Curs Bio Animala

Biologie animală
Capitolul I. Notiuni INTRODUCTIVE
Materia vie este inclusă în sisteme biologice variate caracterizate prin anumite însuşiri
(integralitate, echilibru dinamic, heterogenitate, autoreglare, program, caracter istoric şi
informaţional şi ierarhizare).
Ierarhizarea, ca trăsătură esenţială a materiei vii, presupune o succesi-une de la unităţi situate
pe niveluri inferioare spre unităţi mult mai complexe.
În ierarhizarea sistemică a lumii vii, se deosebesc nivele de integrare şi nivele de organizare
a materiei vii (Botnariuc, 1982).
Nivelele de integrare reprezintă totalitatea sistemelor ierarhizate (atât sistemele vii, cât şi
sistemele nevii), integrate în structura unui sistem biologic dat. Astfel, un organism pluricelular
include atât sisteme nebio-logice (subatomice, atomice, moleculare, macromoleculare), cât şi
sisteme biologice (celule, ţesuturi, organe, complexe de organe: aparate şi sisteme).
Nivelele de organizare sunt reprezentate, exclusiv de sisteme biologice, diferite calitativ
din punct de vedere al modului de organizare şi al funcţiilor. Actualmente, sunt descrise şi
recunoscute patru nivele de organizare a materiei vii:
- nivelul individual,
- nivelul populaţiei sau al speciei,
- nivelul biocenotic,
- nivelul biosferei.
Nivelul individual este nivelul de bază de organizare a materiei vii, de la organismele
subcelulare (virusurile), până la organismele cele mai complexe, cu o multitudine de forme sub care
se prezintă indivizii din lumea vie. Această multitudine a impus necesitatea denumirii, ordonării şi
clasificării organismelor, pentru a fi mai uşor recunoscute şi studiate.
Legea specifică a nivelului individual şi totodată funcţia esenţială a indivizilor este
metabolismul, proces ce permite integrarea organismului în mediul său ambiant şi are rol hotărâtor
în determinarea însuşirilor caracteristice ale organismelor (ereditatea, variabilitatea, reproducerea,
dezvoltarea, mişcarea). Datorită acestei funcţii se asigură capacitatea biosistemelor din nivelele
superioare de a acumula, transforma şi transfera materia, energia şi informaţia.
Nivelul populaţiei sau al speciei reprezintă sistemul biologic supraindividual, alcătuit din
totalitatea indivizilor din aceeaşi specie, care trăiesc şi se dezvoltă, la un moment dat, în acelaşi
habitat şi între care se stabilesc relaţii trofice, de apărare şi de reproducere. Populaţia, ca unitate
organizatorică complexă, prin care o specie este reprezentată în fiecare din ecosistemele incluse în
arealul său, cuprinde indivizii componenţi, diferenţiaţi din punct de vedere fenotipic (polifenism) şi
genetic (polimorfism în sens strict) în grupări de indivizi, între care se stabilesc relaţii ce asigură
integralitatea şi elaborarea mecanismelor de autocontrol.
Universalitatea speciei, ca formă de existenţă şi de organizare a materiei vii, a fost postulată
încă de Linnè, în sensul că orice individ aparţine unei anumite specii. În prezent este demonstrat că
orice specie este reprezentată prin una sau mai multe populaţii.
Nivelul biocenotic este reprezentat prin sisteme biocenotice.
Biocenozele, ca şi populaţiile, sunt sisteme biologice suprain-dividuale, alcătuite din
populaţii legate teritorial şi interdependente funcţional. În natură, nici o populaţie, indiferent cărei
specii ar aparţine, nu poate exista de sine stătătoare vreme îndelungată. Datorită rolului diferit şi a
interdependenţei speciilor coexistente într-o biocenoză, diviziunea funcţională a populaţiilor
componente determină dezvoltarea integralităţii biocenozei, respectiv integrarea fiecărei populaţii
în sistemul biocenotic (N. Botnariuc, 1982). Dintre parametrii structurali ai biocenozei, structura
trofică este cel mai important factor care stă la baza interdependenţei activităţii speciilor
componente, ansamblul relaţiilor trofice fiind cel care „leagă” speciile dintr-o biocenoză,
constituind structura trofică a acesteia.
9
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA
Trăsătura fundamentală a biocenozelor o constituie, de altfel, relaţiile interspecifice, care se
desfăşoară pe fondul condiţiilor abiotice ale biotopului, relaţii care se derulează în structura
ecosistemului, asigurându-i homeostazia şi productivitatea.
Nivelul biosferei este reprezentat prin sistemul unic al biosferei, cuprinzând totalitatea
organismelor vii. Fiind inseparabilă, structural şi funcţional de substratul ei abiotic, materia vie este
legată şi integrată circuitului general al elementelor, biosfera constituind zona de interferenţă a
energiilor produse de celelalte straturi terestre.
1.3.1. CLASIFICAREA generală a organismelor vii

Clasificarea organismelor este esenţială pentru oamenii de ştiinţă, constituind totodată o
încercare de a descoperi, reconstitui şi a clarifica filogenia sau istoria evoluţiei unui organism sau a
unui grup de organisme. Aceste încercări constituie o parte a sistematicii sau a studiilor diversităţii
biologice şi a organizării.
Pentru clasificarea organismelor se utilizează doi termeni: taxonomie şi sistematică. Deşi
uzual cei doi termeni sunt utilizaţi ca sinonimi, taxonomia (termen derivat din cuvintele greceşti
taxis=aranjare şi nomos=lege) este ştiinţa principiilor clasificării lumii vii, realizând studiul teoretic
al clasificaţiei zoologice, incluzând bazele, principiile, procedurile şi regulile sale, iar sistematica
reprezintă clasificarea ştiinţifică a animalelor pe baza principiilor enunţate de taxonomie, ea
realizând studiul ştiinţific a diversităţii organismelor vii şi a relaţiilor dintre ele (Dulceanu şi col.,
2000).
Primele clasificări ale organismelor au stabilit existenţa a două mari grupe (regnuri) de
organisme, caracterizate relativ uşor, plante şi animale, diferenţierea dintre acestea realizându-se
pe baza următoarelor trăsături:
- formă şi structură:
- forma este invariabilă la animale, mai variabilă la plante;
- creşterea se face prin schimbarea proporţiilor la animale, în timp ce la plante se face în
general, la capete;
- mediul intern este alcătuit, preponderent, din ioni de sodiu (Na+), la animale; la plante ionii de
sodiu sunt, în general, toxici;
- metabolismul este diferit la cele două mari grupe:
- animalele utilizează ca hrană substanţe organice complexe (obţinute din consumul plantelor sau
al altor animale); sunt organisme heterotrofe; folosesc oxigenul pentru respiraţie, produşii finali
ai metabolismului fiind CO2, H2O şi compuşi de azot (uree, acid uric, amoniac);
- plantele utilizează H2O, CO2 şi substanţe anorganice absorbite pentru fotosinteză; sunt
autotrofe; elimină, ca produşi de metabolism, compuşi organici şi O2;
- mişcarea: este o caracteristică a animalelor, lipsind la plante;
- excitabilitatea: animalele reacţionează rapid la acţiunea stimulilor din mediu, având sistem
nervos, în timp ce plantele nu au sistem nervos, reacţionează lent şi doar la unii stimuli.
Împărţirea organismelor în cele două regnuri (Vegetal şi Animal), introdusă la mijlocul sec.
XVIII, de către Carolus Linaeus, a fost prevalentă şi utilizată timp de peste 200 de ani, dar a avut în
mod evident şi câteva probleme majore, incluzând clasificarea ambiguă a unor organisme (protiste,
fungi, procariote):
- organismele unicelulare, cu membrana celulară subţire, autotrofe, au fost considerate animale;
- fungii, organisme heterotrofe, dar fără mişcare au fost consideraţi plante;
- bacteriile au fost iniţial încadrate în regnul animal, apoi în regnul vegetal.
Dezvoltarea cunoştinţelor de biologie celulară şi genetică a făcut posibilă propunerea altor
sisteme de clasificare a vieţuitoarelor. A fost stabilită astfel, existenţa a două tipuri fundamentale de
celule, iar toate organismele aparţin unuia sau altuia dintre aceste tipuri: procariot şi eucariot.
10
Biologie animală
Tabel 1
Diferenţe dintre procariote şi eucariote
Procariote Eucariote
Perete celular prezent, cu structură Perete celular prezent sau absent (la
rigidă; peretele este alcătuit din animale); peretele este alcătuit din
substanţe uzuale: lipozaharide, chitină - la fungi, sau celuloză la
lipoproteine algele verzi şi la plantele superioare
Membrana celulară lipsită de plasti- Membrana celulară plastică, permite
citate (funcţionează ca o barieră pentru trecerea bidirecţională a unor
particulele macromoleculare) particule mari (endo- şi exocitoză)
Citoplasma are aspect de gel, fără Citoplasma, din starea de gel, trece
curenţi intracitoplasmatici în starea de soluţie şi invers; prezintă
curenţi intracitoplasmatici
Nucleul nu are formă caracteristică; nu Nucleul este tipic, cu nucleol(i),
are membrană nucleară membrană nucleară dublă şi pori
Materialul genetic este reprezentat de o Materialul genetic este reprezentat de
moleculă mică de ADN (nelegată cu numeroase molecule de ADN,
histone) complexate cu histone (cromozomi, în
număr constant)
Fotosinteza şi respiraţia au loc la Fotosinteza (acolo unde există) şi
suprafaţa membranei celulare respiraţia au loc la nivelul unor
structuri specializate (cloroplaste şi
mitocondrii)
Sexualitatea este rară Sexualitatea este frecventă
Pe baza stabilirii celor două tipuri fundamentale de celule, în 1969, ecologistul american
Robert H. Whittaker instituie un sistem de clasificare cu 5 regnuri: Monera (procariote), Protista /
Protoctista (protiste unicelulare, pluricelulare şi coloniale), Plantae (plante multicelulare
fotoautotrofe cu perete celular celulozic), Fungi (multicelulare, imobile, chemoautotrofe cu un mod
de reproducere şi ciclu vital unice) şi Animalia (animale multicelulare, mobile, chemoautotrofe, cu
celule fără perete celular).
Acest sistem a fost şi este încă larg utilizat, de peste trei decenii. Totuşi, actualmente se
încearcă a se institui un sistem care este, în general, considerat a fi cel mai bun. Acest nou sistem
introduce un taxon superior regnului, respectiv Domeniul. După acest nou sistem, viul consistă în 3
domenii: Bacteria, Ar-chaea şi Eukarya. Această nouă clasificare a fost impusă de descoperirea
grupului Archaea, cel mai vechi grup de bacterii, iniţial încadrat în regnul Monera (în sistemul lui
Whittaker), dar foarte diferit de acesta, fiind necesară constituirea unui nou domeniu, de sine stătător.
Eucariotele (Eukarya) sunt divergente din Archaea şi constituie cel de-al treilea domeniu,
cuprinzând regnurile Protista, Fungi, Plantae şi Animalia, considerate de mulţi autori, monofiletice.
11
Tabel 2
Sisteme de clasificare generală a organismelor
Tip
funda- PROCARIOTE EUCARIOTE
mental
- unicelulare; - uni / multi - multicelulare - multi / - multi /
- fisiune binară, coloniale; - sexuat/asexuat unicelulare unicelulare
transformare, - asexuat- - heterotrofie; - sexuat / - sexuat /
transducţie / mitoză; - ingestie asexuat asexuat
conjugare; - sexuat- - heterotrofie - autotrofie
-autotrofe meioză ; - fotosinteză
(foto/chemo); - heterotrofie,
- heterotrofe absorbţie sau
(foto/chemo); fotoautotrofie
REGNURI
(după MONERA PROTISTA ANIMALIA FUNGI PLANTAE
Whitaker)
BACTERIA
DOMENII EUKARYA
ARCHAEA
O mare parte a cercetării ştiinţifice continuă să meargă în direcţia descoperiri de noi

argumente despre şi în favoarea (sau împotriva) acestui sistem de clasificare.
Clasificările clasice utilizează un număr variabil de metode din care derivă direct clasificarea
unui organism. Pe lângă acestea, consideraţiile anatomice (incluzând structurile omoloage), biologia
moleculară, au devenit puternice instrumente care contribuie la stabilirea poziţiei sistematice a unui
organism prin oferirea de noi căi şi mijloace de comparare a proteinelor şi analiza ADN-ului şi
ARN-ului.
Pe baza cercetărilor moderne, actualmente sunt recunoscute cinci regnuri, în lumea vie:
Monera, Protista, Animalia, Plantae, Fungi, cu următoarele caracteristici generale:
Regnul Monera:
- încadrează procariote unicelulare, izolate sau coloniale;
- nutriţia este absorbtivă, metabolismul fotosintetic sau chimiosintetic;
- reproducerea se realizează prin diviziune asexuată, mai rar prin înmugu-rire; rar se întâlnesc
fenomene de sexualitate;
- sunt imobile sau mobile, cu ajutorul unor flageli simpli;
- include algele albastre-verzi şi bacteriile.
Regnul Protista:
- încadrează eucariote unicelulare, izolate sau coloniale;
- nutriţia se realizează prin absorbţie, ingestie, fotosinteză sau combinaţii ale acestora;
- reproducerea este asexuată sau sexuată;
- sunt imobile sau mobile, prin organite de mişcare (flageli, cili, pseudopode);
- include protofitele şi protozoarele.
Regnul Plantae:
- include eucariote multicelulare, cu peretele celular celulozic, frecvente vacuole în citoplasmă şi
pigmenţi fotosintetici în plastide;
- nutriţia consecutiv fotosintezei;
- sunt imobile;
- reproducerea este sexuată, cu cicluri de generaţii alternative, haploide şi diploide;
- include metafitele.
Regnul Fungi:
- include eucariote multinucleare, cu nuclei dispersaţi într-un sinciţiu micelial, acoperit de un
perete celular, adesea septat;
- nu prezintă plastide şi pigmenţi fotosintetici;
- nutriţia este de tip absorbtiv;
- sunt imobile;
- prezintă cicluri reproductive, incluzând procese sexuate şi asexuate;
- include ciupercile.
12
Biologie animală
Regnul Animalia:
- cuprinde eucariote pluricelulare, fără perete celular, fără plastide şi fără pigmenţi fotosintetici;
- nutriţia se realizează prin ingestie (rar absorbţie), cu digestie într-o cavitate digestivă internă;
- prezintă motilitate datorită unor fibre contractile;
- reproducerea este sexuată;
- include metazoarele.
1.3.2. Principii de sistematică
Numărul de specii de animale cunoscute în prezent este de aproximativ 1,5 mil. Această
imensitate a lumii vii a necesitat denumirea, ordonarea şi clasificarea ei, inclusiv adoptarea unei
nomenclaturi unice pentru organismele vii, recunoscută de toţi specialiştii.
Nomenclatura binomială utilizată şi în prezent, a fost introdusă de Charles Linee (suedezul
Carolus Linnaeus) în ‘‘Sistema naturae’’ (ed. X, 1758). În acest sistem, fiecare specie prezintă un
nume dublu, latin sau latinizat: primul termen denumeşte genul (se scrie cu majusculă), iar al doilea
termen defineşte specia (ex. Homo sapiens - pentru om, Canis lupus - pentru lup). Numele de gen
corespunde unui grup de specii strâns înrudite. Numele de specie aparţine unei singure specii dintr-
un gen.
Regulile pentru denumirea ştiinţifică a animalelor, stipulate în ‘‘Code of Zoological
Nomenclature’’, impun ca unei specii să-i fie atribuit un singur nume ştiinţific şi reciproca; două
specii nu pot avea acelaşi nume.
Sistemele de ordonare (clasificare) a vieţuitoarelor au prezentat evoluţii diferite, conform
stadiului de cunoaştere şi diferitelor criterii utilizate (morfologice, structuri speciale, fiziologie,
reproducere ş.a.). Numărul şi complexitatea taxonilor (categorii sistematice sau unităţi taxonomice)
s-au schimbat semnificativ de-a lungul timpului.
În clasificarea actuală a animalelor există şapte unităţi taxonomice, cu valoare şi semnificaţie
diferite, dispuse într-o anumită ierarhie:
- Regn;
- Phylum (Încrengătură);
- Clasă;
- Ordin;
- Familie;
- Gen;
- Specie.
Sunt acceptate, de asemenea, şi categorii intermediare, notate cu prefixul supra-
(Supraclasă, Supraordin, Suprafamilie etc.) sau sub- (Subclasă, Subordin, Subfamilie etc.), categorii
care permit aprecierea mai precisă a diferitelor grade de înrudire între grupe.
Specia este singura categorie definită în termeni precişi: o populaţie sau grupe de populaţii
naturale care se pot încrucişa între ele şi sunt izolate reproductiv de alte populaţii asemănătoare.
Toţi indivizii speciei sunt derivaţi dintr-un strămoş comun, se pot reproduce între ei şi dau naştere la
urmaşi asemănători părinţilor.
Genul grupează speciile cu trăsături comune importante.
Familia cuprinde mai multe genuri apropiate. Totalitatea familiilor de acelaşi tip formează
ordinul, iar ordinele asemănătoare sunt grupate în clase. În sfârşit, clasele sunt grupate în
încrengături (phylumuri) iar mai multe încrengături formează un regn.
Sistematica nu este o ştiinţă statică, ea evoluând în funcţie de descoperirile efectuate.
Numărul de specii de animale, plante şi microorganisme descrise continuă să crească, astfel încât se
impune din timp în timp revizuirea categoriilor taxonomice de către specialişti. În ultimii ani,
cercetările asupra materialului genetic extranuclear au dus la reconsiderarea poziţiei taxonomice a
multor categorii de vieţuitoare. Din acest motiv, se întâmplă adesea ca denumirile ştiinţifice şi
13
rangul taxonomic sau poziţia sistematică să cunoască modificări în timp, în funcţie de deciziile
specialiştilor reuniţi în congrese de specialitate.
14
rangul taxonomic sau poziţia sistematică să cunoască modificări în timp, în funcţie de deciziile
specialiştilor reuniţi în congrese de specialitate.
14
Biologie animală
CAPITOLUL 2
Încrengătura PROTOZOA
2.1. Caracteristici generale ale protozoarelor
Protozoarele (gr.protos=primul, zoon=animal) sunt organisme microsco-pice
unicelulare eucariote, cu unul sau mai mulţi nuclei, solitare sau coloniale. Sunt
protiste animale, fiind heterotrofe, lipsite de clorofilă. Se cunosc ≈35.000 specii.
Protozoarele au dimensiuni variabile, cuprinse la majoritatea între 10-20
µm, dar pot ajunge şi la dimensiuni mai mari (ex. Amoeba proteus, 500-600µm,
Stentor polymorphus, 1000-3000 µm, foraminiferele fosile, 10-12 cm). Cele mai
mici protozoare (ex. Theileria parva) măsoară 1-2,5 µm.
Caracteristica protozoarelor este faptul că celula conservă toate
potenţialităţile speciei căreia aparţin, realizând funcţiile organice specifice unui
organism (hrănire, mişcare, reproducere etc.), prin organite proprii (organite
contractile, scheletice, locomotorii, excretorii etc.).
2.1.1. Organizarea protozoarelor

Protozoarele sunt organisme unicelulare eucariote, cu nucleu şi
protoplasmă, conţinând organite şi incluziuni citoplasmatice, structura celulară
fiind adesea completată de prezenţa diferitelor organite locomotorii.
Un protozoar este reprezentat de o celulă, alcătuită dintr-o membrană
subţire, citoplasmă, unul sau mai mulţi nuclei, şi componente plasmatice şi
paraplasmatice.
Membrana celulară este formată din câteva straturi de macromole-cule
superficiale, orientate perpendicular pe suprafaţa celulei. La unele ciliate,
membrana poate fi groasă şi rigidă, în alte cazuri (protozoare parazite) ea este
puternic încreţită. La numeroase protozoare, celula prezintă şi o altă membrană, un
veritabil “schelet extern” (exoschelet), formând un înveliş chitinos, calcaros, silicos
sau gelatinos, care înconjoară şi protejează celula.
Citoplasma, transparentă cu o consistenţă fluidă sau gelatinoasă, este
diferenţiată în ectoplasmă, hialină, dispusă la periferie şi endoplasmă, granulară,
dispusă central. Este constituită dintr-un un amestec de albumine, grăsimi şi
hidraţi de carbon.
Ultrastructural, citoplasma este înconjurată de o membrană foarte subţire,
plasmalema, căptuşită uneori la interior, de alte straturi membranale, ansamblul
constituind o peliculă, adesea dublată de microtubuli subpeliculari; microtubulii au
rol în locomoţie şi participă la formarea citoscheletului.
21
În citoplasmă se găsesc constituenţi plasmatici (organite celulare) şi

paraplasmatici (incluziuni).
Organitele pot fi:
- membranare: ♦mitocondrii, cu rol în producerea energiei; ♦aparat Golgi, cu rol
în stocarea, repartizarea şi transformarea majorităţii substanţelor; ♦reticul
endoplasmatic, ce funcţionează ca citoschelet şi asigură sinteza şi circulaţia
intracelulară; prezintă pe suprafaţă ribozomi (granulele lui Palade), bogaţi în
ARN, cu rol în sinteza proteinelor; ♦centrozomul (doi centrioli), cu rol în
diviziunea celulară - mitoză; ♦vacuole pulsatile (contractile), cu rol excretor şi
osmoreglator; ♦corpi bazali (kinetosom, blefaroplaşti) anexaţi fiecare la un
organit locomotor; ♦uneori un axostil, derivat din centrioli;
- fibrilare (organite locomotorii): ♦cili, ♦flageli şi structuri asociate (kineto-som,
blefaroplast - la flagelate, corpuscul bazal - la ciliate) şi ♦pseudopode.
Flagelii prezintă o teacă externă şi o axonemă centrală, constituită din doi
microtubuli centrali şi 9 dublete periferice
Cilii au aspectul unor mici flageli şi, în general, sunt foarte numeroşi, fiecare
având anexat câte un mic kinetosom.
Pseudopodele sunt expansiuni citoplasmatice temporare.
Sporozoarele prezintă, în unele stadii extracelulare, un aparat apical, cu
structură complexă.
Incluziunile sunt reprezentate de vacuole digestive, care servesc la
digestie şi vacuole paraplasmatice, care conţin substanţe de rezervă sau produşii
de secreţie.
Nucleul la protozoare (de tip eucariot) poate fi unic sau multiplu, sferic sau
eliptic. Este alcătuit din membrană nucleară cu pori, citoplasmă nucleară
(cariolimfă), filamente de cromatină (din care în timpul diviziunii se organizează
cromozomii. La interior prezintă ♦fie un endozom sau cario-zom (corpuscul cu
coloraţie Feulgen negativă, fiind constituit din ARN), care nu dispare în timpul
mitozei, ♦fie unul sau mai mulţi nucleoli adevăraţi (de asemenea Feulgen negativ)
care dispar în timpul mitozei. La ciliate există doi nuclei, cu structură aparent
omogenă: un macronucleu poliploid (cu rol trofic – sinteză de proteine) şi
micronucleu diploid, cu rol în mitoză.
22
Biologie animală
2.1.2. Biologia protozoarelor

Protecţia protozoarelor este asigurată de ectoplasmă, care are rol de
citoschelet.
Nutriţia. La protozoare, absorbţia alimentelor se realizează prin mai
multe modalităţi:
• prin transport activ al substanţelor dizolvate în mediu, cu traversarea
peretelui celular;
• prin fagocitoză, constând în ingestia de particule solide (cu intervenţia
pseudopodelor, în cazul amoebelor), rezultând fagozomi, care apoi fuzionează cu
lizozomii primari dând lizozomi secundari sau fagolizozomi;
• prin pinocitoză, prin care se realizează ingestia picăturilor lichide minuscule.
Ultimele două modalităţi se realizează fie într-un punct oarecare de la
suprafaţa protozoarului, fie în zone specializate, cum ar fi microporul la
sporozoare (care este o mică invaginaţie a peretelui, cu subţierea lui), citostomul (cu
dimensiuni mai mari) la ciliate şi flagelate sau invaginările pungii flagelare a
tripanosomelor.
Unii cataboliţi rezultaţi în urma digestiei, sunt în final eliminaţi prin
exocitoză.
La protozoare nutriţia îmbracă aspecte diferite. Astfel, se pot distinge
următoarele tipuri de nutriţie:
- tipul autotrof (gr.autos=el însuşi; trophe=hrană): este întâlnit la unele protozoare
flagelate libere (cu clorofilă în plastide), care îşi sintetizează singure substanţele
organice de care au nevoie, din apă şi săruri minerale, în prezenţa luminii;
- tipul heterotrof (gr.heteros=diferit; trophe=hrană), este întâlnit la protozoare care îşi
procură hrana din substanţe organice gata sintetizate; se întâlnesc mai multe
subtipuri:
- fagotrof: hrana este înglobată prin fagocitoză, cu ajutorul unor organite
specifice (pseudopode, flageli, cili) sau a unei guri diferenţiate (citostom), la
rizopode şi ciliate;
- osmotrof: nutrimentele sunt absorbite prin osmoză (traversarea membranei) -
la protozoarele parazite (sporozoare, flagelate);
- mixotrof: la lumină hrănirea este autotrofă, iar la întuneric, heterotrofă
(Euglena viridis la întuneric se hrăneşte cu bacterii, alge şi substanţe
organice).
Respiraţia se realizează pe toată suprafaţa celulei şi prin intermediul
vacuolei contractile.
Excreţia se efectuează prin difuzie simplă prin membrana celulară sau cu
ajutorul vacuolelor contractile (pulsatile), care au şi rol osmoreglator.
23
Locomoţia este realizată, la majoritatea grupelor de protozoare, prin

organite locomotorii, ca:
- pseudopode: expansiuni citoplasmatice de formă lobată (amibe) sau
reticulate (foraminifere), care au rol şi în hrănire;
- flageli: filamente lungi, mobile, situate la partea anterioară a protozoarului,
care prin mişcarea lor asigură deplasarea;
- cili vibratili: filamente, fine, mobile dispuse pe suprafaţa corpului în rânduri
regulate;
- membrane ondulante, rezultate din contopirea mai multor cili.
La unele protozoare (sporozoare), locomoţia este asigurată prin contracţiile
protozoarului în ansamblu sau mişcări de „glisare”/alunecare, produse sub
acţiunea microtubulilor submembranali.
Reproducerea. Există două tipuri de reproducere: reproducere asexuată şi
sexuată. Stadiul “adult” al protozoarelor, capabil de reproducere se numeşte
trofozoit.
Reproducerea asexuată se realizează prin:
! bipartiţie simplă (diviziunea nucleului prin mitoză, urmată de diviziunea
citoplasmei); în general, diviziunea se face numai în plan longitudinal, excepţie la
ciliate, unde se face transversal;
! înmugurire internă, observată la diverse sporozoare şi constă în înmugurirea
de celule fiice la interiorul unei celule mame care este apoi distrusă; celulele fiice
rezultate pot fi două (endodiogenie), sau numeroase (endopoligenie);
! schizogonie (diviziune multiplă, merogonie) - constă în diviziuni multiple ale
nucleilor cu transformarea trofozoitului în schizont, urmată de diviziuni
citoplasmatice şi în final endodiogenie, care dublează celulele astfel formate;
celulele fiice multiple care sunt apoi eliberate, se numesc merozoiţi sau schizozoiţi.
Reproducerea sexuată se poate face prin gametogonie sau conjugare.
! Gametogonia reprezintă procesul prin care trofozoitul se transformă în
gamont (gametocit ce va da unul sau mai mulţi gameţi). Fuziunea gameţilor dă
naştere la un ou sau zigot. În funcţie de caz se poate întâlni: • izogamie (când cei
doi gameţi care fuzionează sunt identici structural) sau • anizogamie (când cei doi
gameţi sunt diferiţi, ceea ce permite distingerea de macro- şi microgameţi).
Adesea la sporozoare, la primele diviziuni ale zigotului, are loc reduce-rea
cromatică, rezultând trofozoiţi haploizi. Uneori, fecundarea este urmată de diviziuni
repetate asexuate, care conduc la producerea de „spori” (sporogonie).
! Conjugarea este întâlnită mai ales la ciliate şi constă în apropierea a doi indivizi
între care are loc schimbul de material genetic, urmat apoi de apariţia a două forme
tinere. Au fost descoperite, actualmente, fenomene asemănă-toare şi la Flagelate
(Trypanosoma sp., Leishmania sp.).
24
Biologie animală
Reproducerea la protozoare poate fi:

- asexuată (prin diviziune binară), întâlnită la unele flagelate şi unele sarcodine, prin
care organismul se separă, prin mitoză, în două organisme egale (bipartiţie, ex.
Amoeba spp.) sau inegale (înmugurire, ex. Euplotes spp.);
- asexuată şi sexuată, la numeroase specii de protozoare existând o alternanţă
între cele două moduri de reproducere; se disting astfel:
- faze asexuate (schizogonie), care, prin diviziune multiplă, conduce la
formarea de schizozoiţi (merozoiţi) în interiorul unui schizont;
- faze sexuate (gametogonie) care asigură producerea de gameţi (masculini şi
feminini) de către gamonţi.
Pe lângă forma vegetativă, care se hrăneşte şi se reproduce, protozoarele
prezintă şi forme de rezistenţă, care le asigură diseminarea şi le protejează faţă de
uscăciune. Apariţia lor este adesea însoţită de diviziunea parazitului şi poate fi deci
considerată un fenomen de reproducere. Există două forme de rezistenţă a
protozoarelor: chisturi şi spori.
! Chisturile se formează prin producerea de către protozoarul însuşi a unei
membrane groase ce îl înconjoară în totalitate. Ele pot să formeze un ookist
(pornind de la celula ou) sau chist vegetativ, pornind de la trofozoit. Închistarea
este întâlnită la unele protozoare, în condiţii externe nefavorabile (secetă, variaţii
termice, modificări ale chimismului mediului). Protozoarul se deshidratează, îşi
micşoreaza volumul, îşi reduce organitele specializate, se reduce metabolismul şi
secretă un înveliş rezistent, puţin permeabil, conferindu-i rezistenţă faţă de
condiţii dificile de mediu; la unele protozoare (ciliate), chistul poate rezista şi
până la 38 de ani.
! Sporii sunt elemente de rezistenţă, cu perete gros, care se formează în
interiorul unui protozoar (ex. oochisturi coccidiene); formarea lor poate însoţi o
multiplicare asexuată (sporogonie).
2.1.3. Ecologia protozoarelor

Rolul ecologic al protozoarelor în biosferă este foarte important. Prin
numărul lor imens, protozoarele din bazinele mari reprezintă o verigă importantă
în numeroase lanţuri trofice, iar în calitate de consumatori de cadavre, participă în
procesul de autopurificare. Între protozoare şi alte organisme există diferite relaţii
ecologice (simbioză, comensalism, parazitism, prădătorism).
Grupe ecologice de protozoare:
- forme libere
Cele mai multe protozoare au o viaţă liberă, trăind în medii acvatice sau în
soluri umede: majoritatea sunt marine (Radiolari - în plancton, Foraminifere - în
25
bentos, Dinoflagelate), existând şi unele protozoare de apă dulce (Heliozoare, Amibe,

Euglene, Ciliate), care trăiesc în diferite tipuri de ape, fiind astfel indicatori biologici.
Unele specii trăiesc la suprafaţa gheţii sau a zăpezii (Chlamydomonas nivalis).
Protozoarele libere sunt: autotrofe (Euglena), heterotrofe (se hrănesc cu alge) sau
prădătoare (se hrănesc cu protozoare, larve de metazoare), contribuind la creşterea
biomasei în diferite biocenoze.
- forme simbionte
Cel mai cunoscut exemplu îl reprezintă flagelatele hypermastigine care trăiesc
în simbioză cu termitele (insecte xilofage – consumatoare de lemn): flagelatele
găsesc în termite adăpost şi hrană, iar termitele utilizează enzimele celulozolitice,
produse de către flagelate, în digerarea celulozei cu care se hrănesc.
Un exemplu asemănător îl constituie protozoarele simbionte (specii ale
genurilor Diplodinium, Epidinium, Isotricha - protozoare ciliate din fam.
Ophryoscolecidae) din prestomacele rumegătoarelor, cu implicaţii în fiziologia
digestiei animalelor gazdă.
Infuzorii care trăiesc în compartimentele gastrice ale rumegătoarelor, deţin în echipamentul lor
enzimatic celulaza şi celobiaza, contribuind cu aceste enzime la degradarea celulozei în produşi mai
simpli, care pot fi descompuşi, apoi, de către enzimele rumegătoarelor. În acest fel, microsimbionţii
se hrănesc şi contribuie la utilizarea furajelor vegetale de către animale. În plus, aceşti micro-
simbionţi mai au şi alte roluri: absorb glucidele convertindu-le în amidon, stochează glicogenul,
sintetizează vitaminele complexului B şi o serie de aminoacizi, folositoare animalului gazdă. Se
apreciază că numărul infuzorilor poate ajunge până la 1.000.000 indivizi/cm3 de conţinut stomacal.
- forme comensale, întâlnite în tubul digestiv al diferitelor specii de animale:
flagelatul Chilomastix gallinarum trăieşte în intestinul subţire al galinaceelor,
hrănindu-se cu bacterii, fungi, resturi intestinale, fără să dăuneze speciei gazdă;
ciliatul Balantidum coli este comensal în intestinul gros la porc, şobolan, maimuţă;
rhizopodul Entamoeba histolytica se întâlneşte la om, câine, pisică, rozătoare de
laborator, cu localizare în intestinul gros. În toate aceste trei cazuri, statutul de
„comensal” are un caracter temporar, constituind o rezultantă variabilă în funcţie de
potenţialul reactiv al partenerilor; în anumite circumstanţe (modificarea
chimismului intestinal datorită consumului în exces de glucide de către gazdă,
dezechilibre alimentare, scăderea imunităţii) aceste relaţii comensale evoluează spre
parazitism; dinamica în timp a acestor relaţii se caracterizează prin oscilaţii ce
depind de interferenţa factorilor interni cu cei externi;
- forme detritivore, descompunătoare, care descompun materia organică
prin procese de mineralizare a acesteia;
- forme parazite: numeroase protozoare sunt parazite, producând parazitoze
grave - unele flagelate, ciliate, reprezentanţii claselor Sporozoa, Microspora,
Mixozoa. Clasa Sporozoa cuprinde exclusiv specii parazite.
26
Biologie animală
2.2. Sistematica protozoarelor

Clasificarea traditională a protozoarelor s-a facut pe baza organitelor de
mişcare şi a caracteristicilor ciclului de dezvoltare. Astfel, clasificarile traditionale
includeau protozoarele în 5 subîncrengături; actualmente, însă, taxonomia
acestora este mult mai complexă, având la bază descoperirile de biologie
moleculară și elemente de filogenie. Totuși, pentru simplitate și în scop didactic,
vor prezentate grupele majore de protozoare tradiționale, cu menționarea în note
de subsol, a clasificării actuale a celor mai importante dintre ele.
I. Sarcomastigophora (Rhizoflagelata): cuprinde protozoare cu flageli
şi/sau pseudopode:
1. Clasa Mastigophora (Flagelata): protozoare cu unul sau mai mulţi
flageli, cuprinse în două grupuri:
- grupul Phytomastigophora (numite şi flagelate verzi): protozoare cu 1-2
flageli, rareori 4, care conţin pigmenţi (clorofilă şi mai multe tipuri de xantofile)
în cromoplaşti; pot fi autotrofe, saprozoice, holozoice; se reproduc asexuat;
unele prezintă fenomene de sexualitate; majoritatea trăiesc liber în ape,
constituind verigi importante în lanţurile trofice din bazinele pelagice; cele mai
cunoscute sunt genurile: Euglena, Astasia, Phacus, Chlamydomonas,
Blastodinium, Noctiluca (formă planctonică marină, fosforescentă);
- grupul Zoomastigophora: protozoare cu 2 sau mai mulţi flageli; unele pot
prezenta şi pseudopode; sunt lipsite de culoare, heterotrofe (holozoice sau
saprozoice); unele sunt libere(, majoritatea, însă, sunt parazite. Exemple:
♦genul Trypanosoma are diferite specii parazite în sânge la peşti, amfibieni,
reptile, păsări, mamifere sau la nivelul organelor genitale. Cele mai cunoscute
specii: T. gambiense - în sânge la om, provoacă boala somnului, având ca vector
musca tse-tse (Glossina palpalis, G. morsitans, G. tachinoides); T. equiperdum -
în aparatul genital la solipede;
♦genul Leishmania – cu specii localizate în ficatul, splina, pielea şi mucoase la
om şi mai multe specii de animale;
♦Trichomonas, cu specii cu localizare în aparatul genital (T. vaginalis la femeie;
T. genitalis bovis la bovine) şi specii cu localizare digestivă (T. gallinae, T. suis,
T. equi);
♦Giardia intestinalis în intestin la om şi animale;
♦Ichthyobodo necator (sin. Costia necatrix) pe tegument la peşti.
2. Clasa Sarcodina cu două subclase: Rhizopoda şi Actinopoda.
a) Subclasa Rhizopoda: protozoare cu corp deformabil, fără simetrie sau cu
simetrie radiară; prezintă prelungiri - pseudopode, filiforme, lobate sau ramificate
ca nişte rădăcini; au nutriţie holozoică, ingerând hrană lichidă sau solidă;
27
reproducerea se face asexuat, prin diviziune binară, sau sexuat (la foraminifere).
Din această clasă fac parte amibele, testaceele şi foraminiferele.
- amibele:
♦Amoeba proteus, specie comună, întâlnită în apele dulci;
♦Entamoeba hystolitica trăieşte în intestin la câine, pisică, om, ca şi comensal,
dar, în anumite condiţii, poate deveni parazit;
- testacee: au corpul acoperit de un ţesut pseudochitinos, rezistent şi cu un
singur orificiu (pseudostom sau pilom); majoritatea sunt de de apă dulce. Ex:
♦Arcella vulgaris - cu membrană pseudochitinoasă, ♦Difflugia oblonga - cu
membrana întărită cu corpuri străine provenite din apă (diatomee, fire de nisip);
- foraminifere: protozoare cu corpul acoperit cu un ţest membranos sau
chitinos, cel mai adesea din carbonat de calciu, majoritatea speciilor fiindt marine.
Ex: ♦Lagena hispida - are cochilie alungită (cu gât ca o sticlă); ♦Spirulina -
cochilie cu mai multe cămăruţe dispuse în linie dreaptă, ca mărgelele;
♦Globigerina bulloides, ♦Numulites cumingi - au cochilie cu mai multe camere,
dispuse în spirală.
b) Subclasa Actinopoda: include sarcodine care se caracterizează prin
prezenţa unor pseudopode foarte fine, filiforme, dispuse radiar, ieşind dintr-un
ţesut central; cuprinde radiolari, acantari şi heliozoare:
- radiolarii: au spiculi silicioşi şi capsulă centrală chitinoasă; sunt specii
marine, majoritatea planctonice. Ex: ♦Stylosphaera, ♦Hexalonche, ♦Sphaerozoum;
- heliozoarele: au organizare internă simplă (nu au cap-sulă centrală), schelet cu
spiculi silicioşi şi pseudopode fine, radiare, având, în general formă sferică; trăiesc
în ape dulci. Ex. ♦Actinosphaerium eichhorni.
II. Subîncrengătura Apicomplexa (Sporozoa) cuprinde exclusiv

