A1.

Comparați un set de tradiții legate de viața de familie sau de o sărbătoare

reprezentativă pentru un grup etnic cu una românească. Identificaţi puncte de convergenţă şi
similitudini, evidențiați trăsăturile universale disociindu-le de cele care decurg din conviețuirea în
același areal. Analizați-le pe cele învestite cu semnificaţii identitare. Utilizaţi în analiză termenii:
identitate (culturală, etnică), alteritate, etnicitate, multiculturalism, aculturaţie, sincretism. (4 p.)

LĂZĂRELUL
Migraţia poate fi considerată parte integrantă a condiţiei umane. Putem afirma cred, că, chiar
şi un anumit grup care trăieşte de cel mai mult timp într-un singur loc (astăzi considerat baştinaş), a
ajuns aici în urmă cu câteva zeci de mii de ani. În interiorul acestui grup băştinaş înzestrat cu o
cultură proprie, de-a lungul timpului au pătruns alte grupuri umane purtătoare la rândul lor de
elemente culturale proprii şi care convieţuind împreună în aceeaşi arie geografică perioade mai
scurte sau mai lungi de timp a determinat schimbul cultural între acestea. Acest fenomen ce rezultă
când grupuri de indivizi care au diferite culturi vin într-un continuu contact şi sunt urmate de
schimbări corespunzătoare în modelele culturale originale ale unuia sau ale ambelor grupuri, poartă
numele de aculturaţie. În procesele de împrumut specifice aculturaţiei, fenomenul fundamental îl
constituie re-elaborarea, re-interpretarea prin care elementele culturale, complexele de practici ale
culturii donatoare se schimbă nu numai ca formă, dar şi ca semnificaţie în termenii culturii
receptoare. Studiul ariilor culturale, mai ales, al societăţilor din aceeaşi arie culturală, a evidenţiat
manifestări schimbate ale modului de bază în trecerea de la un grup la altul, demonstrând nu numai
nevoia de continuitate, dar şi caracterul creator, inventiv al preluărilor. Studiul aculturaţiei devine,
astfel, considerăm noi, un studiu complex al trecutului, al prezentului şi al viitorului, chiar.
Pentru a exemplifica cele relatate mai sus ne vom îndrepta atenţia spre analizarea din acest
punct de vedere a unui obicei calendaristic de primăvară, cu caracter agrar, practicat în Muntenia şi
Dobrogea în a şasea săptămână a Postului Mare, mai exact în ajunul Floriilor, zi cunoscută sub
numele de Sâmbăta Floriilor sau Sâmbăta lui Lazăr şi anume Lăzărelul.
Conform tradiţiei, Sâmbăta lui Lazăr, comemorează amintirea celor trei Lazăr: Lazăr cel
sărac (Luca, 16, 19-31), Lazar din Vitania, fratele Martei şi al Mariei, pe care l-a înviat Domnul
nostru Iisus Hristos, înainte de Duminica Floriilor şi a unui Lazăr numit alminterea şi Lăzărel sau
Lăzărica, care a murit de dor de placinte. (S.Fl.Marian, Sărbătorile la români, Bucureşti, 1994).
Despre originile acestui obicei părerile sunt împărţite. Unii cerdetători precum Nicolae
Radulescu susţin că originile acestui şi – ar avea radăcinile în precreştinism, neavând nici o
legătură cu textul biblic, găsind substratul legendei în miturile mediteraniene referitoare la
fenomenul vegetal. Acelaşi lucru susţine şi Ion Ghinoi care consemnează că "moartea şi renaşterea
anuală a eroului reconstituite în exclusivitate pe baza textului folcloric, păstrează evidente
asemănări cu anticele ceremonii dedicate zeilor vegetaţiei" (Ghinoiu Ion, Obiceiuri populare de
peste an, Bucureşti, 1997, p.106). Totuşi, majoritatea sunt de părere că având în vedere că obiceiul
este inspirat din misterul morţii şi învierii lui Lazăr, cel care conform textului evanghelic avea două
surori:pe Marta şi Maria, reprezintă mărturii esenţiale că sursa de inspiraţie este ceea creştină,
evanghelică şi "ca urmare Lăzărelul în tradiţia populară nu este un personaj, ci mai degrabă un
motiv religios pe care poporul l-a transpus în forma unui rit vegetal" G.Dem.Teodorescu consideră
că acest obicei este preluat de la popoarele balcanice, fiind celebrat de români abia de aproximativ
50 de ani.
