Sistemele biologice: generalități

• Din perspectiva teoriei sistemice, ecologia studiază sistemele supraindividuale

de organizare ale materiei vii (populații, biocenoze, biosfera) integrate în
mediul lor abiotic, inclusiv sistemul socio-economic uman și relațiile acestuia
cu componentele ecosferei. Astfel teoria generală a sistemelor este bază
conceptuală și metodologică pentru abordarea ecologiei. Conform acestei
teorii, întreaga materie este organizată în corpuri de natură diferită (atomi,
molecule, planete, galaxii, ființe vii) care reprezintă tot atâtea sisteme.
• Sistemul este un ansamblu de elemente, identice sau diferite, unite prin
conexiuni într-un întreg. Deci, sistemul apare ca un ansamblu organizat, astfel
încât conexiunile și funcțiile elementelor componente (subsisteme) concură la
menținerea și îndeplinirea funcțiilor întregului.
• Un sistem prezintă 3 categorii de caracteristici:
– Calitative – tipurile de componente sistemice
– Cantitative – cantitatea în care sunt prezente componentele sistemice
– Relaționale – rețeaua de interacțiuni reciproce dintre componentele sistemice
 Sistemele biologice: clasificare
• Din perspectiva relațiilor cu mediul (cu alte sisteme), sistemele pot fi de trei
categorii:
• - izolate: nu au schimburi de materie și energie cu mediul; nu există în natură;
unele sisteme artificiale (recipiente de tip termos) funcționează ca sisteme
izolate, temporar.
• - închise: au doar schimburi energetice cu mediu; nu există sisteme naturale
absolut închise; un recipient închis ermetic este un astfel de sistem; planeta
Terra poate fi considerată cu o anumită larghețe un sistem închis, deoarece
schimburile de materie cu Universul sunt infime dacă le raportăm la volumul
planetei (sistemului).
• - deschise: prezintă schimburi atât energetice cât și materiale cu mediu. Cum
materia și energia sunt suporturi (purtătoare) ale informației, aceste sisteme
prezintă implicit și schimburi informaționale cu mediul; toate sistemele
naturale sunt sisteme deschise, iar sistemele vii (biologice) sunt sisteme
deschise în mod obligatoriu, prezentând o serie de însușiri dintre care unele
sunt deosebit de importante din punct de vedere ecologic, și care le
deosebesc de sistemele nevii.
 Sistemele biologice:caracteristici
• Caracterul istoric
• Dependența de condiția inițială și comportamentul
neliniar
• Caracterul informațional
• Integralitatea
• Autoreglarea
• Caracterul autopoietic
• Comportamentul antientropic
• Caracterul fractal
• Caracterul dinamic
• Ierarhia de programe
 Sistemele biologice: caracteristici
• Caracterul istoric
• Pentru a putea înțelege structura și funcționarea
unui sistem biologic este nevoie să-i cunoaștem
istoria.
• De ex. pentru a explica arealul actual al unei
specii trebuie cunoscută istoria speciei: centrul
de origine, căile de dispersie, „pulsațiile”
arealului cauzate de modificări la scară spațio-
temporală geologică (glaciar interglaciar) etc.
 Sistemele biologice: caracteristici
• Dependența de condiția inițială și comportamentul
neliniar.
• Condiția inițială a unui sistem poate determina traiectoria
comportamentului acestuia în timp.
• Acest comportament este însă neliniar: o schimbare de o
anumită magnitudine poate induce o modificare de
magnitudine neproporțională cu cea a cauzei.
• După unii autori, datorită comportamentului neliniar
prognozarea traiectoriei este practic imposibilă.
• Ex: modificarea concentrației N și P dintr-un lac poate
declanșa procesul de „înflorire” algală cu consecințe
complexe la nivelul structurii și funcției ecosistemului.
 Sistemele biologice: caracteristici
• Caracterul informațional.
• Sistemele biologice sunt sisteme informaționale, adică au capacitatea
de a recepționa, prelucra, stoca și transmite informație în mediul lor. Cu
cât organizarea unui sistem este mai avansată, cu atât cantitatea de
informație deținută este mai mare. Existența oricărui sistem biologic
depinde de relațiile sale cu mediul, astfel tendința evolutivă constă în
realizarea unei cantități optime de informație pentru asigurarea
persistenței sistemului. Perceperea și transmiterea fidelă a informației