protozoare parazite, în celule, ţesuturi sau diverse
organe, atât la nevertebrate, cât şi la vertebrate;
structura corpului este simplificată, neavând
organite de mişcare (gameţii masculini pot
prezenta flageli, iar unele stadii intracelulare,
pseudopode); nutriţia, la majoritatea, se realizează
prin absorbţie; sporozoarele prezintă, în unele stadii
(în general la formele extracelulare mobile) un
complex apical (aparat apical) caracteristic (destinat
pătrunderii în celulele şi ţesuturile gazdei),
observabil doar prin microscopie electronică, de Fig. 2.1. Complexul apical
unde şi altă denumire a clasei, de Apicomplexa. la sporozoare
(după Bussiéras şi Chermette)
28
Biologie animală
Complexul apical (schema 2.1) este alcătuit din: ♦inel polar, dispus anterior; ♦conoid, de formă
tronconică, constituit din 6-8 fibre spiralate (poate lipsi la unele grupe – Hematozoare); ♦rhoptrii, ele-
mente alungite, în formă de măciucă, de 0,3-0,5 µm, în număr par (2-8, în funcţie de specie), având
rol secretor (produc enzime proteolitice utilizate la pătrunderea în celule); ♦microneme, formate din
mici elemente tubulare, ce prezintă numeroase circumvoluţiuni în partea anterioară şi ♦microtubuli
subpeliculari ce poartă inelul polar şi dublează pelicula până în regiunea nucleului.
Sporozoarele au ciclul biologic complex, cu faze asexuate şi sexuate, la care
apare şi stadiul de spor (de unde, vechea denumire a clasei de Sporozoa).
În această clasă sunt încadrate gregarinele, coccidiile şi hemosporidiile:
- gregarinele: sunt sporozoare parazite la nevertebrate, în intestin sau în
cavitatea generală. Ex: ♦Gregarina blattarum trăieşte în intestinul gândacului de
bucătărie; ♦Monocystis agilis, în veziculele seminale la diferite specii de râme (de
ex. Lumbricus terrestris);
- coccidiile: sunt sporozoare parazite în diverse celule şi organe la vertrebrate.
Ex: ♦Eimeria sp., ♦Sarcocystis, ♦Toxoplasma, sporozoare în a căror dezvoltare
se întâlnesc fazele de schizogonie, gametogonie (cu microgamont ce dă
numeroşi gametociţi) şi sporogonie (cu formare de sporozoiţi conţinuţi în
oochisturi şi/sau sporochisturi);
- hemosporidiile: sunt protozoare parazite intracelular, cu ciclul dixen (cu
două gazde), faza sexuată realizându-se într-un artropod hematofag, iar faza
asexuată, în hematiile vertebratelor. Ex: ♦Plasmodium falciparum produce
paludismul sau malaria la om; este transmisă de ţânţari (femele) din genul
Anopheles; ♦Babesia spp., ♦Theileria spp., ambele parazitează în diferite elemente
figurate ale sângelui (hematii, limfocite) la mamifere; sunt transmise de căpuşe
Ixodidae.
III. Subîncrengătura Ciliata (Ciliophora) încadrează protozoare cu
structura cea mai complexă şi divers specializată, cu dimensiuni variabile (1µm - 3
mm) şi cili vibratili, care se mişcă ritmic, coordonat. Cilii, prevăzuţi la bază cu un
kinetosom sau corp bazal, sunt uneori uniţi în membranele sau cirri; aranjamentul
cililor poate varia.
Ciliatele prezintă: o membrană („cuticulă”), în general întreruptă în dreptul
citostomului („gură”), care este situat frecvent în fundul unui peristom; citostomul
este înconjurat adesea de o franjă adorală (formată din cili şi membranele) cu
dispoziţie helicoidală; 2 nuclei, un micronucleu, mic, dens, diploid, cu rol în
reproducere şi un macronucleu, voluminos, granulos, poliploid, responsabil de
viaţa vegetativă. Conţin 2 nuclei: un micronucleu cu rol în reproducerea sexuată şi
un macronucleu, cu rol metabolic (în controlul metabolismului şi dezvoltării
celulare).
29
La majoritatea speciilor, hrănirea este holozoică. Reproducerea se

realizează asexuat, prin diviziune (bipartiţie) transversală, şi sexuat, prin
conjugare. Ciliatele se pot reproduce asexuat şi sexuat: reproducerea asexuată are
loc prin diviziune binară transversală (mitoză), cu dublarea cromozomilor din
micronucleu şi simpla alungire a macronucleului; reproducerea sexuată se
realizează prin conjugare (schimb de micronuclei). În populaţiile tinere se
observă îndeosebi bipartiţii, în timp ce în populaţiile mai vechi se observă
conjugări, care par să întinerească indivizii.
Foarte multe ciliate prezintă chişti de rezistenţă: când condiţiile de mediu
devin nefavorabile, trofozoitul elaborează o membrană protectoare, transformându-se
în formă de rezistenţă - chist.
Majoritatea speciilor de ciliate trăiesc libere în natură, cel mai frecvent în
apele dulci, puţine sunt marine sau terestre. Unele trăiesc în simbioză în
prestomacele rumegătoarelor sau în intestinul gros la ecvine. Câteva specii sunt
parazite.
Ordinul Holotricha grupează protozoare cu cili numeroşi, de un singur tip,
răspândiţi uniform pe tot corpul. Ex. ♦Paramaecium caudatum, ♦Didinium spp. -
infuzori comuni în ape dulci stagnante şi în infuzii; ♦Ichtyophthyrius multifilii
(numit şi „păduche de peşte”) - parazitează în tegumentul peştilor dulcicoli, pe
branhii, înotătoare, spoliind ţesuturile; determină boala „grişului” la peşti.
Ordinul Spirotricha: cuprinde specii la care cilii din jurul peristomului sunt
mai mari, delimitând o zonă adorală (franj adoral), răsucită în spirală, de la
dreapta la stânga. Exemple:
- subord. Heterotricha: ♦Stentor polymorphus, ciliat liber, întâlnit în ape dulci;
♦Balantidium coli, comensal, potenţial parazit, trăieşte în intestinul gros la om,
porc, câine sau şobolan.
- subord. Oligotricha reuneşte infuzori cu aspect caracteristic, care trăiesc în
simbioză cu diferite organisme (se găsesc în prestomacele rumegătoarelor); au cili
foarte puţini sau deloc. Din fam. Ophryoscolecidae, menţionăm pe Ophryoscolex
caudatus, Entodinium caudatum, Cyclopostium bipalmatum, infuzori foarte
frecvenţi în prestomacele rumegătoarelor, unde, împreună cu alte specii, formează
populaţii foarte dense, până la 2 milioane de indivizi pe 1 cm.
30
Biologie animală
IV. Subîncrengătura Microspora (microsporidii): organisme de talie

mică, unicelulare, caracterizate prin producerea de spori unicelulari, ce conţin
sporoplasmă, uni- sau binucleată, un sac
polar (polaroplast), un filamen tubular şi o
vacuolă posterioară (fig. 2.2.). Sunt
paraziţi intracelulari mai ales la
nevertebrate, îndeosebi la artropode, dar şi
la unele clase de vertebrate (peşti). Ex.
♦Nosema apis, parazit în intestinul
mijlociu la albine, determinând diareea
albă a albinelor (nosemoză);
♦Nosema bombycis, parazit în intestinul Fig. 2.2. Schema unui spor de
mediu şi ovare la adulţi şi în glandele Microspora
(Bussiéras şi Chermette, 1992)
sericigene ale larvelor viermelui de
mătase (Bombyx mori), determinând pebrina viermilor de mătase.
V. Subîncrengătura Myxozoa (mixosporidii, sin. Myxobolidae)

reuneşte un grup restrâns de organisme cu spori pluricelulari, de dimensiuni variate,
cu două capsule polare şi sporoplasmă; sunt parazite la vertebrate cu sânge rece
(peşti, reptile, batracieni). Ex: ♦Myxobolus cerebralis parazitează sistemul nervos,
ţesut cartilaginos şi organele auditive la păstrăvii tineri (fam. Salmonidae).
31
Mariana IONIȚĂ, Ioan Liviu MITREA
CAPITOLUL 3
Regnul ANIMALIA (METAZOA)

CARACTERIZARE ŞI SISTEMATICĂ GENERALĂ
3.1. Caracterizarea generală a metazoarelor

Spre deosebire de protozoare, a căror constituţie fundamentală
corespunde, în esenţă, cu constituţia unei celule, metazoarele (gr.meta=după,
între; zoon=animal) sunt animale cu corpul format din numeroase celule
grupate în ţesuturi şi sisteme.
Metazoarele sunt organisme pluriceluare, mobile, heterotrofe, care
se dezvoltă din embrioni. Prezintă o diversitate enormă, cuprinzând peste
40 de filumuri. În ciuda acestei diversităţi şi complexităţi, metazoarele
prezintă modele structurale şi funcţionale asemănătoare, toate având
aceleaşi probleme pentru a-şi asigura existenţa: procurarea hranei şi a
oxigenului, menţinerea balanţei hidrice în corp, îndepărtarea deşeurilor de
metabolism şi perpetuarea speciei.
Corpul metazoarelor este format din trei categorii de elemente
structurale diferite:
▪ celulele corpului: diferenţiate în ţesuturi şi organe specializate pentru
funcţii specifice;
▪ substanţa intercelulară: materialul ce leagă celulele între ele, asigură
stabilitate mecanică, protecţie, depozitarea de substanţe de rezervă şi
schimburi de substanţă; este responsabil de soliditatea ţesuturilor şi
constituie un suport pentru celule;
- există două tipuri: →materialul intercelular structurat, care include:
- colagen, cea mai abundentă proteină în regnul animal, ce formează
partea majoră a fibrelor ce intră în constituţia pielii, a tendoanelor,
cartilajelor şi oaselor;
- elastină, ce dă elasticitate organelor;
→material intercelular amorf, format din lanţuri lungi
polimerice de mucopolizaharide;
▪ lichidele corpului: reprezentate de:
→ lichide din c vi e gener lă şi hemolimfă, l never ebr e;
→ sângele, lichidele intercelulare şi limfă, la vertebrate.
Biologie animală
3.2. Modelul de dezvoltare a metazoarelor

Începutul vieţii unui metazoar este considerat momentul unirii celor
doi gameţi (spermatozoidul cu ovulul), în procesul fecundaţiei/fertilizării.
Ovulul fertilizat, adică oul sau zigotul, este celula din care se dezvoltă un
animal complet, prin diferenţiere.
Specializarea şi diferenţierea celulelor pentru o anumită funcţie se
realizează printr-o trecere gradată de la ou la adult, proces ireversibil şi propriu
metazoarelor, numit ontogenie, care repetă, cu mici modificări, filogenia
(istoria speciei) şi cuprinde două perioade: dezvoltarea embrionară (morfo-
geneza) şi dezvoltarea postembrionară (Fira V. şi Năstăsescu M., 1977).
Etapele embriogenezei
 Fertilizarea şi formarea oului sau a zigotului: în cursul acestei
etape, are loc restaurarea stării diploide a numărului de cromozomi; această
stare caracterizează, de regulă, celulele din corpul vieţuitoarelor (Gh. Radu
şi V. Radu, 1972).
Oul este constituit din nucleu şi citoplasmă formatoare, care conţine
materii de rezervă, cea mai importantă fiind vitelusul.
După cantitatea şi repartiţia vitelusului, se disting mai multe tipuri de ouă:
- oligolecit: sărac în vitelus, care este repartizat uniform în citoplasmă (izolecit
sau homolecit), iar nucleul are poziţie centrală; se întâlneşte la spongieri, celenterate,
echinoderme şi cefalocordate; la mamifere, oul este aproape lipsit de vitelus (alecit);
- heterolecit: bogat în vitelus, care este dispus la polul vegetativ (întâlnit la
anelide, moluşte, ctenofori);
- telolecit: foarte bogat în vitelus, acesta formând o masă compactă la polul
vegetativ, iar citoplasma formatoare înconjură ca o pătură subţire nucleul dispus
excentric, la polul animal al oului (la cefalopode, scorpionide, peşti, amfibieni, reptile,
păsări);
- centrolecit: cu cantitate mare de vitelus, dispus central şi fragmentat prin punţi
citoplasmatice de legătură între citoplasma perinucleară şi cea periferică; este caracteristic
insectelor şi multor artropode;
- ectolecit, este format dintr-un ovul alecit şi un număr mare de celule viteline,
totul înconjurat de o capsulă chitinoidă; este caracteristic plathelminţilor; multe sunt
prevăzute cu un peduncul cu ajutorul căruia se prinde de substrat.
 Segmentarea şi blastularea, a doua etapă a embriogenezei, are loc cu
parcurgerea diferitelor stadii, cum ar fi stadiul de:
- morulă (lat.morulă=mură mică): un agregat celular sferic;
- blastulă (gr.blastos=mugure, coilos=cavitate): o formaţiune cavitară, cu o
cavitate denumită blastocel, mărginită de un perete numit blastoderm.
Segmentaţia reprezintă diviziunea oului (zigotului), cu diviziuni
succesive în mai multe celule numite blastomere, celule care nu se despart,
ci rămân asociate într-o unitate numită morulă. Următorul stadiu în

segmentaţie este cel de blastulă, în care celulele sunt dispuse la periferie,
delimitând o cavitate de segmentaţie numită blastocel.
În funcţie de cantitatea de vitelus din ou, dar şi de caracterele sale ereditare,
segmentaţia prezintă aspecte diferite:
►segmentaţie totală (la ouăle cu o cantitate redusă de vitelus sau deloc - oligolecit,
alecit, heterolecite), în care întreaga masă a oului participă la formarea blastomerelor;
segmentaţia poate fi:
- egală, cu blastomere aproape egale (la oligolecite) şi cu formarea unei
celoblastule;
- sau inegală (la heterolecite) când, datorită dispunerii vitelusului la polul
vegetativ, primul plan transversal de diviziune trece deasupra ecuatorului,
rezultând blastomere inegale (micromere, la polul animal al zigotului şi
macromere -celule mari, bogate în vitelus, la polul vegetativ); ia naştere astfel, o
steroblastulă;
►segmentaţie parţială (la ouăle telolecite şi centrolecite): se divide numai
citoplasma formatoare împreună cu nucleul, vitelusul formând o masă inertă,
consumată în timpul embriogenezei; segmentaţia poate fi:
- discoidală (la telolecite), unde se segmentează numai calota superioară a oului
care conţine nucleul înconjurat de o pătură subţire de protoplasmă, formându-se
o placă de celule, cu aspect de disc, dispusă pe masa nesegmentată de vitelus;
- superficială (la oul centrolecit), cu formare de blastomere numai la periferia
oului: nucleul se divide, iar nucleii fii rezultaţi ajung, prin intermediul punţilor
citoplasmatice, în blastom, unde apar, apoi, limite celulare, rezultând astfel,
blastodermul ce înconjură vitelusul; unii nuclei nu ajung în blastom,
transformându-se în vitelofage, cu rol în digerarea vitelusului.
Simetria segmentării oului condiţionează pe cea adultului, astfel
încât, în funcţie de modul în care se dispun blastomerele una faţă de alta, pe
măsură ce iau naştere în procesul de segmentare, se pot distinge mai multe
tipuri de segmentare:
- radiară: blastomerele, cu o dispoziţie radiară, prezintă o alternanţă a
planurilor de clivare (planurile meridionale se succedă cu planurile ecuatoriale,
în raport cu axul de polaritate al oului); în acest caz, fusurile de diviziune sunt
alternativ orizontale şi verticale, iar blastomerele animale sunt suprapuse peste
cele vegetative; este întâlnită la spongieri, celenterate şi echinoderme;
- spirală: diviziunile se fac oblic, astfel încât blastomerele apar dispuse
spiral, spre dreapta (în segmentaţia dexiotropă) sau spre stânga (în
segmentaţia leiotropă); microblastulele fiice rezultate sunt plasate între
macroblastomerele parentale, alternând de la un etaj la altul; se întâlneşte la
moluşte, anelide, unii helminţi;
- bilaterală: blastomerele se dispun, de la început, în mod evident, după un
plan de simetrie bilaterală; se întâlneşte la vertebrate, rotifere, nemerţieni;
Biologie animală
- bisimetrică: blastomerele se aranjează după două planuri de simetrie,

care corespund cu planul longitudinal şi planul transversal al animalului
adult; se întâlneşte la ctenofori.
Rezultatul segmentării este reprezentat de un agregat de blastomere
numit morulă. Între blastomerele morulei există spaţii de segmentare care
ulterior confluează, schiţând o cavitate centrală numită blastocel (cavitate
primară a corpului). Blastomerele se dispun la periferia blastocelului dând
naştere la blastoderm. Acest stadiu corespunde blastulei, la care distingem:
- un perete unistratificat numit blastoderm;
- cavitatea blastulei, numită blastocel sau cavitate de segmentaţie sau
cavitate primară;
- un pol animal, unde blastomerele sunt mai mici (micromere);
- un pol vegetativ, la polul opus celui animal, unde blastomerele sunt mai
mari (macromere), fiind încărcate cu vitelus.
Blastula poate fi de mai multe tipuri:
- celoblastulă: blastoderm alcătuit din celule egale, blastocel spaţios;
- steroblastulă: macromerele sun dispuse la polul vegetativ, micromerele la polul
animal, iar blastocelul este, de regulă, redus;
- discoblastulă: blastodermul apare ca o calotă în regiunea polului animal, iar blastocelul
este virtual;
- periblastulă: blastocelul este plin cu vitelus.
Odată cu formarea blastocelului, procesul segmentării ia sfârşit.
 Gastrulaţia (formarea ţesuturilor), următoarea etapă în dezvoltarea
embrionară, este un proces de migrare celulară, de regrupare celulară, cu
formare de noi asociaţii de celule, ce conduce la formarea foiţelor embrionare
(ectoderm, endoderm şi mezoderm), rezultând gastrula (lat.gaster=stomac); din
aceasta vor lua naştere ţesuturile fundamentale ale viitorului organism.
Gastrula prezintă, la cele mai primitive metazoare, două straturi
celulare: ectoderm, la exterior (gr.ectos=afară) şi endoderm, la interior.
Animalele care rămân în acest stadiu de dezvoltare embrionară sunt numite
diploblastice, iar cele care îşi continuă dezvoltarea, prin formarea celei de-a
treia foiţe, mezodermul (gr.mesos=mijloc), sunt numite triploblastice.
Modul de formare a gastrulei diferă de la un grup de metazoare la altul,
diferenţiindu-se trei tipuri principale:
▪ gastrulaţia prin invaginaţie (embolie): are loc prin invaginarea în blastocel a
unei porţiuni a polului vegetativ al blastulei, care se adânceşte treptat formând o a
doua foiţă embrionară, endodermul, care va delimita o nouă cavitate numită
arhenteron (viitorul tub digestiv); aceasta va comunica cu exteriorul printr-un orificiu
numit blastopor, care în dezvoltare va deveni, după caz, gură sau anus;
▪ gastrulaţia prin învăluire (epibolie): (specifică steroblastulei) – blastomerele de la
polul animal (micromerele), fiind sărace în vitelus, se înmulţesc mai repede decât cele de
la polul vegetativ, astfel încât le acoperă complet, rezultând o larvă cu două foiţe
(ectoderm şi endoderm) numită sterogastrulă;
▪ gastrulaţia prin proliferare, imigraţie şi delaminare: cu formarea, prin diferite
modalităţi, pe seama blastodermului, de masive celulare endodermice, care se
ordonează ulterior într-un endoderm.
În dezvoltare, blastoporul poate deveni:
- orificiu bucal, la Protostomieni (protostom=prima gură), la care gura
coincide cu blastoporul gastrulei sau se formează aproape de acesta, iar
anusul nu se formează niciodată direct din blastopor;
- anus, la Deuterostomieni, la care gura este o neoformaţie care apare la o
anumită distanţă de blastopor, iar anusul coincide cu blastoporul (tabele 3.1.).
Tabel 3.1.
Diferenţe între protostomieni şi deuterostomieni
Caracteristici Protostomieni Deuterostomieni

La distanţă de
Originea gurii Lângă sau din blastopor
blastopor
Segmentaţia
Spirală, determinată Radiară, nedeterminată
embrionului
Forma celomului Schizocel Enterocelic
(dacă este prezent) (de obicei)
În timpul gastrulaţiei, la metazoarele superioare, se formează, pe seama

endodermului, şi o a treia foiţă embrionară numită mezoderm sau mezoblast.
Mezoblastul delimitează cavitatea corpului, numită celom. La
protostomieni rezultă prin schizocelie, în timp ce la deutrostomieni, prin
enterocelie.
În schizocelie, mezodermul se formează pornind de la câteva celule iniţiale
(teloblaste), situate în vecinătatea blastoporului, care migrează în blastocel şi
formează benzile mezodermice; spaţiile dintre celule confluează, rezultând sacii
celomici. În enterocelie, celomul ia naştere din două evaginări ale arhenteronului, care
ulterior se ştrangulează şi se detaşează de endoderm.
Celomul (cavitatea secundară) este cavitatea adevărată a corpului ce
ocupă spaţiul dintre tubul digestiv şi pereţii interni ai corpului şi conţine
organele interne. Lipseşte la celenterate şi la viermii plaţi (denumite şi
organisme acelomate), la acestea spaţiul dintre peretele corpului şi intestin
fiind plin cu o reţea de celule, denumită mezenchim.
Biologie animală
Fig. 3.1. Diferite tipuri de segmentare a oului la metazoare

I. Segmentare totală şi egală; II. Segmentare totală inegală
III. Segmentare parţială discoidală; IV. segmentare parţială superficială
I. Segmentare radiară; II. Segmentare spirală
I. 1,2,3,5,6 – la Synapta digitala; I. 4,7,8 – la arici de mare
II 1,2,3,4, - la scorpion; III 1,2,3,4, - la Hydrophilus piceus
Fig. 3.2. Formarea gastrulei

prin invaginaţie
A. începutul invaginaţiei,
B. Stadiul mai înaintat,
C. Gastrula complet formată
1. arhenteron, 2. blastocel, 3.
blastopor, 4. blastoderm, 5. ectoblast,
6. endoblast, 7. mezenchim
La unele animale, există o cavitate corporală derivată direct din

blastocelul embrionului numită pseudocel, plin cu lichid pseudocelic,
aceste animale denumindu-se pseudocelomate.
Mezenchimul ocupă spaţiul blastocelian şi reprezintă un ţesut de
umplutură, cu mare importanţă în constituirea mediului intern. Poate fi
primar, când apare înainte de gastrulaţie (echinoderme), prin proliferarea sau
imigrarea în blastocel a celulelor din blastoderm, şi secundar, când apare,
după constituirea celor trei foiţe embrionare, prin disocierea mezodermului.
Metazoarele cu celom (celomate) au o structură a corpului tip „tub
în tub”: tubul extern, peretele corpului, şi tubul intern, tubul digestiv, iar
spaţiul dintre ele este celomul.
Celomul este mărginit de două structuri mezodermice: pleură
parietală (gr.parietos=perete) sau somatopleură (gr.soma=corp) care căptuşeşte
peretele corpului şi pleura viscerală sau splanchnopleură (gr.splanchnon
=viscer), care înveleşte tubul digestiv. Cele două straturi formează pleurele,
pericardul şi peritoneul.
Simetria metazoarelor se referă la corespondenţa părţilor corpului
unui organism, situate de o parte şi de alta a unei axe sau a unui paln de
simetrie. Nu toate metazoarelor au o simetrie determinată a corpului. În
acest sens, unii spongieri sunt asimetrici.
Principalele tipuri de simetrie sunt: radiară şi bilaterală (tabel 3.2.).
Tabel 3.2.
Clasificarea principalelor grupuri şi încrengături de animale
după simetrie, dezvoltare embrionară şi cavitatea corpului
GRUPUL ÎNCRENGĂTURA
Radiata Spongieri, Cnidari, Ctenari (Acnidari)

Plathelminthes
Acelomate
Nemertina
Nemathelminthes
Protostomieni Pseudocelomate
Endoprocta
Bilateralia
Celomate Mollusca, Annelida
schizocelice Arthropoda
Celomate Echinodermata
Deuterostomieni
enterocelice Chordata
Biologie animală
Din cele trei foiţe embrionare şi derivatele lor evoluează diferite

ţesuturi şi organe ale corpului (tabel 3.3.):
► din ectoderm: epiderma, mucoasele, organele de simţ, sistemul
nervos, stomodeumul, proctodermul (părţi ale aparatului digestiv), şi
formaţiunile pentru schimburile respiratorii la nevertebrate;
► din endoderm: mezenteronul şi glande anexe, iar la cordate,
notocordul şi organele respiratorii;
► din mezoderm: derma şi scheletul cordatelor, musculatură, organele
genitale, pereţii vaselor de sânge, peritoneul, pleura şi pericadul;
► din mezenchim: ţesut conjunctiv, spiculii scheletici, elementele
sângelui şi unii muşchi.
Tabel 3.3.
Rezultatul sumar al segmentaţiei, gastrulaţiei şi organogenezei
(după Georgescu D., 1997)
Ţesuturi, organe,
Zigot Morulă Blastulă Gastrulă Neurulă
aparate
Celula - stadiul în care stadiul în care ectoderm neuroblast encefal, măduva
ou blastomerele blastomerele spinării
sunt strâns delimitează o epiblast epiderma, părul şi
asociate cavitate unghiile, glandele
=morulă =blastocel sudoripare,
sebacee, de
secreţie a laptelui,
organe de simţ,
mucoasa bucală
mezoderm cordo- coarda dorsală
mezoblast
mezoblast somite, dermul,
musculatura
scheletică, aparatul
uro-genital,
aparatul circulator,
sângele
endoderm endoblast aparat respirator
(epiteliul, branhii,
pulmoni), aparat
digestiv şi glande
anexe, glande
endocrine: tiroidă,
paratiroidă; vezică
urinară
embrion diploblastic,
embrion monoblastic
apoi triploblastic
3.3. Sistematica generală a metazoarelor

Metazoarele sunt grupate în două mari diviziuni:
I. Div. Diploblastica (Radiata): cu peretele corpului format din
două foiţe embrionare (ectoderm şi endoderm);
- cuprinde 3 filumuri (încrengături):
- Încr. Spongieri (Porifera)
- Încr. Cnidari (Cnidaria) }= subdiviz. Coelenterata (gr.koilos = cavitate,
enteron= intestin);
- Încr. Acnidaria (Ctenaria) } - endodermul delimitează o cavitate
digestivă sau gastrală (cavitatea cor-
pului), ce comunică cu exteriorul prin
orificiul buco-anal;
II. Div. Triploblastica (Bilateralia): cu peretele corpului alcătuit
din 3 foiţe embrionare (ectoderm, endoderm şi mezoderm);
- prezintă simetrie bilaterală, diferenţiindu-se o regiune anterioară
(„capul”) unde sunt concentrate principalele organe de simţ;
- prezintă un nivel de organizare superior, cu constituire de organe,
aparate şi sisteme;
- după rolul mezodermului, se împart în două grupuri:
• Acelomata (triploblastice acelomate) = cu mezodermul
parenchimatos, simplu, fără a forma cavităţi;
- cuprinde:
- Încr. Plathelminthes (viermi laţi) = 12.000 sp.: Taenia, Fasciola;
- Încr. Nemathelminthes (viermi cilindrici) = 12.000 sp.: Ascaris,
Oxyuris, Trichinella;
- Încr. Nemertini (viermi cilindrici sau turtiţi dorso-ventrali, cu o trompă
exertilă);
• Celomata (triploblastice celomate) = mezodermul formează
cavităţi închise (=celom/cavitate generală a corpului);
- după modul de formare a gurii, se împart în:
♦ Protostomieni: - blastoporul gastrulei coincide cu gura;
- sistemul nervos = un lanţ ganglionar ventral,
situat sub tubul digestiv, din acest motiv fiind denumite şi
hiponeurieni; cuprinde:
- Încr. Mollusca: 80.000 sp.: bivalve, melci;
- Încr. Annelida: 7.000 sp.: râma, lipitoarea;
- Încr. Arthropoda: peste 1.000.000 sp.: păianjeni, raci, creveţi,
insecte;
Biologie animală
♦ Deuterostomieni: - blastoporul gastrulei se transformă în anus la

animalul adult; gura este o neoformaţie;
- Deuterostomieni epitelioneurieni: sistem nervos = dedublat
(unul ventral, altul dorsal) imperfect diferenţiat de epiteliul care l-a generat;
- Încr. Echinodermata: 6.000 sp.: steaua de mare, ariciul de
mare, castravetele de mare;
- Deuterostomieni epineurieni: sistem nervos = bine diferenţiat;
- Supraîncr. Chordata = 47.000 sp.
- sistem nervos = dorsal, deasupra tubului digestiv;
- scheletul intern, debutând sub forma unei baghete
minuscule (=coardă dorsală sau notocord), plasat dorsal,
între sistemul nervos şi tubul digestiv;
- cuprinde:
- Încr. Cephalochordata/Acraniata: 13 sp.; notocordul extins
de la o extremitate la alta, pătrunde şi în regiunea cefalică:
Amphioxus;
- Încr. Urochordata/Tunicata: 1.600 sp.; notocordul este
prezent doar în regiunea caudală (uros=coadă);
- Încr. Vertebrata: 45.000 sp.; scheletul, cartilaginos sau osos,
prezintă coloană vertebrală, craniu şi oase ale membrelor;
- include:
- Subîncr. Agnatha* = vertebrate primitive, lipsite de fălci;
- Cls. Cyclostomata
- Subîncr. Gnathosthomata* = vertebrate cu fălci, grupate în:
- Supracls. Pisces:
- Cls. Achantodi
- Cls. Placodermi
- Cls. Chondrichthyes
- Cls. Osteichthyes
- Supracls. Tetrapoda:
- Cls. Amphibia (Batracieni)
- Cls. Reptilia
- Cls. Aves
- Cls. Mammalia
*Agnatha, Pisces şi Batracieni = Anamniotice (dezvoltare embrionară fără amnios
şi alantoidă);
Reptile, Păsări, Mamifere = Amniotice (în dezvoltarea embrionară apar amniosul şi
alantoida, membrane embrionare ale organismelor ovipare şi vivipare)
CAPITOLUL 4
Încrengătura SPONGIERI
4.1. Caracterizare generală a spongierilor
Încrg. Spongieri (Porifera) (lat.porus=trecere, cale; ferra=a purta)
cuprinde metazoare incluse în diviziunea Diploblastica (Radiata)*.
Spongierii („bureţii de mare”) sunt metazoare didermice cu cel mai simplu
tip de organizare (nivel celular), lipsind ţesuturile şi organele diferenţiate,
având doar câteva tipuri de celule specializate pentru îndeplinirea unor
funcţii ale corpului. Au corpul străbătut de numeroşi pori răspândiţi pe
toată suprafaţa corpului, de unde şi numele de Porifere.
Sunt animale marine, puţine specii de apă dulce, fiind sesile (fixate)
pe diverse substraturi: roci, cochilii sau plante. Majoritatea sunt coloniali,
mărimea lor variind de la câţiva milimetri (Leucosolenia coriacea- 2mm)
până la 2 m (Schaeciospongia vesparum).
Mulţi spongieri sunt viu coloraţi (roşu, portocaliu, verde), datorită
pigmenţilor de la suprafaţa corpului.
4.1.1. Organizarea spongierilor

Unii spongieri au simetrie radiară, dar mulţi au forme neregulate;
pot avea formă de amforă, ciupercă, potir sau
crustă. Unii au poziţie înălţată, sunt ramificaţi
sau lobaţi, alţii sunt aplatizaţi.
Peretele corpului este format din două Fig. 4.1.
Choanocit
foiţe: una dermică (ectodermul), cu celule turtite de spongier
denumite pinacocite, şi o foiţă gastrică 1. corpuscul
(endodermul), cu celule flagelate, cu guleraş, bazal
denumite coanocite (fig. 4.1.) (gr.khoano=pâlnie), 2. flagel,
3. guler
celule caracteristice încrengăturii. Cele două foiţe protoplasmatic
sunt separate de o mezoglee gelatinoasă, cu celule 4. nucleu
libere provenite din ectoderm. Peretele corpului 5. prelungiri
protoplasmatice
este perforat de numeroase canale care asigură o 6. vacuolă
relativă permeabilitate între cavitatea centrală digestivă
(cavitatea gastrală) şi mediul extern. Apa pătrunde
*
Diviziunea Diploblastica (Radiata) reuneşte metazoare care au peretele corpului format din
două foiţe embrionare (ectoderm şi endoderm) iar simetria corpului radiară (de unde şi
numele de Radiata). Se împarte, la rândul ei, în două mari grupuri sau subdiviziuni: Porifera,
cu filumul (încrengătura) Spongia, şi Coelenterata, cu filumurile Cnidaria şi Ctenaria.
Biologie animală
prin porii inhalanţi şi este evacuată printr-un orificiu central denumit oscul.
Spongierii prezintă un „schelet intern” reprezentat de spiculi calcaroşi
sau silicioşi şi/sau fibre de spongină (substanţă organică complexă), secretate
de unele celule din mezoglee (scleroblaste). În funcţie de acest schelet,
spongierii se clasifică în: spongieri calcaroşi, silicioşi sau cornoşi.
Din punct de vedere structural, la spongieri se descriu trei tipuri
fundamentale de organizare (fig. 4.2.):
- tipul ascon: cel mai simplu, cu perete subţire, străbătut de pori inhalanţi,
perete constituit din două pături celulare (epidermică şi gastrală); coanocitele
căptuşesc întreaga cavitate gastrică; se întâlneşte la spongierii inferiori
(Leucosolenia primordialis, Ascyssa acufera);
- tipul sycon: cu mezoglee mai groasă, coanocitele se afundă în mezoglee,
în diverticule ale cavităţii gastrice (centrale); peretele corpului este mai
gros şi străbătut transversal de numeroase diverticule ciliate (căptuşite de
coanocite) şi diverticule sau canale inhalante (căptuşite cu pinacocite); se
întîlneşte la spongierii calcaroşi (familia Syconidae);
- tipul leucon: cu mezogleea dezvoltată, peretele foarte gros, străbătut de
un sistem complicat de canale (inhalante şi exhalante); coanocitele sunt
migrate în mezoglee, formând veritabile coşuleţe; întregul sistem de
canale inhalante şi exhalante, precum şi cavitatea gastrică sunt căptuşite
doar de celule turtite de tipul pinacocitelor; se întâlneşte la spongieri din
familia Leuconidae.
Fig. 4.2.
Tipuri de structură
la spongieri
A - ascon, B - sycon,
C – leucon
1. cavitate gastrică, 2. cameră
cu coanocite, 3. por inhalant
4.1.2. Biologia spongierilor

Hrănirea spongierilor este microfagă, capturarea hranei
realizându-se prin filtrarea apei, datorită mişcării flagelilor coanocitelor,
hrana fiind antrenată în interiorul corpului de curentul de apă ce străbate
continuu organismul lor. Hrana (reprezentată de detritus organic,
microorganisme planctonice, diatomee şi bacterii cu dimensiuni între 0,1-
50 µm) este înglobată în citoplasma coanocitelor, unde are loc digestia
(digestie intracelulară, în vacuole digestive). Apa cu resturile nedigerate şi
produşi de dezasimilare sunt eliminaţi prin oscul şi descărcate în curentul

de apă la nivelul unui canal exhalant.
Respiraţia (schimbul gazos) are loc prin simpla difuziune între fiecare
celulă şi apă, curentul de apă aducând oxigenul şi preluând dioxidul de carbon
(curentul de apă fiind considerat ca un „curent respirator”).
Excreţia şi osmoreglarea. Produsul de excreţie al spongierilor
este amoniacul (NH3), care iese din corpul lor odată cu apa; la spongierii de
apă dulce, există vacuole contractile (asemănătoare cu cele de la
protozoare), prin care este eliminat amoniacul.
Reproducerea. Spongierii se reproduc atât pe cale sexuată, cât şi
pe cale asexuată.
Reproducerea asexuată, se realizează prin înmugurire; mugurii pot
rămâne ataşaţi de corpul părintelui sau se pot desprinde. Spongierii din
apele dulci formează, toamna, gemule (muguri de rezistenţă) - o aglomerare
de celule amibocite binucleate (arheocite), bogate în substanţe de rezervă,
înconjurată de un perete dublu de spongină, uneori compartimentat prin
amfidiscuri (spiculi speciali); acest perete, prevăzut cu micropil,
delimitează un spaţiu aerifer cu rol izolator şi în plutire. Când condiţiile
devin favorabile, arheocitul iese prin micropil, dând naştere unui nou
spongier. Arheocitele sunt celule totipotente, putându-se transforma în orice
tip de celule ale corpului.
Reproducerea sexuată. Spongierii sunt, în general hermafrodiţi, mai rar
cu sexe separate. În general, nu există autofecundaţie, formele hermafrodite
fiind proterandrice (elementele mascule se dezvoltă înaintea elementelor
femele). Spermatozoizii sunt eliminaţi în apă şi ajung la un alt individ aduşi
de curentul de apă. Ei sunt preluaţi de coanocite sau arheocite, care se afundă
în mezenchim, devin celule cărăuş, şi îi duc la ovule. Formarea gameţilor are
loc în mezoglee, unde are loc şi fecundarea, urmată de formarea oului
(zigotul). Zigotul se divide, rezultând o larvă ciliată (planulă) care înoată
liber în apă, apoi, fixându-se pe un substrat, se transformă în adult.
Spongierii au o remarcabilă capacitate de regenerare. Orice
fragment de spongier, care conţine arheocite şi coanocite, poate regenera un
spongier întreg.
4.1.3. Importanţa spongierilor

Sunt cunoscute circa 10.000 specii de spongieri, majoritatea marini,
întâlniţi în toate mările, majoritatea până la 5 m adâncime, unii însă, până la
6000 m. Spongierii constituie adevărate filtre ale mărilor, jucând un rol
ecologic important.
Biologie animală
Spongierii sunt rar consumaţi de alte animale: unii peşti, crustacee şi

unele gasteropode nudibranchiate, se hrănesc exclusiv cu spongieri.
Unii spongieri trăiesc în simbioză, în corpul lor trăind unele crustacee,
viermi sau moluşte.
Alte specii sunt folosite în economia umană (cornacuspongii), pentru
lăcuire, şlefuire, lustruire; ex. Euspongia officinalis, buretele de baie,
Hippospongia communis, buretele de bucătărie (se foloseşte numai scheletul
de spongină, după ce partea cărnoasă a fost macerată şi îndepărtată).
CAPITOLUL 5
Subdiviziunea Coelenterata
5.1. Caracterizare generală a celenteratelor
Subdiviziunea Coelenterata (gr.koilos=cavitate; enteron=intestin)
cuprinde metazoare inferioare, didermice, având planul de organizare foarte
asemănător stadiului de gastrulă din dezvoltarea embrionară, corpul lor
fiind format din două straturi, ectoderm şi endoderm, între care se găseşte
mezogleea, anhistă sau celulară. Prezintă o cavitate gastrală simplă,
căptuşită de endoderm, şi care comunică cu exteriorul printr-un orificiu
buco-anal, corespunzător blastoporului. Sunt animale exclusiv acvatice, în
general marine, majoritatea fixate (sedentare) - forme polip; unele sunt
libere - forma de meduză.
Reproducerea poate fi asexuată, prin înmugurire (cu formare de
colonii), sexuată, fiind specii hermafrodite (există şi forme unisexuate) şi
combinată, cu alternanţă de generaţii (asexuate şi sexuate). Simetria corpu-
lui, la formele primitive radiară, tinde să devină bilaterală la antozoare.
Subdiviziunea Coelenterata cuprinde două încrengături:
 Încrengătura Cnidaria - celenterate prevăzute cu cnidoblaste;
 Încrengătura Acnidaria (Ctenaria) - celenterate fără cnidoblaste.
5.2. Încrengătura Cnidaria (gr.cnide=urzică)

Cnidarii sunt metazoare primitive cu simetrie radiară, majoritatea
marine, caracterizate prin prezenţa unor celule veninoase (cnidoblaste), cu
rol de apărare şi atac. Cnidoblastele, prezente în ectoderm şi endoderm,
sunt celule prevăzute cu un filament urticant devaginabil, prin care se
inoculează prăzii un lichid actinocongestiv ce provoacă paralizia.
Cnidarii pot exista sub două forme fundamentale: polip şi meduză.