Din descrierile mai vechi existente, obiceiul se prezintă sub formă de colind practicat de
către fete. Ceata, formată din 3 fete (10-15 ani), cântă la fereastră, iar una, gătită mireasă, numită
simbolic Lăzăriţa se mişcă haotic atât timp cât restul colindătoarelor povestesc melodic povestea lui
Lazar. În unele variante ale colindelor (Dobrogea) apare scenariul ritual al morţii şi înmormântării
cu invierea şi prefacerea lui Lazăr în flori, moment ce reprezintă un motiv de bucurie , marcat
printr-o horă a colindătorilor. Comunităţile româneşti din Dobrogea şi Muntenia au împrumutat
acest obicei treptat de la grupurile etnice alături de care au conveţuit de-a lungul timpului. Obiceiul
este practicat şi astăzi de românii din Dobrogea, aceştia preluandu-l de la etnicii arromâni, bulgari,
eleni din zonă. În ceea ce priveşte desfăşurarea ritualului acţiunea se desfăşoară asemănător la toate
grupurile menţionate, micile diferenţe sunt de natură materială (plata colindatului), şi a variantelor
colindelor.
 A2 Alcătuiţi un eseu de max.2 pagini cu titlul „Hrana ca marcă identitară” pornind de la
relatările din anexa I (4p.).

HRANA MARCĂ IDENTITARĂ

Identitatea unei etnii, în acest caz (şi nu numai, atunci cand ne referim la identitate) este un
concept polimorf, greu de definit datorită multidisciplinarităţii şi a raporturilor ce stau la baza
reţelelor conceptuale cu care poate fi asociat. Având în vedere că acest concept se construieşte prin
confruntarea dintre "noi" şi "celălalt", dintre similitudine şi alteritate (Ferreol,Gilles şi alţii,
Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Polirom, 2005, p.330) , identitatea
gastronomică presupune o serie de trăsături stabile, dar şi unele în continuă transformare.
Alături de alte componente culturale (religioase, etnice, istorice etc), hrana zilnică sau hrana
rituală, a avut şi are şi în prezent un rol important în definirea identităţii unui individ, cât şi al
grupului etnic din care face parte (individual-naţional). Marele savant francez Brillat-Savarin afirma
undeva pe la secolul al XIX-lea "Spune-mi ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti", lucru foarte
adevărat dacă analizăm/comparăm anumite documente vechi cu meniurile din restaurantele de
astăzi româneşti sau cu specific internaţional. Studierea unor aspecte, precum: ingredientele
folosite, modul de preparare a hranei, modul de a consuma anumite preparate, frecvenţa utilizării
anumitor categorii de alimente de bază, restricţiile culinare etc, din cadrul unei societăţi aflată la
diverse momente de evoluţie ne poate furniza informaţii preţioase ce reflectă multitudinea
transformărilor istorice, culturale şi sociale din diferite epoci.
De la aceste considerente putem pleca atunci când vrem să discutăm despre identitatea pe
care componenta culinară (hrana zilnică) o poate oferi identităţii unui grup etnic sau naţional şi care,
pe lângă valoarea economică are şi o valoare profund simbolică, care ţine de cele mai multe ori de
marca identităţii culturale a unei naţiuni. Astăzi, după cum putem observa în jurul nostru se încearcă
o promovare a bunurilor tradiţionale, indiferent de natura acestora, întocmai pentru că pot fi
considerate un simbol (o emblemă) al identităţii naţionale sau a unei culturi etnice minoritare.
Trebuie să ţinem seama şi de faptul că, cultura este strâns legată de istoria unei comunităţi, de
contextul social al evoluţiei sale, iar gastronomia (componentele hrănii) în calitate de marcă
identitară ne poate aduce dovezi de necontestat asupra straturilor care s-au suprapus de-a lungul
timpului peste fondul autohton.
