PROGRAMUL SISTEMELOR BIOLOGICE

Arată reacţiile unui sistem biologic, de-a lungul evoluţiei lui, la diferite condiţii de mediu.
Structura unui sistem biologic nu este rigidă. Un program reprezintă o stare posibilă a unui
sistem biologic ca urmare a schimbărilor intervenite în mediul cu care este în contact. Această
trăsătură este legată deci, de însuşirile structurale, funcţionale şi comportamentale ale sistemului
biologic care se pot modifica între anumite limite şi care permit realizarea unor stări diferite.
Întrucât orice sistem biologic are mai multe stări posibile putem spune că are la fel de
multe programe. Dar, se realizează numai acele programe pentru care există condiţii de mediu
potrivite (D. Şchiopu, 1997). De exemplu, seminţele în condiţii de uscăciune se menţin în stare
de repaus, iar în condiţii de umiditate, germinează.
În orice sistem există o ierarhie de programe. Ele au fost clasificarea astfel (Amosov, citat
de N. Botnariuc, A. Vădineanu, 1982):
a) – “pentru sine” – adică stările structurale care asigură autoconservarea sistemului dat.
Ex. – programele care asigură absorbţia apei şi a elementelor nutritive, sintetizarea substanţelor
organice de către plante; un organism ce face parte dintr-o populaţie posedă o serie de instincte şi
reflexe de apărare, de asigurare a hranei etc.
b) – “inferioare” – programele subsistemelor componente ale organismului.
Ex. – în cazul unei celule, acestea sunt programele organitelor celulare, al amiloplastelor;
programele celulelor, ţesuturilor şi organelor, în cazul unui organism.
c) – “superioare” – reflectă rolul, funcţia unui subsistem dat în asigurarea existenţei
sistemului superior în care este integrat.
Ex. – programele ce asigură reproducerea şi înmulţirea plantelor sau organismelor.
Programele sistemelor biologice pot fi modificate, într-o oarecare măsură, în sensul dorit de om.
Astfel, prin domesticirea animalelor şi cultivarea plantelor s-a obţinut o prolificitate şi un ritm de
creştere ridicat; s-a orientat metabolismul în anumite direcţii etc.

AUTOREGLAREA SISTEMELOR BIOLOGICE

Menţinerea sistemelor biologice este posibilă numai dacă acestea pot să controleze
procesele lor interioare, contracarând acţiunea mediului, care are tendinţa să dezorganizeze
sistemul.
Ex.: - densitatea la grâu se realizează prin înfrăţire.
Sistemele biologice sunt sisteme cibernetice. De aceea, orice sistem este organizat într-un mod
care să-i permită: recepţia informaţiei; circulaţia, acumularea şi prelucrarea informaţiei; selecţia
răspunsului; efectuarea răspunsului sistemului faţă de stimuli.
Autoreglarea se realizează prin mecanisme de conexiune directă şi conexiune inversă
Cu cât sistemul este mai complex, cu atât sunt mai multe posibilităţi de autoreglare ale acestuia
(creşte complexitatea sistemului ⇒ creşte sensibilitatea - adică capacitatea sistemului de a sesiza
modificările survenite în mediul ambiant - ⇒ creşte supleţea sa - capacitatea de adaptare la noile
condiţii creşte stabilitatea).
Feed-back-ul negativ dă posibilitatea sistemului de a se opune, de a rezista la modificările
survenite la nivelul mediului, având un efect stabilizator asupra lui. El permite sistemului să se
menţină într-o stare de echilibru (relativ) prin oscilaţii în jurul unei valori.
De exemplu, la scăderea temperaturii, un animal homeoterm va răspunde printr-o
modificare a
mecanismului fiziologic de termoreglare, iar dacă acest mecanism este suprasolicitat şi este
insuficient, recurge la găsirea unui adăpost sau la gruparea cu alţi indivizi, limitând astfel
pierderile de căldură.
În cazul conexiunii inverse pozitive semnalele venite de la efector la receptor şi apoi la
centrul de
comandă duc mereu la intensificarea efectului. Rezultatul este distrugerea sistemului
(N.Botnariuc,1976).
Feed–before este un mecanism de anticipare, de prevenire.
Ex.: văzul, permite orientarea în timpul mişcării şi prevenirea accidentelor.

Autoorganizarea
Reprezintă capacitatea sistemelor de a realiza o anumită structură prin acumularea de
informaţie.
Ex. – Dirijarea elaboratelor în cadrul organismului pentru formarea, creşterea sau întreţinerea
ţesuturilor sau organelor.
În ecosistemele agricole se poate interveni prin tăierile de formare şi rodire aplicate
pomilor care îşi vor dirija substanţele elaborate în modul dorit de om; sau prin folosirea
substanţelor de creştere sau inhibitoare (D. Şchiopu., 1997).

Autoreproducerea

Autoreproducerea este mecanismul prin care un sistem generează alt sistem de

configuraţie
asemănătoare. Din punct de vedere ecologic autoreproducerea este o funcţie esenţială a
populaţiei. Este unitatea reproductivă elementară deoarece numai la nivelul ei se pot asigura
celelalte trăsături necesare pentru asigurarea supravieţuirii populaţiei.