Polipul este, în majoritatea cazurilor asexuat, fixat, solitar sau capabil să
formeze colonii, prin înmugurire. Meduza este sexuată şi liberă. Corpul lor
prezintă o cavitate gastrală (centrală), care comunică cu exteriorul printr-un
singur orificiu (gură şi anus).
În această încrengătură sunt incluse hidrele, meduzele şi coralii,
grupate în trei clase:
▪ Cls. Hydrozoa, cu forme inferioare de cnidari: polipi simpli
(hidropolipi) şi meduze cu văl;
▪ Clasa Scyphozoa, cu specii care se găsesc doar sub forma de meduză fără
văl; polipul (scifopolipul) se găseşte numai în unele stadii filo- şi ontogenetice;
▪ Clasa Anthozoa, cu specii numai sub formă de polip, de tip superior,
foarte diferenţiat (antopolip).
5.2.1. Clasa Hydrozoa

Clasa Hydrozoa (hidrele) cuprinde specii libere marine, puţine de
apă dulce, solitare sau coloniale. Ciclul de viaţă include stadiul de polip,
asexuat şi meduză, sexuată. Există şi unele excepţii: unele hidrozoare
(Hydridae) nu au meduză, prin trecerea la apă dulce ciclul s-a condensat,
sexuându-se polipul; alte hidrozoare (hidroizi marini) nu au meduze libere
(după înmugurire, meduzele rămân fixate pe polip), iar altele au numai
stadiul de meduză.
Morfologie. Peretele corpului hidrelor este format din ectoderm, la
exterior, şi gastroderm, la interior. Ectodermul conţine celule diferenţiate
morfologic: celule epiteliale, celule epitelio-musculare (care conţin în
citoplasmă, spre bază, fibre contractile numite mioneme), celule senzitive,
celule nervoase (celule multipolare care trimit prelungiri la celelalte tipuri de
celule, formând, prin prelungirile lor, o reţea nervoasă subepitelială), celule
urzicante (cnidoblaste – se găsesc pe tot corpul, dar mai ales pe tentacule),
celule mucoase (mai ales la nivelul discului pedios; secretă mucus).
Endodermul este alcătuit din celule flagelate mari, ce emit
pseudopode care înglobează hrana, şi celule glandulare, care produc enzime
necesare digestiei intracavitare (fermenţi).
Hrănirea. Hidrele sunt carnivore, hrănindu-se cu nevertebrate mici
(dafnii, ciclopi, larve de insecte) care sunt capturate cu ajutorul
tentaculelor. Digestia are două faze: o fază de digestie extracelulară şi o
fază de digestie intracelulară (adaptare la nutriţia carnivoră, prada fiind
supusă acţiunii enzimelor în cavitatea gastrală, urmată de o fază de digestie
Biologie animală
intracelulară, în interiorul fagocitelor endodermului, în care sunt înglobate

particulele rezultate din prima fază a digestiei.
În faza de digestie extracelulară prada este supusă acţiunii enzimelor din cavitatea
gastrală, enzime secretate de celulele gastrodermului, rezultând o pastă care este continuu
amestecată de flagelii celulelor epitelio-musculare ale gastrodermului. Ulterior, aceste
celule emit pseudopode şi fagocitează particule digerate parţial. Vacuolele digestive
formate, mobile, trecând prin faze succesive (acidă şi alcalină) continuă digestia şi
distribuie, totodată, produsele digestiei. Resturile nedigerate sunt eliminate în cavitatea
gastrală şi, de aici, eliminate la exterior prin orificiul buco-anal.
Respiraţia şi excreţia se realizează prin schimburi directe la nivelul
celor două epitelii (ecto- şi endoderm), schimburi facilitate şi de aportul
adecvat de apă de către celule, datorat mişcărilor corpului şi bătăilor flagelilor.
Sensibilitatea şi coordonarea nervoasă. Sensibilitatea este
asigurată de celulele senzoriale ale ectodermului. Celulele nervoase sunt
dispuse într-o reţea neregulată, sub ectoderm, şi concentrate, îndeosebi,
lângă gură. La hidre, se realizează cel mai simplu arc reflex, între celulele
senzitive, nervoase şi urzicătoare.
Mişcarea. Hidrele sunt, de regulă, animale sesile, stând fixate pe
diferite suporturi. Ele se pot însă şi deplasa în lungul suportului, fie prin
alunecare pe substrat, cu discul adeziv ajutat de secreţia mucoasă
(anemonele de mare, polipii de hidrozoare izolate), fie „măsurând”, fie
„păşind” sau rostogolindu-se, fixându-se, succesiv, cu tentaculele şi cu
discul adeziv de substrat.
Reproducerea poate fi asexuată şi sexuată. Reproducerea
asexuată are loc prin înmugurire; mugurele se dezvoltă, pe orice regiune a
corpului, ca o simplă evaginaţie a pereţilor corpului. La formarea
mugurelui participă ambele foiţe ale corpului, iar în mijlocul său se găseşte
şi o prelungire, o extensie, a cavităţii gastrale. Ulterior, se formează
hipostomul prevăzut cu gură şi tentacule. După formare, mugurele se poate
detaşa de părinte, devenind o hidră tânără, care se fixează în altă parte. Ea
poate să rămână însă mai multă vreme ataşată de corpul mamei.
Reproducerea sexuată are loc cu fecundaţie încrucişată, deşi hidrele
sunt hermafrodite, spermatozoizii ajungând la maturitate înaintea ovulelor.
La hidră, apar gonade temporare, de obicei toamna, când scade temperatura
şi gradul de oxigenare a apei. Ovarul se formează spre baza corpului,
conţine un ovul care la maturare este expus direct la suprafaţă, prin ruperea
ectodermului. Testiculul se dezvoltă în jumătatea superioară a corpului şi
eliberează spermatozoizii în apă. În urma fecundaţiei rezultă un ou care se
acoperă cu o cochilie chitinoasă. Din ou, prin diviziuni succesive, rezultă
un embrion „încapsulat”, care persistă peste iarnă; primăvara, din el va lua
naştere o hidră tânără. Este posibilă şi regenerarea.
Exemple:
♦ Hidropolipul (polip hidroid - Hydra viridis): trăieşte în ape dulci, curate,
liniştite (lacuri, bălţi). Este un polip solitar de 2,5-3 cm, cu corpul în formă de sac,
fixat de substrat (plantele submerse, stînci) cu un disc adeziv, discul pedios, bogat în
celule mucoase care favorizează aderarea la substrat. Discul secretă, de asemenea,
bule de gaz care permit plutirea hidrei. La polul opus, prezintă un con bucal, în vârful
căruia se află orificiul buco-anal, înconjurat de 5-8 tentacule. Hidra este, în general,
transparentă, dar poate fi şi de culoare verde strălucitoare datorită prezenţei, în
gastroderm, a unei alge unicelulare simbiotice – Chlorella spp. Polipii solitari se pot
prinde de fundul nisipos sau mâlos, iar formele coloniale se fixează de stânci, cochilii
de moluşte sau carapacea crustaceelor.
♦ Hidromeduze (meduze cu văl) sunt hidrozoare caracterizate prin lipsa polipului,
având, în general, dimensiuni de la 2-3 mm la câţiva cm în diametru. Au formă de
umbrelă sau clopot, de înălţimi variate, franjurată pe margine, fiind denumite
craspedote (gr.craspedon=franjure). La marginea clopotului se găseşte un pliu
membranos, ca o perdea circulară, numită văl, caracteristică meduzelor de la hidrozoare,
care se mai numesc şi meduze cu văl sau meduze craspedote. În mijlocul umbrelei,
ocupând axul principal al meduzei, proemină un tub, manubriul, la capătul liber al căruia
se găseşte orificiul bucal. La marginea umbrelei există două inele nervoase (prima formă
a unui sistem nervos centralizat), precum şi organe de simţi denumite ropalii. Sunt forme
solitare, plutitoare.
♦ Există şi hidrozoare coloniale (sifonoforele), ce plutesc libere în apa mărilor
calde, dar şi în Atlanticul de Nord. Prezintă un polimorfism colonial pronunţat,
aspectul caracteristic al unui sifonofor fiind acela de „ghirlandă de flori”. Colonia
cuprinde mai multe tipuri de meduze şi polipi modificaţi. La capătul superior al
trunchiului coloniei se află un polip modificat, de forma unei camere cu aer –
pneumatoforul, care susţine colonia şi pluteşte împins de vânt şi curenţii de aer. Pe
acest trunchi se găsesc grupe de indivizi polimorfi (formaţi prin înmugurire şi
modificaţi pentru diferite funcţii): gastrozoizi (pentru hrănire), filozoizi (pentru
protecţie), gonozoizi (pentru înmulţire sexuată), cistozoizi (pentru excreţie),
dactilozoizi (filamente lungi, uneori de cîţiva metri, cu baterii de cnidoblaste care pot
cauza răni periculoase înotătorilor).
5.2.2. Clasa Scyphozoa

Clasa Scyphozoa grupează aşa numitele meduze fără văl sau
acraspedote. Sunt forme marine, solitare, la care predomină meduza,
polipul fiind mic, solitar şi trecător.
Denumirea de Scifozoare dată clasei vine însă de la forma
polipoidă, numită scifostom sau scifistom, din cauza aspectului său de cupă
(gr.scyphos=cupă; stoma=gură).
Clasa se caracterizează prin forma şi organizarea particulară a
scifostomului şi a meduzei şi prin unele caractere de ordin general, cum ar fi
originea endodermică a organelor genitale şi apariţia ţesutului mezenchimatos.
Biologie animală
Scifostomul, forma polipoidă a acestor cnidari, se găseşte ca un

stadiu tânăr în dezvoltarea meduzelor. Are formă de cupă, al cărei peduncul
este fixat de substrat cu ajutorul unui disc adeziv.
Meduza scifozoarelor are aceeaşi conformaţie generală ca şi
meduzele hidroide, însă prezintă unele particularităţi care indică o treaptă
superioară în dezvoltarea acestor meduze, cum ar fi: absenţa inelelor
nervoase, prezenţa ropaliilor (organe senzoriale), absenţa velumului, mezoglee
celulară (conţine amibocite şi fibre) şi gonade endodermice.
Dimensiunele scifomeduzelor sunt, în general, mai mari, de la
câţiva centimetri până la 2 m diametru sau mai mult. Corpul are formă de
clopot sau umbrelă deschisă, cu tentacule atârnând pe margini şi consistenţă
gelatinoasă. Deplasarea se face prin mişcări proprii, sacadate, date de
contracţiile păturii musculare.
Tegumentul are structura caracteristică cnidariilor; la scifomeduze, este
în general bogat în cnidoblaste, astfel că atingerea cu aceste meduze provoacă
o senzaţie puternică de urzicare sau chiar de arsură, motiv pentru care au fost
numite meduze acalefe (gr.acalefi=urzică).
Cavitatea gastrică s-a complicat, devenind un sistem gastro-vascular,
având funcţie digestivă, circulatorie, respiratorie şi excretorie.
Sistemul nervos este de tip reticular (ca la hidră), dar neuronii se
aglomerează, formând ganglioni nervoşi marginali, care sunt în legătură cu
organele de simţ (ropalii).
Organele de simţ sunt reprezentate de formaţiuni complexe - ropalii,
cu aspect măciucat, situate pe marginea umbrelei. Numărul lor variază în
funcţie de specie şi grup de meduze. Au roluri multiple (echilibru, vizual şi
olfactivsimţ, miros).
Înmulţirea. În general, scifomeduzele se reproduc prin cicluri
metagenice, respectiv alternanţă de generaţii asexuate cu generaţii sexuate;
sexele sunt separate şi prezintă alternanţă de generaţii asexuate şi sexuate.
Gonadele sunt endodermice. La maturitatea sexuală, la majoritatea
scifozoarelor, gameţii sunt eliberaţi în stomac şi apoi prin gură, în apă.
Fecundaţia este externă, în apă, iar segmentarea, totală şi egală, dă naştere
unei larve didermice - planula ciliată, care se fixează şi se transformă într-
un mic polip numit scyphostom (scyphopolip).
Exemple:
♦ Aurelia aurita, întâlnită frecvent în Marea Neagră, unde curenţii o aduc deseori
la ţărm. Este un cnidar sub formă de meduză cu aspect de disc (clopot puţin adânc)
gelatinos, transparent-translucid, foarte turtit, puţin bombat pe faţa dorsală, cu
diametrul de 7-10 cm. Marginea umbrelei este împărţită în 8 lobi, în dreptul cărora se
găsesc 8 ropalii, situate în mici răscroieli ale marginii umbrelei. Pe bordura umbrelei
se mai pot observa numeroase tentacule scurte şi goale.
Manubriul este scurt, pătrat, în vârful căruia se află gura, şi ea pătrată; cele patru
unghiuri ale gurii se prelungesc în patru braţe (palpi) bucale, cu margini franjurate,
prevăzute cu cili şi nematocişti.
Cavitatea gastrovasculară prezintă patru buzunare gastrice, neseparate prin septe.
Prin transparenţa peretelui corpului se văd patru gonade în formă de potcoavă,
situate pe faţa ventrală a buzunarelor gastrale. Aurelia aurita ajunge la maturitate
sezuală în timpul primăverii. Sexele sunt separate şi se pot distinge prin faptul că la
masculi gonadele au culoare albicioasă, iar la femele culoare roz.
5.2.3. Clasa Anthozoa

Clasa Anthozoa (gr.anthos=floare; zoon=animal) cuprinde aşa
numitele animale flori, animale exclusiv marine ce apar ca nişte flori fixate
pe fundul mării, fie solitare, cum sunt dediţeii de mare, fie coloniale, adesea
arborescente, cum este mărgeanul (coral).
Sunt răspândite în toate mările lumii, la diferite adâncimi, dar majoritatea
speciilor se întâlnesc în mările calde, la adâncimi relativ mici, formând adeseori un
brâu în jurul unui continent (ex. marea barieră de corali australiană).
Marea Barieră de Corali este cel mai mare recif coralier din lume şi este clar
vizibilă din cosmos. Ea se desfăşoară în larg, pe aproximativ 2500 km şi urmăreşte
conturul ţărmurilor din zona Queensland, Australia. Este separată de Australia printr-
un şenal, a cărui lăţime variază între 25 şi 600 km şi în total Marea Bariera de Corali
acoperă o suprafaţă de 210.000 km2.
Prin coloritul lor, coralii se numără printre splendorile oceanelor. Unii au culori
vii (roşu, albastru-cobalt, roz, portocaliu), iar cele coloniale, pestriţe. Corelium
rubrum are polipi albi ca zăpada pe cenosarcul roşu. Alteori polipii sunt pestriţi, având
tentacule aurii pe corpul verde sau albastru..
Antozoarele sunt cnidari la care există numai stadiul de polip, forma
de meduză lipsind.
Polipul la antozoare, numit antopolip, se deosebeşte de hidropolip şi
scifopolip printr-o serie de caractere importante care-l situează pe o treaptă
superioară de evoluţie, având totodată şi structura cea mai complexă dintre
cnidari. Dintre aceste caractere, cele mai importante sunt: împărţirea cavităţii
gastrale în loje, prin septuri (mărindu-se astfel suprafaţa digestivă); apariţia
faringelui de origine ectodermică (prin invaginarea peretelui corpului).
Simetria corpului este bilaterală. Multe specii prezintă schelet.
La madreporari (Hexacorallia) este bine dezvoltat, secretat la exterior
de ectodermul discului pedios şi alcătuit din carbonat de calciu cristalizat ca
aragonit. La Octocorallia, scheletul este intern, format din spiculi şi
substanţă cornoasă în mezenchim, care uneori se contopesc. Formele
Biologie animală
coloniale pot atinge dimensiuni mari: Paragorgia arborea - 20 m; formele

solitare au dimensiuni medii (Actinia equina, 3-15 cm).
Sistemul nervos şi organe de simţ. Datorită vieţii sedentare,
organele speciale de simţ lipsesc. Sistemul nervos, sub forma unui plex
subepitelial, nu prezintă condensări.
Reproducerea. La majoritatea speciilor, sexele sunt separate, iar
fecundaţia internă sau externă. Gonadele se formează în grosimea septelor.
Ciclul de viaţă cuprinde stadiile de ou, planulă, polip. Polipul poate
forma colonii, prin înmugurire.
La anemonele de mare nu există înmugurire, dar de pe discul pedios
se desprind fragmente de ţesut care regenerează polipi (laceraţie pedală).
Unele specii se mai pot divide prin diviziune transversală sau longitudinală.
Sistematică. Antozoarele, în funcţie de organizarea antopolipului,
se împart în două subclase:
▪ Subclasa Hexacorallia: polipi cu 6 sau multiplu de 6 septe şi
tentacule simple; solitare sau coloniale.
Exemple:
- actiniari (solitari, de dimensiuni mari, cu aspect de flori, frumos colorate – dediţei
de mare): ♦Anemonia sulcata (cu aspect de crizantemă); ♦Actinia equina (întâlnită şi în
Marea Neagră); ♦Urcinia crassicornis (are culoare variată, de la roşu la verde-brun);
♦Adamsia rondeleti (trăieşte în simbioză cu pagurul Eupagurus bernhardus); Adamsia
palliata (trăieşte în simbioză cu pagurul Eupagurus prideauxi);
- madreporari (coloniali, scheletul calcaros dezvoltat, formează masa principală
a recifelor coraliere - Marea Barieră de Corali): ♦Madrepora erythrea, M. aspera (cu
aspect de tufe bogat ramificate), ♦Dendrophyllia ramea (aspect de ramuri de copac
înflorite); ♦Meandrina lamellina, ♦Fungia fungites (solitar, cu aspect de ciupercă răs-
turnată, de unde şi numele – fungus=ciupercă);
- ceriantari (solitari, fără schelet, fără disc adeziv, trăiesc într-un tub în care se
retrag în caz de pericol): ♦Cerianthus membranaceus (comun în Marea Mediterană,
obişnuit în acvarii).
▪ Subclasa Octocorallia: specii cu polipi cu 8 septuri şi 8 tentacule;
forme coloniale.
Exemple:
- alcionari (colonii fixate, fără schelet axial; coralieri moi, pieloşi); ♦Alcyonium
palmatum (formează colonii cărnoase, masive, cu un peduncul de fixare la partea
inferioară, iar la partea superioară cu numeroase prelungiri digitiforme);
- gorgonari (octocoralieri cu schelet axial cornos, colonii arborescente):
♦Corralium rubrum („mărgeanul roşu” – colonia este susţinută de un schelet axial de
culoare roşie, format din spicule calcaroase cimentate între ele prin calcar, din care se
confecţionează mărgele şi alte obiecte de podoabă); ♦Euplexaura antipathes
(„mărgeanul negru” - scheletul axial, de culoare neagră, este format dintr-o substanţă
cornoasă numită gorgonină; este prelucrat în obiecte de podoabă); ♦Gorgonia
verrucosa (colonie cu aspect de paletă sau mătură, datorită ramificaţiilor care se fac
într-un singur plan);
- heliopore (schelet albastru, din fibre de aragonit): Heliopora coerulea;
- penatulari (colonii cu aspect de pană, fixate în nisip; polipii sunt dispuşi pe un
ax numit rahis): ♦Pennatula phosphorea (specie fosforescentă, de 20-25 cm);
5.3. Încrengătura Acnidaria
Încrengătura Acnidaria (Ctenaria) încadrează celenterate care nu
posedă celule urticante în ectoderm, acestea fiind substituite de celule
coloblaste sau celule lipicioase. Cuprinde o singură clasă, Ctenophora.
5.3.1. Clasa Ctenophora (gr.ctenos=pieptene; gr.phorein=a purta) include
celenterate marine, majoritar pelagice, puţine bentonice, solitare. Nu au
meduză sau polip. Corpul, transparent prezintă pe suprafaţa sa opt benzi sau
şiruri de palete ciliate, palete înotătoare, care realizează propulsia; fiecare
bandă este formată dintr-o serie de palete transversale de cili fuzionaţi prin
baza lor şi liberi la vârf, având aspect de pieptene, de unde şi numele clasei
de Ctenophora.
Cavitatea gastro-vasculară, mai dezvoltată, prezintă o singură deschi-
dere (gura), stomodeum şi multe ramificaţii (canale). Pe tentacule prezintă
coloblaste (celule lipicioase şi veninoase), cu rol de apărare şi atac (cnido-
blastele sunt prezente numai la Euchlora rubra, care, însă, nu are coloblaste).
Sistemul nervos, sub formă de reţea, mai deasă în jurul gurii şi în jurul
şirurilor de palete vibratile, constituie, în aceste regiuni, benzi nervoase.
Organele de simţ sunt reprezentate printr-un singur statocist, situat
la polul apical. El conţine un statolit compus din mai multe sute de granule
de substanţă calcaroasă.
Hrănirea. Toate ctenoforele sunt răpitoare, hrănindu-se cu
organisme planctonice. Formele care au tentacule le întind pe o lungime
foarte mare, prada fiind prinsă de coloblastele de pe tentile. Formele care
nu au tentacule au o gură foarte largă, cu care pot captura prada, uneori de
dimensiuni mai mari decât ele însele. Digestia are loc, la fel ca la celelalte
celenterate, extracelular şi intracelular.
Înmulţirea este sexuată; sunt animale hermafrodite. Fecundarea are
loc în apă. Larva, o cidipidă, înoată liber şi este asemănătoare adultului.
Sistematică. Ctenoforele se împart în două subclase:
▪ Subclasa Tentaculata: prevăzute cu o pereche de tentacule, în plan
frontal. Exemple:
Biologie animală
♦Cestus veneris (are aspect de panglică, lungă de 1,5 m, fin colorată în violet, iar când
este iritată produce o lumină fosforescentă albastră sau verde-albăstruie, fiind
denumită şi „cordonul Venerei”; lat.cestus=centură).
▪ Subclasa Atentaculata: include forme lipsite de tentacule, cu gura

largă ce se continuă cu un faringe foarte larg, ce ocupă aproape tot
interiorul corpului, de unde şi numele de Macropharingea.
Exemple:
♦ Beroë forskalii, ♦ B. ovata (au formă de sac turtit lateral, în peretele căruia se găseşte
toată organizarea lor; forme, în general, mari, până la 20 cm, colorate, de obicei în roz-
portocaliu; pe marginea gurii au glande care secretă substanţe otrăvitoare, cu acţiune
mortală asupra altor animale).
5.4. Importanţa celenteratelor

Celenteratele au o mare importanţă, din punct de vedere teoretic, ele
prezentând o mare varietate de aspecte privind procesele lor vitale,
reflectând largi posibilităţi de adaptare la cele mai variate condiţii ale
mediului acvatic. Procesele de nutriţie, prezenţa organelor de simţ,
procesele de dezvoltare, prezintă trepte de evoluţie către grupul superior al
celomatelor.
Celenteratele contribuie, de asemenea, la formarea rocilor
calcaroase biogene (în special recife coraliere); aceştia oferă hrană şi
adăpost unei faune foarte bogate.
Unele specii stabilesc relaţii de simbioză cu alte specii: actinarii
trăiesc în simbioză cu peştii şi crustaceii (exemple: peştele Amphiprion se
ascunde, în caz de pericol, printre tentaculele extrem de veninoase ale
actiniei Stoichactis; crustaceul Pagurus arrosor poartă cochilia de melc în
care se ascunde actinia Calliactis parasitica, iar Eupagurus prideauxi pe
Adamsia palliata.
Biologie animală
CAPITOLUL 6
Încrengătura PLATHELMINTHES
Încrengătura Plathelminthes (gr..platys=plat; helminthos=vierme)
cuprinde aproximativ 12.700 specii de helminţi cu corpul turtit dorso-ventral
(viermi laţi), moale, vermiform, având, de regulă, formă de frunză sau
panglică. Reprezintă primul grup, din punct de vedere sistematic, dintre
metazoarele incluse în diviziunea Triploblastica*, subdiviziunea Acelomata**,
ramura Protostomieni***.
6.1. Caracteristici generale ale plathelminţilor

Plathelminţii sunt primele animale la care apare simetria bilaterală
ca simetrie primară, atât la stadiul de larvă, cât şi la adult, diferenţiindu-se
un capăt anterior şi unul posterior, precum şi o faţă ventrală şi una dorsală.
La extremitatea anterioară se concentrează organele de simţ, la formele
libere, sau organele de fixare, la formele parazite, producându-se astfel un
fenomen de cefalizare.
Tegumentul (peretele corpului) este dat de teaca musculo-cutanee,
constituită dintr-un epiteliu ciliat (parţial sau integral), la cele libere sau o
cuticulă cu spinişori, la cele parazite. Musculatura este alcătuită din mai
multe pături: primul strat (extern) circular şi cel intern, longitudinal.
Cavitatea corpului este plină cu ţesut conjunctiv special, numit
parenchim (de aici rezultă şi denumirea de viermi parenchimatoşi), în
ochiurile căruia se găseşte hemolimfa.
Sistemul nervos este format din doi ganglioni cerebroizi, situaţi în
parenchimul părţii anterioare, de la care pleacă, de regulă, trei perechi de
cordoane longitudinale (cele ventrale fiind mai bine dezvoltate), legate prin
comisuri şi un inel periesofagian.
Organele de simţ sunt slab dezvoltate; la speciile parazite sunt prezente
sub forma unor celule tactile şi chemoreceptori, iar la formele libere apar
*
Diviziunea Triblastica (sin. Triploblastica, Tridermica, Bilateralia) grupează metazoare
cu trei foiţe embrionare (ectoderm, endoderm şi mezoderm), cu simetria corpului bilaterală
şi cu un nivel superior de organizare (organe, aparate şi sisteme).
**
Subdiviziunea Acelomata include triploblastice cu mezoderm parenchimatos, simplu, fără a
forma cavităţi.
***
Protostomieni - triploblastice inferioare la care din blastoporul gastrulei se formează
orificiul bucal.
ochi, organe chemo-olfactive, perişori tactili şi statocişti. Ochii sunt simpli, nu

formează imaginea obiectelor, fiind sensibili doar la variaţii de luminozitate.
Aparatul digestiv se constituie pentru prima dată în lumea animală, sub
forma unui tub digestiv care comunică cu exteriorul prin orificiul buco-anal;
ramurile tubului digestiv sunt închise în „fund de sac”, având rol şi în
circulaţie, de aceea şi denumirea de aparat gastro-vascular. Aparatul digestiv
lipseşte la unii plathelminţi paraziţi (cestode).
Platelminţii nu au aparat circulator şi nici respirator. Respiraţia este
cutanată: aerobă la formele libere, anaerobă la cele parazite.
Aparatul excretor apare pentru prima dată în seria animală, fiind
constituit din protonefridii (nefridii de tip inferior) - un sistem de canale şi
canalicule, având la extremitatea liberă celula vibratilă, sau „flamura
vibratilă”, cu rol în captarea produşilor de dezasimilaţie; canalele
colectoare comunică cu exteriorul prin pori excretori.
Aparatul reproducător este foarte dezvoltat mai ales la speciile
parazite, fiind compus din gonade şi canale de eliminare a gameţilor.
Ciclurile biologice ale plathelminţilor sunt complexe, cu stadii larvare
diferite, schimb de gazde şi de generaţii, fenomene de neotenie (reproducere
sexuată în stadiu larvar), poliembrionie (o larvă produce mai multe larve de
un stadiu superior). La speciile libere există şi înmulţire asexuată.
Sistematică. Platelminţii sunt grupaţi în trei clase:
▪ Cls. Turbellaria (planarii): platelminţi liberi, prevăzuţi cu cili vibratili
pe toată suprazaţa corpului;
▪ Cls. Trematoda: platelminţi paraziţi, cu corpul neciliat, nesegmentat,
prevăzut cu organe de fixare, ventuze şi cârlige;
▪ Cls. Cestoda: forme parazite, cu corpul segmentat, cu aspect de panglică.
6.2. Clasa Turbellaria

Clasa Turbellaria (gr.turbella=mic vârtej; aria=ca şi) cuprinde aşa
numitele planarii, plathelminţi de talie mică (de câţiva milimetri până la
câţiva centimetri), cu corpul, scurt, foliaceu, nesegmentat, acoperit de un
tegument prevăzut cu cili care servesc la deplasare, producând vârtejuri.
În tegument, printre celulele epiteliale, se găsesc numeroase celule
glandulare, care produc mucus cu rol în locomoţie şi protecţie sau ca
substanţă adezivă. Celulele glandulare speciale din epidermă conţin structuri
baciliforme, refringente, numite rabdite (gr.rhabdos=bastonaş, baghetă), inclu-
ziuni intracelulare caracteristice care, eliminate în apă, se umflă şi formează
o pătură lipicioasă în jurul animalului, cu rol protector.
Biologie animală
Turbelariile sunt animale carnivore, hrănindu-se cu mici animale vii

sau cadavre; puţine specii sunt fitofage sau omnivore. Digestia începe
extracelular, în aparatul digestiv, sub acţiunea enzimelor proteolitice
faringiene şi intestinale, apoi particulele nutritive sunt fagocitate de celulele
intestinului şi digerate intracelular. Se menţine, deci, digestia intracelulară
(ca la celenterate) – caracter de inferioritate.
Reproducerea turbelariilor se realizează sexuat; sunt animale
hermafrodite, cu fecundaţie încrucişată (turbelariile sunt proterandrice, rar
protogine - Nemertoderma), iar dezvoltarea directă, fără metamorfoză
(excepţie, unele forme marine).
Unele turbelarii se reproduc şi asexuat, prin diviziune transversală
(sciziparitate), legată de capacitatea de regenerare, fiecare parte regenerând
partea lipsă.
La turbelarii apar, pentru prima dată în seria animalelor,
ganglionii cerebroizi, legaţi printr-o comisură nervoasă, de la care pornesc
cordoane longitudinale. Organele de simţ sunt reprezentate prin fosete
olfactive, ochi simpli, statocişti, celule senzitive.
Turbelariile pot fi împărţite, pe baza mai multor criterii (conformaţia tubului
digestiv, ecologie) în mai multe grupe:
▪ Acoele: specii primitive, fără tub digestiv; ♦Nemertoderma bathycola;
▪ Rhabdocoele: specii cu intestinul drept ca un tub; ♦Microstomum lineare,
♦Macrostomum romanicum; ♦Mesostoma ehrenbergi;
▪ Alleocoele: specii cu intestinul drept dar cu diverticule, sau neregulat;
♦Bothrioplana semperi;
▪ Tricladide: specii cu intestinul cu trei ramuri principale; ♦Dendrocoelum lacteum
(comun în apele dulci, are culoare alb-lăptoasă şi măsoară 1-3 cm); ♦Dugesia tigrina;
▪ Polycladide: specii cu intestinul cu multe ramuri; ♦Leptoplana tremellaris (se
întălneşte în Marea Neagră).
Importanţa turbelariilor. Majoritatea turbelariilor sunt libere:

marine, bentonice, cele mai multe eurihaline (Macrostoma romanicum),
euriterme (Microstomum lineare) şi pelagice. Sunt şi specii de apă dulce,
întâlnite în izvoare de munte şi şes, ca şi specii terestre, care trăiesc sub
zăpadă, altele în păduri tropicale.
Unele planarii trăiesc în simbioză cu algele verzi, ale căror celule
ajung în parenchim, fără a fi digerate; algele folosesc CO2 şi dau în schimb
O2. Sunt şi specii comensale sau parazite.
6.3. Clasa Trematoda

Clasa Trematoda (gr.trema=orificiu): cuprinde plathelminţi cu corpul
nesegmentat, specii exclusiv parazite (majoritar endoparazite), fapt ce a
determinat simplificarea organizării şi apariţia unor adaptări structurale şi
funcţionale.
Dimensiunile lor variază de la câţiva mm la câţiva cm. Au un
orificiu buco-anal şi intestine cu una sau două ramuri. Prezintă ventuze
pentru fixare, în general în număr de două, prima (cea anterioară)
înconjoară orificiul bucal. Hrana e constituită din sânge, celule, exsudate
tisulare sau particule alimentare din intestinul gazdei.
Reproducerea este complexă şi presupune o serie de particularităţi:
- schimb de gazde, existând gazdă intermediară (una sau două);
- trecerea prin diferite stadii larvare (metamorfoză); ou - miracidium-
sporocist - redie - cercar - metacercar;
- poliembriogenie: o larvă produce mai multe larve cu structuri superioare
(un sporocist dă naştere la mai multe redii; o redie, la mai mulţi cercari).
Sistematică. În funcţie de modul de realizare a ciclului biologic,
trematodele sunt împărţite în două mari grupe: Monogenee şi Digenee.
 Monogenee: trematode ectoparazite (pe branhiile peştilor sau în

vezica urinară şi în uterul unor vertebrate), cu ciclu de dezvoltare simplu, fără
schimbare de gazdă (monoxene) şi fără alternanţă de generaţii, de unde şi
numele de Monogenee (gr.monos=una; genesis=generaţie; o singură generaţie);
extremitatea posterioară a corpului e modificată într-un organ de fixare
(opisthaptor) prevăzut cu spini, cârlige.
Exemple:
♦Gyrodactilus elegans: formă mică de 0,5-1 mm, cu extremitatea anterioară fără
ventuze, despicată în doi lobi ascuţiţi, între care se găseşte gura; specie parazită pe
piele la peşti de apă dulce, îndeosebi la crap; datorită iritaţiei, provocată de parazit,
pielea peştelui elaborează o secreţie bogată în celule cu care parazitul se hrăneşte;
când invazia e mare, peştii mor;
♦Dactylogyrus auriculatus: asemănătoare cu specia precedentă, dar parazitează mai
mult pe branhii decât pe pielea peştilor; pe faţa dorsală a extremităţii anterioare, uşor
despicată în patru lobi, se găsesc patru ochi;
♦Diplozoon paradoxumi: indivizii trăiesc tot timpul împerecheaţi, având aspectul literei
X; parazitează pe branhii la peşti de apă dulce (crap).
 Digenee: trematode endoparazite la vertebrate (preponderent la
mamifere), cu două, uneori trei gazde şi alternanţă de generaţii.
Biologie animală
Planşa IV
Trematode monogenee
Dendrocoelum Gyrodactylus
Dugesia tigrina elegans
lacteum
Dactylogirus
Diplozoon
elegans
paradoxum
Caracterizarea trematodelor digenee

Trematodele sunt viermi plaţi, acelomaţi, cu corp nesegmentat,
acoperit de o cuticulă neciliată în stadiul adult, cu tub digestiv incomplet
(fără anus), hermafrodiţi (excepţie fam. Schistosomidae, cu specii dioice).
Sunt endoparaziţi obligatoriu la vertebrate, în special, la mamifere şi păsări.
Morfologie. Helminţi în general vizibili cu ochiul liber, digeneele
au lungimi cuprinse între 1 mm şi 10 cm, formă aplatizată, adesea foliacee,
dar uneori, corpul poate fi gros, cilindric (femelele de Schistosoma), conic
(amfistome) sau în boabă de cafea (Paragonimus). Prezintă, în general,
două ventuze musculoase circulare, dintre care o ventuză bucală, la
extremitatea anterioară a corpului, înconjurând orificiul bucal şi o ventuză
ventrală (ventuza posterioară sau acetabulum), cu poziţie variabilă în
funcţie de specie; aceasta uneori poate lipsi. La unele specii apare un disc
adeziv (gonotyl sau “ventuză genitală”), ce înconjoară porul genital. La alte
specii, există un organ suplimentar, care asigură simultan fixarea şi digestia
externă (organ tribocytic).
Corpul, lipsit de cavitate generală, este constituit dintr-un perete sau
tegument şi un parenchim, în care se găsesc organele interne.
Tegumentul prezintă două zone: o zonă externă cu structură
sinciţială, cu microvilozităţi şi cripte, uneori spini şi o zonă internă,
constituită din cytoni, celule nucleate legate de sinciţiu prin punţi
citoplasmatice. Cele două zone sunt separate de o membrană bazală, fibre
musculare circulare şi fibre longitudinale.
Organizarea internă este specifică, aparatul digestiv şi aparatul
genital fiind foarte dezvoltate, ca o adaptare la viaţa parazitară.
Aparatul digestiv este alcătuit din: orificiul bucal, care se deschide
la nivelul ventuzei anterioare, faringe musculos, adesea dezvoltat la speciile
hematofage, esofag scurt şi două cecumuri intestinale scurte, uneori
ramificate, la paraziţii hematofagi, alteori unite posterior într-un cecum
unic; nu prezintă orificiu anal.
Aparatul genital, aproape întotdeauna hermafrodit, excepţie
schistosomele (dioice), constituit din:
▪ aparat genital masculin, alcătuit din două testicule, rar unul singur,
uneori mai multe (la schistosome), sferice, lobate, ramificate sau fragmentate,
care comunică cu două canale deferente sau spermiducte, care se unesc în
unul singur, ce se dilată şi dă vezicula seminală şi un organ copulator,
protractil, cirrul, care se găseşte împreună cu vezicula seminală în punga
cirrului; punga cirrului se deschide în sinusul genital (unde se deschide şi
Biologie animală
uterul), cu orificiu genital unic la suprafaţa corpului, situat pe faţa ventrală, în

general înaintea ventuzei ventrale (la schistosome, înapoia acetabulumului);
▪ aparat genital femel, alcătuit dintr-un ovar, situat în general, înaintea
testiculelor (înapoia lor la Dicrocoeliidae şi numeroase amphistome),
uneori lobat sau ramificat, de la care pleacă un oviduct, care poartă adesea o
pungă, receptacul seminal, şi un mic canal ce se deschide dorsal, la
suprafaţa corpului - canalul Laurer; oviductul se termină într-o cavitate,
ootip, unde se formează ouăle şi care este înconjurat de numeroase glande
Mehlis (impropriu denumite glande cochiliere); în ootip se deschide şi
viteloductul rezultat din unirea a două viteloducte simetrice, care provin de
la cele două glande vitelogene; acestea sunt constituite din foliculi dispuşi,
în general, în lungimea cecumurilor intestinale.
Aparatul excretor este constituit din celule cu flamură vibratilă, sau
protonefridii, dispuse de-a lungul a două canale excretoare care se deschid
posterior într-o veziculă excretoare; aceasta din urmă se deschide la
exterior printr-un por excretor situat la extremitatea posterioară a corpului.
Sistemul nervos este foarte redus, lipsind organele de simţ (există
pete oculare la unele stadii larvare neparazite).
Biologia digeneelor
Habitatul adulţilor. Toate trematodele adulte sunt endoparazite, cu
localizări extrem de variate în funcţie de specie: tub digestiv, canale biliare,
canale pancreatice, aparat circulator, pulmoni, etc.
Nutriţia, în funcţie de specie şi de stadiul de dezvoltare, se realizează
cu: sânge, ţesuturi ale gazdei, conţinutul tubului digestiv, bilă, mucus, etc.
Ciclul biologic se realizează prin ouă, care ajung în mediul extern, cu
realizarea unor stadii specifice (în mediul exterior şi/sau în una sau mai multe
gazde intermediare), finalizate prin formarea stadiului infestant (metacercar).
Acesta constituie elementul de plecare al dezvoltării endogene.
Oul se formează în ootip şi conţine un zigot (rezultat din unirea unui ovul provenind
din ovar şi un spermatozoid din receptaculul seminal) şi celule viteline, produse de
glandele vitelogene. Coaja ouălor, frecvent operculate, este alcătuită din proteine,
provenind din glandele vitelogene, la suprafaţă fiind acoperită de un strat subţire de
lipoproteine produse de glandele Mehlis.
Ponta se realizează fie rapid, fie, cel mai frecvent, după ce a început dezvoltarea în
uter şi s-a format embrionul, ouăle fiind, în acest caz, eliminate aproape de ecloziune. În
funcţie de localizările viermilor adulţi, ouăle sunt eliminate prin fecale sau prin
expectoraţii.
Dezvoltare exogenă
Din ou iese un mic embrion triangular, miriacidium, care prezintă un ectoderm
ciliat, de acoperire, aglomerări de celule germinative nediferenţiate în general, un
sistem excretor protonefridian şi sistem nervos, adesea un stilet anterior, uneori un

intestin saciform sau pete oculare. Miriacidiumul este în general, o formă înotătoare,
care poate muri în câteva ore, dacă nu întâlneşte gazda intermediară receptivă (G.I.-
gasteropod acvatic). Miriacidiumul pătrunde activ în gasteropod şi se transformă în
sporocyst, un simplu sac nediferenţiat, în care celulele germinative înmuguresc şi
dau naştere la larve, fiecare sporocist dând naştere la mai multe redii. Redia prezintă
o ventuză bucală, un intestin saciform, un aparat excretor şi un orificiu de pontă. Ea
conţine aglomerări de celule germinative care se transformă în stadiul larvar
următor, cercar. O redie poate da naştere la mai mulţi cercari (la unele specii
lipseşte stadiul de redie, iar la altele apar generaţii de redii-fiice). Cercarul prezintă
unele caractere de adult (două ventuze, tub digestiv cu două cecumuri, aparat
excretor, sistem nervos) şi caractere larvare (o codiţă). Cercarii părăsesc activ
moluştele şi trec în apă.
Dezvoltarea exogenă se poate termina în trei moduri, în funcţie de specie:
- fie, având aparat perforator şi/sau glande cefalice voluminoase (glande de
penetrare, ce produc hialuronidază), cercarii traversează activ tegumentul gazdei
definitive, pierzându-şi codiţa;
- fie, având glande cistogene, ei se vor fixa pe vegetaţie, pierd codiţa şi se
închistează, dând metacercari; gazda definitivă (G.D.), în general un erbivor, se
infestează în urma ingerării vegetalelor cu metacercari, aceştia se vor deschista în
tubul digestiv;
- fie, pătrund în a doua G.I. (G.I.2) (peşti, crustacee etc.) şi se transformă în
metacercari; G.D., carnivor sau omnivor, se infestează prin consumul G.I.2.
Dezvoltare endogenă
În gazda definitivă, trematodul tânăr prezintă, în general, o fază de migraţie în
organism, urmată de o fază de adult, cu dobândirea maturităţii sexuale.
Caractere esenţiale ale ciclului biologic al trematodelor:
▪ multiplicarea intensă a formelor larvare, care se compară cu un fenomen de
poliembrionie, astfel încât un singur ou ajunge să producă numeroşi cercari;
▪ complexitate mare a ciclului, cu număr mare de stadii, de unde numeroasele
riscuri de distrugere a paraziţilor, compensând astfel multiplicarea larvară şi
hermafroditismul majorităţii speciilor;
▪ adaptarea ciclului, în general, la mediul acvatic: existenţa formelor înotătoare
(miriacidium, cercari) şi trecerea obligatorie prin gasteropode acvatice.
Sistematică. În funcţie de morfologia adultului, trematodele

digenee sunt sistematizate în 5 grupe:
o Distome: specii hermafrodite, cu două ventuze (frecvent cu gonotyl
mic), ventuza ventrală situată în jumătatea anterioară a feţei ventrale;
o Amphistome: specii hermafrodite, cu ventuza ventrală situată la
extremitatea posterioară a corpului;
o Holostome: specii hermafrodite, cu două ventuze şi un organ tribocytic;
o Monostome: specii hermafrodite, fără ventuză ventrală;
o Schistosome: specii cu sexe separate.
Biologie animală
Din grupul Distome, cele mai importante familii ce interesează medicina veterinară:
- Fam. Fasciolidae: paraziţi în parenchimul hepatic (formele tinere) şi canale biliare
(formele adulte) la erbivore, rar omnivore; reprezentant - ♦Fasciola hepatica;
- Fam. Dicrocoeliidae: paraziţi în canale biliare, preponderent la rumegătoare;
reprezentant - ♦Dicrocoelium lanceolatum:;
- Fam. Opisthorchiidae: ♦Opistorchis felineus, parazit în canalele biliare şi/sau
pancreatice la carnivore şi omnivore;
- Fam. Heterophyidae: paraziţi în intestin la carnivore, păsări;
- Fam. Echinostomidae: paraziţi în intestin la carnivore, păsări;
- Fam. Prosthogonimidae: paraziţi în aparatul genital la păsări;
Grupul Amphistome cuprinde trematode cu corpul gros, de formă conică, cu
ventuza ventrală foarte dezvoltată, situată la extremitatea posterioară a corpului. La
unele specii, există o pungă ventrală mare care se deschide înapoia gurii. Ciclul biologic
se desfăşoară cu o singură gazdă intermediară; metacercarii sunt închistaţi pe vegetaţie.
Cuprinde 3 familii, din care doar una cu reprezentanţi întâlniţi în regiunile temperate:
- Fam Paramphistomidae trematode cu corp conic, fără pungă ventrală; reprezentant -
♦Paramphistomum cervi, parazit în cheag, duoden (formele tinere), rumen, reţea
(formele adulte).
- Fam. Gastrothylacidae: trematode cu corp conic şi pungă ventrală;
- Fam. Gastrodiscidae: trematode la care corpul are o extremitate îngustată.
Grupul Holostome reuneşte trematode cu corpul, în general divizat în două părţi,
printr-o constricţie: partea anterioară poartă două ventuze şi un organ adeziv care
asigură simultan fixarea şi digestia externă (organ tribocytic), partea posterioară,
cilindrică, conţinând aparatul genital. Sunt paraziţi în tubul digestiv, în special la
păsări. Ciclul biologic necesită intervenţia a două gazde intermediare (G.I.2: peşti,
batracieni sau nevertebrate). Are două familii principale:
- Fam. Strigeidae: trematode cu partea anterioară a corpului cupuliformă;
- Fam. Diplostomidae: partea anterioară a corpului aplatizată.
Grupul Monostome, grup aproape artificial, caracterizat prin dispariţia ventuzei
ventrale; cuprinde două familii:
- Fam. Cyclocoelidae: trematode la care lipseşte şi ventuza bucală;
- Fam. Notocotylidae: trematode la care ventuza bucală este prezentă.
Grupul Schistosome reuneşte trematode cu sexe separate, la care masculii au corp
aplatizat, în general arcuit, prezentând un canal ginecophor, în care este adăpostită
femela; au cel puţin trei testicule, uneori mai multe. Femela, cilindrică, are un ovar; la
cele două sexe cecumurile sunt unite posterior. Stau acuplaţi permanent. Adulţii sunt
paraziţi în vasele sanguine. Ouăle, prevăzute cu un pinten spinos şi dispuse în
capilarele peretelui intestinal sau vezical, sunt eliminate cu fecalele sau urina. Ciclul
biologic necesită o singură gazdă intermediară - gasteropod acvatic; cercarii au coada
furcată (furcocercari), sunt înotători, şi pătrund activ în gazda definitivă pe cale
cutanată. Are o singură familie, divizată în două subfamilii:
- Fam. Schistosomidae: - Subfam. Schistosominae, trematode parazite la mamifere;
- Subfam. Bilharziellinae, trematode parazite la păsări.
Planşa V
TREMATODE DIGENEE
Stadiile de dezvoltare
la Fasciola hepatica
Fasciola hepatica
1. ventuza bucală; 2. ventuza ventrală;
3. cecumuri; 4. testicule; 5. canale
deferente; 6. punga cirului; 7. canal
ejaculator; 8. ovar; 9. glanda cojii
(Mehlis); 10. uter; 11. ootip; 12.
glande vitelogene; 13. viteloduct
longitudinal
Biologie animală
6.4. Clasa Cestoda