După cum afirmă şi Narcisa Stiucă întru-un studiu realizat recent referitor la această temă
(http://gastronomietradiţionala.ro/alimentaţia-in-dobrogea), în studierea regimului alimentar
specific unui grup trebuie să se ţină cont de coordonatele etnografice, antropologice, sociologice şi
etnologice care constituie "profilul identitar al unui grup" dar şi de anumiţi factori sau/şi fenomene
socio-culturale ce pot modifica structura de bază a componentelor de baza a fondului culinar
autohton.
Din punct de vedere etnografic, procurarea, producerea şi consumul hranei "devin
componente esenţiale ale specificităţii vieţii" generând la răndul lor modele alimentare tradiţionale,
"care fac parte din cultura grupului şi care sunt alături de alte semne culturale (limba, vestimentaţia,
obiceiurile, aşezările şi adăposturile etc.), mărci ale identităţii grupului respectiv, chiar mărci ale
identităţii etnice" (N.Constantinescu, revista Cultura, nr 312 din 24 februarie 2011). De-a lungul
vremii, modelele alimentare autohtone, generate în special de principalele ocupaţii tradiţionale,
precum: păstoritul, cultivarea cerealelor şi a legumelor, albinăritul sau pescuitul prin fenomenul de
aculturaţie, au suferit transformări semnificative rezultând noi preparate culinare în care se reflectă
împrumuturile dintre culturi. Astfel, în Dobrogea, odată cu stabilirea în zonă a grupurilor de italieni,
unele preparate culinare româneşti au suferit anumite modificări. Românii au împrumutat de la
etnicii italieni, noi tehnici de preparare a hranei în general al ciorbelor, prin combinarea anumitor
legume ceea ce a adus mai multă savoare. ". Ciorba de fasole era ciorbă de fasole, borşu’ de cartofi
era numai de cartofi: pe urmă au învăţat de la italieni să pună şi ţelină şi zarzavaturi". Desigur, şi
italienii, după cum putem constata din text, au învăţat tehnica preparări murăturilor sau chiar au
început să consume preparate tradiţionale româneşti cum ar fi de exemplu sarmalele sau diverse
ciorbe. Italienii, consideraţi iniţial de comunitatea baştinaşă drept un popor sărac, ce a plecat din
ţara de origine datorită sărăciei, prin specificul bucătăriei tradiţionale a lor au dovedit contrariu.
În lumea rurală, cu precădere în cea tradiţională s-a creeat de-a lungul timpului o
diferenţiere între hrana din meniul zilnic necesar existenţei umane, de cea consumată cu prilejul
unor sărbători din ciclul calendaristic, sau hrana oferită drept jertfă în cazul riturilor de trecere,
diferenţă vizibilă atât din punct de vedere calitativ cât şi calitativ. Consistenţa şi calitatea
alimentelor este de cele mai multe ori direct proporţională cu statutul socio-economic al individului.
În general ţăranul, indiferent de apartenenţa etnică şi dacă mai mult ne raportăm la o anumită
perioadă istorică, în alimentaţia zilnică a folosit doar ingredientele de bază obţinute direct din
gospodăria proprie şi rare ori (doar în anumite zile de peste an) pe cele provenite din exterior.
Datorită faptului că în mare parte a ingredientelor din producţia proprie erau perisabile, în scopul de
a le avea la îndemână perioade mai lungi de timp, acesta a deprins tehnica conservării lor, reuşind
astfel să-şi asigure o sursă minimă de hrană. Hrana de bază era constituită în general din legume şi
fructe, cereale şi mai rar se consumă carne sau preparate din carne. "Murătura seară de seară era la
putere: se făcea salata fără ulei. Şi iarna, când nu era cârnaţ, era bună salata de varză acră cu
mămăligă" . Legumele murate, obţinute în gospodărie, mămăliga din făină de porumb, reprezintă
baza alimentaţiei zilnice, uleiul este rar folosit, tocmai datorită faptului că acesta trebuia achiziţionat
prin alte mijloace mai puţin la îndemână. Grâul, cultivat în Tulcea în cantităţi reduse a determinat ca
şi pâinea să lipsească de pe masa zilnică a ţaranilor şi să fie prezentă mai mult cu prilejul zilelor de
sărbătoare. Pâinea nu se arunca niciodată, chiar şi atunci cand îşi modifica calităţile fizice şi
nutritive, nu doar din motivul că era considerat un aliment sacru, dar şi din cauza sărăciei. "Câte o
dataă mai prindea şi mucegai şi să şi usca. Când ne dădea pâine mucegăită" ne spuneau că:
Mâcaţi pîine mucegăită cas-aveţi noroc la bani! Era bună şi pâinea uscată c-ajungea mai
departe!" Consumul unui aliment învechit, nu este privit prin prisma realităţii economice, este
considerat mai mult un mijloc de a atragere a bogăţiei, credinţă ce reprezintă în acelaşi timp şi o
motivare a consumului. "ne spuneau că: Mâcaţi pîine mucegăită cas-aveţi noroc la bani! Era bună
şi pâinea uscată c-ajungea mai departe!" Atunci când un anumit ingredient era foarte greu de
procurat i se găsea un înlocuitor, suplinit de ingrediente aflate la îndemână . De exemplu în
comunitatea cercetată , orzul prăjit pe sobă, măcinat şi amestecat cu coaja de pâine arsă şi pisată
răspundea necesităţi consumului de cafea.