se realizează datorită fenomenului de redundanță (suplimentarea
informației unui mesaj fără alterarea sensului, pentru a-l proteja de
perturbația „zgomotului de fond”) atât la nivelul mesajului cât și al
receptorului (doi ochi, două urechi). Fidelitatea informației nu este
absolută, de exemplu erorile de copiere a informației genetice
(mutațiile) reprezintă o sursă de evoluției prin selecția lor naturală de
către mediu.
 Sistemele biologice: caracteristici
• Integralitatea.
• Orice sistem este alcătuit din mai multe părți care, datorită specializării
și interdependenței, se comportă ca un întreg. Cu cât specializarea
părților este mai mare, cu atât interdependența acestora va fi mai
puternică, iar integralitatea sistemului va fi mai accentuată.
• Însușirile întregului sunt superioare însușirilor părților sau sumei
acestei însușiri, deoarece, datorită interacțiunii dintre părți, rezultă
trăsături noi, emergente, proprii doar întregului, care nu se regăsesc la
nivelul părților acestuia.
• Integralitatea sistemelor supraindividuale este inferioară celei
caracteristice organismelor individuale.
• O altă consecință a integralității este că un subsistem integrat în sistem
are alt comportament decât înafara sistemului unde nu mai
interacționează cu celelalte subsisteme. Din această cauză, rezultatele
unor experimente de laborator trebui completate cu observații sau
experimente de teren și / sau naturale.
 Sistemele biologice: caracteristici
• Integralitatea.
Nivel Individual Populațional Biocenotic
Trăsături metabolism, existență nelimitată în reciclarea substanțelor,
Emergente existența în timp timp, deci regenerarea
limitată genetic, rata reproducerii, resurselor primare,
ontogenia, dimensiunea, realizarea unei producții
capacitatea de reacție la densitatea, biologice
modificările mediului, dinamica,
sursă a variabilității, structura pe vârste, sexe
material
pentru selecție
 Sistemele biologice: caracteristici
• Autoreglarea.
• Sistemele biologice funcționează pe principii cibernetice.
• Conexiuni externe: pun sistemul în relație cu mediul.
• Conexiuni interne: directe și inverse (Feed-back) pozitive sau negative.
• Feed-before: mecanisme de prevenire și anticipație
• Rezultatul acestor mecanisme constă în apariția unor oscilații în jurul unor
valori programate ale parametrilor sistemului.
• La organismele individuale există structuri specializate ce asigură funcționarea
mecanismelor cibernetice. La sistemele supraindividuale aceste structuri
lipsesc sau sunt mai puțin evidente (pot să apară indivizi specializați în cadrul
grupurilor la organismele cu organizare socială complexă – unele insecte,
mamifere).
• Autoreglarea permite existența unui comportament activ al organismelor față
de variația variabilelor de mediu. Organismul alege hrana, caută sau
construiește refugii, evită sau luptă cu inamicii, alege locurile cu factori
abiotici favorabili.
• Deci, sistemele biologice nu sunt entități pasive, ci se comportă activ selectând
sau chiar creând condiții/resurse de mediu.
 Sistemele biologice: caracteristici
• Caracterul autopoietic.
• Este capacitatea sistemelor biologice de a se
autoreface.
• Este rezultatul capacității de autoorganizare a
sistemelor biologice datorate conexiunilor
funcționale dintre componentele sistemului:
componentele în interacțiune sunt capabile să
reproducă sau să reproducă aceeași rețea de
structuri și procese care le-a dat naștere lor.
 Sistemele biologice: caracteristici
• Caracterul antientropic.
• Este evidențiat de termodinamica sistemelor disipative ce
mențin stabile fluxurile materiale și energetice departe de
echilibrul termodinamic, cu tendința de maximalizare a
intrărilor de energie din mediu, energie disipată pentru
menținerea, dezvoltarea și creșterea complexității
structurilor sistemului.
• Comportamentul antientropic al sistemelor biologice
contrazice în aparență legile termodinamicii.
• Sistemele biologice se tendinței către echilibrul
termodinamic prin creșterea continuă a entropiei, ele se
structurează acumulând negentropie: dezvoltarea
ontogenetică, evoluția speciilor
 Sistemele biologice: caracteristici
• Caracterul fractal.