Clasa Cestoda (gr.kestos=panglică, de unde şi denumirea de panglici):
cuprinde plathelminţi segmentaţi, specii exclusiv parazite, cu dimensiuni de
la câţiva milimetri până la câţiva metri (12-15 m).
Corpul este alcătuit din trei segmente: scolex (regiunea anterioară,
care prezintă organe speciale pentru fixare -ventuze, botridii), gât şi
strobilă (alcătuită din proglote). Nu prezintă gură şi nici tub digestiv.
Hrănirea se realizează prin absorbţie activă sau pasivă.
Sunt specii hermafrodite, organele genitale repetându-se în fiecare
proglotă. Reproducerea are loc cu formarea unor forme larvare de diferite
tipuri (chistice, achistice), în corpul unor gazde intermediare (vertebrate sau
nevertebrate), contaminarea gazdelor definitive realizându-se prin
consumul gazdelor intermediare sau a organelor parazitate.
Importanţă. Prin modul de viaţă parazitar, cestodele determină
cestodoze imaginale (boli parazitare determinate de formele adulte), la
diferite specii de animale vertebrate, sau metacestodoze (boli determinate
de formele larvare), unele foarte grave, inclusiv la om.
6.4.1. Caractere generale ale cestodelor

Cestodele sunt viermi plaţi, acelomaţi, cu aspect de panglică, cu
corpul segmentat cel puţin în stadiul adult, hermafrodiţi, fără tub digestiv;
sunt paraziţi obligatoriu, cu ciclu heteroxen, adulţii trăind în tubul digestiv
la vertebrate, iar larvele la diferite vertebrate sau nevertebrate.
Morfologie. Corpul cestodelor, de lungimi foarte variabile, de la
câţiva milimetri, până la câţiva metri, are aspect de panglică (gr.kestos=panglică),
îngustă anterior, lăţindu-se progresiv spre extremitatea posterioară. Este
format din trei părţi: scolex, gât şi strobilă (lanţ de proglote).
Scolexul (fig. 3.21) („capul”), este o formaţiune globuloasă, cilindrică
sau piriformă, fără organe de simţ, prevăzută cu organe de fixare (ventuze şi
croşete). Ventuzele pot fi, fie patru discuri adezive, mai frecvent circulare,
bogate în fibre musculare (cestode Cyclophyllidee), fie două fante
longitudinale (bothridii) (cestode Pseudophyllidee). Croşetele, prezente la unele
Cyclophyllidee, sunt dispuse în coronule pe rostrum (proeminenţă anterioară a
scolexului), uneori retractil. Forma croşetelor (în pumnal, furcă, ciocan, spin)
este adesea caracteristică unui grup de cestode. Unele specii, numite inerme,
sunt lipsite de rostrum şi croşete (mai ales la Pseudophyllidee).
Gâtul, nesegmentat, este zona poligeră sau zona de creştere intensă, cu
rol în generarea strobilei (fenomen cunoscut sub numele de strobilizare).
Fig. 6. 1. Scolexul la cestode

A. – scolex de pseudofilidee (Diphyllobothrium latum);
B, C. – scolex de ciclofilidee (B. – vedere apicală; C. – privit lateral)
1. botridii; 2. ventuze; 3. rostrum; 4. coroană de cârlige;
(A,C după Georgescu şi col; B după Shipley şi MacBride)
Strobila este formată dintr-un şir de segmente (proglote), variabile ca

număr şi formă, în funcţie de gen şi specie. După organizarea morfologică,
se pot deosebi: proglote tinere, recent generate de gât, proglote hermafrodite
(în mijlocul strobilei) şi proglote ovigere, care formează porţiunea
terminală a strobilei.
Cestodele sunt helminţi acelomaţi, corpul, fără cavitate generală
(asemănător trematodelor), este constituit dintr-un perete sau tegument şi
parenchim, în care sunt situate organele interne.
Organizare internă
Aparatul digestiv este absent la cestode.
Aparatul excretor este format din celule excretoare cu flamură vibratilă
(protonefridii) şi canalicule ce se deschid în patru canale longitudinale (două
dorsale, două ventrale) comune; canalele ventrale sunt unite prin anastomoze
transversale aproape de marginea posterioară a fiecărei proglote; la
extremitatea distală a strobilei, ultima anastomoză transversală este
transformată într-un fel de vezică ce se deschide la exterior prin “foramen
caudal”; în realitate, dacă lichidul conţinut în canalele ventrale se scurge de
la scolex spre foramenul caudal, în canalele dorsale, cu diametru mai mic,
lichidul circulă spre partea anterioară; ansamblul acestor canale constituie
mai degrabă un aparat osmoreglator decât un aparat excretor (Hiepe, 1985).
Aparatul genital, de tip hermafrodit, este foarte dezvoltat la cestode,
fiecare proglotă conţinând un aparat genital mascul şi unul femel; primele
proglote, din vecinătatea gâtului nu au aparat genital, fiind proglote
Biologie animală
nediferenţiate; la mijlocul strobilei sunt

proglote mature (fig. 6.2.), cu aparatul genital
complet dezvoltat (există pro-terandrie,
testiculele dezvoltându-se înaintea ovarului);
spre sfârşitul strobilei se găsesc doar proglote
pline cu ouă, proglote ovigere.
La Cyclophyllidee, ouăle nu pot fi
evacuate direct la exterior (neexistând
orificiu de pontă), iar uterele, foarte dilatate,
Fig. 6.2. Proglotă matură
prezintă aspecte variate. c.e. canal excretor; s.n. sistem nervos
t. testicule; ut. Uter; c.d. canal deferent;
Biologie v. Vagin; ov. Ovar; oo. Ootip; g.v.
Habitat. Cestodele sunt paraziţi obliga- glanda vitelogenă (Tower, 1975)
toriu în toate stadiile de dezvoltare.
Adulţii trăiesc la vertebrate, în tubul digestiv, aproape exclusiv în
intestinul subţire; unele specii exotice se dezvoltă în canalele biliare la
rumegătoare. Helminţii sunt fixaţi cu scolexul de mucoasa intestinală,
strobila flotând în lumen. La speciile din Ord. Cyclophyllidea, cestodele
adulte sunt, în general, strict specifice.
Larvele se dezvoltă la una sau mai multe gazde intermediare (G.I.),
vertebrate (mamifere, peşti) sau nevertebrate (artropode, moluşte); formele
larvare sunt adesea mai puţin specifice decât adulţii.
Nutriţie. În absenţa tubului digestiv, absorbţia elementelor nutritive se
face simplu, prin pinocitoză: trecerea unor micropicături prin traversarea
membranei externe a tegumentului, urmată de formarea unor vacuole mici
în sinciţiul tegumentar; microvilozităţile au, probabil, rolul de a agita şi a
reînnoi mediul ambiant.
Ciclul biologic este diferit la cele două ordine mai importante de
cestode:
▬ la Pseudophyllidea, ciclul este asemănător celui de la trematode şi
necesită două gazde intermediare.
Fecundarea se realizează, fie între două proglote diferite ale aceluiaşi cestod, fie
între două cestode diferite; în mod excepţional, în interiorul aceleiaşi proglote -
autofecundare. La maturitatea lor, proglotele ovigere conţin ouă neevoluate, care sunt
eliminate printr-un orificiu de pontă, tocostom; ouăle ajung la exterior, odată cu
fecalele.
Incubaţia şi ecloziunea ouălor au loc în apă, timp de câteva săptămâni. Dintr-
un ou iese un mic coracidium, mobil în apă, constituit dintr-un embrion, prevăzut cu
trei perechi de croşete (embrion hexacant sau oncosferă) şi înconjurat de o membrană
ciliată (embriofor). Coracidiul trebuie să întâlnească prima gazdă intermediară (G.I.1),
reprezentată de crustacee copepode.
Dezvoltarea în G.I.1 se realizează în cavitatea generală a crustaceului, unde se

formează larva procercoidă; aceasta prezintă anterior o mică depresiune, unde se
deschid conductele glandulare, iar posterior un mic disc unde se găsesc cele trei
perechi de croşete ale coracidiumului. Dezvoltarea ulterioară necesită intervenţia celei
de-a doua gazde intermediare (G.I.2), reprezentată de peşti răpitori, care consumă
crustaceii parazitaţi.
Dezvoltarea în G.I.2 se realizează în musculatură sau cavitatea peritoneală a
peştilor, unde larva procercoidă îşi pierde discul posterior, transformându-se în larvă
plerocercoidă, de dimensiuni mari, prevăzută anterior cu o invaginare cefalică ce conţine
un scolex inerm. Dacă peştele parazitat este ingerat de un al doilea peşte, carnivor, larva
supravieţuieşte şi se reîncapsulează, acesta devenind gazdă paratenică (G.P.).
Contaminarea gazdelor definitive (mamifere sau păsări receptive) se realizează
prin consumul peştilor conţinând larve plerocercoide; în intestinul subţire al G.D. are
loc dezvoltarea cestodului adult.
▬ la Ciclophyllidee ouăle se dezvoltă complet în uter, în absenţa
orificiului de pontă, proglotele ovigere sunt eliminate prin fecale la
exterior, iar prin distrugerea proglotelor sunt eliberate ouăle în mediu.
Dezvoltarea formelor larvare se realizează, de regulă, într-o gazdă
intermediară, rar în două sau mai multe.
Oul ciclophyllideelor este constituit din embrion hexacant sau oncosferă şi coajă,
formată din trei straturi: intern (embriofor), ce pare a fi produs de embrionul însuşi,
stratul mijlociu, gros şi granulat, ce conţine resturi de vitelus şi stratul extern, subţire.
La Taeniidae se menţine doar embrioforul, care ia aspect “vacuolar”, fiind format din
două membrane subţiri unite prin fibre cu dispoziţie radiară.
Dezvoltarea formei larvare necesită, în general, o singură G.I.; cel mai frecvent este
un nevertebrat (artropod sau gasteropod), în a cărui cavitate generală se formează o larvă
cisticercoidă ce conţine un scolex. La familia Taeniidae, G.I. este un mamifer, la care se
formează o larvă veziculară (cisticerc, strobilocerc, coenur sau echinococ), ce conţine
unul sau mai multe scolexuri, asemănătoare adulţilor. Face excepţie familia
Mesocestoididae, la care ciclul, foarte asemănător celui de la Pseudophyllidee, necesită
două G.I.: un artropod, în care se va forma un cisticercoid, apoi un vertebrat, în corpul
căruia se va forma o larvă mare, tetrathyridium, foarte asemănător larvei plerocercoide,
dar cu o invaginare cefalică, cu patru ventuze.
Contaminarea gazdelor definitive, în toate cazurile, se face prin ingestia gazdelor
intermediare cu forme larvare infestante, iar dezvoltarea cestodului adult în intestin,
are loc fără migraţie.
Biologie animală
6.4.2. Sistematica cestodelor

Clasa CESTODA include două ordine mai importante, prin speciile
parazite pe care le încadrează: Pseudophyllidea şi Ciclophyllidea.
► Ord. Pseudophyllidea cuprinde cestode primitive, cu scolex inerm
(fără rostrum şi fără cârlige), cu două botridii, cu proglote ovigere prevăzute
cu orificiu de pontă (tocostom). Interesează familia Diphyllobothriidae, cu
două subfamilii: Diphyllobothriinae (cestode parazite la mamifere) şi
Ligulinae (cestode cu segmentaţie externă slab vizibilă, parazite la păsări).
Exemple:
♦Diphyllobothrium latum: una din cele mai mari cestode, lungimea corpului ajungând
până la 10-15 m, iar numărul de proglote la 3000-4500; parazitează în intestinul subţire
la om şi alte mamifere ihtiofage;
► Ord. Ciclophyllidea încadrează cestode cu scolex prevăzut cu patru

ventuze, frecvent circulare, şi în general cu rostrum, cu una sau mai multe
coroane de cârlige, fără orificiu de pontă, cu proglotele ovigere pline cu ouă
embrionate, conţinând fiecare un embrion hexacant (oncosferă).
Familiile principale, ai căror reprezentanţi parazitează la animale, sunt:
- Fam. Mesocestoididae: cu pori genitali medio-ventrali; reprezentant: ♦Mesocestoides
lineatus: parazitează în intestinul subţire la canide;
- Fam. Anoplocephalidae: cu pori genitali marginali, scolex inerm; reprezentanţi:
♦Anoplocephala magna: parazitează în intestinul subţire la equine; ♦Moniezia
expansa: parazitează în intestinul subţire la ovine;
- Fam. Dilepididae: scolex cu rostrum şi croşete, pori genitali dubli; reprezentant:
♦Dipylidium caninum: parazit la câine, pisică, vulpe, uneori la om;
- Fam. Davaineidae: scolex cu rostrum şi croşete, pori genitali simpli; ventuze
spinoase; reprezentanţi: ♦Davainea proglotina, ♦Railletina tetragona, parazitează în
intestinul subţire la păsări;
- Fam. Taeniidae: ventuze fără spini, pori genitali simpli, alterni, uter ramificat;
reprezentanţi: ♦Taenia solium, ♦Taenia saginata, parazitează în intestinul subţire la
om; ♦Echinococcus granulosus, în intestinul subţire la canide;
- Fam. Hymenolepididae: ventuze fără spini, uter saciform, pori unilaterali. Reprezentanţi:
♦Dicranotaenia collaris; ♦Drepanidotaenia lanceolata, în intestinul subţire la păsări.
CAPITOLUL 7
Încrengătura NEMATHELMINTHES
7.1. Caracteristici generale ale nemathelminţilor
Încrengătura Nemathelminthes (gr.nema=fir, aţă; helminthos=vierme;
viermi cilindrici) încadrează metazoare triploblastice, cu simetrie bilaterală,
având un mezenchim redus ce formează o cavitate viscerală (primară) a
corpului, fără pereţi proprii, denumită schizocel, sau pseudocel (celom fals);
de aici şi denumirea de pseudocelomate.
Ectodermul, care este o masă sinciţială (masă protoplasmatică cu
mai mulţi nuclei, mărginită de două membrane celulare), secretă o cuticulă
prevăzută cu spini, pori sau plăci; datorită acestei cuticule tari, creşterea
nemathelminţilor se realizează prin năpârliri.
Dimensiunile corpului sunt variate, de la câţiva milimetri până
la câţiva metri. Tubul digestiv prezintă două orificii (bucal şi anal) şi este
prezent intestinul posterior de origine ectodermică (care apare pentru prima
dată în seria animală).
Aparatele respirator şi circulator lipsesc, respiraţia fiind cutanată.
Nematelminţii paraziţi au o viaţă aproape anaerobă.
Aparatul excretor este de tip protonefridian.
Sexele sunt separate, fiind prezent adesea un dimorfism sexual
evident (masculul mai mic decât femela).
Sistematică. Încrengătura Nemathelminthes cuprinde şase clase:
1. Clasa Rotatoria (lat.rota=roată) (Rotifera): nemathelminţi microscopici
(circa 1500 specii) prevăzuţi cu un aparat ciliar rotator anterior şi picior bifid,
posterior. Corpul alungit, adesea cilindric sau fusiform, format din trei
regiuni (cap, trunchi, picior), este acoperit cu o carapace cuticulară
nesegmentată. Se mişcă cu ajutorul unui aparat rotator ciliat (denumit
corona), situat în partea anterioară a corpului.
Sunt specii dulcicole, ce constituie o parte importantă a
microplanctonului şi hrană, îndeosebi, pentru puietul de peşte. Exemple:
♦Philodina roseola; ♦Epiphanes senta; ♦Pedalion mirum.
2. Clasa Gastrotricha (gr.gaster=stomac; trichos=păr): cuprinde un grup

mic (circa 400 specii) de animale microscopice (0,1 - 1,5 mm), care au faţa
ventrală turtită (plană), solzoasă., prevăzută cu cili. Cilii sunt localizaţi
ventral şi în regiunea cefalică. Regiunea cefalică se distinge uşor, fiind mai
Acest material nu poate fi copiat, modificat sau reprodus, partial sau in totalitate,
fara acordul scris al autorilor.
Biologie animală
umflată decât regiunea învecinată a corpului. Extremitatea posterioară este

despicată în două prelungiri ca o furcă. Se mişcă alunecând cu cilii ventrali
sau prinzându-se cu capătul posterior, care este prevăzut cu o glandă
adezivă. Sunt animale marine şi dulcicole, găsindu-se abundent în lacuri,
bălţi şi nisipul ud (psamom) din zona litorală. Exemple: ♦Chaetonotus
maximus.
3. Clasa Kinorhyncha (gr.kineo=a se mişca; rhynchos=bot): nemathel-
minţi de talie mică (100 specii) caracterizaţi prin cuticulă bine dezvoltată,
fără cili, împărţită transversal în 13 inele (segmente), numite zonite.
Sunt specii marine, hrănindu-se cu materii organice din mâl şi diatomee;
constituie hrană pentru peşti. Exemple: ♦Echinoderes dujardini.
4. Clasa Nematomorpha (Gordiacea): nemathelminţi cu corpul lung,
subţire, filiform, cilindric (230 specii), foarte asemănători nematodelor (atât
ca aspect, cât şi ca organizare generală). Au aparat digestiv regresat, având
doar intestin anterior, cu orificiul bucal. Se presupune că restul intestinului a
preluat funcţia de excreţie, lipsind aparatul excretor.
Sunt specii acvatice, majoritatea de apă dulce; adulţii sunt liberi stând
încolăciţi (în număr foarte mare, cu sutele, în timpul împerecherii) pe plante
acvatice, formând ghemuri sau noduri inextricabile (amintind de nodul gordian,
de unde şi denumirea de gordiacee); larvele sunt parazite la crustacee, insecte,
mormoloci. Exemple: ♦Gordius aquaticus , ♦Nectonema spp.
5. Clasa Nematoda (gr.nema=fir; eidos=formă) este cea mai vastă clasă de
nemathelminţi (cu până la 15000 specii). Au corpul cilindric, filiform, ascuţit
la ambele capete, de dimensiuni variate (unele microscopice, altele ajungând
până la 8 m - Placentonema gigantissima). Sexele sunt separate, cu un
pronunţat dimorfism sexual, femela fiind mai mare decât masculul.
Cuprinde două subclase:
►Aphasmidea (Adenophorea): nu au fasmide (fasmide=organe
papiliforme, chimioreceptoare, cu rol senzorial); specii marine şi de apă
dulce, libere, puţine parazite. Ex. ♦Trichinella;
►Phasmidea (Secernentea): fasmide prezente; unele specii sunt libere, pe
sol, dar majoritatea sunt parazite (la om, animale, plante); exemple: ♦Rhabditis;
♦Thylenchus; ♦Enterobius; ♦Ascaris; ♦Dracunculus; ♦Ancylostoma.
6. Clasa Acantocephala (gr.achantos=spin; kephale=cap): cuprinde circa

500 specii de helminţi cu corpul cilindric şi o trompă cefalică retractilă,
prevăzută cu cârlige. Nu au tub digestiv. Adulţii sunt paraziţi la peşti, păsări,
mamifere, rar la oameni, iar larvele trăiesc în corpul unor crustacee sau
insecte.
7.2. Clasa Nematoda
Nematodele (gr.nema=fir; eidos=formă) sunt viermi cilindrici,

nesegmentaţi, pseudocelomaţi, cu tub digestiv complet şi sexe separate.
Numeroase specii duc viaţă liberă, altele sunt parazite la animale sau
vegetale, având ciclu homoxen sau heteroxen.
Morfologie
Nematodele sunt viermi cilindrici, rectilinii sau curbaţi, uneori
spiralaţi, cu dimensiuni foarte variabile, de la câţiva milimetri (majoritatea
formelor libere şi unele specii parazite -Trichostrongylus, Trichinella,
Thelazia ş.a.), până la câteva zeci de centimetri (ascarizi) sau 1m
(Dioctophyme- femela). Corpul este uniform calibrat sau, uneori, efilat la
una din extremităţi. Nematodele prezintă un dimorfism sexual net: femelele
sunt mai mari decât masculii, iar aceştia sunt prevăzuţi cu un aparat
copulator şi uneori au extremitatea posterioară spiralată sau curbată, iar la
unele specii (ord. Strongylida), masculii prezintă o formaţiune
caracteristică, bursa caudală.
Structura nematodelor (fig. 7.1.) este specifică, prezentând un perete
musculo-chitinos ce delimitează o cavitate generală plină cu un lichid, în
care plutesc organele interne.
Cavitatea generală nu este mărginită
de un epiteliu mezodermic (este un
pseudocelom), fiind plină cu un lichid
cavitar care dă corpului rigiditate şi care
conţine diverse substanţe cu acţiune
antigenică sau toxică pentru gazdă (la
speciile parazite).
Organizare internă
Aparatul digestiv (fig. 7.2.A) este de Fig. 7.1. Secţiune transversală
tip complet, prezentând două orificii. printr-un nematod
Gura, dispusă la extremitatea anterioară,
este înconjurată uneori, de două sau trei buze (tipul primitiv - 6 buze).
Unele specii prezintă o cavitate ce face trecerea spre gură, cavitate bucală
(cu perete sclerificat) sau vestibul bucal (cu pereţii puţin sau nesclerificaţi).
Esofagul este un organ musculos, cu 3 părţi: corp, istm şi bulb (acesta
uneori nedistinct). Lumenul are o porţiune în Y, care împreună cu bulbul se
comportă ca un aparat valvular, format din trei valve sclerificate. Peretele
esofagului conţine 3 glande esofagiene.
Biologie animală
Intestinul, un tub, cu perete alcătuit dintr-un singur rând de celule, se

termină cu un rect scurt, care se deschide la femelă prin anus, ventral, iar
la mascul, în cloacă, în comun cu aparatul genital, comunicând cu
exteriorul prin orificiul cloacal. Porţiunea cuprinsă între orificiul anal sau
cloacal şi extremitatea posterioară, este definită ca fiind coada.
Fig. 7.2.. Schema secţiunii longitudinale a unui nematod, ilustrând:

A. aparatul digestiv, sistemele nervos şi excretor;
B. aparatul reproducător feminin; C. aparatul reproducător masculin
Aparatul genital este constituit din 1 sau 2 tuburi (cordoane genitale) ce
prezintă numeroase inflexiuni în cavitatea generală.
aparatul genital masculin (fig. 7.2. B) este reprezentat în general, de un singur
cordon care cuprinde: un testicul foarte alungit, un canal deferent cu o veziculă
seminală, un canal ejaculator ce se deschide în cloacă. Masculii prezintă şi un aparat
copulator extern, constituit din: spiculi (obişnuit 2, uneori 1 sau lipsă), piese
sclerificate, situate într-o pungă spiculară ce se dechide în cloacă; gubernaculum,
prezent la unele specii - o îngroşare sclerificată a peretelui dorsal a pungii spiculare.
La masculii unor specii sunt prezente două aripi caudale, cu mai multe perechi de
papile pedunculate; la strongili, aripile caudale sunt foarte dezvoltate şi susţinute de
coaste musculoase, constituind bursa caudală.
aparatul genital feminin (fig. 7.2. C) este constituit, în general din două cordoane,
formate fiecare din: ovar, oviduct, uter; uterele se reunesc într-un vagin, ce se
deschide la exterior prin orificiul vulvar. La unele grupe, vaginul prezintă una sau
două părţi îngroşate, cu perete musculos, ovojectori, care asigură expulzarea ouălor.
Orificiul vulvar are o poziţie foarte variabilă în funcţie de specie, începând de la
extremitatea anterioară, în apropierea gurii şi până în vecinătatea anusului; vulva
uneori este acoperită de o expansiune cuticulară (clapetă/papilă supravulvară).
Aparatul excretor, de tip protonefridian (fig. 7.2. A), este constituit tipic
din două celule mari glandulare (uneori una singură), cu flamă vibratilă,
produsul lor eliminându-se prin două canale excretoare, ce se unesc într-un
canal unic, care se deschide la exterior printr-un por excretor, situat ventral
în regiunea esofagiană.
Sistemul nervos (fig. 7.2. A) şi organe de simţ sunt reprezentate de: un
colier nervos periesofagian, în vecinătatea porului excretor; filete nervoase,
pornind de la colier, orientate anterior şi posterior; papile tactile (cefalice
sau peribucale, cervicale şi caudale, la masculi); organe chimio-receptoare,
în formă de sac cu un mic por extern (două amfide, aproape de gură şi două
fasmide, aproape de extremitatea posterioară).
Biologia nematodelor
Nutriţia este variabilă, fiind saprozoică la cele libere, şi adaptată locului
şi modului de parazitare, la formele parazite (specii chimivore, histiofage,
hematofage, cu diverse adaptări: piese perforante, extremitatea anterioară
efilată, producerea de secreţii anticoagulante şi hemolitice).
Ciclul biologic (fig.7.3.) se realizează prin
ouă, din care eclozionează larvele a că-ror
dezvoltare ulterioară are loc prin năpârliri
succesive datorită cuticulei inextensibile.
Dezvoltarea exogenă se desfăşoară, în general,
după aceeaşi schemă la majoritatea nematodelor:
ecloziunea oului → cu formare de larve de stadiul
întâi (L1), rabditoide, prima năpârlire → cu formare
de larve de stadiul doi (L2), larve strongiloide, a
doua năpârlire → cu formare de larve de stadiul trei
(L3). Dezvoltarea exogenă se opreşte în stadiul L3,
la speciile parazite (fig. 7.3.), aceasta fiind larva Fig. 7.3. Schema generală
infestantă şi forma de rezistenţă.
Dezvoltarea endogenă, care are loc la speciile a ciclului biologic la
parazite, se realizează după pătrunderea larvelor de nematode
stadiul trei (L3) în corpul gazdei; aceasta poate fi pasivă (odată cu hrana sau cu apa de
băut) sau activă (traversând pielea sau placenta). În corpul gazdei definitive, larvele
L3 suferă încă două năpârliri: L3 → cu formare de larve L4 şi L4 → se transformă în
preadult. Preadultul, imatur, denumit larvă de stadiul cinci (L5) dobândeşte
maturitatea sexuală, fără o nouă năpârlire, devenind adult.
Biologie animală
Sistematica nematodelor
Cls. Nematoda include două subclase şi 16 ordine, incluzând cele circa
10.000 de specii cunoscute, estimându-se a fi încă 500.000 specii necunoscute
(Tesio, 1997).
Subclasa Secernentea: nematode cu fasmide prezente, aparat excretor
normal dezvoltat, masculul cu numeroase papile caudale. Reprezentanţi:
► Ord. Ascaridida: gură, în general, cu trei buze;
Exemple:
♦Ascaris lumbricoides (limbricul omului): vierme lung, cilindric, efilat, de culoare
alb-lăptoasă sau roz-gălbuie; femela măsoară 25 cm şi are extremitatea posterioară
dreaptă, iar masculul măsoară până la 17 cm şi are extremitatea posterioară răsucită, în
formă de cârlig; parazitează în intestinul subţire la om, provocând spoliere, iritare
mecanică, obstrucţii intestinale şi ale canalului coledoc (cu icter), uneori perforarea
peretelui intestinal şi peritonite mortale;
♦Ascaris suum: parazit în intestinul subţire la porc, foarte asemănător cu cel de la om,
provoacă, la fel ca şi A. lumbricoides, tulburări digestive, dureri intestinale, iritabilitate
datorată toxinelor, ulceraţii sau chiar perforări intestinale ce pot duce la peritonită;
♦Parascaris equrom, parazit la ecvine; ♦Neoascaris vitulorum, parazit la bovine;
♦Toxocara canis, parazit la câine; ♦Toxocara cati, parazit la pisică; ♦Ascaridia galii,
parazit la galinacee;
► Ord.
Oxyurida: esofag cu bulb esofagian musculos;
Exemple:
♦Oxyuris (Enterobius) vermicularis: nematod mic de culoare albă, femela măsoară 9-12
mm, iar masculul 2-5 mm ; trăieşte în intestinul gros la om, îndeosebi la copii, la care
este posibilă autoinfestarea: după maturarea ouălor, femela se localizează între pliurile
mucoasei rectale şi anale unde elimină ouăle, care produc iritabilitate şi prin scărpinare
ajung pe degete, sub unghii şi de aici prin înghiţire apar noi generaţii de paraziţi.
♦Oxyuris equi, parazit în intestinul gros la cabaline;
► Ord. Rhabditida: gură fără buze, esofag cu bulb şi aparat valvular,
aparatul genital feminin simplificat;
Exemple:
♦Strongyloides stercoralis: dimensiuni reduse, 2-9 mm, corp egal calibrat, numai
femelele partenogenetice sunt parazite, în intestinul subţire la om şi carnivore;
♦Strongyloides papillosus: parazitează la rumegătoarele domestice (oaie, capră, taurine),
rar la iepure şi rumegătoare sălbatice; ♦Strongyloides ransomi: parazitează la porc;
♦Strongyloides westeri: parazitează la cabaline, rar la porc, oi, capre; ♦Strongyloides
ratti: la şobolan;
► Ord. Strongylida: esofagul la adult fără bulb şi aparat valvular, aparat
genital feminin normal dezvoltat, masculul prevăzut cu o bursă caudală
susţinută de coaste;
Exemple: ♦Dictyocaulus filaria, parazitează în trahee şi bronhii la ovine, caprine;
♦Strongylus (Delafondia) vulgaris, ♦Strongylus equinus: nematode parazite la cabaline;
♦Ancylostoma duodenale, parazit în intestinul subţire (frecvent duoden) la om; măsoară

2 cm ş fixându-se pe mucoasa intestinală, provoacă hemoragii urmate de anemii grave.
► Ord.
Spirurida: mascul fără bursă copulatoare;
Exemple:
♦Dracunculus medinensis: nematod foarte lung şi subţire (1,2 m lungime şi 1,5 mm
grosime) parazit la om, în ţesutul conjunctiv subcutanat; ouăle eclozează în uterul
femelei, dând naştere la microfilarii; când acestea sunt complet dezvoltate, femela
ajunge sub tegument, produce o veziculă, apoi o ulceraţie, în centrul căreia se află
extremitatea anterioară a viermelui cu uterul evaginat, din care se elimină microfilariile
la contactul cu apa; larvele sunt înghiţite de unele crustacee copepode (Cyclops spp.), în
corpul cărora îşi continuă dezvoltarea; omul se contaminează prin consumul acestor
copepode odată cu apa; boala se numeşte dracunculoză şi afectează mai ales membrele;
♦Wuchereria (Filaria) bancrofti: parazitează în sistemul limfatic la om şi este transmisă
prin intermediul ţânţarilor din genurile Anopheles, Aedes, Culex şi Mansonia;
♦Loa-loa (Filaria oculi humani): parazitează în ţesutul conjunctiv subcutanat la om,
frecvent la nivelul ochiului, sub conjunctivă;
♦Onchocerca volvulus: cu aspect de fir de aţă de cusut (20-70 cm, femela, 2-5 cm,
masculul); parazit la om, în derm, în ţesutul subcutanat, fie liberi, fie încolăciţi, în noduli
cutanaţi fibroşi (oncocercoame); boala este gravă prin leziunile oculare pe care le
determină şi care duc la cecitate, dermatita invadantă şi pruritul cutanat atroce; este
transmisă de un dipter hematofag (specii de muscă neagră din genul Simulium).
Subclasa Adenophorea: nematode fără fasmide, cu aparat excretor
redus, masculul cu puţine, sau fără papile caudale;
► Ord. Enoplida (Dioctophymida): esofag normal dezvoltat, uneori, redus la
un tub capilar cu stichosom; include multe specii libere, marine, dar şi parazite.
Exemple:
♦Enoplus tridentatus nematod mic, de 4-10 mm, întâlnit şi în Marea Neagră;
♦Trichinella spiralis: nematod cu dimensiuni mici (1,5 mm, masculul, 3-4 mm femela);
adulţii trăiesc în intestinul subţire la mamifere (în principal la porc, om, carnivore, unele
rozătoare); femelele sunt vivipare, depunând larve vii, care migrează şi se dezvoltă în
musculatura aceluiaşi individ, unde formează chisturi trichinelice.
♦Trichocephalus spp.: nematod cu corpul inegal calibrat, cu localizare în intestinul gros la
diferite animale (carnivore, omnivore şi unele rumegătoare).
► Ord. Dorilaimide: cu specii libere, tericole (ex. ♦Dorylaimus maximus),
sau acvatice (ex. ♦Dorylaimus thermae, în ape termale).
Biologie animală
CAPITOLUL 9
Încrengătura ANNELIDA
9.1. Caracterizare generală a anelidelor
Încrengătura Annelida (lat.annulus=inel; viermi inelaţi) încadrează
metazoare triploblastice celomate*, protostomieni cu simetrie bilaterală. Au
corpul moale, vermiform, metamerizat (divizat în segmente succesive),
metameria (împărţirea corpului în inele sau metamere) fiind prezentă atât în
structura externă cât şi în cea internă (inelele sunt separate unul de altul şi la
interiorul corpului, prin pereţi transversali numiţi disepimente), prin repetarea
seriată (în fiecare segment) a unor organe (saci celomici, ganglionilor nervoşi,
muşchii peretelui corpului, vasele de sânge şi nefridiile).
Cuprinde peste 8.700 specii cu dimensiuni variabile (de la 0, 2 mm
până la 3 m (Eunice gigantea). Trăiesc în mediul acvatic (dulcicol şi marin),
în subteran şi în locuri umede.
Morfologie externă. Corpul unui anelid este constituit din trei
regiuni: regiune cefalică anterioară (protostomium/prostomium), soma sau
corpul propriu-zis, divizat în segmente (somite) şi regiunea anală numită
pigidiu, în care se deschide anusul.
Protostomiul şi pigidiul nu sunt considerate segmente. Metameria
este primitiv (iniţial) homonomă (gr.homos=egal, nomos=segment), dar are
tendinţa de a deveni heteronomă (gr.heteros=diferit, inegal). Noile segmente
se formează posterior (înaintea pigidiului), segmentele bătrâne aflându-se
anterior, iar cele tinere posterior (invers decât la cestode).
Segmentele poartă, la majoritatea speciilor nişte peri chitinoşi (cheţi),
înfipţi direct în tegument sau în nişte expansiuni laterale denumite
parapode (picioare primitive).
Morfologie internă şi biologie. Tegumentul este format dintr-un
epiteliu unistratificat, bogat în celule senzoriale şi glandulare şi este
acoperit de o cuticulă subţire, nechitinoasă, umedă şi transparentă, care
devine groasă şi năpârleşte la hirudinee. Sub cuticulă se află o teacă
*
Subdiviziunea Celomata cuprinde metazoare superioare, eucelomate (cu celom adevărat,
la care mezodermul se organizează şi constituie saci celomici (care se dezvoltă perechi, în
lungul animalului) cuprinzând în interiorul lor o nouă cavitate a corpului, cavitatea
celomică, numită şi cavitate secundară sau cavitate generală.
musculo-cutanee formată dintr-un epiteliu sub care se află musculatura

parietală, formată din straturi musculare: circular, longitudinal şi oblic.
Celomul, delimitat de somatopleură (ce căptuşeşte peretele corpului) şi
splanchnopleură (ce înveleşte intestinul), este despicat pe cele două părţi laterale
ale intestinului, formând o pereche de saci celomici pentru fiecare segment.
Celomul este plin cu lichid, având astfel rol de schelet hidrostatic
(excepţie hirudineele). Acest lichid favorizează mişcarea, contracţia
musculaturii longitudinale, determinând scurtarea şi îngroşarea corpului, în
timp ce contracţia muşchilor circulari determină lungirea şi subţierea
corpului. Împărţirea somei, respectiv a cavităţii celomice, prin nişte pereţi
transversali denumiţi disepimente, într-o serie de saci celomici metamerici,
creşte eficienţa mecanismelor mişcării.
Sistemul nervos este ganglionar, de tip scalariform, format din:
ganglioni cerebroizi supraesofagieni, legaţi printr-un inel periesofagian de
lanţul ganglionar scalariform ventral. Lanţul ganglionar se întinde de la un
capăt la altul al corpului şi este format din câte o pereche de ganglioni
ventrali pentru fiecare metamer, care sunt legaţi între ei prin comisuri
(leagă transversal ganglionii între ei) şi conective (leagă longitudinal
perechile de ganglioni).
Organele de simţ sunt reprezentate de celule tactile/senzoriale şi
terminaţii nervoase situate pe antene, ciri, tentacule, ochi simpli la unele
specii pelagice şi răpitoare, uneori statocişti, organe chemolfactive.
Aparatul digestiv este complet, cu două orificii (bucal şi anal),
rectiliniu, nemetamerizat. Prezintă adaptări la diferite regimuri de hrănire:
trompă faringiană, la polichete, cecumuri digestive, la hirudinee, sau
tiflosolis la oligochete (un şanţ dorsal în lumenul intestinal).
Aparatul circulator este reprezentat printr-un sistem închis de vase:
vas dorsal propulsor, vas ventral şi vase inelare metamerice. Sângele
conţine dizolvat în plasmă sau în celule pigment respirator (clorocruorina
sau, mai rar, hemoglobină) şi circulă postero-anterior prin vasul dorsal şi
invers prin cel ventral.
Respiraţia se realizează prin branhii tegumentare (expansiuni
filiforme sau lamelare ale pielii, bogat vascularizate), la formele acvatice,
sau prin tegument la formele terestre (respiraţie cutanată).
Excreţia are loc prin metanefridii metamerice. Metanefridiile sunt
organe tubulare deschise la ambele capete, atât spre exterior, prin pori
excretori, cât şi spre cavitatea generală a corpului, prin pavilioane vibratile.
O metanefridie este în legătura cu sacul celomic anterior printr-o pâlnie
ciliată (nefrostom), care se continuă cu un canal excretor deschis la exterior,
la nivelul segmentului următor, printr-un por excretor -nefridiopor.
Biologie animală
Reproducerea anelidelor este sexuată, fiind hermafrodite, rar specii

unisexuate. În dezvoltarea lor apare larva trocoforă, (are cili vibratili şi ia
treptat înfăţişarea adultului), asemănătoare cu larvele moluştelor şi adaptată
la viaţa pelagică. La anumite specii există o mare capacitate de regenerare.
Sistematica anelidelor. Annelidele se împart în trei clase:
►Clasa Polychaeta: cuprinde anelide mari, cu parapode bine dezvoltate,
prevăzute cu numeroşi cheţi; majoritatea cu sexe separate;
►Clasa Oligochaeta: anelide fără parapode, cu cheţi puţini, înfipţi direct
în tegument; sunt hermafrodite, cu dezvoltare directă, fără larvă;
►Clasa Hirudinea: anelide cu un număr definit de segmente (33/34),
secundar divizate, superficial de numeroase inele; fără parapode şi cheţi,
extremitatea anterioară şi posterioară prezintă câte o ventuză; specii
hermafrodite; au dezvoltare directă, fără larvă liberă.
9.2. Clasa Polychaeta