Hrana rituală era servită cu prilejul anumitor evenimente importante din viaţa comunităţii
sau oferită drept jertfă unor divinităţi protectoare în scopul de a beneficia de protejarea aşezărilor şi
a oamenilor, sau de a atrage belşugul. Un exemplu în acest sens, îl constituie "curbanul casei" o
sărbătoare specifică fiecărei familii din comunitate, o sărbătoare echivalentă cu "hramul casei" la
români ce constă în alegerea după anumite criterii a unui sfant protector. Acestuia în fiecare an, la o
anumită dată îi sunt aduse jertfe animaliere evidenţiind un şcenariu ritualic bine definit. Cu acest
prilej, carnea animalului sacrificat este împărţită vecinilor, iar restul este consumată în interiorul
familiei sub forma unui preparat tradiţional specific acestei comunităţi.
 B2 Pornind de la ideile citate şi comentate de Gilles Ferréol și Guy Jucquois în Dicţionarul
alterităţii şi al relaţiilor interculturale relative la identităţile culturale reflectate în
imaginarul colectiv și stereotipiile negative, motivaţi opţiunile unuia dintre călătorii străini
privind creionarea portretului etnic al românilor. Motivați prezența locurilor comune și
relevarea unor valori/nonvalori apreciate de aceştia ca ”reprezentative”. (3 p.)

Încă de la începuturi, antropologia a avut în prim plan "gândirea asemănărilor prin

descrierea diferenţelor" dintre culturi. Antropologilor revenindu-le astfel sarcina de a descrie şi de a
interpreta diversitatea comunităţilor culturale raportată la sfera propriei sale identităţi. De-a lungul
timpului imaginea "Celuilalt", iniţial receptată ca fiind inferioară, stranie, şi-a schimbat conţinutul
însă nu suficient de mult, lăsând şi astăzi să se oglindească diversitatea şi diferenţele între
comunităţile culturale. Multitudinea cercetările realizate în acest sens, concretizate de-a lungul
vremii în studii fundamentale pentru acest domeniu, au încercat să găsească răspuns la diversele
întrebări ale căror răspunsuri au stârnit controverse între oamenii de ştiiinţă fără însă de a fi gasit
nici astăzi raspunsul favorabil.
