti, de la începuturile ei şi până astăzi. Toţi au fost conştienţi de crezul exprimat
magistral de preşedintele Academiei Române, Eugen Simion, că „limba naţională este entitate
sacră pentru un popor, pentru că este cel dintâi semn al identităţii sale“ .
Învestită cu o semnificaţie cardinală, limba naţională a reprezentat obiectul preocupărilor
convergente, necurmate, ale generaţiilor succesive de învăţaţi de pe întreg cuprinsul
românesc.

Unitatea limbii este cea mai puternică şi totodată, mai accesibilă, mai limpede şi mai
convingătoare mărturie a identităţii de neam a tuturor românilor, încât „un argument mai
convingător pentru unitatea etnică [s.n.] a românilor din nordul şi din sudul Dunării, în afară
de limbă şi nume nu se poate invoca“ .

Lupta pentru limbă a fost, de-a lungul veacurilor, pentru toţi marii învăţaţi ai neamului, lupta
pentru apărarea naţionalităţii şi identităţii naţionale, o componentă a luptei politice pentru
emancipare, suveranitate şi unitate politică .

Revelaţia relaţiei indestructibile dintre limbă şi naţiune, dintre unitatea limbii şi unitatea
naţională era o componentă a conştiinţei naţionale, ce traversa preocupările tuturor învăţaţilor.
Rolul esenţial al limbii în constituirea şi definirea identităţii naţiunii este afirmat plenar de
Alexandru Papiu Ilarian, în istoria sa: „Nici sângele nu face naţiunea într- atâta ca limba“ .
Intuind, cu realism şi luciditate, semnificaţia lor vitală, el consideră că „limba şi
naţionalitatea, fără de care nu este viaţă, sunt condiţiunile existenţei politice şi naţionale ale
Românilor“ . În conştiinţa generaţiilor limba şi viaţa sunt sinonime, cum proclama, în aceeaşi
vreme, George Bariţ, consacrând convingerea lui Papiu Ilarian: „Limba e condiţiunea vieţii
sau morţii politice“ .

Examinarea principalelor mărturii ale conştiinţei şi convingerilor privind însemnătatea

naţională, politică şi culturală a limbii pentru viaţa unui popor, exprimate în decursul
timpului, este în măsură să releve caracterul lor realist, înaintat, să legitimeze un crez politic,
să demonstreze multilateral primordialitatea unui imperativ şi să îi fundamenteze permanenţa
şi triumful.

Cineva spunea odatã „Seamãnã o sãmânţã bunã pentru ca şi recolta ta sã fie la fel de
bunã”. De aceea trebuie sã „semãnãm” în sufletele delicate ale copiilor sămânța dragostei
pentru strãmoşii noştri, pentru obiceiurile şi tradiţiile pe care aceştia ni le-au lãsat
moştenire.
Dacã începem prin a semãna buna culturã în casa noastrã, fiecare dintre membrii casei, la
rândul lor, vor semãna propria lor sãmânţã şi atunci vom vedea cum opera noastrã
înfloreşte.

“Nu începe cu lumea care te înconjoarã, începe cu propria ta

casã! “

BIBLIOGRAFIE:

https://www.proiecte.ro/alte-domenii/rolul-traditiilor-si-obiceiurilor-in-formarea-
identitatii-nationale-studiu-de-caz-in-comuna-mosteni-judetul-teleorman-46996

https://ro.wikipedia.org/wiki/Identitate_na%C8%9Bional%C4%83

https://uniuneapolitica.ro/rolul-bisericii-in-conservarea-valorilor-traditionale-
romanesti/?amp=1

https://www.armyacademy.ro/reviste/1_2006_ro/a10.pdf

https://www.revistadesociologie.ro/pdf-uri/nr.5-6-2009/05-CSchifernet.pdf

NITU GEORGIANA-CORINA