Clasa Polychaeta (gr.polys=numeroşi, chaiti=păr) constituie cea mai
primitivă şi mai mare clasă de anelide, ce cuprinde specii majoritar marine,
bentonice sau pelagice, foarte puţine endo- sau ectoparazite. Se diferenţiază
de celelalte anelide prin faptul că au capul bine diferenţiat, distinct, cu
organe de simţ specializate (ochi şi statocişti.). Totodată, polichetele au
parapode (expansiuni laterale tegumentare sau apendice nearticulate, în
care pătrunde şi celomul, şi care servesc la mişcare), în care sunt înfipţi
numeroşi cheţi.
Sunt specii răpitoare, cu faringele înarmat cu mandibule chitinoase,
care poate fi proiectat în afară ca o trompă.
Sexele sunt separate, fecundaţia este externă; elementele sexuale
sunt eliminate în apă, iar din oul fecundat iese larva trocoforă. Larva
trocoforă este dotată cu peri senzoriali în vârf, două coroane de cili vibratili
cu care înoată, o gură dispusă lateral şi un anus posterior.
Polichetele sunt specii acvatice, majoritatea marine, unele salmastre
şi secundar dulcicole. În funcţie de modul de viaţă, din care derivă şi unele
caractere morfologice particulare, polichetele sunt grupate în trei ordine:
►ord. Errantia, cu forme libere, umblătoare.
Exemple:
♦Nereis diversicolor: 6-12 cm, trăieşte în galerii ramificate, de unde iese pentru a se hrăni,
răpitor; ♦Aphfrodite aculeata: 10-20 cm, bentonică, cu peri abundenţi, numită şi „omidă
de mare”; ♦Eunice gigantea: specie pelagică, înotătoare, de 3 m lungime;
♦Eunice viridis: de 40 cm lungime, bentonică prin recifele coraliere;
►ord. Sedentaria, cu forme care stau permanent sau temporar în

tuburi de diferite naturi sau galerii pe care şi le fac singure.
Exemple:
♦Arenicola marina, are 15-20 cm, sapă galerii în nisip, în formă de U, cu ieşiri la
ambele capete, din această cauză parapodele sunt slab dezvoltate;
♦Chaetopterus variopedatus, trăieşte în galerii pe care şi le face în nisip, tot în formă
de U, pe care le căptuşeşte cu un tub pergamentos;
►ord.Archiannelida, forme primitive, cu parapode reduse sau absente.
Exemple: ♦Polygordius ponticus, întâlnită în Marea Neagră.
9.3. Clasa Oligochaeta

Clasa Oligochaeta (gr.oligos=puţin) încadrează anelide clitelate, cu
metameria externă şi internă evidente, fără parapode (excepţie fac Bran-
chiobdellidele) şi cu număr redus de cheţi (de unde şi denumirea clasei).
Majoritatea sunt specii terestre (tericole), multe de apă dulce
(limicole), mai rar marine, cu dimensiuni de la câţiva milimetri până la peste
2 m (Megascolides australis, râme gigantice întâlnite în regiunea tropicală).
Oligochetele sunt organisme hermafrodite, având testiculele situate
înaintea ovarelor; la maturitatea sexuală apare clitelul ce secretă coconul, în
care sunt depuse ouăle, în care se dezvoltă embrionul.
Sistematică. Pe baza conformaţiei aparatului genital, oligochetele
sunt împărţite în trei ordine:
►ord. Plesiopora (gr.plesius=alături, porus=orificiu): specii cu o pereche de
testicule şi una de ovare, cu porul genital mascul situat imediat în urma
segmentului testicular şi alăturat de el.
Exemple:
♦Aelosoma hemprichii: formă dulcicolă, mică, de 5 mm lungime;
♦Chaetogaster limnaei: specie dulcicolă, răpitoare, găsită adesea în cavitatea pulmonară
a melcului Lymnaea, unde se hrăneşte cu cercari de Fasciola;
♦Tubifex tubifex: specie comună în pâraiele de la noi din ţară, unde se poate vedea în mâl,
în pâlcuri roşii de mii de indivizi mici, de la 2,5 mm până la 8,5 mm; stau înfipţi cu
extremitatea anterioară în mâl, iar extremitatea posterioară rămasă afară, este în continuă
mişcare de oscilaţie; corpul este roşu, deoarece sângele conţine hemoglobină, adaptare la
apele poluate de dejecţiile de la fabrici, apă care conţin puţin oxigen;
► ord. Prosopora (gr.prosos=înainte); specii cu 1-4 gonade şi orificiul
genital mascul situat pe segmentul testicular sau înaintea lui.
Exemple:
♦Branchiobdella parasita: foarte răspândită în apele dulci, fiind parazită pe branhiile de
la raci; are 3-12 mm; modul de viaţă asemănător cu al lipitorii, a transformat-o
Biologie animală
conferindu-i o mare asemănare cu aceasta (are două ventuze, una la extremitatea

anterioară, cu care suge sângele gazdei şi una la extremitatea posterioară, cu care se
fixează pe corpul gazdei);
♦Rhynchelmis limosella; specie de apă dulce, cu dimensiunide de 14 cm lungime,
colorată în roz, transparent ca sticla, are o lungă prelungire tentaculiformă prostomială;
► ord. Opistophora (gr.opisten=în urmă); specii cu 1-2 perechi de gonade,
orificiul genital mascul situat mult în urma segmentului testicular.
Exemple:
♦Lumbricus terestrris, râma comună;
♦ Eisenia rosea, cu inele roşcate-brune pe fiecare segment;
♦Allolobophora robusta: întâlnită în Banat, poate ajunge până la 1 m lungime şi aproape
2 cm grosime;
♦Megascoloides australis: râmă gigantică din zona tropicală, poate ajunge până la 3 m
lungime; prezintă peri numeroşi, dispuşi în cerc în jurul segmentelor.
Râma (Lumbricus teretrris) se întâlneşte frecvent în soluri, cu păşuni şi păduri, care

nu sunt prea acide sau prea umede, trăind în galerii (care au o adâncime de până 2 m).
Are corpul aproape cilindric, puţin turtit dorso-ventral, mai ales posterior. Lungimea
corpului variază după vârstă, ajungând până la 30 cm. Ambele extremităţi ale corpului
sunt ascuţite, fiind dificil de distins, la prima vedere, regiunea cefalică de cea posterioară.
Prostomiul sau lobul cefalic, este foarte redus, lipsit de ochi sau orice alte
prelungiri tentaculare şi este urmat de primul segment, peristomiu, unde se deschide
gura, ventral. Ultimul segment poartă anusul.
Toate segmentele corpului sunt lipsite de parapode, dar au câte opt peri (cheţi)
dispuşi în patru perechi: două perechi latero-dorsale şi două perechi latero-ventrale.
Cheţii servesc ca puncte de sprijin în înaintarea prin galeriile din pământ, favorizând
astfel deplasarea.
Pe părţile latero-ventrale ale segmentelor, mai puţin pe primele 3-4 segmente şi
ultimul, se găseşte câte un por excretor.
Segmentele 32-36 (37) prezintă o îngroşare glandulară epidermică, numită
clitellum, cu rol în împerechere şi formarea coconului.
Tegumentul râmei este umed datorită secreţiei glandelor mucoase şi puternic
vascularizat, adaptat respiraţiei cutanate.
Aparatul digestiv, rectiliniu de la gură la anus, prezintă particularităţi în legătură
cu regimul de hrană.
Hrana, formată din materie organică din sol (râma înghite cantităţi considerabile
de sol în timpul hrănirii şi în timpul săpării galeriilor) şi fragmente de vegetale, ajunge
într-un faringe musculos, apoi în esofag, unde se deschid glandele calcaroase
(specifice esofagului oligochetelor), care secretă în lumenul tubului digestiv ioni de
calciu. Aceste glande sunt evaginări ale peretelui esofagian care nu au funcţii digestive
directe, ci servesc pentru îndepărtarea excesului de calciu şi carbonaţi luaţi din solul
înghiţit şi care pot echilibra pH-ul lichidelor din corp. Excesul de ioni de calciu şi
carbonat este acumulat în glandele calcaroase, formând cristale de calcit, care sunt
apoi eliminate prin fecale.
Esofagul este diferenţiat, ca adaptare la hrana uscată, în trei regiuni: un tub cu

pereţi subţiri (segmentul 13), o guşă (segmentele 14, 15) şi o pipotă musculoasă
(segmentele 16-19).
Din esofag, hrana măcinată (de pipota musculoasă), trece în intestin (lung şi
drept). Suprafaţa de absorbţie a intestinului este mărită prin prezenţa unei cute dorsale,
numită tiflosolis. Digestia este extracelulară; enzimele intestinale includ celulaza şi
chitinaza, astfel încât râma poate digera vegetale şi exoscheletul artropodelor din sol.
În regiunea intestinului se află un ţesut cloragen, cu celule care conţin depozite de
glicogen şi grăsimi, cantităţi variabile de amoniu şi uree, având rol în excreţie şi în
păstrarea hranei.
Sistemul circulator este tipic pentru anelide, având ca elemente caracteristice, 5 inele
vasculare care înconjoară esofagul, care au lumenul mai larg, pereţii mai musculoşi,
contribuind, prin contracţia lor ritmică, la mişcarea sângelui, din care cauză li s-a dat
numele de „inimi” sau inele pulsatile.
Reproducere: râmele sunt hermafrodite, organele genitale fiind limitate la o
regiune restrânsă, în partea anterioară a corpului (organele genitale feminine -2 ovare,
în segmentul 13, receptacule ovulare, oviducte şi receptacule seminale; organele
genitale masculine -4 testicule, în segmentele 10, 11, vezicule seminale şi gonoducte).
Fecundaţia este încrucişată, cu schimb de elemente sexuale masculine
(oligochetele sunt proterandrice), prin împerechere.
În timpul acuplării, râmele se alătura una de alta, plasându-se „cap-coadă” (capătul
anterior al fiecărui partener este orientat către capătul posterior al celuilalt). Cele două
râme rămân unite prin manşonul secretat de clitelum, alipindu-se prin feţe lor ventrale,
astfel încât regiunea cliteliană a uneia să fie în dreptul regiunii receptaculelor seminale
ale celeilalte. Lichidul seminal se prelinge de-a lungul crestelor sexuale (apar în faza de
maturitate) până la nivelul clitelumului, apoi umple receptaculele seminale ale
partenerului. Ulterior, cele două râme se separă, fiecare din ele secretă un nou manşon şi
depun ovule în manşon, apoi le fecundează cu spermatozoizii înmagazinaţi în
receptaculele seminale. În final, râma abandonează în pământ coconul, care conţine
ouăle. Din cocon iese un singur individ tânăr, de 10 mm, celelalte ouă sau larve sunt
mâncate de individul tânăr apărut.
9.3. Clasa Hirudinea

Clasa Hirudinea (Achaeta) (gr.hirudo=lipitoare) încadrează anelide fără
parapode, cu excepţia unui gen primitiv (Acanthobdella), şi nici cheţi; au
corpul turtit dorso-ventral, de culoare verde măslinie, cu numeroase modele
ornamentale. Prezintă două ventuze: una anterioară (bucală) şi una posterioară.
Segmentaţia externă a corpului (101 inele) nu corespunde celei
interne (34 segmente).
Hirudineele au corpul parenchimatos, datorită unei musculaturi foarte
puternice şi bogată, care asigură mişcarea foarte activă de înot sau de târâre.
Cavitatea generală este redusă la lacune şi sinusuri (datorită ţesutului
Biologie animală
parenchimatos care o umple), care treptat, iau înfăţişare de vase de sânge şi

se substituie aparatului circulator, care dispare în cele din urmă, substituind
vasele de sânge.
Tubul digestiv prezintă o serie de adaptări, consecinţă a ectopara-
zitismului, cum ar fi:
- gura, înconjurată de ventuza bucală, este înarmată cu 3 fălci chitinoase,
cu margini fin dinţate (până la 100 de dinţi), cu ajutorul cărora
secţionează pielea victimelor, în forma literei „Y” întors;
- o trompă musculară extensibilă sau un faringe musculos ce funcţionează
ca o pompă aspiratoare; cele care sug sânge secretă o substanţă
anticoagulantă, hirudina;
- stomacul prezintă 11 perechi de diverticule laterale (cecumuri), adaptate
pentru înmagazinarea unei mari cantităţi de sânge (pot trăi 1/2 ani pe
seama acestei rezerve).
Multe lipitori sunt carnivore, consumând mici nevertebrate, unele
sunt parazite temporar, sugând sângele vertebratelor, iar altele sunt parazite
permanent. Predatorii trebuie să consume hrană des, în timp ce hematofagii
pot suge mult sânge (până la de 10 ori masa corpului lor), pe care îl digeră
încet şi rezistă perioade lungi de inaniţie (până la 1 an). Digestia lentă se
datorează, se pare, absenţei din intestin a amilazelor, lipazelor şi endo-
peptidazelor, digestia fiind făcută de bacterii simbionte prezente în intestin.
Reproducerea se face numai pe cale sexuată. Hirudineele sunt
animale hermafrodite proterandrice, iar indivizii se împerechează. Clitelumul
apare numai în perioada de reproducere. După copulare, clitelumul secretă un
cocon, care primeşte ovulele şi sperma. Ouăle sunt depuse în cocon, unde se
dezvoltă lipitorile, fără metamorfoză. Coconul este înfundat în mâl, ataşat de
obiecte submerse, iar la speciile terestre, în solul umed.
Hirudineele trăiesc în medii acvatice (marine şi de apă dulce),
puţine sunt terestre (pe terenuri umede); majoritatea sunt parazite.
Sistematică. Din punct de vedere sistematic, hirudinelele se împart
în 4 ordine:
►ord. Acanthobdellida (gr.acanthos=ţepos; bdella=lipitoare), hirudinee cu
cheţi pe primele 5 segmente.
Exemple:
♦Acanthobdella peledina, formă primitivă, având multe caractere comune oligochetelor:
lipsa ventuzei bucale, largi cavităţi celomice în unele regiuni ale corpului, prezenţa
disepimentelor, sângele roşu; parazitează salmonidele;
►ord. Rhinchobdellida (gr.rhynchos=cioc), cu faringele transformat în

trompă erectilă.
Exemple:
♦Piscicola geometra: trăieşte în apele dulci şi salmastre, parazitând pe peşti, în special
crapi, pe care-i secătuieşte până îi omoară; are corp cilindric, 2-5 cm, ventuza
posterioară foarte mare şi prevăzută cu ochi;
♦Glossiphonia complanata: se hrăneşte cu nevertebrate mici, pe care le suge cu
trompa; măsoară 0,5 -5 cm, cu corp foarte lat, cu un frumos desen colorat pe spate;
►ord.Gnatobdelida (gr.gnatos=falcă): cu faringe neerectil şi 3 fălci.
Exemple:
♦Hirudo medicinalis, lipitoarea comună, se hrăneşte numai cu sânge cald de mamifer;
când este tânără, este răpitoare, hrănindu-se cu insecte, melci, viermi; mai târziu se
hrăneşte parazitând pe peşti şi broaşte şi, abia când şi-a terminat dezvoltarea, trece la
hrănirea cu sânge cald (condiţie pentru a dobândi maturitate sexuală);
♦Haemopis sanguisuga: lipitoarea de cal, ajunge până la 15 cm lungime, se întâlneşte
în apele dulci, adesea la un loc cu lipitoarea medicinală, de care se deosebeşte, la
prima vedere prin culoarea uniformă a spatelui, fără desene; are fălci slabe, nu poate
tăia pielea mamiferelor, însă se prinde adesea pe mucoasa căilor nazale şi faringelui la
cal, vite şi chiar om; în general, se hrăneşte cu viermi, şi moluşte.
Tot aici se încadrează şi lipitorile terestre; ele simt omul de la mare
distanţă şi se adună în număr foarte mare asupra lor; se aruncă cu mare
precizie din copac asupra trecătorilor şi pătrund cu abilitate prin
îmbrăcăminte; tăietura lor nu este dureroasă, adesea ele nefiind simţite.
Sunt specii tropicale.
Exemple:
♦Xerobdella lecomtei, care se găseşte în Austria, singura specie de lipitoare terestră
din Europa;
♦Haemadipsa ceylonica, din insula Ceylon.
►ord. Pharingobdelida: hirudinee fără trompă şi fălci; prezintă în
schimb un faringe musculos şi foarte lung, cu ajutorul căruia înghit larve de
insecte, viermi.
Exemplu:
♦Herpobdella octoculata, numită şi lipitoare de câine, are 6 cm lungime şi culoarea
spatelui pestriţă şi variată.
Biologie animală
CAPITOLUL 10
Încrengătura MOLLUSCA
10.1. Caracterizare generală a moluştelor
Încrengătura Mollusca încadrează nevertebrate celomate,
protostomieni, cu corpul moale, protejat în mod obişnuit de o cochilie
calcaroasă. Simetria corpului este bilaterală, dar uneori este profund
modificată printr-o torsiune a acestuia. Cuprinde chitonii, melcii, scoicile,
sepiile şi caracatiţele, cu specii marine, dulcicole şi terestre.
Prin capacitatea lor de a se adapta la cele mai variate condiţii de
mediu, moluştele au înfăţişări şi structuri foarte diferite de la un grup la
altul. Totuşi, ele au o serie de caractere generale comune, care rezultă din
unitatea planului lor de structură.
Organizare externă şi internă. Corpul unei moluşte, nesegmentat,
prezintă, în general, 3 regiuni distincte:
▪ capul, anterior, care poartă gura şi organe senzoriale;
▪ piciorul, o masă musculară ventrală de formă variabilă, ce serveşte la
locomoţie;
▪ masa viscerală, dorsal, care cuprinde majoritatea organelor; masa
viscerală este acoperită de un pliu cutanat, denumit manta sau pallium,
care închide între corp şi ea o cavitate paleală; în această cavitate se
găsesc branhiile, anusul, orificii excretoare şi genitale. Mantaua secretă
cochilia calcaroasă.
Cochilia, o formaţiune dură, calcaroasă, uneori doar cuticulară,
produsă de epiteliul mantalei, este formată dintr-o substanţă organică numită
conchiolină şi carbonat de calciu şi are rol în protecţia organelor, în special a
masei viscerale dar şi rol de schelet. În grosimea cochiliei se disting trei
straturi: periostracum (stratul extern), ostracum (mijlociu) şi hipostracum
(intern). Cochilia poate avea forme variate, în legătură mai ales cu modul de
viaţă şi cu forma şi dimensiunile viscerale; la unele forme lipseşte; poate fi
univalvă sau bivalvă.
Celomul este redus şi restrâns în jurul inimii (pericard), a glandelor
genitale (gonocel), în rest, cavitatea corpului fiind plină cu parenchim.
Organele de simţ sunt reprezentate de celule tactile, ochi, la unele
specii (situaţi uneori pe tentacule), statocişti (în picior) şi osfradii (zone de
epiteliu senzorial pe marginea fiecărei branhii, cu rol în determinarea
cantităţii de sediment în cavitatea paleală).
Sistemul nervos este de tip ganglionar, alcătuit din ganglioni cerebroizi,

pedioşi şi viscerali. Este alcătuit dintr-un inel nervos periesofagian, de la care
pleacă spre partea posterioară două perechi de cordoane nervoase (cordoane
pedioase, ventrale - inervează muşchii piciorului, cordoane viscerale, dorsale
- inervează mantaua şi organele viscerale).
Aparatul digestiv este complet dezvoltat, cu glande digestive
(glande salivare şi hepatopancreas). Tubul digestiv este compartimentat,
cuprinzând: gură (care se deschide în cavitatea bucală), faringe, esofag,
stomac, intestin, care se deschide prin anus. Planşeul faringelui poartă, cu
excepţia lamelibranhiatelor, un organ masticator chitinos, prevăzut cu
numeroşi dinţi minusculi, denumit radulă (caracteristic moluştelor).
Respiraţia moluştelor poate fi branhială, branhiile fiind situate în
cavitatea paleală pe care o împart în două părţi (superioară şi inferioară),
sau pulmonară, mantaua puternic vascularizată având rol de pulmon.
Aparatul circulator este deschis (lacunar), fiind alcătuit din inimă
(cu un ventricul şi două auricule), vase sanguine (artere şi vene), care nu
sunt legate între ele printr-o reţea de vase capilare. În locul acestei reţelei
se găsesc spaţii lacunare (sinusuri sau lacune sanguine) pline cu sânge,
care „scaldă” organele, realizând astfel schimburile nutritive şi gazoase.
La cefalopode, aparatul circulator este mai perfecţionat, acestea
prezentând, pe lângă sistemul lacunar şi o reţea de capilare cu pereţi
proprii în anumite părţi ale corpului.
Inima apare pentru prima dată (adăpostită într-un pericard rezultat
din cavitatea celomică) şi este formată din două auricule şi un ventricul.
Atriile primesc sângele oxigenat de la branhii şi îl împing în ventricul, care
la rândul lui, îl pompează în aortă, situată dorsal. Ramurile aortei se
deschid în sinusuri, astfel că ţesuturile sunt scăldate direct în sânge.
Sângele conţine amibocite şi un pigment respirator, hemocianină (pe bază
de cupru) dizolvată în plasmă.
Aparatul excretor este format din metanefridii (organele lui Bojanus)
modificate, alcătuite din: nefrostom (o pâlnie ciliată deschisă în celom), un
canal de excreţie şi nefridiopor (por excretor), deschis în cavitatea paleală,
lateral de anus.
Aparatul reproducător. Moluştele au sexe separate, puţine sunt her-
mafrodite; caracteristic, prezenţa gonadelor pereche. La maturitate, ovulele şi
spermatozoizii cad în cavitatea celomică şi sunt transportate afară de către
nefridii, fecundarea având loc în apă. Există şi forme cu fecundare internă, la
care se diferenţiază dispozitive pentru transferul spermei: organe copulatoare
(la gasteropode), transformarea unui braţ în braţ copulator (la cefalopode),
uneori chiar detaşabil (Argonauta), spermatofori.
Acest material nu poate fi copiat, modificat sau reprodus, partial sau in
totalitate, fara acordul scris al autorilor
Biologie animală
Dezvoltarea este directă (la cefalopode) sau indirectă, cu prezenţa

unei larve veliger (la gasteropode şi lamelibranhiate), cu un început de
picior, cochilie şi manta (asemănătoare cu larva trocoforă a polichetelor).
Sistematica moluştelor. Încrengătura Mollusca cuprinde şapte clase,
grupate în două subîncrengături:
Subîncrengătura Amphineura, cu trei clase:
1. Clasa Polyplacophora (gr.polys=numeros): moluşte primitive, cu cochilia
formată din mai multe plăci (ex. Chiton spp.);
2. Clasa Monoplacophora (gr. monos=unul): cochilia dint-o singură placă
(Neopilina spp.);
3. Clasa Aplacophora (gr.a=lipsit de, plakos=placă): moluşte primitive fără
plăci cochiliere şi cu înfăţişare de vierme (ex. Preoneomenia);
Subîncrengătura Conchifera, cu patru clase:
4. Clasa Gasteropoda (gr. gaster=stomac, podos=picior) cuprinde melcii:
moluşte cu picior în formă de talpă şi cu cochilia spiralată (ex. Helix spp.);
5. Clasa Scaphopoda (gr.scaphe=cavitate): cuprinde moluşte cu cochilie
conică, tubulară, deschisă la ambele capete şi picior în formă de ţăruş sau
lopată (ex. Dentalium spp.); + nu au nadira
6. Clasa Lamellibranchiatta (gr.lamella=lama, branchia=branhie) (Bivalvia
(lat.bi=două, valvia=valvă) cuprinde scoicile: moluşte cu branhiile lamelare şi cu
cochilia bivalvă (ex. Anodonta spp.);
7. Clasa Cephalopoda (gr.kephal=cap) cuprinde sepiile şi caracatiţele:
moluşte cu capul bine delimitat, înconjurat de o coroană de tentacule (braţe)
puternice în jurul gurii (ex. Sepia spp.).
10.2. Clasa Polyplacophora

Clasa Polyplacophora (gr.polys=numeros) cuprinde chitonii - moluşte
marine, bentonice, cu corpul turtit dorso-ventral, de formă eliptică şi cochilia
formată din opt plăci cornoase, imbricate (care se acoperă parţial ca olanele
de pe casă); prezintă radulă, un început de manta şi de cameră paleală. Capul
şi piciorul sunt situate ventral, iar lateral de ele, există un şanţ adânc în care
se găsesc 6-80 branhii pectinate. Sexele sunt separate. Duc o viaţă gregară,
fiind găsite pe suprafeţele stâncoase, în zona litorală, uneori la adâncimi mari.
Se deplasează pe distanţe foarte scurte pentru a se hrăni cu alge.
Reprezentanţi: Chiton spp., Mopalia spp., Chaetopleura spp.
10.3. Clasa Monoplacophora

Clasa Monoplacophora (gr.monos=unul) include forme primitive cu
cochilia formată dintr-o singură placă cochilieră, cu simetrie bilaterală, fără
nici o urmă de segmentare. Sexele sunt separate. Cuprinde două genuri:
Neopilina şi Vema.
10.4. Clasa Aplacophora

Clasa Aplacophora (gr.a=lipsit de, plakos=placă) cuprinde moluşte
marine asemănătoare cu viermii, fără cochilie, cap şi aparat excretor;
mantaua este acoperită cu solzi sau spiculi; au dimensiuni sub 5 cm.
Reprezenanţi: ♦Neomenia carinata, ♦Chaetoderma nitidulum (are 8cm
lungime, trăieşte în Oceanul Îngheţat), Pachymenia abyssorum (trăieşte la
mari adâncimi, până la 4.000 m).
10.5. Clasa Gasteropoda

Clasa Gasteropoda (gr.gaster=stomac, podos=picior) este cea mai mare
clasă de moluşte şi cuprinde melcii, moluşte conchifere, care prezintă cea
mai largă variaţie adaptativă dintre moluşte şi, corelativ, cea mai mare
varietate de forme.
Corpul gasteropodelor este asimetric, protejat de o cochilie
nedivizată, uneori redusă sau absentă. Asimetria este trăsătura caracteristică a
gasteropodelor, fiind o consecinţă a torsiunii pe care o suferă, în ontogenie,
visceropalliumul în raport cu cephalopodiumul şi afectează: cochilia, ansa
digestivă, complexul paleo-visceral (fiind însoţită de reducerea organelor de pe
o latură a corpului) şi conectivele nervoase.
Această torsiune se realizează în trei etape:
- flexiune endogastrică: dezvoltarea exagerată a complexului paleal determină o
curbură ventrală, cu flexarea în forma literei „U” a intestinului şi apropierea anusului
(din poziţie posterioară) de gură;
- flexiune exogastrică, independent de cea a intestinului, cu răsucirea sacului
visceral în sens invers răsucirii ventrale, într-o spirală conică, antrenând şi cochilia;
- torsiune de 180º: rotirea complexului paleo-visceral, spre dreapta, în jurul axei
longitudinale a corpului, astfel încât cavitatea paleală cu organele sale şi anusul ajung
întâi pe dreapta, apoi anterior şi deasupra capului; consecutiv, organele complexului
paleo-visceral îşi schimbă poziţia: cele de pe partea stângă ajung pe dreapta, branhiile
înaintea inimii, iar conectivele nervoase se încrucişează.

Biologie animală
Cochilia la gasteropode este conică, alcătuită dintr-un tub spiralat în

jurul unei columele şi conţine masa viscerală. Este alcătuită din mai multe
spire (anfracte), al căror diametru descreşte spre vârful cochiliei. Vârful
cochiliei se numeşte apex, deschiderea cochiliei, apertură, iar marginea
acesteia, peristom. Răsucirea cochiliei poate fi dextră, atunci când apertura
cochiliei este pe dreapta liniei ce uneşte apexul cu baza cochiliei (majori-
tatea) sau senestră, când apertura cade pe stânga acesteia (fig.10.1., 10.2.).
Fig.10.1. Helix pomatia Fig. 10.2. Bulimus spp.

A. cochilia - exterior; B. cochilie - secţiune longitudinală A. cochilie senestră,
1. apex, 2. cavitate columelară, 3. columelă, 4. linie de B. cochilie dextră
sutură, 5. ombilic, 6. peristom, 7. spire
Capul, bine dezvoltat, poartă ventral şi subterminal gura, iar dorsal

organele de simţ (ochi, 1-2 perechi de tentacule); gasteropodele au radulă.
Piciorul este dezvoltat, musculos, cu aspect de talpă, servind pentru
deplasare prin târâre sau înot şi fixare de substrat, la unele specii
(Crepidula spp.).
Mantaua înveleşte masa viscerală şi delimitează cavitatea paleală.
Aceasta adăposteşte branhiile; la pulmonate se transformă în pulmon (fiind
puternic vascularizată), iar la opistobranhiate se reduce foarte mult.
Organizare internă
Tegumentul este format dintr-un epiteliu unistratificat ciliat, bogat
în glande tegumentare (conţin celule mucoase). La partea anterioară a
piciorului, se găseşte glanda pedioasă, ce secretă mucusul pe care se
deplasează melcul când se târăşte. La prosobranchiate, în cavitatea paleală,
lângă branhie, se află glanda hipobranhială, a cărei secreţie conţine
purpurul antic.
Sistem nervos al gasteropodelor prezintă diferite grade de
condensare şi este alcătuit din ganglioni cerebroizi, pedioşi, pleurali şi
viscerali, legaţi între ei prin comisuri şi conective.
Aparatul digestiv este alcătuit din gură, care se deschide în cavita-tea
bucală, urmată de un faringe musculos. Pe peretele dorsal al cavităţii bucale
se găseşte o placă dorsală, maxila, iar ventral, radula. O pereche de glande

salivare (stomodeale) se deschid în peretele dorsal al cavităţii bucale; acestea
secretă un mucus apos, ce conţine amilază şi alte enzime, cu rol în lubrifierea
radulei şi pentru începerea procesului de digestie. Urmează un esofag tubular,
musculos, cu epiteliu ciliar glandular, secretor de mucus, intestinul mediu,
diferenţiat anterior într-un stomac, uneori cu mai multe compartimente. În el
se deschide glanda digestivă sau hepatopancreasul. Glanda digestivă are două
tipuri de celule: celule calcaroase (care produc calcar, folosit la formarea
cochiliei) şi celule digestive (care secretă enzime pentru digestie).
Aparatul digestiv şi mecanismul digestiei prezintă adaptări la în
funcţie de regimul de hrană:
▪ la speciile erbivore (majoritatea erbivorelor), radula are dinţii mici, iar
esofagul, înainte de a se deschide în stomac, se lărgeşte într-o guşă pentru
stocaj, unde începe digestia sub acţiunea enzimelor produse de glandele
salivare (amilază, celulază);
▪ la speciile carnivore (majoritatea prosobranchiatelor, opistobranchiatelor
şi unele pulmonate) dinţii radulei sunt mai puţini şi mari, iar gura se află pe
un proboscis (prelungire anterioară a capului, sub formă de bot); în timpul
hrănirii, proboscisul este scos afară din teaca în care este ţinut în repaus.
Respiraţia, la prosobranchiate şi opistobranchiate este branhială, cu
o singură branhie la formele superioare şi două branhii (situate înaintea
inimii) la prosobranchiatele primitive (diotocarde). La unele forme acvatice,
respiraţia este tegumentară. La pulmonate, se dezvoltă cavitatea pulmonară
(cavitatea paleală, bine vascularizată - conţine o reţea de capilare sanguine)
care comunică cu exteriorul prin pneumostom. Schimbul gazos are loc prin
difuziune, favorizat de arcuirea şi aplatizarea alternativă a bazei pulmonului.
Aparatul circulator este alcătuit din inimă şi vase de sânge. Inima,
situată în apropierea organelor respiratorii, primitiv este simetrică, cu un
ventricul şi două auricule (la diotocarde), corelativ cu prezenţa a două branhii.
La majoritatea gasteropodelor însă, inima este asimetrică, păstrându-se
numai auricului stâng.
Excreţia se face prin două nefridii, la prosobranchiate diotocarde şi
o singură nefridie, la majoritatea gasteropodelor.
Reproducerea. Prosobranhiatele au sexe separate, iar celelalte grupe
de gasteropode sunt hermafrodite. La formele hermafrodite gonada este comu-
nă, un ovotestis care produce ovule şi spermatozoizi. Au receptacul seminal şi
organ de acuplare mascul şi glande anexe, glanda albuminipară şi glanda
conchiliferă. Fecundaţia este internă. Majoritatea speciilor sunt ovipare.