Cine suntem, ce avem în comun cu indivizii ce aparţin altor grupuri sociale sau unde trebuie
să trasăm linia despărţitoare dintre "noi" şi "ceilalţi", nu vom şti până când nu vom încerca să
cunoaştem omul în totalitatea sa, adică omul din toate societăţile şi din toate epocile. Antropologul
în calitate de observator (neutru şi obiectiv) îl poate descoperii pe "celalalt" întotdeauna ca fiind
altfel şi în acest caz trebuie să se privească pe sine cu ochii lui. Adică raportul dintre "Noi" ţi
"Celălalt" să se transforme într-un dialog între "eu" şi "tu", între alteritate şi identitate. Alteritatea şi
identitatea în antropologie sunt antonime (opuse), iar raportul lor tinde spre diferenţă, spre
etnocentrism sau chiar spre ignorarea "Celuilalt". De multe ori atunci cand suntem nevoiţi să intrăm
în contact cu ceilalţi, ne preucupă modul în care suntem percepuţi, de perceperea celuilalt, de
recunoaştere a diferenţelor dintre noi (De ce este diferit faţă de mine?) şi nu în ultimul rând de
contactul cu străinul de lânga noi. Ne stabilim anumite criterii (religioase, sexuale, mentale, etnice)
ce îl definesc pe celălalt şi în acelaşi timp îl diferenţiază de "noi". Ne raportăm la celălalt, atunci
când putem găsi cu uşurinţă asemănările şi/sau deosebirile dintre noi. Acestea pot fi de natură
lingvistică (cele care definesc cel mai bine identitatea unui popor) ajungând până la aspecte legate
de aspectul fizic. Franesco Griselini, consemna despre românii din Banat, referitor la aspectul fizic
"sunt puternici şi bine făcuţi la trup, cel mai adesea cu o înfăţişare plăcută şi bărbătească (...),
rareori se găsesc cocoşaţi şi schilozi". Această consemnare a călătorului străin este făcută mai mult
pentru a scoate în evidenţă faptul că românii sunt puternici şi pot fi folosiţi la cele mai grele munci
datorită aspectului fizic, dacă este să ne raportăm la motivul pentru care se afla Griselinii în această
zonă. Cunoaşterea "celuilalt" de cele mai multe ori a răspuns unor scopuri personale, iar
comportamentul reticent faţă de străin este doar rezultatul lipsei de informaţii despre acesta, despre
cultura acestuia. Aceste lucruri sunt evidenţiate prin relatarea riturilor de trecere specifice
comunităţii de români şi la care a participat se pare Griselinii in perioada în care şiţa desfăşurat
cercetarea. Necunoscând semnificaţia riturilor de înmormântare, intrând în contact cu acestea prin
prisma observaţei participative, este normal să-i fi stârnit oarecum un sentiment de repulsie, de
uimire. Vorbeşte cu uimire despre modul în care sunt crescuţi copii romanilor relatând că aceştia nu
sunt "cocoloşiţi" însă apreciază faptul că sunt sănătoşi şi tocmai doatorită acestor condiţii vor
deveni "bărbaţi zdraveni" . Este fascinat de hărnicia femeilor, de modul în care se îngrijesc de bunul
mers a gospodăriei, chiar şi în momente mai dificile specifice sexului feminin. Manifestă o repulsie
faţă de faptul că românii din această zonă încă folosesc tehnici primitive în prelucrarea trenurilor
agricole, în comparaţie cu alte comunităţi, precum şi faţă de consumul exagerat de alcool şi atenţia
sporită pe care o acordă aceştia cultivării pomilor fructiferi, mai exact prunului. Propune soluţii
pentru schimbarea nivelului de trai a comunităţii româneşti, soluţii privite prin prisma "e-ului" mai
mult de cât prin prisma cunoaşterii şi acceptării "Celuilalt". Experienţa trăită aici i-a provocat după
cum se deduce din raporturile sale de cercetare, atât fascinaţie cât şi repulsie faţă de comunitaqtea
bănăţeană.
 C1 Comentați legenda întemeierii comunității elene din Izvoarele (Tulcea) ca marcă
identitară interioară (3 p.).

COMUNITATEA ELENĂ DIN IZVOARELE - TULCEA

De-a lungul râului Telita, pe drumul ce leagă Tulcea de Măcin, dăinuie încă de pe la
mijlocul sec. XIX-lea într-un spaţiu rural, dominat de creasta dealului Consulul Mare, o comunitate
compactă şi numeroasă de eleni, singura de acest gen din România. Originea acestui grup etnic, cât
şi motivul pentru care s-au stabilit în această localitate reprezintă o enigmă, ce a stârnit în timp
controverse în rândul cercetătorilor.
Puţinele documente istorice existente atestă stabilirea pe la 1830 în această zonă a unor
familii de greci din Aspruşi a unor familii de bulgari din Curichioi. Însă după cum susţine şi
etnologul Narcisa Stiucă, satul a fost iniţial "populat numai de familii de greci, originari din
regiunea Adrianopoli, localitatea Saranda Aclişes". Documentele actuale se bazează mai mult pe
mărturiile bătrânilor, în amintirile cărora încă mai circulă o legendă care atestă întemeierea acestei
comunităţi.