• Sistemele biologice depind de fluxul continuu de energie.
• Interfața sistem-mediu are un rol important pentru menținerea acestui
flux.
• Dar, suprafața crește la pătrat, iar volumul la cub + creșterea biomasei
organismelor implică amplificarea fluxului de energie la nivelul
interfeței ➔ deficit de suprafață.
• Deficitul de suprafață se poate rezolva pe două căi:
– Fragmentarea suprafeței. Raportul S/V rămâne constant dacă odată cu
creșterea volumului, prin apariția de pliuri, excrescențe, prin fragmentare
se realizează mărirea și amplificarea schimburilor de suprafață.
– Fluidizarea mediului. La animalele reofile curenții de apă asigură un aport
permanent de resurse, compensând imposibilitatea creșterii suprafeței
corpului care ar duce la alterarea hidrodinamicii acestuia
 Sistemele biologice: caracteristici
• Caracterul dinamic.
• Sistemele biologice pot exista timp nedefinit într-o fază de relativă
stabilitate sau de echilibru dinamic (Flussgleichgewicht = echilibru
curgător cf. Ludwig von Bertalanffy).
• Rezultă datorită mecanismelor cibernetice care realizează autocontrolul
parametrilor sistemici ce suferă oscilații în jurul unor valori medii.
• Acest caracter răspunde la oscilațiile periodice sau neperiodice ale
factorilor de mediu.
• Rezultă capacitatea sistemelor biologice de a-și menține homeostazia,
de a rezita activ la variațiile, adesea imprevizibile ale mediului.
• Mecanismele cibernetice asigură menținerea orientării, a tendinței
inițiale a proceselor biologice, chiar și sub influența perturbațiilor,
fenomen numit homeorheză (stabilitate homeodinamică).
• Datorită sensibilității lor, sistemelor dinamice au comportament
neliniar ce reprezintă o consecință a două mecanisme inițiale: bifurcații
și haos
 Sistemele biologice: caracteristici
• Bifurcații.
• Comportamentul neliniar face ca traiectoriile sistemelor să fie imprevizibile deoarece în
dependență de condițiile inițiale și ca urmare a depășirii unor limite de către variațiile
unor parametri sistemici inițiali, oscilațiile sistemului se modifică, devin eratice, în
aparență dezordonate.
• Consecința acestor fluctuații constă în multiplicarea traiectoriilor posibile ale evoluției
ulterioare a sistemului – fenomen numit bifurcație.
• Haos.
• Reprezintă amplificarea oscilațiilor care face ca sistemul să intre într-un regim dinamic,
aparent dezordonat.
• La sistemele dinamice apare un haos determinist în sensul că are niște reguli proprii
care nu sunt cunoscute în totalitate.
• Starea de haos reprezintă o tranziție către o nouă stare de echilibru dinamic a
sistemului.
• Se caracterizează printr-un anumit grad de dezordine cu creștere de entropiei și
imprevizibilitatea traiectoriei ulterioare.
• Ulterior, are loc trecerea la un nou regim dinamic, la structurarea de noi cicluri
catalitice care duc și la scăderea entropiei.
 Sistemele biologice: caracteristici
• Ierarhia de programe.
• Programul = schimbarea posibilă, viitoare, a sistemului determinată de
structura lui (Amosov 1965).
• Sistemele au mai multe traiectorii posibili ➔ se realizează programul pentru
care există condiții potrivite. Deci un sistem este guvernat de mai multe
programe care, datorită ierarhizării, se clasifică în 3 categorii:
– Programe proprii sau „pentru sine” – asigură autoconservarea sistemului;
– Programe inferioare, ale subsistemelor
– Programe superioare – asigură existența sistemului integrator
• Programele superioare le subordonează pe celelalte, care la rândul lor
reprezintă constrângeri pentru realizarea lor (a programelor superioare.
• Gena egoistă (Selfish Gene - Richard Dawkins, 1976) Genele tind să se
reproducă / răspândească uneori în defavoarea unor purtători. – Explică
selecția de grup înrudit si altruismul.
 Sistemele biologice: ierarhie
• Orice sistem viu este alcătuit din elemente componente (subsisteme) și este la rândul
său un subsistem al unui sistem mai mare, integrator (suprasistem). Astfel rezultă un
ansamblu de sisteme cu grade de complexitate diferite constituite într-o structură
ierarhizată: subsistem < sistem < suprasistem. O consecință a acestei ierarhii este aceea
că sistemele au proprietăți sumative (rezultate prin însumarea proprietăților