Biologie animală
Sistematica gasteropodelor
Gasteropodele sunt în împărţite în trei subclase, după conformaţia şi
dispoziţia aparatului respirator:
- Subclasa Prosobranchia (gr.proso=înainte, branchia=branhie): gastero-
pode cu branhiile situate înaintea inimii;
- Subclasa Opisthobranchia (gr.opisthe=înapoi): gasteropode la care
branhiile sunt înapoia inimii;
- Subclasa Pulmonata (gr.pulmon=plămân): gasteropode adaptate la viaţa
terestră, cu respiraţie pulmonară.
a) Subclasa Prosobranchia (gr.proso=înainte, branchia=branhie)
include gasteropode cu branhiile şi cavitatea paleală situate înaintea masei
viscerale, datorită torsiunii corpului. Pe partea posterioară a piciorului se
găseşte operculul, care închide peristomul când gasteropodul se retrage în
cochilie. Prosobranhiatele au o pereche de tentacule şi sexe separate;
majoritatea sunt marine, excepţional dulcicole sau terestre.
► ord. Diotocarde: cu două branhii şi inima cu două auricule.
Exemple:
♦Patella pontica: întâlnită în Marea Neagră, în zona litorală bogată în alge; are cohilia
ca o pălărie chinezească, fără orificiu apical, iar talpa piciorului lată şi turtită; diferite
specii de Patella sunt comestibile;
♦Gibulla divaricata: formă mică, cu diametrul de 14 mm, cochilie conică, sidefată;
este întâlnită în Marea Neagră şi Marea Mediterană;
► ord. Monotocarde: cu o singură branhie, inima cu un auricul;
Exemple:
♦Murex brandaris, ♦M. trunculus, au cochilie sifonată, cu ornamentaţii spinoase; întâlnite
în M. Mediterană şi O. Atlantic; se hrănesc cu scoici, pe care le găuresc şi le devorează;
♦Rapana bezoar, specie pătrunsă şi în Marea Neagră (prin transporturile navale) din
Mările Japoniei; este distrugător al bancurilor de midii şi stridii;
♦Buccinum undatum: formă răpitoare de dimensiuni de până la 11 cm, comestibilă
(întâlnită în Oceanul Atlantic şi Marea Nordului);
♦Viviparus viviparus, adaptată la apele dulci; prezintă în urma tentaculelor două
prelungiri tegumentare, cu una dintre acestea animalul îşi curăţă cavitatea paleală de mâl;
are un opercul cornos; depune pui vii;
♦Pomatias elegans, o formă mică ce respiră prin pulmoni ca şi melcul, dar are sexele
separate; de obicei stă închisă bine în cochilie cu un opercul;
► ord. Heteropode: cu o singură branhie şi inima cu un auricul, adaptate
la viaţa pelagică - plutire, înot, cochilia redusă, la unele dispărută;
Exemple:
♦Carrinaria mediterranea, cu cochilie regresată cu aspect de bonetă subţire şi fragilă
ce acoperă numai masa viscerală, redusă; serveşte ca o carenă care despică apa la înot.
♦Pterotrachea spp.: fără cochilie, picior modificat pentru înot.
b) Subclasa Opistobranchia (gr.opisthe=înapoi): cuprinde gaste-ropode

la care s-a produs un proces de detorsiune cu 90º, astfel încât corpul este
parţial sau complet detorsionat, anusul şi branhia sunt deplasate pe partea
dreaptă. Au două perechi de tentacule, branhia situată înapoia inimii, cochilia
redusă sau absentă; sunt forme hermafrodite.
►ord. Cephalaspidea: au cochilie şi cavitate paleală; sunt forme săpătoare;
Exemple:
♦Acteon spp.; Scaphander spp.; Cymbulia spp.
►ord. Nudibranchia: mantaua şi cavitatea paleală lipsesc; au branhii
secundare; sunt marine, iar unele specii sunt fosforescente;
Exemple:
♦Fimbria fimbria; Doris sp.; Aeolis spp..
c) Subclasa Pulmonata (gr.pulmon=plămân) cuprinde gasteropode

adaptate la viaţa terestră, unele adaptate secundar la mediu acvatic; nu au
branhii, cavitatea paleală este transformată în pulmon (mantaua puternic
vascularizată funcţionând ca un pulmon); corpul este torsionat, cochilia bine
dezvoltată la majoritatea speciilor, dar poate lipsi la unele (cochilie regresată,
acoperită de manta – Limax, Arion); sunt forme hermafrodite. Cuprinde
două ordine:
► ordinul Bassommatophora: include gasteropode revenite secundar la
viaţa acvatică (specii acvatice sau amfibii), cu o pereche de tentacule şi
ochii situaţi la baza lor. Respiră prin „pulmon” sau printr-o branhie
secundară; la unele forme, pulmonul se umple cu apă şi respiră aerul din
apă (Limnaea); o branhie secundară se găseşte la Ancylus, Planorbis. La
Limnaea tentaculele, late şi subţiri foarte vascularizate, servesc, de
asemenea, la respiraţie.
Exemple:
♦Galba truncatula: cochilie oval alungită cu apexul în formă de con uşor trunchiat;
cochilie dextră, înaltă de 3-5/6-8 mm, cu suprafaţa fin striată, cu striuri fine
longitudinale, inegale; culoarea cochiliei, cenuşiu-închis sau deschis; se întâlneşte în
zone cu soluri argiloase, denivelate, uşor calcaroase, care reţin mai mult timp apa şi
favorizează dezvoltarea algelor cloroficee şi cianoficee (cu care se hrăneşte); are o
capacitate foarte mare de adaptare: în condiţii de temperatură crescută (vara), poate
intra în estivaţie, afundându-se în stratul de mâl; are o importanţă epidemiologică
deosebită, fiind principala gazdă intermediară pentru trematodul Fasciola hepatica
(parazit la rumegătoare), în cavitatea paleală a acestuia dezvoltându-se formele larvare:
sporocist, redie, redii-fiice şi cercari;
♦Limnea stagnalis: melc acvatic, întâlnit în ape bogate în vegetaţie, bălţi, mlaştini;
cochilia este mare, subţire, relativ friabilă, cu apex ascuţit şi ultima spiră mult mai
mare decât celelalte; are 48-56 mm înălţime şi 22-25 mm lăţime, apertura largă,
Biologie animală
peristom oval, oblic, tăios; cohilie dextră; este, de asemenea, gazdă intermediară
pentru Fasciola hepatica dar şi pentru alte trematode parazite la palmipede;
♦Stagnicola palustris: trăieşte în ape stătătoare sau uşor curgătoare, mai ales la şes, în
gropi, mlaştini, iazuri; are cochilie dextră, înaltă de 20-30 mm şi lată de 10-15 mm, cu 6
anfracte uşor convexe care se acoperă puţin unul pe altul şi se măresc încet şi regulat;
ultimul anfract nu este evazat, de aceea liniile laterale ale cochiliei sunt drepte sau uşor
convexe; peristomul este drept, uşor evazat;
♦Planorbis corneus: acvatic, cu cochilie senestră, mare, relativ rezistentă, răsucită într-
un singur plan, având aspect de disc cu diametrul de 28-30 mm şi înălţimea de 11-12
mm; apertura cochiliei este oblică, reniformă, cu peristom tăios, iar suprafaţa mat
lucioasă, fin şi neregulat striată;
♦Physa fontinalis: cochilie: de 9-10 mm înălţime şi 6-8 mm lăţime, senestră, cu perete
subţire, sticlos, transparent cu suprafaţa lucioasă, cu striuri fine şi dese; formă ovală,
cu prima spiră turtită, cu apertură ascuţit ovală, peristom continuu, marginea
columelară formând o linie în formă de S cu marginea penultimului anfract;
► ordinul Stylommatophora: cuprinde gasteropode terestre, cu două
perechi de tentacule retractile, ochii situaţi în vârful tentaculelor perechii a
doua (care sunt mai lungi).
Exemple:
♦Helix pomatia (melcul de livadă): întâlnit în livezi, păduri luminoase şi umede, poieni
situate la altitudini de sub 500 m; iarna se îngroapă în pământ, unde apertura se acoperă
cu un capac calcaros rezistent; cochilia: este mare (38-40 mm înălţime şi 40-50 mm
lăţime), sferic-globuloasă, cu vârful mic; are 4-5 anfracte bine curbate, care se măresc,
acoperindu-se între ele; ultimul anfract este mult mai dezvoltat şi are marginea
inferioară larg răsfrântă; apertura este mare, rotundă, ascuţită la partea superioară, mai
mult înaltă decât lată şi puţin oblică; culoarea cochiliei variază de la alb-gălbui la
galben-brun, adesea cu 5 dungi brun-roşcate, uneori nedistincte; este comestibil;
♦Hellicella candicans: se întâlneşte în locuri uscate, pe coline însorite, câmpii, în
poieni, pe ierburi, pietre sau garduri; are cochilia dextră, alb-mată, cu benzi întunecate,
brune, în număr variabil; are aspect de disc cu înălţimea de 8 mm, iar lăţimea de 16
mm, apretura rotundă, peristomul ascuţit, adesea larg răsfrânt;
♦Zebrina detrita: se întâlneşte mai ales în regiunile cu soluri calcaroase: cochilia este
dreaptă-ovală, cilindroidă, cu apexul bont, înaltă de 20-22 mm şi lată de 9-10 mm; are
apertură eliptică, suprafaţa aproape netedă, uşor lucioasă, fin şi neregulat striată şi
culoare alb-văroasă;
♦Cepea vindobonensis: cochilie cu 16-18 mm înălţime şi 20-21 mm lăţime, apertură cu
peristom roşcat-cafeniu, apex ascuţit, iar ultimul anfract coboară mult spre apertură;
♦Limax maximus: trăieşte pe lângă locuinţele umane, prin grădini, parcuri, pivniţe, sub
pietre sau scoarţa copacilor; toate limacidele sunt, aparent, fără cochilie, ele având în
partea antero-superioară a corpului un plastron.
Importanţa gasteropodelor
Melcii trăiesc în cele mai variate medii: ape sărate, dulci şi pe uscat,
în zonele reci, la tropice, chiar şi în deşert; sunt întâlnite de la 5.400 m
altitudine până la 7.600 m adâncime în mări.
Din punct de vedere al hranei, gasteropodele sunt erbivore,
prădătoare - consumă alte moluşte sau alte nevertebrate, unele sunt parazite
(mai ales la echinoderme). Constituie, la rândul lor, hrană pentru multe
vertebrate, inclusiv omul consumă unele specii de gasteropode (Helix
pomatia). În unele ţări cochiliile de melci se foloseau ca monedă de schimb.
Unele gasteropode sunt gazde intermediare pentru numeroase trematode
parazite la animale.
10.6. Clasa Scaphopoda

Clasa Scaphopoda (gr.scaphe=cavitate): cuprinde moluşte cu cochilie
conică şi tubulară, deschisă la ambele capete; capul este redus la un bulb fără
tentacule, înconjurat de un fascicul de filamente prehensile; sexele sunt
separate. Sunt forme strict marine, săpătoare.
Exemple:
♦Dentalium dentalis: este mic, de 5-7 cm, cu întregul corp situat în interiorul cochiliei;
cochilia este tubulară, nespiralată, deschisă la ambele capete, semănând cu un colţ de
elefant; capul este redus, iar piciorul ascuţit serveşte la săpat; în jurul gurii are
tentacule ciliate, cu expansiuni senzitive, care simt foraminiferele cu care se hrăneşte
animalul; nu are branhii şi nici inimă; sexele sunt separate;
♦Cadulus mayori, formă cosmopolită, cu cochilie foarte mică, de 4 mm.
10.7. Clasa Lamellibranchiatta

Clasa Lamellibranchiatta (gr.lamella=lama, branchia=branhie) (Bivalvia
(lat.bi=două, valvia=valvă) cuprinde scoicile, moluşte adesea fixate, cu simetrie
bilaterală, cu corpul moale, protejat de o cochilie bivalvă, capul redus
(Acephala) şi piciorul comprimat lateral, în formă de lamă de topor
(Pelecypode); organele branhiale, ctenidiile, s-au modificat luând aspectul
unor lame formate din lamele, atârnând, de o parte şi de alta a corpului, în
cavitatea paleală.
Cochilia, cu cele trei straturi caracteristice periostracum, ostracum şi
hipostracum, este alcătuită din două valve, obişnuit convexe şi egale ca formă
şi mărime, articulate dorsal. Fiecare valvă prezintă o protuberanţă dorsală
numită umbone (lat.umbo=umflătură), situată lângă linia de articulare, iar în
jurul ei numeroase striuri de creştere cu dispoziţie concentrică. Pe faţa internă

Biologie animală
a valvelor, sidefată, se observă zone denumite impresii, locurile de inserţie ale

muşchilor (adductori, retractori, protractori) şi impresia paleală (inserţia
mantalei). Cele două valve sunt legate printr-o bandă elastică de conchiolină
numită ligament, care se continuă cu periostracumul valvelor. Ligamentul are
rolul de a îndepărta pasiv valvele în partea ventrală. Apropierea valvelor se
face cu ajutorul a doi muşchi adductori, anterior şi posterior, care se inseră pe
faţa internă a valvelor.
Unele specii de lamelibranhiate produc perle, formaţiuni sferice sidefate.
Perlele sunt produse între cochilie şi manta sau în interiorul mantalei, atunci când
pătrunde aici un corp străin (grăunte de nisip, parazit), care irită mantaua. La locul de
iritaţie, celulele epiteliale proliferează, se dispun în jurul acestuia într-un singur strat,
formând un sac perlier, care se izolează de rest ca o veziculă închisă. Scoica începe să
secrete straturi concentrice de sidef în jurul acelui corp, mii şi mii de straturi
concentrice de sidef, acest proces durând între 10 şi 20 de ani. În timpul procesului de
formare a perlelor, lumina pătrunde în straturile foarte subţiri de sidef, producând
fenomenul de irizaţie a perlei.
Speciile marine producătoare de perle fine sunt: Pinctada margaritifera (Aus-
tralia), P. martensi (Japonia), P. vulgaris (Marea Roţie, Golful Persic, Oceanul Indian).
Există şi perle de apă dulce, produse de scoici care trăiesc în Europa de Nord,
Siberia, America de Nord, China sau Japonia. Margaritana margaritifera (Europa,
Asia, America de Nord), Anodonta lauta (Japonia), Lampsilis alata, Proptera
complana (America de Nord).
Capul scoicilor a regresat până la dispariţie, de unde şi denumirea
clasei de Acephala.
Mantaua căptuşeşte interiorul valvelor, fiind formată din doi lobi, şi
delimitează între ea şi corp, camera paleală. Deşi mantaua aderă la cochilie,
ocazional pot pătrunde aici corpuri străine (granule de nisip, paraziţi), care
vor constitui nuclee de depunere a sidefului în straturi concentrice, formând
perlele.
Piciorul este foarte dezvoltat la bivalve, în general formă de lamă de
topor şi îndreptat anterior, ca adaptare pentru săpat. În unele cazuri, piciorul
se alungeşte digitiform (Mytilus, Lima) sau se reduce complet la formele
sedentare (Ostrea). Polimorfismul piciorului este o consecinţă a adaptării la
diferite moduri de viaţă şi diferite biotopuri. La formele sedentare (Mytilus,
Lima), reducerea piciorului este compensată de prezenţa, în această regiune,
a unei glande bissogene, care secretă o substanţă (bissusul) constituită din
două proteine cu structură apropiată sericinei şi fibroinei din mătase, fibre
care în contact cu apa se întăresc şi fixează cochilia de substrat.
Organizare internă
Tegumentul este alcătuit dintr-un epiteliu ciliat, prin activitatea
căruia se creează un curent de apă în cavitatea paleală, apa intrând prin
sifonul inhalant şi ieşind prin sifonul exhalant.
Sistemul nervos este bilateral-simetric şi relativ simplificat, alcătuit
din trei perechi de ganglioni: cerebroizi, viscerali şi pedioşi, legaţi prin
comisuri şi conective.
Organele de simţ sunt reprezentate de statocişti, ochi compuşi
(situaţi pe marginea mantalei la unele specii – Arca, Pecten), celule tactile
şi chemoreceptoare.
Datorită lipsei capului şi modului particular de hrănire (microfag),
aparatul digestiv este simplificat: lipsesc radula, faringele, mandibula şi
glandele salivare. Gura, situată în cavitatea paleală sub muşchiul adductor
anterior, este înconjurată de două perechi de palpi labiali ciliaţi şi se
deschide într-un esofag scurt, iar acesta în stomac. Stomacul este larg,
parţial cuticularizat, în el deschizându-se glanda digestivă şi cecumul
stiletului cristalin. Urmează un intestin lung, încolăcit în picior, care se
ridică dorsal, străbate ventriculul şi se deschide prin anus în dreptul
orificiului exhalant.
Hrana este în general microfagă, bivalvele constituind adevărate
filtre ale mărilor, unele specii sunt carnivore sau detritivore.
Digestia se realizează atât extracelular, în stomac sub acţiunea
enzimelor (amilaze) secretate de glanda digestivă şi de stiletul cristalin, cât
şi intracelular, în glanda digestivă.
Respiraţia este branhială, structura spongioasă a branhiilor oferind
o mare suprafaţă de contact cu apa permanent înnoită datorită curentului pe
care îl provoacă mişcarea neîncetată a cililor.
Aparatul circulator. Inima, situată dorsal, este alcătuită dintr-un
ventricul şi două auricule, situate pe laturile sale. Ventriculul, situat pe
intestinul terminal, îl înconjură complet.
Sângele pleacă din ventricul prin artere la lacunele corpului, iar de
aici ajunge la rinichi şi branhii, de unde se întoarce la atrii.
Sângele conţine hemocianină, pigment respirator.
Excreţia este realizată de două organe simetrice, numite organele
lui Bojanus, situate dorsal, imediat sub pericard (metanefridiile comunică
cu pericardul la un capăt, şi cu camera paleală, prin orificiile excretoare, la
celălalt capăt) şi de glandele pericardice numite şi organele lui Kebers
(formate din pereţii anteriori ai pericardului, foarte plisaţi).
Reproducerea este sexuată, bivalvele având sexe separate şi
gonade perechi, diferit conformate, adesea foliculare.
Biologie animală
Majoritatea eliberează gameţii în apă, fecundaţia are loc în apa de mare

sau în cavitatea branhială, în ultimul caz spermatozoizii fiind aduşi de curentul
inhalant. Prin segmentare se formează o larvă trocoforă, apoi larva veliger cu
cochilie şi în final, prin metamorfoză, apare o bivalvă tânără.
Sistematica lamelibranhiatelor
Lamelibranhiatele pot fi clasificate, pe baza constituţiei branhiilor,
în patru ordine:
► ordinul Filibranchia (Taxodonta; Protobranchia): branhia are
constituţia primitivă de ctenidie;
Exemple:
♦Arca noe- are cochilie groasă, cu forma alungită; întâlnită în Marea Mediterană,
Oceanul Atlantic;
♦Pectunculus orbicularis, cu cochilie groasă, nesidefată, de formă globuloasă; trăieşte
în mările calde;
► ordinul Anisomyaria: branhii cu filamente lungi, simple sau răsfrânte;
Exemple:
♦Mytilus galloprovincialis (midia): are cochilie triunghiulară, periostracul brun-închis-
albăstrui; formează bancuri întinse în Marea Neagră; comestibilă;
♦Pinctada margaritifera, scoica de perle de mare; produce cele mai frumoase şi mai
preţioase perle;
♦Pecten maximus, P. jacobeus („scoici pieptene”): au cochilii aproape rotunde, cu
şanţuri adânci, radiare, pe toată suprafaţa, iar marginile sinuos crestate; cochilii mari,
8-10-15 cm diametru; sunt comestibile;
♦Ostrea edulis (stridia); trăieşte în bancuri pe coastele europene ale Atlanticului, Mării
Nordului şi Mediteranei; cochilia are 8-10 cm diametru; O. Lamellosa şi, O. taurica,
formează bancurile de stridii din Marea Neagră; sunt comestibile.
►ordinul Eulamellibranchia: branhiile sunt constituite din lamele;
include forme de apă dulce.
Exemple:
♦ Unio pictorum, U. crassum: întâlnite în apele curgătoare, Lunca Dunării;
♦ Anodonta cygnea (scoica de râu); A. complanata;
♦ Margaritana margaritifera, scoica de perle de râu: cochilie de 15 cm lungime,
groasă, cu reflexe sidefii foarte intense;
♦ Dreissena polymorpha („scoica călătoare”): are formă triunghiulară, dimensiuni mici (3-
4 cm), trăieşte fixată prin bissus de obiecte submerse;
♦ Cardium edule, C. exiguum: în Marea Neagră; sunt comestibile,
♦ Teredo navalis, cea mai importantă dintre speciile găuritoare, găureşte lemnul corăbi-
ilor; are aspect de vierme, 10-15 cm, valvele cochiliei foarte reduse, corp protejat de un
tub calcaros pe care şi-l secretă; provoacă mari pagube ambarcaţiunilor; şi în M. Neagră;
►ordinul Septibranchiata: cuprinde scoici la care branhiile sunt

transformate în sept orizontal (diafragmă); sunt specii carnivore.
Exemple:
♦Cuspidaria cuspidata, întâlnită în Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană.
Importanţa bivalvelor
Cele mai multe bivalve sunt marine, întâlnindu-se în zona litorală
până la 1.000 m adâncime. Majoritatea trăiesc pe fundul apei, sau se
înfundă în mâl sau nisip. Unele specii perforează stâncile calcaroase
(Lithophaga) sau argila (Pholas dactylus), altele lemnul (Teredo navalis).
Unele lamelibranhiate sunt fixate de substrat prin fibre de byssus (Mytilus,
Dreyssena) sau printr-o valvă (Ostrea), altele se prind de diferite substraturi
mobile, de alge, amfibieni sau insecte.
Prin modul lor de hrănire, în general microfag, bivalvele constituie
adevărate filtre ale apelor. Sunt însă şi unele specii carnivore şi detritivore
(Septibranchiate). Bivalvele sunt consumate de multe branhiate (peşti,
păsări, unele mamifere).
Multe specii sunt comestibile, omul consumând mari cantităţi de
stridii (Ostrea), midii (Mytilus), pecten şi alte specii. Pentru stridii şi midii
s-au dezvoltat tehnici de creştere dirijată (ostreicultură, mitilicultură).
De asemenea, bivalvele sunt exploatate pentru a se obţine sideful şi
perlele naturale.
Bivalvele participă la formarea unor roci biogene acaustobiolite
(falune, lumaşele, calcare cu lamelibranchiate).
10.8. Clasa Cephalopoda

Clasa Cephalopoda (gr.kephal=cap) cuprinde sepiile şi caracatiţele -
moluşte strict marine, cele mai specializate şi mai evoluate dintre
nevertebrate, cu capul bine dezvoltat, înconjurat de tentacule. Tentaculele
au rezultat din partea anterioară a piciorului, de unde şi denumirea clasei;
partea posterioară piciorului formează sifonul sau pâlnia ventrală, folosită
pentru evacuarea apei din cavitatea paleală - rol propulsor). Cefalopodele
au dimensiuni mari (Architeuthis spp., 18 m lungime, inclusiv braţele) şi
adaptări pentru înot. Secundar, unele au devenit bentonice.
Cochilia poate fi internă, externă sau poate lipsi. La formele
primitive (Nautilus), conică şi spiralată, plină cu gaz, se păstrează externă şi
bine dezvoltată. La dibranchiate, cochilia se reduce puternic şi este
îngropată într-un buzunar, delimitat de un pliu al mantalei. La Spirula şi

Biologie animală
Sepia este calcaroasă şi groasă, formând osul de sepie sau sepionul. La

Decapode cochilia lipseşte.
Corpul cefalopodelor este împărţit printr-un şanţ circular, într-o
regiune anterioară, capul, şi o regiune posterioară mai mare, trunchiul sau
sacul visceral.
Capul este înconjurat de o coroană de tentacule mari prehensile sau
braţe. Tot la nivelul capului se găsesc ochii, situaţi pe părţile laterale şi
protejaţi de pleoape, şi orificiul bucal.
Braţele:
- la tetrabranhiate sunt scurte, numeroase (60-90), dispuse în două
coroane, lipicioase şi fără ventuze;
- la dibranhiate sunt în număr de opt, la Octopode, sau zece, la Decapode
(opt bucale scurte, cu ventuze pe toată faţa internă, şi două tentaculare
lungi, retractile, cu ventuze la extremitatea distală, lăţită spatuliform).
Pe faţa ventrală a corpului, sub cap, se găseşte deschiderea cavităţii
paleale şi sifonul.
Organizare internă
Tegumentul este alcătuit dintr-un epiteliu bogat în celule senzoriale
şi glandulare, acoperit la suprafaţă de o cuticulă subţire. Sub epiteliu, se
găseşte o dermă conjunctivă ce conţine un strat superficial de cromatofori
(celule pigmentare) şi un strat profund de iridocite (conţin, în loc de pigment,
mici cristale de guanină, capabile să dea jocuri de interferenţă şi refracţie a
luminii). Cromatoforii sunt de diferite culori şi reglaţi nervos şi hormonal.
Animalele reacţionează prin schimbarea culorii la iritare, înţepături, lovire,
vederea duşmanului etc.
Multe specii prezintă fenomene de bioluminiscenţă, având fotofori,
dispuşi, în diferite modele, pe corp sau pe globii oculari. Aceştia, la unele
specii (forme abisale), sunt foarte complecşi fiind formaţi dintr-un reflector
şi lentile de proiecţie. Alte specii (Heteroteuthis) secretă o cerneală lumi-
niscentă, iar la Loliginae (calmari) există bacterii simbiotice luminiscente
în tegument; la Sepiidae glandele nidamentare sunt fosforescente.
Musculatura este foarte dezvoltată, în legătură cu necesităţile de
mare mobilitate, formând grupe musculare, retractori ai capului şi braţelor,
muşchii sifonului şi mantalei.
Sistemul nervos este puternic condensat. Dezvoltarea ganglionilor
cerebroizi (fenomen de cerebralizare) este în legătură cu rapiditatea de reacţie
a animalului şi cu urmărirea prăzii. Ganglionii contopiţi formează un
adevărat ”creier” protejat de o capsulă cartilaginoasă, care simulează un
„craniu”.
Organele de simţ sunt bine dezvoltate, datorită vieţii active,

prădătoare, şi sunt reprezentate de: ochi, statocişti, organe olfactive,
gustative şi tactile, iar la Nautilus, un osfradiu.
Ochii sunt foarte perfecţionaţi, având o structură asemănătoare cu
ochii de la vertebrate. Ei se găsesc într-un înveliş cartilaginos, un fel de
orbită, în legătură cu capsula cefalică. Cristalinul este rigid şi suspendat prin
muşchii ciliari. Au o mare putere de acomodare (Octopus vede persoanele la
o distanţă de 4 m), acomodarea făcându-se prin apropierea sau depărtarea
cristalinului de retină; cristalinul are în faţă un iris, cu pupilă. Experimental s-
a demonstrat că ochii disting culorile, lungimile, direcţia luminii.
Celulele tactile şi chemolfactive se găsesc în tegumentul braţelor.
Aparatul digestiv, adaptat la un regim de hrană carnivor, prezintă
un înalt grad de evoluţie faţă de celelalte moluşte.
Gura se deschide în cavitatea bucală, unde se află o pereche de
maxile, formând „ciocul de papagal”, cu rol în sfâşierea prăzii sau
străpungerea craniului victimei. Bucăţile de hrană sunt împinse spre radulă,
situată ventral; la speciile detritivore, radula este redusă. În cavitatea
bucală se deschid două perechi de glande salivare: anterioare, cu salivă ce
conţine mucus (la Octopus şi o peptidază) şi posterioară, cu salivă
conţinând o otravă (tiramină) şi proteaze.
Esofagul este lung, drept, îngust şi musculos şi se deschide în
stomac. Stomacul are pereţii foarte musculoşi şi anterior un cecum larg. Se
continuă cu intestinul, îngust şi scurt, care se deschide prin orificiul anal în
cavitatea paleală, în urma sifonului.
Glanda digestivă, hepatopancreasul are o parte mică, difuză şi
spongioasă, pancreasul şi o parte mai mare, compactă, ficatul.
În intestinul terminal (rect), la dibranhiate, se deschide canalul
glandei cu cerneală; glanda secretă o substanţă colorată în brun sau negru,
pe bază de melanină. Substanţa expulzată de animal în apă, când este
atacat, formează un nor colorat/fumuriu care permite acestuia să scape de
urmăritori.
Respiraţia este branhială: nautiloidele au patru branhii pectinate,
iar dibranhiatele, două, adăpostite în cavitatea paleală.
Aparatul circulator este închis şi este alcătuit din inimă şi o reţea
densă de vase.
Inima, adăpostită de pericard, este formată din două atrii şi un
ventricul. Sângele pleacă în corp prin două aorte şi se întoarce prin vene
cave la rinichi şi branhii.

Biologie animală
Excreţia se realizează prin doi saci renali deschişi în pericard, prin

orificiul renopericardic, şi în cavitatea paleală, prin nefridiopor.
Reproducerea este sexuată, cefalopodele fiind gonocorice (cu sexe
separate), cu slabe deosebiri între femelă şi mascul: la masculi, braţul al
patrulea din stânga, are faţa internă aproape lipsită de ventuze şi plisată
neregulat; el serveşte ca organ copulator şi este numit hectocotil; la unele
specii se desprinde şi pluteşte singur.
Gonadele sunt localizate în partea posterioară a corpului. Ouăle sunt
depuse de femelă, în general pe alge şi pietre. Dezvoltarea este directă, fără
stadiu larvar.
Sistematica cefalopodelor
După numărul branhiilor, cefalopodele se împart în două subclase:
- Subclasa Tetrabranchiata: cefalopode cu patru branhii;
- Subclasa Dibranchiata: cefalopode cu două branhii.
Subclasa Tetrabranchiata: au cochilie externă şi numeroase
tentacule lipicioase; nu au cromatofori şi nici pungă cu cerneală; au patru
branhii, patru atrii şi patru metanefridii.
Exemple:
♦Nautilus pompilius, trăieşte în Oceanul Pacific şi Oceanul Indian, sub adâncimea de
100 m; nautiloidele sunt considerate fosile vii.
Subclasa Dibranchiata: cefalopode care au cochilie redusă, internă,
două branhii, două atrii şi două metanefridii; au cromatofori şi pungă cu
cerneală; în funcţie de numărul de braţe, se clasifică în două ordine:
► ordinul Decapoda, include cefalopode cu zece braţe.
Exemple:
♦Sepia officinalis (sepia): are 30 cm lungime, trăieşte în Oceanul Atlantic, Marea
Mediterană;
♦Sepiola rondeleti, o formă mică de 7-8 cm, are corpul scurt, rotunjit la partea posterioară,
cu înotătoare circulare rotunjite, totul de culoare roză, fină; carnea ei este foarte apreciată;
trăieşte în Oceanul Atlantic, Marea Mediterană;
♦Histioteuthis bonelliana: are o lungime de 50 cm, cu braţe de 70 cm, cu capul relativ
foarte mare; este caracteristică prin vălul foarte dezvoltat cu care capturează prada;
♦Loligo vulgaris (calmarul): are corpul alungi, până la 50 cm lungime, trăieşte în
Oceanul Atlantic, Marea Mediterană;
♦Architeuthis este cel mai mare cefalopod actual, având corpul lung de 7 m, iar cu
braţele prehensile întinse, ajunge până la 20 m diametru, trăieşte în Oceanul Atlantic şi
diferite mări.
► ordinul Octapoda: cefalopode cu opt braţe, adesea reunite printr-o

palmură care serveşte la înot.
Exemple:
♦Octopus vulgaris (caracatiţa): cele opt braţe sunt reunite la bază printr-o palmură
(corpul în ansamblu seamănă cu o floare de bostan sau de ciumăfaie – Datura
stramonium) şi prezintă două rânduri de ventuze; nu are înotătoare; ajunge până la 3 m,
cu braţele întinse şi până la 15 kg; este una din cele mai dăunătoare animale marine,
distrugând crabii, homarii, cu care se hrăneşte; la rândul ei, este comestibilă pentru om;
♦Eledone moschata: are aceeaşi înfăţişare ca şi caracatiţa, dar are ventuzele diapuse pe
braţe pe un singur rând;
♦Argonanta argo, este deosebită prin dimorfismul sexual accentuat; nu are palmură; la
mascul, care este foarte mic, braţul al treilea din stânga, hectocotilul, foarte lung, cu
extremitatea distală ca un bici, este detaşabil; femela are braţele dorsale lăţite ca nişte
discuri, care susţine o „cochilie” spiralată, striată, foarte transparentă; în ea îşi ţine
ouăle (cochilie ovigeră).
Importanţa cefalopodelor. Cefalopodele constituie verigi trofice

importante în ecosistemele acvatice, mai ales cele marine. Hrănindu-se cu
diverse specii de animale acvatice (calmarul, cu peşti; sepia cu crabi şi alte
nevertebrate; caracatiţele, cu melci, peşti şi în special cu crustacee) sau cu
materii în suspensie şi detritus (unii calmari), asigură circuitul substanţei şi
energiei în ecosistemele acvatice. La rândul lor, cefalopodele sunt atacate
de peşti, păsări şi caşaloţi.

Biologie animală
11 Încrengătura ARTHROPODA
11.1. Caracterizare generală a artropodelor
Încr. Arthropoda desemnează cea mai vastă grupare de animale de pe
Pământ (circa 1,2 milioane de specii), ea cuprinzând 80% din speciile actuale
cunoscute; dintre ele 90% sunt insecte. Sunt întâlnite în toate mediile de viaţă:
acvatic, terestru, aerian, ca forme libere, parazite sau în alte relaţii (simbioză,
comensalism) cu alte organisme. Cuprinde cirripede (incluse initial în Încr.
Mollusca), crustacee, păianjeni, scorpioni, căpuşe, miriapode şi insecte.
Dimensiunile lor variază de la valori submilimetrice până la 4 metri (în
general speciile de talie mare sunt acvatice).
Caractere morfologice
Artropodele sunt metazoare triploblastice celomate, cu simetrie
bilaterală, cu corpul metamerizat, având apendice articulate (de aici şi
denumirea de Arthropoda → gr. arthron=articol; podos=picior).
Segmentarea corpului se şterge în mare parte la grupele cele mai
evoluate, cedând locul unor unităţi mai mari ale corpului, în legătură cu
centralizarea şi coordonarea superioară a funcţiilor organismului ca de
exemplu: cap, torace, abdomen, adesea cefalotorace, postabdomen.
Tegumentul are la bază un epiteliu, constituit dintr-un strat de celule
ectodermice. Spre exterior, acest epiteliu secretă cuticula, mai mult sau mai
puţin rigidă, care acoperă întreg corpul, constituind exoscheletul, încrustat
uneori cu săruri minerale, mai ales la crustacee.
Din punct de vedere fizic, chitina este foarte rigidă când constituie
organe groase, masive; nu este elastică şi nici extensibilă, astfel că,
prezenţa ei împiedică creşterea artropodelor, aceasta fiind realizată prin
năpârlire - fenomen caracteristic acestor vieţuitoare şi care este controlat
hormonal (în timpul năpârlirii vechea cuticulă, numită exuvie, este înlocuită
de o alta nouă).
La artropode, cuticula are rol de schelet extern, servind la protecţia
corpului şi totodată la inserţia muşchilor, deci la mişcare.
Scheletul extern este alcătuit din:
- o placă dorsală, numită tergit, care acoperă faţa superioară a segmentului;
- o placă ventrală, numită sternit, ce acoperă faţa inferioară a segmentului;
- două pleurite, pe feţele laterale ale segmentului, legând între ele tergitul şi
sternitul.
Mişcarea este posibilă datorită divizării cuticulei în plăci articulate,

legate unele de altele prin membrane de articulaţie subţiri şi elastice.
Musculatura este formată din muşchi individualizaţi, striaţi, inseraţi
pe faţa internă a exoscheletului.
Sistemul nervos este similar cu cel al anelidelor, de tip ganglionar
sclariform ventral.
Organele de simţ sunt bine dezvoltate, reprezentate de: receptori
vizuali, tactili, gustativi, olfactivi, receptori pentru echilibru (la unele
crustacee şi diptere) şi fonoreceptori (la unele insecte).
Receptorii vizuali pot fi :
▪ oceli (ochi simpli): au structură relativ simplă, prezintă un strat de celule
sensibile la lumină, în formă de cupă, acoperit de un cristalin; disting lumina
de întuneric şi intensitatea ei; pot fi capabili şi de percepţia culorilor;
▪ ochi compuşi (faţetaţi): caracteristici artropodelor, se caracterizează prin
faptul că celulele retiniene şi celulele pigmentare nu formează pături
uniforme, ci sunt dispuse în unităţi structurale numite omatidii, fiecare
omatidie funcţionând ca un ochi simplu, de unde şi denumirea de ochi
compus dată ochiului întreg; numărul omatidiilor este variabil, în funcţie de
modul de existenţă al speciilor; la formele nezburătoare este relativ mic (6
la furnică), în timp ce la formele bune zburătoare, numărul omatidiilor este
în medie de 20.000 (28.000 la libelulă).
Fiecare omatidie este prismatică şi are la partea superioară o
structură transparentă, corneea, sub care se găseşte conul cristalin, care
conduce lumina la celulele fotoreceptoare retiniene. Pot grupa un câmp
vizual mai mare de 180º şi pot percepe clar de la câţiva mm distanţă.
Ocelii şi ochii compuşi nu au mecanism de acomodare, prezenţa şi
repartiţia lor la diferite grupe fiind diferită. De exemplu, la crustacee există
ochiul nauplian - un singur ochi median, format din gruparea mai multor
oceli într-un ochi median. El este prezent şi la adulţii câtorva specii de
crustacee (este singurul prezent la copepode).
La arahnide şi diplopode există numai oceli; xifozurii au o pereche
de ochi compuşi laterali şi 2 oceli median; insectele adulte au 2 ochi
compuşi şi 3 oceli; pauropodele şi simfilele nu au ochi.
Receptori tactili, gustativi şi olfactivi sunt reprezentaţi de peri senzitivi
şi celule senzorile, care sunt prezenţi pe antene sau pe piesele bucale.
Insectele comunică prin semnale chimice (feromoni). Feromonii
sunt substanţe chimice secretate de un individ, percepute şi cu acţiune
asupra altor indivizi ai aceleiaşi specii. Relaţiile stabilite între indivizi, în
cadrul biocenozei, prin intermediul produşilor de metabolism, au fost
definite prin termenul de allelopatie (gr.allelon=reciproc, pathos=acţiune).
fara acordul scris al autorilor
Biologie animală
Există mai multe tipuri de feromoni: sexuali, de alarmă, de marcare

a teritoriului, de agregare.
Blatariile sunt insecte gregare, coeziunea grupului fiind asigurată de un feromon de
agregare care este secretat de glandele mandibulare. Ĩn cazul speciei Blaberus craniifer
feromonul este un amestec de undecan şi tetradecan. Se pare că la aceste blatarii, ca şi la alte
specii, gregarinismul este o strategie în care comunicarea chimică joacă un rol fundamental.
La fluturele ochi de păun, o specie a genului Saturnia, masculul recunoaşte femela
ţinută în captivitate la distanţe mari (12 km).
Bombycolul, elaborat de femelele fluturelui de mătase, este receptat de celulele
senzoriale de la nivelul antenelor masculului, chiar dacă se găseşte în concentraţii
infime (3x10 -6g), în mediu (Şuteu şi col., 1981). Ĩn plus, s-a arătat că atingerea unei
singur molecule pare a fi suficientă pentru declanşarea reacţiei masculului (Karlson P.,
Luscher M.,1959). Blatariile secretă, de asemenea, feromoni sexuali care asigură
apropierea sexelor şi joacă rol afrodisiac.
La furnici, acidul formic, în cantitate mică, are rol stimulator asupra furnicilor
lucrătoare, iar în cantitate mare, are rol de feromon de alarmă.
Blatariile secretă, în egală măsură şi substanţe complexe cu rol defensiv (de
apărare). Ĩn funcţie de specie, metodele de apărare sunt diferite: unele secretă
substanţe puternic repulsive şi toxice (Eurycotis floridana); altele pun în comun
secreţiile defensive, atacul unui prădător provocând formarea rapidă a unui grup din
zeci de indivizi care emit secreţii defensive în acelaşi timp (Cartoblatta pulchra); în
alte situaţii, atunci când sunt prinse de un prădător, blatariile emit o substanţă de
alarmă care provoacă dispersia imediată a grupului (Masson C. şi Brossut R.,1981).
La himenopterele sociale există feromoni de recunoaştere a grupului, a cuibului
propriu, precum şi feromoni de orientare spre hrană.
La furnici, feromonii de urmă, sunt folosiţi ca urme terestre de la cuib la locurile
de hrană, urme marcate de feromonii produşi de furnicile lucrătoare Aceştia pot
persista pe timp uscat, mai mult de o săptămână.
Albinele, formează urme aeriene pentru orientarea lucrătoarelor în deplasările pe
care le execută de la stup la sursa de hrană şi invers. Aceste urme conţin informaţii
despre direcţia şi distanţa drumului care trebuie parcurs.
Statociştii (organe de echilibru) se găsesc în segmentul bazal al
fiecărei antene. Conţine un statolit, granul calcaros secretat de animal sau
granule de nisip aglutinate la o secreţie a peretelui statocistului. La
insectele diptere, cea de a doua pereche de aripi este redusă la balansiere
sau haltere, fiind transformate în organe de simţ giroscopice ale echilibru-
lui. Fiecare balansieră este umflată la extremitatea liberă şi oscilează în
timpul zborului cu o frecvenţă egală cu cea a aripilor de zbor.
Fonoreceptorii sunt prezenţi la unele specii de insecte, având organi-
zare diferită (de la simpli peri aflaţi în legătură cu un neuron, până la un organ
timpanal, dispus pe torace, abdomen sau pe picioare, în funcţie de specie).
Aparatul digestiv este de tip complet. Gura este înconjurată de
labrum, labium şi piese bucale (maxile, mandibule), adaptate la diferite
moduri de hrănire.
Tubul digestiv este alcătuit din 3 segmente: stomodeum (intestin

anterior), enteron (intestin mediu) şi proctodeum (intestin posterior).
Stomodeumul şi proctodeumul sunt căptuşite cu chitină (origine ectodermică)
şi năpârlesc odată cu tegumentul.
Sunt prezente glande digestive (glande salivare şi hepatopancreas).
Aparatul respirator lipseşte la artropodele de talie mică, cu
exoscheletul slab dezvoltat la care oxigenul este preluat prin difuzie. La
artropodele cu exoschelet cuticularizat şi cele de talie mare, există trei
tipuri de astfel de structuri respiratorii (toate de origine ectodermică):
▪ branhiile: expansiuni ale apendicilor somatici, protejate de camere branhiale
(la crustaceele superioare) între carapace şi peretele lateral al corpului;
▪ trahei/sistem trahean: invaginaţii ectodermice tubulare, care se deschid
la exterior prin orificii laterale (stigmate) şi care formează o reţea ce “duce”
aer la ţesuturi (la insecte, miriapode, simfide şi unele arahnide); traheile sunt
menţinute deschise printr-un filament chitinos spiralat (teniola); inspiraţia
este pasivă, iar expiraţia activă, sub acţiunea muşchilor abdominali;
▪ „plămâni”: trahei dilatate, acţionate de nişte muşchi, prin a căror acţiune
se produce dilataţia, inspiraţia, iar prin relaxare, expiraţia.
Aparatul circulator este deschis, alcătuit din inimă unicamerală,
situată dorsal, prevăzută cu ostiole (orificii pentru pătrunderea sângelui), una
sau mai multe artere, care se deschid în lacune ale corpului. Sângele intră în
contact direct cu organele şi se întoarce lent spre inimă unde intră prin ostiole.
Sângele, numit şi hemolimfă, este în general incolor sau gălbui, rar
roşcat, şi poate conţine pigmenţi respiratori - hemocianină, pe bază de
cupru (la crustacee de talie mare şi unele arahnide) sau hemoglobina [la
crustacee de talie mică şi larvele de chironomide (insecte)], sau nu (la
miriapode, pauropode, simfile, cele mai multe arahnide şi insecte). Când
există, pigmenţii respiratori sunt dizolvaţi în plasmă.
Aparatul excretor este de două tipuri, fiind format din:
- nefridii modificate: alcătuite dintr-un sac închis al cărui perete este de
multe ori cutat, crescând suprafaţa de absorbţie; acesta este conectat printr-
un canal colector, dilatat uneori, formând o vezică urinară, de un por
excretor, a cărui localizare desemnează denumirea glandei (glande coxale,
glande antenare, glande maxilare) ;
- tuburi Malpighi: evaginări ale intestinului situate la locul de unire al
stomacului cu intestinul. Din lacunele corpului, se filtrează în tuburi, al
căror capăt liber este închis, un lichid conţinând aminoacizi, săruri minerale,
apă şi produşi de catabolism azotat. Din tuburi lichidul trece în intestin şi
apoi în rect, unde sunt reabsorbite apa, sărurile minerale şi aminoacizii, iar
deşeurile azotate, mai ales ale acidului uric, sunt eliminate odată cu fecalele.
Biologie animală
Aparatul reproducător. La artropode există sexe separate