Firul narativ al legendei începe în jurul anilor 12820-1821, cînd un grup de familii,
aproximativ 15-20 (numărul lor este incert), refugiaşi din zona Salonicului (părerile sunt împărţite)
în urma războiului ruso-turc, urmează armata ţaristă până în partea de sud a Basarabiei, unde se
stabilesc pentru o perioadă de timp. Motivul plecări lor din Grecia se conturează pe fondul
promisiunii din partea ţariştilor că odată ajunşi vor fi împroprietăriţi cu pământ şi vor beneficia de
scutire de dări. După câţiva ani, cuprinşi de dorul locul de baştină se hotărăsc sa se întoarcă în
Grecia. Străbătând drumul înapoi, au ajuns în aceste locuri au făcut un popas. Între timp s-a nascut
un copil (alte variante ale legendei vorbesc de doi gemeni), iar cum regula era ca 40 de zile să nu
părăsească locul nici copilul, nici lăuza, au rămas aici. Din nevoia de aşi asigura un venit au început
să se ocupe de lemnărit, să-şi construiească bordeie, reuşind uşor să-şi facă un rost. Zona în care ei
s-au aşezat se afla în proprietatea unui turc, Ali-bei, iar satul nou format va purta numele de
Alibeichoi.
Legenda, izvorâtă din memoria colectivă a localnicilor în scopul de a-şi demonstra
identitatea şi apartenenţa etnică împleteşte puţinele repere istorice cu cele mitico-simbolice justifică
într-o oarecare măsura întemeierea aceste comunităţi etnice. Dar, după cum este bine cunoscut,
atunci când dovezile istorice suntpuţine sau chiar lipsesc, orice comunitate pentru a-şi demonstra
originea şi continuitatea într-o anumită arie geografică apelează la documentele orale (iastoria orală
poate fi insă manipulată după bunul plac, mai ales când se urmăresc anumite scopuri precise),
construindu-se astfel un nucleu identitar ce va constitui în timp un fel de "paravan" între o
comunitatea etnica, în acest caz minoritară şi cea naţională, dominatoare.
Când şi de unde au venit grecii în Izvoarele? De ce s-au stabilit aici la întoarcerea din
Basarabia şi nu şi-au continuat drumul spre ţinutul de origeine, nu vom şti cu exactitate niciodată.
Analizând însă, informaţiile furnizate de legendă şi încercând să separăm informaţiile ce pot fi
verificate pe baza marturiilor istorice scrise existente în arhive, de cele ce par a face parte mai mult
din sfera mitologiei, putem afirma că, primele familii de greci, ce au stat la baza întemeierii acestei
comunităţi, îndemnaţi de dorinţa de a avea un trai mai bun (oricum în urma războilui nu cred ca le-a
rămas mare lucru), şi bazându-se pe promisiunile ruşilor hotărăsc să se refugieze în Basarabia. Aici
lăsaţi de îzbelişte şi au constatat că aceştia şi-au încălcat promisiunea, iar viaţa lor nu s-a schimbat
cu nimic în bine. Nu dorul de locurile natale i-a determinat să se întoarcă înapoi (oricum nu mai
aveau, nici măcar cât au avut la plecare) ci, mai degrabă neadaptarea la noile condiţii socio-
culturale, diferite de cele din ţara de origine. Pleacă din Basarabia, iar în drum spre Grecia, fac un
popas în Tulcea, tocmai pe un teritoriu aflat sub stăpânirea unui boier de origine turcă – Ali.
Interesant, având în vedere că în urma cu câţiva ani s-au refugiat din Salonic tocmai în urma
războiului ruso-turc, acceptând protecţia ruşilor. Conform religiei (erau creştini) şi a tradiţiei într-
adevăr lăuza nu poate părăsi spaţiul în care a născut o perioadă de timp, dar în situaţii extreme acest
lucru este acceptat, însă au rămas, uitând într-un final şi de dorul "mistuitor" faţă de locurile natale.
Motivul naşteri copilului, sau după alte variante ale acestei legende, a celor doi gemeni, nu
reprezintă decât simbolul întemeitor ( idem întemeierea Romei), simbol întâlnit frecvent în
mitologia greacă, iar motivul dorului de vechile meleaguri serveşte drept pretext pentru a acccentua
apartenenţa la comunitatea greacă şi pentru a-şi păstra identitatea de greci (asta din faptul că ei sunt
denumiţi şi găgăuzi, sau bulgari).