subsitemelor componente) și proprietăți emergente (proprietăți noi ale unui sistem ce
nu se regăsesc la nivelului subsistemelor componente).
 Sistemele biologice: ierarhie
• Sistemele vii sunt extrem de complexe, dar pot fi grupate în patru mari
categorii ierarhice: somatică, organizatorică, ecologică și taxonomică.
• Ierarhia somatică. Include totalitatea sistemelor ierarhizate, vii și nevii, ce
intră ca elemente componente în alcătuirea unui sistem biologic de nivel
individual (organism). Din această cauză, ele se mai numesc și
infraorganismice sau subindividuale. Această ierarhie cuprinde: particule
elementare, atomi, molecule, macromolecule, organite, celule, țesuturi,
organe și sisteme de organe.
• Ierarhia organizatorică. Include sistemele biologice, adică nivelurile de
organizare ale materiei vii. Un nivel de organizare cuprinde sisteme biologice
diferite din punct de vedere structural și funcțional, capabile de o existență de
sine stătătoare și cu însușiri universale comune. Această ierarhie cuprinde:
individul (organismul), populația (specia), biocenoza (comunitatea) și biosfera.
 Sistemele biologice: ierarhie
• Individul reprezintă forma elementară și universală de existență a vieții. Indivizii au o existență în
timp limitată genetic și realizează un schimb permanent de materie, energie și informație cu
mediul înconjurător (proces numit metabolism). Toate sistemele supraindividuale sunt forme de
grupare și organizare a indivizilor. Fiecare organism prezintă funcții de relație, nutriție și
reproducere. Indivizii pot fi reprezentați și de organisme unicelulare, ca urmare, celula poate fi
nivel al ierarhiei somatice dar și al ierarhiei organizatorice.
• Populația este alcătuită dintr-un grup de indivizi aparținând aceleiași specii, care își desfășoară
activitatea în cadrul unei biocenoze. Indivizii unei populații sunt interconectați prin relații
intraspecifice și mai ales prin relații de reproducere. Populația este capabilă de existență de sine
stătătoare, din punct de vedere reproductiv, timp nedefinit.
• Specia este o comunitate reproductivă alcătuită din una sau mai multe populații. Specia este în
același timp un sistem biologic, prin populațiile sale (un nivel în ierarhia organizatorică) și un nivel
în ierarhia taxonomică. Astfel, specia ca sistem biologic, devine veriga de legătură dintre ierarhia
organizatorică și ierarhia taxonomică.
• Biocenoza include totalitatea indivizilor grupați în populații distincte ce ocupă un anumit biotop
(spațiu sau volum fizic). Principala caracteristică a biocenozei o reprezintă relațiile dintre speciile
componente (relații interspecifice), dintre care cele mai importante sunt cele trofice.
• Biosfera este învelișul viu al planetei, ce include totalitatea indivizilor de pe Pământ, grupați în
populații și biocenoze.
 Sistemele biologice: ierarhie
• Ierarhia sistemelor ecologice. Include totalitatea sistemelor ce
intră în componența ecosferei. Unitatea de bază a ecosferei este
ecosistemul. Acesta este alcătuit dintr-o biocenoză împreună cu
biotopul pe care aceasta îl ocupă și include inter-relațiile dintre aceste
două componente. Ecosfera integrează biosfera cu suportul ei neviu
(toposfera: totalitatea biotopurilor de pe Terra), alcătuit din hidrosferă și
părți ale litosferei și atmosferei. Ecosistemul este constituit din
biocenoza integrată cu biotopul ei. Reprezintă unitatea structurală
elementară a ecosferei, capabilă să asigure transferul de materie,
energie și informație. Biotopul este constituit din totalitatea factorilor
abiotici (nevii) de la nivel local.
• Ierarhia taxonomică. Este alcătuită din categorii taxonomice
(numite taxoni) de diferite ranguri, mergând de la specie la regn.
 Toposfera
- Litosfera
- Hidrosfera
- Atmosfera

Complex regional
de biotopuri

Biotop

Habitat

Substrat
Climat

Structura ierarhică a sistemelor vii și nevii. Sunt prezentate cele patru ierarhii: (1)
ierarhia nivelelor de integrare (ierarhia somatică); (2) ierarhia sistemelor biologice
(ierarhia biologică); (3) ierarhia sistemelor ecologice (ierarhia ecologică); (4) ierarhia
categoriilor taxonomice (ierarhia taxonomică).