(animale gonocorice), excepţie fac ciripedele, care sunt hermafrodite; la
unele specii există un pronunţat dimorfism sexual.
Reproducerea este sexuată, fecundaţia fiind internă la toate
artropodele terestre, în timp ce la cele acvatice poate fi şi externă.
Majoritatea artropodelor sunt ovipare; ouăle sunt depuse (pontă) după
producerea lor sau sunt purtate în saci oviferi.
Dezvoltarea este directă (ametabolă), din ou rezultând pui
asemănători părinţilor, sau indirectă (metabolă), din ou rezultând larva,
care în timpul dezvoltării îşi schimbă forma, ajungând să semene cu părinţii.
Creşterea se face cu năpârliri. La unele artropode există şi fenomene de
partenogeneză (ecloziunea ouălor nefecundate).
Importanţa artropodelor
Artropodele sunt verigi în numeroase lanţuri şi reţele trofice. Sunt
gazde intermediare pentru unele specii parazite; transmit sau produc boli
grave la plante şi animale. Unele participă la formarea de sedimente
(Artemia salina se depozitează/acumulează în nămol). Unele constituie
sursă de hrană pentru om.
Sistematica artropodelor. Artropodele se clasifică în 4 subfilumuri,
grupate în 2 subdiviziuni: Amandibulata şi Mandibulata.
A. Subdiviziunea Amandibulata: include artropode fără antene şi piese
bucale specializate pentru prelevarea hranei; reuneşte trei subfilumuri:
I. Subfilum Trilobitomorpha (gr. tri=trei, lobos=lobi) artropode cu corpul
impărţit în 3 lobi; prezintă cap, torace şi abdomen; cuprinde vertebrate
marine fosile (~4000 sp.).
II. Subfilum Chelicerata (gr.chelos=cleşte; keres=corn): cuprinde
artropode, la care prima pereche de apendice, preorală, este modificată,
pentru a forma chelicere, cu rol în hrănire, iar a doua pereche, postorală,
pedipalpii, servesc la diferite funcţii. De asemenea, au patru perechi de
apendici locomotori. Corpul este împărţit în două părţi: prosoma
(cefalotorace) şi opisthosoma. Include trei clase:
1. Clasa Merostomata (gr.meros=coapsă; stoma=gură): cuprinde chelicerate
acvatice, cu ochi laterali; apendicele poartă branhii;
Exemple: Lymulus polyphemus (crabul potcoavă);
2. Clasa Pantopoda (Pycnogonida) (gr.pantos=total; pycnos=multe; goni=
genunchi) cuprinde păianjenii de mare;
Exemple: Pycnogonum; Nymphon;
3. Clasa Arachnida (gr.arachne= păianjen) cuprinde scorpionii, păianjenii,

acarienii; chelicerate terestre cu respiraţie traheană.
Exemple: Euscorpius carpathicus, Pandinus imperator; Epeira diadema
(păianjenul cu cruce), Tegenaria domestica (păianjenul de casă), Sarcoptes
scabiei, Ixodes ricinus, Demodex folliculorum.
B. Sdiviziunea Mandibulata, încadrează artropode cu mandibule şi
maxile, adaptate la sfărâmarea şi mestecarea hranei, una sau două perechi
de antene (organe tactile şi olfactive) şi ochi compuşi. Include marea
majoritate a artropodelor. Cuprinde două subfilumuri:
III. Subfilum Branchiata (Diantenata) – grupează artropode care au două
perechi de antene şi respiraţie branhială sau tegumentară; o clasă:
1. Clasa Crustacea (lat.crusta=cochilie): forme acvatice, cu respiraţie
branhială şi cu tegumentul transformat în crustă; crustacee: raci, crabi;
Entomostracee:Ex. Daphnia spp., Cyclops spp, Argulus foliaceus, Idothea
pontica, Gammarus ;
Malacostracee: Astacus fluviatilis, Homarus, Palinurus, Eupagurus,
Carcinus .
IV. Subfilum Tracheata – reuneşte artropode care au respiraţie
traheană şi o singură pereche de antene.
1. Clasa Diplopoda - miriapode vegetariene cu corpul subcilindric, cu un
număr variabil de segmente duble; capul cu antene scurte şi ochi simpli;
apendici scurţi, obişnuit câte 2 perechi pe segment, sexe separate.
Ex.: ♦Julus; ♦Glomeris.
2. Clasa Chilopoda - miriapode carnivore cu corpul aplatizat dorso
ventral, cu un număr variabil de segmente; capul cu o pereche de antene
lungi; apendici locomotori lungi, câte o pereche pe segment; sexe separate.
Ex.: ♦Lithobius; ♦Geophilus; ♦Scolopendra.
3. Clasa Pauropodagrupează artropode cu corp mic, de 0,5-2 mm,
cilindric, din 11 segmente fuzionate câte 2, şi 9-10 perechi de apendici; nu
au ochi (ex. Pauropus huxleyi- specie comună în Europa);
4. Clasa Symphyla - artropode cu corp lung, de 2-10 mm, şi îngust, din
12-22 segmente, cu 10-12 perechi de apendici; nu au ochi. Ex.: ♦Sentigella
5. Clasa Insecta (Hexapoda) (gr.hexa=şase, podo s=picior): artropode care
respiră prin trahei, al căror corp este format din trei părţi bine diferenţiate:
cap, torace şi abdomen; în general, adaptate la zbor.
Biologie animală
11.4. Clasa Arachnida

Clasa Arachnida (gr.arachne=păianjen) cuprinde scorpionii, păianjenii,
acarienii, chelicerate cu respiraţie traheană. Arahnidele sunt artropode
chelicerate, caracterizate prin prezenţa unei perechi de chelicere, apendice
prehensile (terminate cu gheare), pluriarticulate, situate lângă gură şi a unei
perechi de pedipalpi, apendici primitiv cu rol locomotor, dar care au
dobândit o funcţie senzorială, prehensilă sau masticatorie. Corpul este format
din două părţi: prosoma şi opisthosoma. Adulţii au 4 perechi de picioare,
situate pe prosomă şi respiraţie aeriană.
Clasa Arachnida cuprinde mai multe ordine.
► Ord. Scorpiones: cuprinde scorpionii, aproximativ 600 specii, forme
cu corpul alungit, cu un postabdomen îngust, terminat cu un ţep veninos, cu
palpii maxilari transformaţi în cleşti puternici.
Scorpionii sunt arahnide cu dimensiuni de până la 18 cm, cu corpul
format din trei segmente: prosoma, mezosoma, metasoma, pedipalpi foarte
dezvoltaţi şi transformaţi în cleşti. Abdomenul, segmentat, este format din
două regiuni: preabdomen, larg, poartă patru perechi de picioare şi stigmate;
postabdomen, îngust, având la extremitatea sa un ac veninos - telsonul,
ascuţit la capăt sub formă de ţep, în vârful căruia se deschid glandele
veninoase. Ţepul serveşte la paralizarea prăzii.
Aparatul digestiv este adaptat la sugerea prăzii şi nu la înghiţirea de
bucăţi mari. Prada, apucată cu pedipalpii, este omorâtă cu veninul ţepului
codal, prin îndoirea dorsală a metasomei, sfărâmată cu chelicerele, apoi,
prin emiterea de enzime, este lichefiată şi suptă.
Scorpionii sunt animale vivipare. Ouăle trec în nişte diverticule
dispuse de-a lungul tuburilor ovariene, unde se dezvoltă până la ecloziune.
Puii depuşi se urcă pe spatele mamei şi stau acolo timp de o săptămână,
timp în care năpârlesc o dată. Până la maturitate mai năpârlesc de 6 ori.
Sunt răspândiţi îndeosebi în zonele tropicale şi subtropicale, trăind
sub pietre, sub scoarţa copacilor, în galerii sau peşteri, având în general
activitate nocturnă.
Exemple:
♦Euscorpius carpathicus: măsoară 4 cm., are culoare brun închisă sau roş-cată; în
România se întâlneşte în Banat, Oltenia, Dobrogea, Valea Buzăului;
♦Pandinus imperator (scorpionul imperial) măsoară până la 20 cm, are culoare neagră
albăstruie; este întâlnit în ţările tropicale, în galerii cu diametrul de 4 cm;
♦Buthus spp., ♦Androctonus australis, ♦Centruroides punctatus, înţepăturile lor pot fi
periculoase pentru om.
► Ord. Araneae cuprinde păianjenii, animale libere, solitare şi pră-

dătoare, aproximativ 20.000 specii, cu dimensiuni de până la 8 cm.
Corpul lor este alcătuit dintr-un cefalotorace (rotunjit şi
nesegmentat) şi abdomen, legate între ele printr-un peduncul (peţiol,
pedicul) subţire. Cefalotoracele prezintă opt ochi simpli, situaţi anterior şi 6
perechi de apendici, situaţi ventral.
Chelicerele (prima pereche de apendice) sunt formate din două
articole, cu articolul terminal în formă de gheară, pe aceasta deschizându-se
orificiul glandei veninoase (veninul servind la omorârea prăzii). Pedipalpii
servesc la mestecarea şi ruperea prăzii, iar la masculii maturi, ca organ
copulator, pentru transferul spermatoforilor. Următoarele 4 perechi de
apendice sunt locomotori, fiecare fiind alcătuit din 7 articole, şi servesc la
deplasare, dar şi pentru săpat, ţesut pânza, tact.
Abdomenul este nesegmentat şi poartă filierele în legătură cu
glandele sericigene care secretă firul de mătase. Glandele sericigene, situate
în abdomen, au o secreţie lichidă ce conţine fibroină; secreţia iese la
exterior prin trei perechi de filiere, se solidifică formând firul elementar,
care este tors cu ajutorul pieptenilor de pe picioare. Firul de mătase serveşte
la construirea adăposturilor, a capcanelor, pentru confecţionarea coconilor,
pentru împerechere şi pentru locomoţie.
Păianjenii au digestie extrabucală, realizată de saliva deversată în
pradă, apoi ţesuturile lichefiate ale prăzii sunt supte şi digestia continuă în
intestin; digestia este lentă, durând mai multe săptămâni.
Păianjenii sunt animale ovipare, cu gonade perechi. La unele specii
există dimorfism sexual, masculii fiind mai mici decât femelele şi, uneori
cu chelicerele disproporţionat de mari.
Ouăle sunt depuse în coconi, rareori într-o substanţă cleioasă. Femela
are un instinct matern foarte dezvoltat, ea purtând coconul cu sine sau îl
ascunde, uneori îl întoarce pe toate părţile sub razele solare. Puii eclozează
după două săptămâni, dar rămân în cocon, unde năpârlesc de mai multe ori.
Păianjenii sunt răspândiţi în toate zonele, preponderent în mediul
terestru, puţine s-au adaptat la mediul acvatic (fie că aleargă pe suprafaţa
apei, fie că îşi petrec un timp sub apă (Argyroneta aquatica). Pentru om,
păianjenii sunt inofensivi, iar prin insectele consumate fiind uneori chiar
folositori; există, totuşi câteva specii periculoase prin veninul injectat
(Latrodectus mactans, Loxosceles laeta, Lycosa tarentula).
Exemple:
♦Epeira (Aranea) diadema (păianjenul cu cruce): măsoară 10-11 mm, masculul şi 20-25
mm femela, culoarea variază, la femelă de la galben spre roşu şi brun până la negru, iar
Biologie animală
la mascul de brun-deschis la brun-închis; pe partea dorsală a opistosomei se găsesc pete

albe, dispuse aproximativ în formă de cruce, de unde şi numele popular; aceste pete
sunt date de unele diverticule intestinale cu cristale de guanină, vizibile prin
transparenţa tegumentului; are chelicere verticale şi îşi ţese pânza sub formă de roată
(tipul orbital, orbis=cer), cu raze şi fir spiral, dispusă vertical;
♦Tegenaria domestica (păianjenul de casă): sedentar, de 14 mm, îşi face pânza sub
formă de pâlnie sau sub formă întinsă cu adâncituri tubulare;
♦Argyroneta aquatica trăieşte într-un clopot pe care îl ţese şi unde îşi duce aerul
necesar respiraţiei;
♦Lycosa tarentula, face parte din familia păianjenilor lupi, Licosidae: păianjeni
alergători, numiţi şi citigrade, nu fac pânze, stau ascunşi în galerii pe care şi le sapă în
pământ până la 30 cm adâncime; ajung până la 3 cm lungime şi vânează prin salturi
asupra victimei; este întâlnit în Italia.
♦Allohogna singoriensis, licosidul, bine cunoscut la noi, răspândit mai ales în
Moldova.
♦Salticus scenius (Salticidae): păianjeni tropicali, mici, coloraţi strălucitor, le place să
stea în soare, iuţi, sărind mereu în salturi comice, de unde şi denumirea dată; unele
salticide sunt mimetice mirmecoforme (mimează forma unor furnici).
► Ord. Acarina cuprinde aproximativ 10.000 specii de arahnide cu
corpul conformat diferit (oval, piriform), cu opisthosoma nesegmentată şi
în general fuzionată cu prosoma (gracarien=indivizibil); pedipalpii şi
chelicerele costituie un rostrum (aparat bucal). Se pot distinge diferite părţi
ale corpului (fig. 11.1.).
Fig. 11.1.
Morfologia
generală a unui
acarian
-schemă-
(Cosoroabă, 2000)
Corpul acarienilor, de dimensiuni reduse (de la 0,1 până la 10 mm, uneori

mai mult), contur ovalar sau aproape rotund, adesea cu faţa dorsală convexă,
iar faţa ventrală plată, este format din gnathosoma (capitulum) şi idiosoma.
Gnathosoma cuprinde piesele bucale (rostrum), adesea fixate într-o
prelungire dorsală a corpului, numită tectum (baza rostrului). Piesele bucale
sunt reprezentate de: hypostom, piesă impară, foarte dezvoltată la ixodide; o
pereche de chelicere, fiecare având în general 3 articole, ultimele două
formând un cleşte puternic, sau chela, mobilă în plan vertical; chelicerele se
pot termina cu o gheară, un stilet lung perforant sau un deget mobil lateral şi
cu denticuli pe marginea externă, la Ixodidae; o pereche de palpi, laterali,
formaţi din 6 segmente, dar adesea doar 3 până la 5 sunt vizibile.
Picioarele, situate pe podosomă (prima parte a idiosomei), 4 perechi la
adulţi şi nimfe şi 3 perechi la larve, sunt dispuse fie într-un grup, în partea
anterioară a corpului, fie în două grupe (două anterior, două posterior).
Fiecare picior este format din 6 sau 7 articole: coxă, trohanter, femur
(uneori dedublat), patelă, tibie, tars; tarsul poartă, în general, două gheare,
uneori atrofiate şi la unele grupe, o ventuză (ambulacru). Picioarele pot fi
fixate direct pe tegument, prin coxă, turtită şi sudată la suprafaţa corpului,
fie sunt inserate pe îngroşări chitinoase, numite epimere.
Pe tegument sunt prezenţi: peri simpli (plumoşi, bifurcaţi sau
denticulaţi), peri tactili (trichobotri), chemoreceptori, cel mai adesea de tip
solenidian (peri dilataţi, scobiţi, conţinând prelungiri citoplasmatice ale
celulelor senzoriale, legaţi de nervi periferici, situaţi pe apendici).
Organizare internă:
Tubul digestiv este alcătuit din gură, faringe musculos, esofag scurt,
intestin mediu sau stomac (uneori cu cecumuri), anus (situat ventral,
terminal sau chiar dorsal pe opistosomă), iar drept anexe, glandele salivare;
aparatul respirator, uneori este absent, respiraţia fiind realizată la nivelul
cuticulei sau tubului digestiv - la tipul astigmatic, alteori, prezintă trahee şi
stigmate, a căror poziţie şi număr constituie criteriu taxonomic; stigmatele
pot fi înconjurate de o formaţiune chitinoasă, peritrema, ca o placă (la
acarienii metastigmatici) sau tub (la mesostigmatici).
Aparat excretor, cu 3 tipuri posibile: •glande coxale (la
Argasidae), •tuburi excretoare, care se deschid în intestinul posterior
şi •proctodeum (porţiunea transformată a intestinului posterior, la
Trombidiforme).
Aparatul genital: sexele sunt separate, masculii fiind mai mici decât
femelele, uneori prevăzuţi cu penis; femelele pot avea două orificii genitale,
orificiu copulator (vulva) şi orificiu de pontă (tocostom).
Biologie animală
Ca organe de simţ prezintă peri senzoriali, ochi (una sau două perechi
de ochi simpli), care la unele specii pot lipsi (Cosoroabă, 2000).
Biologie. Se cunosc specii libere şi specii parazite, facultativ sau
obligatoriu, pe animale sau vegetale. Acarienii paraziţi la animale sunt în
general, ectoparaziţi, doar câteva specii fiind endoparazite.
Ciclul biologic, iniţiat de formele adulte, se realizează cu
parcurgerea stadiilor: ou, larvă, nimfă, adult -la acarienii cu metamorfoză
completă, lipsind stadiul de nimfă -la cei cu metamorfoză incompletă.
Sunt animale ovipare, răspândite pe tot globul, în toate mediile şi au
regimuri alimentare variate (carnivore, fitofage, hematofage).
Dintre speciile parazite, sunt mai cunoscute: căpuşele ixodide -
parazite temporar (limfohematofage) şi sarcoptidele (acarieni paraziţi
permanent, agenţii etiologici ai scabei la om şi animale).
Sistematică. Ordinul Acarina este împărţit în 2 grupuri şi 5 subordine:
Grupul Acariformes: acarieni cu picioare inserate pe epimere;
cuprinde 3 subordine:
Subord. Acaridida: acarieni fără stigme vizibile (tipul astigmatic), cu
numeroase specii parazite care, în funcţie de habitat, pot fi grupaţi în:
▪ acarieni detriticoli: acarieni liberi, paraziţi accidental (Pyroglyphidae);
▪ acarieni plumicoli: acarieni paraziţi în pene (Dermoglyphidae);
▪ acarieni pilicoli: acarieni paraziţi în blană (Listrophoridae);
▪ acarieni interni: (Cytoditidae, Laminosioptidae);
▪ acarieni psorici: acarieni ce trăiesc la suprafaţa sau în grosimea epidermei
(Sarcoptidae, Psoroptidae, Cnemidocoptidae, Epidermoptidae).
Reprezentanţi (agenţii râiei sau scabiei la mamifere, inclusiv om, păsări).
Exemple:
♦Sarcoptes scabiei: acarian cu rostrum scurt, pătrat, picioare scurte, masculii măsoară
200-250/145-205 μm, iar femela 320-515/225-295 μm; parazitează la majoritatea
mamiferelor, inclusiv la om (excepţie face pisica), pentru fiecare gazdă existând subspecii
caracteristice: S. scabiei var. hominis, bovis, ovis, caprae, equi, suis, canis; determină
aşa numita râie sarcoptică;
♦Psoroptes communis: are rostrum ascuţit, picioare lungi, masculul măsoară 385-600/260-
460 μm, iar femele 405-820/350-500 μm; prezintă aparat copulator special, alcătuit la
masculul din lobi abdominali cu două filamente lungi şi ventuze copulatoare, iar la
femelă din tuberculi copulatori; parazitează în stratul cornos al pielii (hrănindu-se cu
serozităţi, detritusuri), la diferite mamifere; P. communis var. ovis, P. communis var.
equi, P. cuniculi (la iepure, în conductul auditiv extern); determină râia psoroptică;
Subord. Criptostigmata: cu stigmate foarte mici şi numeroase (tipul
criptostigmatic), include acarieni liberi (Oribatidae), gazde intermediare
pentru unele cestode parazite.
Exemple:
♦Scaeloribatus laevigatus, ♦Zygoribatula cognata, acarieni liberi, saprofagi şi coprofagi.
Subord. Trombidiformes: stigmate pe gnathosomă (tipul prostigmatic), cu
familiile: Trombiculidae, Cheyletiidae, Myobiidae, Demodecidae.
Exemple:
♦Trombidium holosericeum: acarian de culoare roşie-aprinsă catifelată, întâlnit adesea
pe plante, prin fâneţe, se hrăneşte şi ca adult şi ca larvă, cu diferite insecte;
♦Trombicula autumnalis: acarian ale cărui larve sunt hematofage (se hrănesc cu
sânge);
♦Cheyletiella yasguri: acarian cu chelicere scurte şi stiliforme, palpi bine dezvoltaţi,
cu un croşet şi stigmate în formă de “M”, ce se deschid la baza chelicerelor, pe
rostrum; parazitează la câine;
♦Cheyletiella parasitivorax parazit în blana şi pe pielea iepurelui;
♦Demodex spp.: acarieni cu corpul alungit, vermiform, picioare scurte, telescopate,
formate din trei articole, opistosoma nesegmentată, uşor striată transversal, mai ales pe
faţa ventrală; parazitează în foliculii piloşi şi glandele sebacee la om (D. folliculorum),
carnivore (D. canis, D. cati), rumegătoare (D. bovis, D. caprae).
Grupul Parasitiformes: acarieni fără epimere; cu două subordine:
Subord. Mesostigmata: acarieni cu stigmate în vecinătatea coxei a treia
(tipul mesostigmatic), incluzând familia Dermanyssidae.
Exemple:
♦Dermanyssus gallinae: acarian oval, puţin aplatizat, mai îngustat anterior, acoperit cu
peri scurţi şi rari, picioare lungi; masculul măsoară 660/320 μm, iar femela 750μm-1mm;
parazitează păsările, ocazional şi mamifere, inclusiv omul, fiind un acarian foarte mobil;
parazit nocturn, hematofag, ziua se retrage în adăpost (crăpături, stinghii, aşternut);
Subord. Ixodida: stigmate în vecinătatea coxei a patra (tipul
metastigmatic); cu familiile: Ixodidae (căpuşe) şi Argasidae.
Ixodidele sunt ectoparaziţi hematofagi, cu importanţă deosebită în
epidemiologia unor entităţi morbide (parazitoze, bacterioze, viroze).
Exemple:
♦Ixodes ricinus: căpuşă cu rostrum lung; masculul măsoară 2,5-3 mm, femela de la 4
mm, flămândă şi aspect de chitară, până la 11 mm, după hrănire, cu aspect de bob de
ricin; este foarte larg răspândită; hematofagă, atacă îndeosebi mamiferele, inclusiv omul;
stadiile larvare atacă şi păsările;
♦Rhipicephalus sanguineus: căpuşa brună a câinelui;
♦Dermacentor marginatus: masculul măsoară 5-6 mm, femela 5-16 mm, are rostrum
scurt, pătrat, scutul dorsal cu ornamentaţii alburii şi festoane; parazitează mamiferele;
♦Argas persicus: are talie mică, 4-5/2-3 mm masculul, 7-8/5 mm femela, cu rostrum
subterminal, ventral (excepţie, larvele, la care este terminal, ca la ixodide); nu au scuturi
chitinoase (se mai numesc căpuşe moi); este un parazit hematofag nocturn, parazitând
păsările.
Biologie animală
Alte ordine aparţinând clasei Arachnida:

► ord. Uropygi: opistosoma este subdivizată într-o mesosomă, lată, şi o
metasomă scurtă (3 articole), îngustă, terminată cu un apendice telsonal; o
pereche de glande cu venin se deschid la nivelul anusului; pedipalpii au
cleşti, iar perechea I de apendice locomotoare joacă rol de antene.
Exemplu: ♦Mastigoproctus giganteus;
► ord. Amblypygi: prosoma şi opistosoma sunt legate printr-un
peduncul, reprezentând segmentul pregenital; apendicele telsonal şi
glandele cu venin lipsesc; pedipalpii sunt prehensili; perechea I de apendice
locomotoare are rol de antene; specii tropicale şi subtropicale.
Exemple: ♦Damon, ♦Phrynicus, ♦Tarantula;
► ord. Palpigradi: opistosoma are un apendice lung şi subţire, multiar-
ticulat (apendice telsonal); palpii servesc la mers, iar prima pereche de
picioare serveşte ca filament tactil; trăiesc mai ales pe sub pietre, adânc
înfipte în pământ, unde au umezeală; nu au ochi, iar corpul este decolorat.
Exemple: ♦Koenenia draco; ♦K. mirabilis, semnalată şi la noi în ţară;
► ord. Pseudoscorpiones: forme lipsite de postabdomen şi de ţep
veninos, dar cu palpii maxilari transformaţi în cleşti puternici, cu glande cu
venin, iar chelicerele în legătură cu glande sericigene; corp turtit dorso-
ventral, stând ascunse pe sub pietre, scoarţa copacilor sau sub frunze.
Exemplu: ♦Neobisium sylvaticum;
► ord. Solifuge: forme cu partea posterioară a prosomei foarte dezvoltată,
cu chelicere sub formă de cleşti, foarte dezvoltaţi; nu le place lumina prea
multă, de unde şi numele de solifuge.
Exemple: ♦Galeodes caspius; ♦Solpuga spp.;
► ord. Opilliones: opistosoma, slab segmentată, se uneşte larg cu
prosoma; picioarele sunt foarte lungi şi subţiri, iar palpii maxilari iau
înfăţişarea picioarelor.
Exemple: ♦Trogulus spp., ♦Phalangium opilio.
TNCR .
MANDI BU LATA
11.5. Clasa Crustaceea

Clasa Crustaceea cuprinde artropode cunoscute generic sub numele
de crustacee (raci, crabi), artropode primitiv acvatice, cu respiraţie
branhială, rare fiind formele care s-au adaptat în mod secundar la viaţa
terestră (Isopode). Cefalotoracele prezintă, obişnuit, o carapace dorsală
(crustaceele depun cantităţi importante de săruri calcaroase în tegument şi
acesta se întăreşte ca o crustă). Au apendici biramaţi, modificaţi pentru
funcţii variate. Crustaceele se remarcă prin prezenţa a două perechi de
antene, de unde şi numele de Diantenata.
Crustaceele sunt sistematizate în două grupe: Entomostracee şi
Malacostracee.
Entromostracee sunt crustacee inferioare, de talie mică, cu toracele
şi abdomenul individualizate şi formate dintr-un număr variabil de
segmente; abdomenul nu prezintă apendice, iar extremitatea terminală are,
în general, aspect de furcă. Aceste crustacee eclozează în stadiul de
naupilus. Entomostraceele se împart în mai multe subclase: Cephalocarida,
Branchiopoda, Ostracoda, Copepoda, Cirripedia.
1. Scls. Cephalocarida: cuprinde crustacee marine (cu dimensiuni mai
mici de 4 mm), cu apendici foliacei, fără carapace; are trei genuri şi 4 specii.
Exemple: ♦Hutchinsoniella, ♦Lightiella.
2. Scls. Branchiopoda: include aproximativ 800 specii de crustacee
acvatice, majoritatea dulcicole, cu un număr variabil de segmente
homonome şi corpul terminat “în furcă”. Apendice se găsesc numai pe cap
şi pe segmentele toracice, lipsind în regiunea abdominală; apendicele
locomotorii sunt prevăzute cu formaţiuni branhiale (de unde şi numele de
Branchiopoda).
Reprezentanţi:
▪ Phyllopode: branchiopode cu corpul net segmentat, lung, având cel
puţin 10 perechi de picioare foliacee, care servesc la înot;
► Ord. Anostraca: filopode lipsite de carapace.
Ex.: ♦Artemia salina, trăieşte în lacuri cu salinitate mare şi foarte variabilă (41‰ şi
230‰); are culoare roşie, datorită cantităţii mari de hemoglobină pe care o conţin şi o
variabilitate morfologică, în funcţie de gradul salinităţii mediului unde trăieşte;
► Ord. Notostraca: specii cu carapace sub forma unui scut dorsal; se
înmulţesc mai mult partenogenetic. Ex.: ♦Lepidurus productus, L. apus, se
Biologie animală
întâlnesc la noi în ţară în apele de primăvară; ♦Apus (Triops) cancriformis, este o

specie din ţinuturi mai calde, la noi întâlnindu-se vara şi toamna;
► Ord. Conchostraca: specii cu carapacea din două valve, care acoperă
complet tot corpul; Ex. Limnadia lenticularis, trăieşte pe fundul apei, luându-şi
hrana prin filtrare;
► Ord. Diplostraca: furca are aspect de spin; carapacea este bivalvă;
▪ Cladocere: include branchiopode cu corpul scurt, cu segmenta-ţie
neclară, având cel mult 6 perechi de picioare; înoată cu antenele, modificate
pentru această funcţie (antena a doua este ramificată); corpul este acoperit de
o carapace formată din două valve bilaterale, care, însă, nu acoperă şi capul,
acesta rămânând complet liber. Cladocerele sunt microfage şi răpitoare; la
speciile microfage, capul este îndreptat în jos faţă de axul orizontal al
corpului, în timp ce la formele răpitoare, capul este îndreptat înainte; ochii
sunt compuşi şi contopiţi, constituind un singur ochi median, care stă
înfundat într-o cameră în tegument; prezintă ochi de nauplius.
Exemple:
♦Daphnia spp. [D. pulex, D. magna] (pureci de baltă; dafnii): specii cu corpul măsurând
1-3 mm, euriterme, care trăiesc în ape dulci, stătătoare; înoată cu ajutorul antenelor, prin
sacade, ca şi cum ar sări, de unde şi numele de “pureci de baltă”. Au sexe separate, cu un
ritm de reproducere rapid, înregistrându-se în anotimpul călduros mai multe generaţii
partenogenetice; toamna apar masculii, moment în care are loc înmulţirea sexuată. Ouăle
fecundate sunt mai rezistente, menţinându-se până în primăvară, când începe
dezvoltarea; din ouă ies cladocere tinere, fără metamorfoză. Cladocerele realizează
ample migraţii pe verticală, fiind atrase de păturile superficiale ale apei, mai bogate în
oxigen; în zilele călduroase, se retrag spre păturile mai adânci, mai răcoroase.
Dafniile sunt verigă principală în lanţul trofic al peştilor planctonofagi; totodată,
sunt gazde intermediare pentru unele cestode parazite (Diphyllobothrium latum).
♦Bosmina longirostris specie planctonică, microfagă, în ape stătătoare; ♦Leptodora
kindtii: 10 mm lungime, bentonică, răpitoare, are antene plumoase îndreptate în sus şi
înapoi, cap alungit, cochilie redusă; transparentă ca sticla, poate trece neobservată;
♦Polyphemus pediculus, răpitoare, abdomenul îndoit serveşte la sărit.
3. Scls. Ostracode reuneşte crustacee acvatice, cu corpul acoperit în

întregime de o carapace bivalvă calcifiată (asemănător scoicilor); sunt
aproximativ 2.000 specii, cu dimensiuni de până la 1 mm (excepţie
Gigantocypris, 23 mm). Au corp cu segmente puţine, cel mult şapte perechi
de apendice; reproducerea are loc prin împerechere, dar se constată şi
partenogeneză. Ostracodele se găsesc în număr foarte mare şi consumă orice
substanţă organică, vie sau moartă, contribuind în mare măsură la curăţirea
apelor, fiind numite şi “ecarisatori ai bălţilor”.
Exemplu: ♦Cypris fusca; : ♦Cypridina mediterranea.
4. Subclasa Mystacocarida: include crustacee cu corpul alcătuit din 11

segmente şi terminat cu o furcă cu cleşti;
Exemplu: ♦Derocheilocaris spp., măsoară 0,5 mm.
5. Subclasa Copepoda (copi=vâslă, podos=picior): include crustacee cu
dimensiuni mici, între 0,5 şi 2 mm, excepţional 10 mm, la care corpul nu este
acoperit de carapace, cefalotoracele este format din 1-2 segmente sudate la cap,
iar restul segmentelor sunt libere; abdomenul este prevăzut cu o furcă caudală;
segmentele abdominale sunt, de regulă, mult mai înguste decât cele toracice,
astfel că forma generală a corpului este aceea de măciucă. Copepodele au
antenele lungi, biramate, folosite la înot, 5 perechi de apendici toaracici
biramaţi înotători (vâslesc); au doar un ochi median (de nauplius) - de unde şi
denumirea de ciclopi (lipsesc ochii compuşi). Sexele sunt separate, femelele
având 1-2 saci ovigeri. În dezvoltarea lor au o larvă copepodită. Sunt
răspândite în mediul acvatic, în muşchi sau paraziţi la nevertebrate şi peşti. Un
caracter remarcabil al copepodelor este bogăţia în glande tegumentare, a căror
secreţie poate înveli în întregime corpul, protejându-l astfel de uscăciune.
Exemple:
♦Cyclops strenuum (ciclopul): formă planctonică întâlnită în apele dulci, atât în
straturile de suprafaţă, cât şi în cele profunde; femela poartă ouăle în doi saci ovigeri,
ataşaţi de abdomen;
♦Diaptomus gracilis: este gazdă intermediară pentru unii helminţi;
♦Ergasilus sieboldi: corp piriform, lung de 1-1,5 mm; se fixează cu ajutorul antenei a
2-a care prezintă o gheară bine dezvoltată; parazit pe lamelele branhiilor şi înotătoare
perechi ale peştilor dulcicoli; femelele depun ouă în saci ovigeri; din ouă ies larvele
care înoată în apă, trec în forme tinere şi apoi se fixează pe peşti, unde se transformă în
adulţi în cca. 10 săptămâni; în sezonul cald, apar 2-3 generaţii;
♦Lernea esocina, parazit la crap, lin şi ştiucă; măsoară 10-20 mm, corpul fiind aproape
cilindric; după fecundare, femelele devin parazite (masculii mor), fixându-se în peretele
corpului, până la straturile musculare sau viscerale;
♦Calamus; ♦Harpaticus; ♦Monstriella.
6. Subclsasa Cirripedia încadrează aproximativ 900 specii de
crustacee marine, sedentare, fixate sau parazite (endoparazite). Formele
fixate au corpul acoperit de o carapace formată din plăci calcaroase,
antenulele fiind transformate în peduncul sau disc pentru fixare, iar
picioarele transformate în ciri (apendice biramate caracteristice, fiecare
ramură, alcătuită din foarte multe articole, formând un fel de bici păros)
multiarticulaţi; toracele, format din şase segmente slab diferenţiate, poartă 6
perechi de apendice; abdomenul este foarte regresat, redus aproape numai
la furcă; sunt forme hermafrodite.
Biologie animală
Exemple:
♦Lepas anatifera: formă liberă, microfagă, de 4-5 cm, cu aspect de scoică, la prima
vedere, fixată sau atârnând pe diferite suporturi cu un peduncul lung de 5-48 cm;
întâlnită în Marea Mediterană;
♦Balanus improvisus: formă sesilă, fără picior, cu mai multe plăci calcaroase ce formează un
zid circular în jurul individului; trăieşte în Marea Neagră;
♦Sacculina sarcini: endoparazită la crabi; are forma unui sac ataşat pe faţa ventrală a
crabilor, la locul de articulaţie a abdomenului cu cefalotoracele, cu ajutorul unui peduncul
care intră în interiorul corpului crabului, găurindu-i tegumentul; datorită parazitismului
accentuat, se constată o regresiune morfologică accentuată, nemaidistingându-se
organizarea internă, ci doar gonadele (testicule şi ovare) şi un ganglion nervos cu câteva
filete nervoase.
7. Subclasa Branchiura încadrează entomostracee adaptate la viaţa
ectoparazitară temporară pe diferite animale acvatice; sunt ectoparaziţi
hematofagi, cu localizare pe tegumentul şi branhiile peştilor dulcicoli şi
marini sau la unii amfibieni. Au corpul lăţit ca un disc, care se lipeşte bine de
gazdă; au o carapace care cuprinde capul şi partea anterioară a toracelui într-
un segment, cefalotorace, rămânând trei segmente toracice libere. Tot ca
urmare a vieţii ectoparazitare, s-au constituit organe de fixare: antenele s-au
transformat parţial în cârlige, iar maxilele I în cârlige sau ventuze;
abdomenul este mobil, scurt, nesegmentat, foliaceu, bilobat (are aspectul a
două foiţe branhiale, de unde şi numele - coadă branhială).
Fiind parazite temporar, se pot desprinde de pe gazdă şi înota cu
ajutorul celor 4 perechi de apendice toracice, biramate, păroase şi cu
ajutorul abdomenului. Au un ochi de nauplius şi doi ochi laterali compuşi.
Sunt hematofagi, sugând sânge cu ajutorul unui ţep bucal şi prezintă
diverticule intestinale (ca o adaptare la parazitism temporar), în care îşi fac
rezerve de sânge, întocmai ca lipitorile. Nu au branhii, respiraţia este
tegumentară. Sexele sunt separate, ovarele situate în ultimul segment
toracic, iar testiculele în abdomen.
Exemple: ♦Argulus foliaceus (păduchele crapului şi al altor specii de peşti) se
dezvoltă bine în apele stagnante calde, sărace în oxigen şi bogate în substanţe organice
în descompunere; răneşte pielea, care poate fi infectată de ciuperci, irită peştele care,
neliniştit, nu se mai poate hrăni, slăbeşte şi moare; puietul de peşte este rapid omorât.
Malacostracee: include aproximativ 18.000 specii de crustacee

superioare, adesea de talie mare, cu cefalotorace şi abdomen bine
individualizate, având corpul format dintr-un număr fix de segmente, 19 (5
segmente cefalice, 8 toracice, toracomere, şi 6 abdominale, pleomere) şi telson;
prezintă adesea o carapace bine dezvoltată şi întărită.
La malacostracee se constată un fenomen de cefalizare, prin

contopirea unui număr variabil de toracomere, constituind cefalotoracele,
care capătă cea mai desăvârşită expresie la crabi, unde abdomenul îşi pierde
din importanţă, fiind în mare parte regresat. Malacostraceele au şi apendice
abdominale, ceea ce le deosebeşte net de celelalte crustacee, unde
abdomenul este apod. Pleopodele sunt locomotoare sau prehensile, iar
primele 1-5 perechi de toracopode sunt transformate în maxilipede. Ultima
pereche de pleopode, uropode, se adaptează la înot, formând împreună cu
telsonul o înotătoare codală; la mascul, pleopodele I şi II sunt gonopode.
Organizarea internă se remarcă prin constituirea, pe traiectul
intestinului anterior, a unui aparat de mestecat, moara gastrică, şi a unui
aparat de filtrat, în legătură cu dezvoltarea puternică a hepatopancreasului,
care a preluat funcţiile de digestie şi de absorbţie în interiorul său, intestinul
mediu reducându-se la o mică porţiune în regiunea pilorică a stomacului.
Dezvoltarea embrionară are loc în oul bogat în vitelus, din care
eclozează o larvă evoluată sau un individ complet dezvoltat.
Trăiesc în mediul marin, dulcicol sau terestru; unele sunt parazite.
Sunt importante verigi trofice în ecosistemele acvatice, fiind specii
comestibile cu valoare nutritivă ridicată.
Malacostracele se împart în numeroase ordine, dintre care trei sunt
mai importante:
► Ord. Isopoda: reuneşte crustacee marine, dulcicole şi excepţional
terestre, libere sau parazite, fără carapace cefalotoracică, cu corpul, de regulă,
turtit dorso-ventral, la care toate picioarele (7 perechi) sunt asemănătoare
(pereiopodele au aceiaşi constituţie), servind la mers; segmente abdominale
sunt reduse ca număr, dar poartă apendici cu funcţie respiratorie.
Exemple: ♦Idothea pontica, specie marină, comună şi în Marea Neagră;
♦Mesidotea antomon, din Marea Baltică, una dintre formele mari, ajungând până la 80mm;
♦Anilocra mediterranea, ectoparazită pe branhii la peşti, are aparatul bucal modificat pentru
înţepat şi supt sânge şi pereiopodele cu gheare de agăţat; ♦Asselus aquaticus, specie
dulcicolă de 12 mm lungime, ubicvistă; ♦Porcellio pictus, specie terestră antropofilă,
întâlnită în grădini, pe sub frunziş;
► Ord. Amphipoda include crustacee cu corpul comprimat lateral;
picioarele toracice poartă branhiile şi determină la femele o cavitate
incubatoare. Corpul, în ansamblu, este încovoiat ca un cârlig spre partea
ventrală, ceea ce dă amfipodului o înfăţişare caracteristică; apendicele
abdominale sunt biramate, servind la înot sau salt.
Ex.: ♦Gammarus locusta: formă relativ mare, 20 mm întâlnită în Marea Mediterană,
Oceanul Atlantic, Marea Nordului; ♦Gammarus pulex (lătăuşul), specie de apă dulce;
Biologie animală
► Ord. Decapoda grupează crustacee la care chitina este puternic

încrustată cu calcar. Carapacea acoperă tot toracele, cu care este concrescută,
iar lateral formează branhiostege, lame ce acoperă în întregime branhiile,
care sunt găzduite în două loje laterale ale cefalotoracelui, primele trei
perechi de toracopode se transformă în maxilipede, cu rol masticator; restul
de 5 perechi de pereiopode, servesc la mers (ambulatoare).
În funcţie de dezvoltarea abdomenului, crustaceele decapode se
clasifică în trei grupe principale: macrure, anomure şi brachiure.
▪ macrure: crustacee cu abdomen lung; specii comestibile;
►reptante (care merg) - forme adaptate la mers sau târât, înoată
ocazional şi sacadat, cu ajutorul înotătoarei codale:
- raci:
♦Astacus fluviatilis (racul de râu), comun şi în ţara noastră, 15 cm lungime, este specia
cea mai căutată, pentru carnea sa gustoasă;
♦Cambarus affinis a fost introdus în 1890 în Germania pentru a-l înlocui pe Astacus flu-
viatilis, distrus de ciuperci; fiind imun la asemenea paraziţi, este acum o specie prosperă;
- homari: ♦Homarus gammarus (=H. vulgaris): caracteristic prin cleştii săi
puternici şi asimetrici, cel din dreapta fiind mai mare, şi prin dimensiunile sale mari, de
proporţiile langustei, 30-50 cm; la fel de apreciat pentru alimentaţie ca şi langusta;
trăieşte în locurile stâncoase din Marea Nordului şi coasta europeană a Atlanticului până
în Mediterană;
- languste: ♦Palinurus vulgaris, - până la 45 cm lungime şi 8 kg greutate;
comestibilă şi foarte apreciată; are antene puternice, mai lungi decât corpul, cu care
atacă duşmanii (peşti, homari); se hrăneşte cu scoici, gasteropode; trăieşte în Oceanul
Atlantic, Marea Mediterană;
►natante (care înoată), cuprinde creveţii, forme relativ mici, cu corpul
comprimat lateral, crusta foarte slab calcificată, corp, în mare parte,
transparent; se hrănesc cu alte crustacee, viermi, moluşte, alge.
Exemple: ♦Palaemon squilla (crevetele roşu): are 6 cm, excepţional 10 cm
lungime, îndoit la mijloc, cu aspect ghebos, privit din profil; este prevăzut cu un
puternic rostru dinţat; comun în Marea Neagră; în cantităţi foarte mari, îndeosebi,
în Marea Nordului şi Marea Baltică;
♦Crangon crangon (crevetele cenuşiu): are 5-7 cm lungime, rar 9 cm, mai puţin
comprimat lateral decât specia precedentă, mai puţin ghebos şi nu se face roşu când
este fiert; este adaptat la temperaturi relativ joase, 20ºC şi salinitate 20-28‰, fiind
foarte abundent în Marea Nordului, mai ales spre coastele germane, unde este pescuit
în scopuri alimentare, în cantităţi mari; se întâlneşte şi în Marea Neagră;
▪ anomure: cuprinde pagurii, crustacee cu abdomen moale şi
asimetric din cauză că se adăpostesc în cochilii goale de gasteropode, pe
care animalul le schimbă pe măsură ce creşte; adesea trăiesc în simbioză cu
spongieri şi celenterate (actinii).
Exemple: ♦Eupagurus bernhardus (pagurul pustnic), relativ mic, cu

cefalotoracele de 3,5 cm lungime, abdomenul asimetric, răsucit spre dreapta; trăieşte
în simbioză cu Adamisia rondeleti (actinie): Adamsia stă fixată cu discul pedios pe
cochilia în care stă adăpostit pagurul, atacând orice inamic care se apropie de pagur, în
schimb, pagurul asigură deplasarea actiniei;
♦Diogene pugilator (pagurul diogen), pagur mic, comun şi în Marea Neagră; trăieşte
în cochiliile de Nessa reticulata;
♦Birgus latro (pagurul hoţ): pagur mare, de 32-40 cm lungime, adaptat la viaţa pe
uscat, trăind în adăposturi (scorburi de copaci); se hrăneşte cu nuci de cocos, pe care le
scutură singur, urcându-se în copaci şi le sparge cu cleştele din stânga, care este mare
cât pumnul unui copil; este numit şi “crabul cocotier”; este comestibil, fiind crescut şi
în captivitate; trăieşte în insulele din Oceanul Pacific şi Oceanul Indian;
▪ brachiure: cuprinde crabii, crustacee cu abdomen scurt, aproape
inexistent, reprezintând crustaceele care au atins cel mai înalt grad de
perfecţionare, prin dezvoltarea foarte puternică a carapacei şi constituirea
masivă a cefalotoracelui, în care se găsesc localizate toate organele.
Comprimarea laterală a corpului, dezvoltarea puternică a
pereiopodelor, prevăzute cu gheare, sunt adaptări la condiţiile de viaţă ale
litoralului marin. Marginile anterioare ale carapacei se sudează cu regiunea
episomială a capului, consolidând cutia branhială şi protejând organele
respiratorii. Abdomenul, al cărui rol devine mai puţin important, regresează,
stând îndoit înainte şi strâns alipit de corp, într-un şanţ de pe faţa ventrală a
cefalotoracelui. Adesea, cleştii lor sunt foarte dezvoltaţi, de multe ori
asimetrici (cel din dreapta fiind mai mare).
Ca o curiozitate, spre deosebire de celelalte crustacee, crabii nu
merg înainte, ci, de regulă, păşesc lateral, la dreapta sau la stânga. Au
instinctul de apărare foarte dezvoltat, unii acoperindu-se cu alge, spongieri,
celenterate, alţii ascunzându-se prin crăpăturile stâncilor sau afundându-se
în nisip; alţii îşi fac găuri, pe care, eventual le astupă cu o piatră. Sunt în
general forme marine, unele dulcicole.
Exemple:
♦Carcinus moenas (crabul de iarbă), până la 5 cm lungime; trăieşte în Marea Neagră,
între alge (Zostera); se hrăneşte şi cu cadavre, având o acţiune de ecarisaj al plajelor;
♦Cancer pagurus: crab mare, 30 cm lăţime, trăieşte în Oceanul Atlantic şi Marea
Mediterană; este crabul cel mai căutat pentru alimentaţie; este foarte prolific, o singură
femelă depunând 3 milioane de ouă; creşterea durează 5 ani;
♦Xanto rivulosus (crabul de ţărm), cu braţele cleştilor negre; trăieşte la ţărm, pe sub pietre;
♦Portunus holsatus (crabul de nisip), cu picioarele posterioare săpătoare, turtite ca
nişte lopeţi; trăieşte în zona nisipoasă din Marea Neagră;
♦Pachygrapus marmoratus (crabul de piatră), cu corpul aproape pătrat; trăieşte pe
ţărmul stâncos, unde se găseşte în număr mare şi duce o viaţă relativ amfibie.
Biologie animală
11.10. Clasa Insecta (Hexapoda)

Insectele sunt artropode hexapode, cu corpul format din trei părţi (cap,
torace şi abdomen), caracterizate prin prezenţa unei perechi de antene
(organe senzoriale), a pieselor bucale, compuse dintr-o pereche de
mandibule şi una de maxile; respiraţia este traheană.
Morfologie. Corpul insectelor, alcătuit din cap, torace şi abdomen,
prezintă la exterior o cuticulă chitinizată, secretată de hipoderm.
Capul este alcătuit din 5-6 segmente fuzionate, la nivelul căruia se
găsesc organele de simţ (ochii, simpli sau compuşi şi cele două antene cu rol
tactil şi olfactiv) şi piesele bucale: două mandibule, două maxile (cu palpi
maxilari), labium sau buza inferioară (cu palpi labiali), acoperite de labrum
sau buza superioară.
Piesele bucale pot suferi modificări, la diferitele grupe de insecte, în funcţie de
regimul de hrană, constituind categorii fundamentale de aparate bucale, cum ar fi:
▪ aparat bucal pentru rupt şi mestecat: este tipul primitiv, cu mandibulele adesea dentate şi
foarte dezvoltate; este întâlnit la insectele fitofage şi carnivore (apterigote, odonate, ortoptere,
coleoptere);
▪ aparat bucal pentru lins şi supt, de tip labial al himenopterelor (albine, viespi) (piesele
bucale s-au alungit şi s-au transformat într-o trompă complicată, permiţând recoltarea
nectarului din flori), sau de tip maxilar al lepidopterelor (fluturi) (aspirarea nectarului din
flori este realizată de o trompă flexibilă, spiralată formată prin alipirea celor două maxile;
celelalte piese bucale sunt reduse, mai puţin palpii labiali);
▪ aparat bucal pentru înţepat şi supt: permite absorbţia lichidelor (sânge, la hematofage, sevă
de plante); în general, este alcătuit dintr-o trompă rigidă provenită din labrum şi labium,
mandibulele apar ca nişte stileţi care perforează adânc pielea, iar maxilele, prin alăturarea lor,
formează două canale; toate piesele s-au alungit foarte mult; la speciile hematofage există un
hipofarinx, un stilet suplimentar străbătut de un canal pe unde se scurge saliva cu proprietăţi
anticoagulante; este întâlnit la diptere (ţânţari), hemiptere (ploşniţe).
Toracele este alcătuit din trei segmente: protorace, mezotorace şi
metatorace. Fiecare segment poartă ventral câte o pereche de picioare
articulate, iar mezo- şi metatoracele, dorsal, câte o pereche de aripi.
Picioarele sunt alcătuite din mai multe articole (coxă, trohanter,
femur, tibie, tars, cu unul până la 5 segmente şi pretars), ultimul articol
terminându-se cu o pereche de cleşti.
Picioarele insectelor au aspecte morfologice foarte variate, în
funcţie de adaptările lor la diferite funcţii şi condiţii de mediu. Se pot
distinge astfel: picioare pentru mers şi alergat, la majoritatea (Carabidae,
Cicindellidae), sărit (Acrididae), săpat (Gryllotalpidae), apucat sau
prehensoare (Mantis, Empusa), înot (Dytiscidae), fixatoare (Dytiscus),
colectat şi transportat polen (Apis), curăţat antenele (Hymenoptera), ancorat
(Anoplura).
Aripile (alae) sunt expansiuni membranoase aplatizate, formate din

două foiţe tegumentare foarte subţiri şi apropiate una de alta, susţinute de
nervuri chitinoase rigide, ce conţin limfă, trahei şi nervi. Dispunerea
nervurilor este caracteristică diferitelor grupe de insecte şi are valoare
taxonomică. Aripile membranoase pot fi: cu nervuri fine (libelula), cu
nervuri îngroşate (musca) sau cu solzi minusculi (fluturi).
La unele grupe de insecte, structura primei perechi de aripi se
modifică, transformându-se în:
- tegmine (aripi pergamentoase, la ortoptere - lăcuste);
- hemielitre (partea bazală este chitinoasă, iar partea apicală este membra-
noasă; la heteroptere - ploşniţă);
- elitre (aripile anterioare complet chitinoase, cornoase, la coleoptere -cărăbuş).
Forma aripilor poate fi triunghiulară, dreptunghiulară, ovală, etc.,
iar coloritul foarte variat. În general, aripile anterioare sunt mai mari decât
cele posterioare (Lepidoptera), dar sunt şi insecte la care aripile au
aproximativ aceeaşi lungime (Odonata).
La diptere, perechea a doua de aripi se reduce, transformându-se în
haltere (balansiere), organe de echilibru, în timp ce la insectele parazite,
aripile dispar, condiţie secundară, ca adaptare la viaţa parazitară (Mallophaga,
Anoplura etc.). Există, însă şi insecte primar aptere, Atperygota, absenţa
aripilor fiind un caracter de primitivitate. Prezenţa sau lipsa aripilor poate
constitui o manifestare a dimorfismului sexual (Coccidae).
Abdomenul, alcătuit din 9 până la 11 segmente, este de obicei lipsit
de apendice, cu excepţia cercilor şi a ovipozitorului; la nivelul său se găsesc
orificiile respiratorii (stigme), orificiul genital şi anusul. Se pot distinge mai
multe tipuri de abdomen (fig.19) în funcţie de legarea sa de torace sunt:
- abdomen sesil, la care primul segment se leagă de torace, direct printr-o
bază lată (Coleoptera);
- abdomen suspendat, cu primul segment abdominal contopit cu
metatoracele, formând segmentul median (propodeum), iar al doilea segment
abdominal este mult îngustat anterior formând o gâtuitură (Vespidae);
- abdomenul peţiolat (pedunculat), la care unul sau două segmente ce
urmează după propodeum sunt îngustate, formând un peţiol (Ichneumonidae).
Organizare internă:
Tubul digestiv prezintă trei porţiuni: anterioară (faringe, esofag şi
proventricul), mijlocie (intestin mediu) şi posterioară (intestin posterior şi rect);
porţiunile anterioară şi posterioară sunt căptuşite cu o cuticulă ectodermică,
intestinul mediu fiind singura porţiune nechitinizată. Glandele anexe ale
tubului digestiv sunt reprezentate de glandele salivare.
Biologie animală
Aparatul respirator este foarte dezvoltat, fiind format din numeroase

tuburi, trahei, ramificate în tot corpul şi deschizându-se la exterior prin
orificiile numite stigme, situate pe părţile laterale ale corpului.
Aparat circulator este format dintr-o inimă compartimentată, dorsală, în
care sângele circulă dinspre partea posterioară către cea anterioară; nu există
un sistem ramificat de vase, astfel încât sângele pompat de inimă circulă liber
în cavitatea corpului, scăldând toate organele şi intrând chiar în apendice.
Aparatul excretor este reprezentat de tuburile lui Malpighi, în număr
variabil, în fund de sac, deschizându-se în tubul digestiv, la joncţiunea
dintre intestinul mijlociu şi posterior.
Aparatul genital este alcătuit din organe genitale duble, la cele două sexe, ce
prezintă adesea dimorfism sexual; hermafroditismul este excepţional; insectele
sunt obişnuit ovipare, cu dezvoltare postembrionară directă, la insectele
inferioare, sau cu metamorfoză, la pterigote.
Biologie
Reproducere. În general, la insecte, sexele sunt separate. În cazul
înmulţirii insectelor, adulţii capabili de copulare se caută reciproc. Femelele
atrag uneori masculii de la distanţe apreciabile prin eliminarea unor
substanţe atractante, feromoni sexuali.
Pe lângă reproducerea sexuată, se mai întâlnesc şi alte tipuri de
reproducere, ca: partenogeneza, pedogeneza şi hermafroditismul.
Partenogeneza este o înmulţire unisexuată, la care oul provine din ovul
nefecundat. După modul cum are loc reproducerea se cunosc mai multe tipuri de
partenogeneză:
- partenogeneză excepţională sau accidentală când, de regulă, ouăle nefecundate
sunt neviabile şi foarte rar dau naştere la indivizi de ambele sexe (Plasmidae -
Orthoptera, Lepidoptera);
- partenogeneză facultativă are loc atât prin ouă fecundate, cât şi prin ouă
nefecundate (Thysanoptera, Homoptera, Hymenoptera);
- partenogeneză obligatorie, când reproducerea se face prin ouă nefecundate, masculii
lipsind sau sunt foarte rari (unele insecte din ordinul Coleoptera).
Partenogeneza obligatorie poate fi:
- constantă, când din ouă apar numai femele (telitocă la albine) şi foarte rar masculi
(Otiorrhynchus sp.);
- ciclică sau heterogonia, când apar alternativ mai multe generaţii partenogenetice şi
una amfigonă (Aphididae).
Reproducerea pedogenetică, este o înmulţire sexuată întâlnită la unele insecte în
stadiul de larvă (Miastor - Cecidomyidae) sau de pupă (Tanytarsus bohemicus -
Chironomidae), când ovarele se disociază, iar ovulele şi apoi noile larve se dezvoltă în
corpul larvei sau pupei mamă.
Reproducerea hermafrodită se caracterizează prin prezenţa testiculelor şi a

ovarelor în corpul aceluiaşi individ. Este o formă de înmulţire foarte rar întâlnită la
insecte. Poate fi:
- hermafroditism adevărat, când toţi indivizii la început trec prin faza de mascul iar
apoi devin femele (Termitoxenia);
- hermafroditism primitiv, când în pereţii testiculului se dezvoltă ovariole accesorii
sau în ovare se formează spermatozoizi (Pericerva purchasi); ouăle fecundate dau
naştere la indivizi hermafrodiţi, iar cele nefecundate la masculi.
Dezvoltarea insectelor
În ontogenia insectelor, dezvoltarea postembrionară se face cu
parcurgerea mai multor stadii, cu metamorfoze intercalate. În funcţie de
stadiile realizate, se disting:
▪ insecte holometabole (cu metamorfoză completă) la care se realizează
stadiile: ou, larvă, nimfă (sau pupă), adult (sau imago); ciclul complet
caracterizează insectele superioare: lepidoptere, coleoptere, himenoptere,
diptere; larvele au întotdeauna aparat bucal pentru rupt şi mestecat sau nu-l
au deloc (la insecte parazite); pupa suferă procese de histogeneză complexe,
cu distrucţia organelor larvare şi formarea de noi organe ale adultului; pupa
nu seamănă cu adultul, nu se hrăneşte şi este imobilă;
▪ insecte heterometabole, la care se întâlnesc doar stadiile de ou, larvă, adult
(ciclu incomplet); larvele, chiar de la ecloziune, seamănă mult cu adulţii, de
care se deosebesc doar prin lipsa aripilor şi a organelor genitale; la larvele
acvatice - efemere, odonate, diferă şi aparatul bucal şi, în plus larvele au
respiraţie branhială; sunt larve active; acest tip de metamorfoză se întâlneşte la
gândaci de bucătărie, păduchi, libelule, ploşniţe.
Metamorfoza şi creşterile insectelor sunt discontinui şi însoţite de năpârliri.
Importanţa insectelor
Cele peste un milion de specii de insecte cunoscute pe glob,
întâlnite în diverse medii de viaţă, au roluri multiple în biosferă.
Ele reprezintă verigi trofice în diverse biocenoze terestre şi acvatice.
Numeroase specii sunt adevăraţi „ecarisatori” ai ecosistemelor, asigurând
recircuitarea materiei şi a energiei.
Insectele polenizatoare, prin activitatea specifică, aduc un aport
extraordinar la creşterea producţiilor vegetale, la plantele pe care le
polenizează. De asemenea, insectele utile generează produse foarte
importante pentru alimentaţia şi economia umană: mierea şi celelalte
produse apicole, mătasea ş.a.
Sunt şi insecte dăunătoare - speciile prădătoare şi parazite. Acestea
din urmă, parazitând la animale şi om, produc boli parazitare cunoscute sub
Biologie animală
numele de entomoze. Alte specii de insecte pot fi gazde intermediare sau

vectori ai unor germeni patogeni, parazitari sau infecţioşi.
Clasificarea insectelor
Clasa Insecta este împărţită în două subclase:
▬ Subclasa Apterigota: insecte primitive, fără aripi, cu metamorfoză foarte
slabă sau absentă (dezvoltare ametabolă: larva este comparabilă cu adultul);
▬ Subclasa Pterigota: insecte caracterizate prin prezenţa aripilor;
I. Subclasa Apterigota include cele mai primitive insecte, de talie

mică, primitivitatea morfologică remarcându-se prin absenţa primară a aripilor,
prezenţa apendicelor abdominale rudimentare, simplitatea intestinului şi a
gonadelor, simplitatea sistemului traheal, a creierului. Apterigotele se
împart în patru ordine: Collembola, Protura, Diplura, Thysanura.
► Ord. Collembola: insecte primitive cu abdomenul format numai din
şase segmente; Exemple:
♦Podura aquatica, trăieşte în grămezi la suprafaţa apei din bălţi, sărind (datorită
unui aparat de sărit constituit din unele apendice abdominale); se hrăneşte cu
detritusuri vegetale, având rol important în degradarea resturilor vegetale şi, în cazul
celor terestre, la formarea humusului din sol;
► Ord. Protura: insecte cu 12 segmente abdominale, fără antene, ochi şi
fără metamorfoză; sunt insecte foarte mici, de maximum 2 mm, cu aspect de
larve; trăiesc pe sub pietre, în humus, adânc înfipte în pământ, din această
cauză fiind oarbe şi de culoare albă, translucidă sau gălbui.
Exemple: ♦Acerentomon doderoi - formă fără trahei, comună în ţara noastră;
► Ord. Diplura: apterigote la care abdomenul se termină cu doi cerci
bine dezvoltaţi, la unele transformându-se în forceps (cleşti); trăiesc în
biotopuri variate, umede, sub frunzarul din pădure, sub pietre, în peşteri,
unde se hrănesc cu detritusuri (campodeidele), fie prădător.
Exemple: ♦Campodea magna, măsoară 7 mm;
♦Japyx confusus, prădător cu lungime de peste 8 mm.
► Ord. Thysanura: apterigote la care abdomenul se termină cu doi
cerci şi între ei un fir terminal (filum terminale).
Exemplu: ♦Machilis polypoda, cu corp comprimat lateral, ghebos, frumos
colorat, adesea cu reflexe metalice; este o formă săritoare.
II. Subclasa Pterygota include insecte cu aripi, exceptând speciile
care în mod secundar au pierdut aripile, aşa cum sunt insectele parazite
(anoplure, malofage); cuprinde 28 ordine, împărţite în două grupe:
- Heterometabole: insecte cu metamorfoză incompletă; larvele

seamănă cu adultul, ca structură şi comportament; aripile se dezvoltă la
exteriorul corpului;
- Holometabole: insecte cu metamorfoză completă, având stadiu de
pupă; larvele sunt diferite de adulţi (ca structură şi comportament); aripile
se dezvoltă intern.
Dintre insectele Heterometabole amintim următoarele ordine:
► Ord. Ephemeroptera (efemerele): insecte cu viaţă scurtă ca adult, de
câteva ore sau zile; larvele sunt acvatice (se dezvoltă timp 1-3 ani), servesc
ca hrană pentru peşti. Exemple: ♦Ephemera vulgata (vetrigă);
► Ord. Plecoptera (perlidele): insecte înrudite cu efemerele, dar au
numai cerci codali lungi, lipsind paracercul; au antene filiforme, lungi,
aparat bucal pentru rupt şi mestecat, slab dezvoltat la adult; trăiesc în
apropierea apelor de munte, larvele lor fiind acvatice.
Exemple: ♦Perla maxima; ♦Perlesta placida; ♦Isoperla confusa.
► Ord. Odonata (libelulele): insecte mari, vioaie, foarte bune zburătoare,
cu două perechi de aripi membranoase, înguste şi sticloase, pe care le ţin în
repaus numai lateral, cu nervaţiune reticulară, foarte deasă. Au capul mare,
torace puternic, din cauza muşchilor zborului foarte dezvoltaţi, abdomenul
mare, cilindric, turtit dorso-ventral, terminat cu cerci şi cu armătură genitală;
au ochii foarte mari, trei oceli şi capul foarte mobil, dar antene scurte;
aparatul bucal are piesele chitinoase foarte ascuţite, ca dinţii la insectivore
(de unde şi numele ordinului: odons=dinte); larvele acvatice, respirând prin
branhii traheene, externe sau rectale, sunt răpitoare.
Exemple:
♦Libelulla depresa; ♦L. quadrimaculata; ♦Calopteryx virgo (calul popii);
► Ord. Orthoptera (Saltatoria) cuprinde greieri, cosaşi, lăcuste, insecte
la care aripile anterioare sunt mai înguste şi pergamentoase (tegmine), iar
cele posterioare, membranoase, stau strânse în falduri longitudinale, sub cele
anterioare, acoperind abdomenul. Aparatul bucal este de tip masticator iar
dezvoltarea heterometabolă. Perechea a treia de picioare este adaptată pentru
sărit. Aceste insecte au organe timpanale (organe auditive), iar masculii au un
aparat stridulator. La unele ortoptere organele timpanale sunt situate pe tibiile
primelor perechi de picioare, iar organul stridulator se află la baza tegminelor,
sunetul producându-se prin frecarea bazelor lor (Gryllus, Tettigonia).
▪ fam.Tetigoniidae (cosaşii): au antene lungi, uneori mai lungi decât corpul.
Exemple: ♦Tetigonia viridissima (cosaşul verde): are corp lung, zvelt, aripi
elegante mai lungi decât corpul; are stridulaţie ca un fâşâit de coasă;
Biologie animală
▪ fam. Grilidae (greierii şi coropişniţele): au aripile anterioare mai scurte

decât cele posterioare, antenele filiforme lungi, corpul greoi, cilindric;
stridulează cu tegminele un ţârâit prelung şi sonor.
Exemple: ♦Gryllus campestris (greierul negru de câmp), ♦Gryllus (Acheta)
domesticus (greierul de casă); ♦Gryllotalpa gryllotalpa (coropişniţa).
▪ fam. Acrididae (lăcustele): au antene scurte, oviscapt regresat, organe
timpanale situate pe abdomen; au instinct gregar, umblând în stoluri uriaşe,
foarte dăunătoare pentru culturile vegetale, pe care le distrug.
Exemple: ♦Locusta migratoria (lăcusta călătoare); ♦Isophya speciosa (lăcusta de
pădure); ♦Psophus stridulus (lăcusta pârâitoare), comună în fâneţe; aripile posterioare
de culoare roşie;
► Ord. Mantodea: insecte prădătoare cu protoracele lung şi mai îngust
decât corpul, capul mobil, iar prima pereche de picioare orientate anterior şi
transformate în organe prehensile. Prima pereche de aripi, slab
pergamentoase, sunt lungi şi înguste iar a doua pereche, membranoase, late şi
prevăzute cu numeroase nervuri dispuse în reţea. Corpul se termină posterior
cu doi cerci scurţi, articulaţi. Aparatul bucal este de tip masticator. În general,
reprezentanţii acestui ordin au aspectul şi mai ales culoarea corpului
asemănătoare cu a plantelor şi a frunzelor pe care stau nemişcate la pândă.
Exemple:
♦Mantis religiosa (călugăriţa): are ochii mari şi capul mobil, ca la libelule, ridicat în sus
pe trunchiul format din segmentele toracice alungite; instinctul de răpitor foarte
dezvoltat, devorând şi masculul după împerechere;
► Ord. Blattaria (libărci, gândaci de bucătărie): insecte alergătoare, cu
picioare subţiri, cu corpul turtit dorso-ventral, antene lungi, setiforme şi
protorace mult lăţit ca un disc ce acoperă capul. Aparatul bucal este de tip
masticator. Aripile anterioare, pergamentoase (tegmine), se suprapun în
lungul abdomenului, iar a doua pereche, mai lată, se strânge în falduri sub
primele. Abdomenul se termină cu doi cerci scurţi, articulaţi. Sunt insecte
bune alergătoare. Femelele depun ouăle într-o ootecă.
Exemple:
♦Blatta orientalis (gândacul negru de bucătărie), ♦Phyllodromia (Blattella) germanica
(gândacul roşu de bucătărie), insecte antropofile;
► Ord. Dermaptera (urechelniţe): insecte cu corpul lung şi turtit dorso-
ventral, cu antene lungi, filiforme şi aparat bucal de tip masticator; aripile
anterioare, pieloase, ca nişte elitre, sunt scurte, lăsând o parte din abdomen
descoperită. Cele posterioare, mai mari, au formă de evantai, strânse sub cele
anterioare prin două pliuri transversale. Abdomenul se termină cu doi cerci
puternici şi curbaţi în formă de cleşte. Femelele îşi îngrijesc ponta.

Exemple:Forficula auricularia, deşi insectivoră, poate produce pagube în agricultură;
► Ord. Isoptera (termite): insecte la care cele două perechi de aripi
membranoase, transparente, mai lungi decât corpul, au aceeaşi formă,
mărime şi structură; au antene filiforme, aparat bucal masticator, iar
abdomenul se termină cu doi cerci scurţi. Ca aspect general, au corpul alb şi
seamănă cu furnicile. Sunt insecte sociale, trăiesc în colonii, în care se
observă un polimorfism individual (lucrătoare, soldaţi, nimfe şi indivizi
aripaţi, sexuaţi-reproducătoare, masculi şi matcă); construiesc termitiere
(muşuroaie de până la 6 m); se întâlnesc mai frecvent în zonele tropicale,
sunt dăunătoare pentru construcţiile din lemn.
Exemple: ♦Reticulitermes lucifugus (în România, în zonele de sud şi est).
▪ Ord.Phtiraptera -subord. Mallophaga include aşa numiţii păduchi de
pene, insecte ectoparazite pe păsări şi mamifere, secundar aptere,
nehematofage, ele hrănindu-se cu descuamaţii epidermice, păr, puf, pene; din
această cauză, au în guşa lor, un aparat triturant, format din serii de ctenidii
(piepteni chitinoşi), care, dispuşi în serii, funcţionează ca o pilă. Au capul
foarte lat, aparat bucal masticator, iar membrele se termină cu gheare;
prototoracele este liber, mezo- şi metatoracele fiind fuzionate. Prin
parazitismul lor, provoacă iritaţii, deplumări şi depilaţii, ocazional chiar
moartea, în invazii masive.
Exemple:
♦Menopon gallinae: 1,7-2 mm, culoare alb-gălbui; parazit la găină, raţă, porumbel;
â
♦Trinoton anserinum: 5-6 mm, culoare alb-cenuşiu, cu pete şi benzi cafenii; parazit la
gâscă; ♦Damalinia bovis: 1,7-1,8 mm, culoare gălbuie, cu benzi mai închise la culoare pe
abdomen; parazit la taurine; ♦Trichodectes canis: 1,7-1,9 mm, culoare alb-gălbuie,
abdomen foarte lat la mascul şi aproape rotund la femelă; parazit la câine.
► Ord.Phtiraptera -subord. Anoplura include păduchii (hematofagi)
de cap şi de corp, insecte ectoparazite exclusiv pe mamifere, aptere (lipsite
de aripi), cu aparat bucal pentru înţepat şi supt, torace cu toate segmentele
fuzionate; corpul turtit dorso-ventral, capul de formă conică, antene scurte.
Exemple:
♦Pediculus corporis (păduchele omului), parazitează numai pe corp la om; ♦Pediculus
capitis, parazitează pe cap la om; ♦Haematopinus suis (păduchele porcului): 3,5-6 mm,
culoare cafenie-neagră, abdomen oval cu margini lobate cu stigme negricioase.
Păduchii, prin parazitismul lor, provoacă ftiriozele, afecţiuni ce constau în prurit
(mâncărime), iritaţii, slăbiri, căderea părului. De asemenea, pot transmite numeroase boli:
febra recurentă, la om (agent – Treponema recurentis), tifosul exantematic (Rickettsia
prowazeki).
Biologie animală
► Ord. Tysanoptera (pureci de plante, tripşi): insecte mici, cu corpul

alungit, antene filiforme, două perechi de aripi membranoase egale, foarte
înguste şi prevăzute cu peri lungi pe margini. Există şi forme nearipate.
Aparatul bucal este modificat pentru înţepat şi supt. Picioarele sunt
caracteristice, cu tarse terminate cu vezicule evaginabile, cu care se fixează
de suporturi. Tisanopterele trăiesc pe plante, producând uneori pagube
foarte mari în culturile vegetale şi la arborii fructiferi.
Exemple: ♦Taeniothrips inconsequens, specie polifagă ce dăunează arborilor
fructiferi; ♦Thrips tabaci atacă tutunul, roşiile, cartofii etc.
► Ord. Heteroptera (Hemiptera): insecte cu două perechi de aripi, cele
anterioare având jumătatea bazală chitinoasă şi întărită, iar cea terminală
membranoasă (hemielitre); a doua pereche este membranoasă. Sunt insecte
hematofage sau fitofage, cu aparat bucal adaptat pentru înţepat şi supt.
- fam. Hydrocoridae: specii acvatice, cu antene foarte scurte, greu vizibile,
picioarele anterioare prehensile iar cele posterioare adaptate la înot.
Exemple:
♦Nepa cinerea (ploşniţa scorpion): corpul lat, turtit dorso-ventral, trăieşte în mâl;
picioarele anterioare sunt modificate, adaptate la prins prada;
- fam. Geocoridae: heteroptere terestre cu antene mai lungi decât capul şi
picioare adaptate la mers;
♦Cimex lectularius (ploşniţa de pat): 4-5 mm, corp aplatizat, cap pentagonal, înfundat în
torace, antene lungi cu 4 articole; parazită temporar, nocturnă, hematofagă în toate
stadiile, atacă mamiferele şi păsările;
♦Eurygaster maurus (ploşniţa cerealelor);
♦Pyrrhocoris apterus (vaca domnului), ploşniţă roşie cu pete negre, cu instincte gregare,
formând cârduri mari la soare şi lumină.
► Ord. Homoptera (cicade, pureci şi păduchi de plante): insecte cu
două perechi de aripi membranoase străbătute de puţine nervuri şi aşezate
ca un acoperiş peste abdomen, fără să se acopere una pe alta, şi aparat bucal
pentru înţepat şi supt; sunt insecte fitofage, dăunători ai plantelor.
Exemple:
♦Cicada plebeja - cicadă mare, de până la 5 cm lungime, comună în Franţa; ♦Tibicina,
cu numeroase specii întâlnite în nordul Dobrogei şi regiunea Herculane; ♦Phylloxera
vastatrix provoacă mari pagube viţei de vie; ♦Aphis mali, atacă mărul, părul etc.
Dintre insectele Holometabole amintim:

► Ord. Hymenoptera (furnici, albine, viespi): insecte sociale, libere şi
parazite, caracterizate prin două perechi de aripi membranoase,
transparente, fine, străbătute de puţine nervuri longitudinale şi transversale
formând celule; aripile anterioare sunt mai mari, cele posterioare mai mici,
unite între ele printr-un rând de croşete. La majoritatea himenopterelor,

aparatul bucal este transformat pentru rupt, supt şi lins, ca urmare a
adaptării la hrana lichidă.
- fam. Formicidae: insecte sociale, al căror polimorfism constă în
diferenţierea, pe lângă masculi şi femele, a unei noi caste, a lucrătoarelor
(femele cu organele de reproducere regresate); la unele specii (Pheidole
instabilis), apar şi soldaţi. Unele furnici (Formica sanguinea) folosesc
sclavagismul, aducând în cuibul lor nimfe de Formica fusca, adulţii ieşiţi
din aceste nimfe vor rămâne sclave în furnicarul străin.
Exemple: ♦Formica rufa (furnica roşie de pădure), comună la noi în ţară, face
muşuroaie mari din resturi vegetale; ♦Lasius niger (furnica neagră, mică);
- fam. Apidae (albine): insecte cu trei caste, matcă, masculi şi lucrătoare,
majoritatea sociale. Exemplu: ♦Apis mellifera, albina;
- fam. Vespidae: insecte cu un colorit specific, de galben cu negru, aripile
anterioare, în repaus, le plisează în lung şi le strâng pe spate.
Exemple:♦Vespa vulgaris, viespea comună, de 15-20 mm lungime; ♦Vespa
crabro, viespea mare, de 30 mm lungime;
► Ord. Colepotera (gândacii), cel mai mare ordin (cu peste 300.000
specii, grupate în 240 familii), cuprinde insecte cu aripile anterioare
chitinoase, întărite, fără nervuri, numite elitre, cele posterioare, membra-
noase, îndoite în falduri longitudinale şi transversale sub elitre, asigurând
zborul. Au tegumentul corpului gros, aparat bucal pentru rupt şi mestecat,
majoritatea fiind fitofage, unele carnivore, parazite sau necrofage. Unele
coleoptere au importanţă epidemiologică, fiind gazde intermediare pentru
unii paraziţi (acantocefali, unele cestode).
Reprezentanţi:
- carabide: coleoptere primitive, prădătoare atât ca larvă, cât şi ca adult,
cu elitre dezvoltate, aripile membranoase mai reduse, zborul lor fiind slab
sau nu zboară; au picioarele adaptate la alergat, antene filiforme.
Ex.Dytiscus marginalis (buhaiul de baltă): coleopter acvatic, atât în stadiul de larvă,
cât şi ca adult, dăunător, atacând, pe lângă mormolocii de broaşte, şi puietul de peşte;
- scarabeide: coleoptere cu corp, în general masiv, greoi, cu mişcări lente,
antene scurte, cu articolele terminale transformate în lamele, dispuse în
evantai; pot avea culori strălucitoare şi ornamentaţii.
Exemple: ♦Cetonia aurata (ileană, gândacul de trandafiri): are 18-20 mm lungime,
corp turtit dorso-ventral, elitre de culoare verde metalizat cu reflexe arămii, cu un desen
caracteristic (linii albe scurte, ondulate, transversale); coprofagă, hrănindu-se cu fecale
în descompunere, vegetale, substanţe organice;
Biologie animală
♦Melolontha melolontha (cărăbuşul de mai): adultul măsoară 24-28 mm lungime şi are

corpul pe partea dorsală de culoare castanie-roşcată, acoperit cu o pubescenţă fină, albă,
iar pe partea ventrală este negru;
♦Geotrupes silvaticus (gândacul negru de bălegar): corp gros, culoare negru-violet, cu
reflexe metalice, elitre cu striuri longitudinale fine;
♦Lucanus cervus (rădaşca): cu dimorfism sexual accentuat, masculul având mandibule
exagerat de dezvoltate; larva trăieşte 4 ani, adulţii apar după 5 ani;
- dermestide: coleoptere mici, cilindrice, cu picioare scurte şi acoperite cu
peri fini; larvele lor sunt foarte păroase; se hrănesc cu materii animale,
cadavre, păr; produc mari pagube în locuinţe (alimente, îmbrăcăminte), în
muzee (atacă piesele conservate, uscate):
Exemple:
♦Dermestes lardarius (atacă alimentele) - are 7-9 mm lungime, o bandă gălbuie la baza
elitrelor; ♦Anthrenus museorum distruge ţesături casnice, colecţii muzeale;
♦Attagenus pellio, în stare de larvă atacă şi distruge covoarele, blănurile.
- coccinelide (buburuze): Coccinella septempunctata (buburuza), roşie-cărămizie,
cu şapte puncte negre pe aripi;
- tenebrionide: insecte lucifuge, nocturne, saprofage, rar prădătoare. Ex.
♦Tenebrio molitor (gândacul de făină): adultul are 12-18 mm, iar larva, cilindrică,
ajunge la 3-3,5 mm lungime; atât larvele, cât şi adulţii invadează făina; prin
excrementele lor degradează făina, făcând-o inutilizabilă;
- crizomelide, coleoptere viu colorate, fitofage, foarte dăunătoare:
♦Leptinotarasa decemlineata (gândacul de Colorado), galben-portocaliu, cu zece
dungi longitudinale negre pe elitre; dăunător al cartofului, atât ca larvă, cât şi ca adult;
► Ord. Lepidoptera (fluturi, molii): insecte cu două perechi de aripi
membranoase, acoperite cu solzi; la baza aripilor se află un dispozitiv care
uneşte cele două perechi de aripi, în timpul zborului; la formele inferioare
acest dispozitiv se numeşte jugum şi este compus dintr-o scobitură şi un lob,
iar la formele superioare, dispozitivul se numeşte frenulum şi este alcătuit
din 1-2 peri rigizi pe aripa anterioară şi un buchet de croşete pe cea
posterioară. Larvele (numite omizi) au 8 perechi de picioare (3 toracice şi 5
abdominale). Adulţii se hrănesc cu polen, iar larvele sunt fitofage; în cazul
larvelor, glandele lor salivare s-au specializat adesea, la secreţia mătăsii din
care îşi fac coconii. Reprezentanţi:
- tineoidee (molii=microlepidoptere): fluturi mici, cu aripi înguste,
franjurate pe margini, cu peri lungi, antene filiforme.
♦Tineola biselliella, cosmopolită, antropofilă, distrugătoare a hainelor de lână;
- pyraloide: fluturi cu aspect de molii şi cu obiceiuri similare:
Exemple:
♦Galleria melonella (găselniţa, molia mare de ceară): de culoare alb-murdar, 11 mm,

masculul, femela, 13 mm; adulţii trăiesc în afara şi în apropierea stupilor de albine;
după fecundare, femela, în timpul nopţii, intră în stup, depune ouă pe fundul stupului,
în crăpături, în resturile de ceară; larvele sunt foarte dăunătoare, deoarece pătrund în
faguri, sapă galerii, distrugând celulele şi consumând ceara şi păstura; înconjoară
puietul de albine cu fire de mătase, împiedicându-i creşterea; familia de albine atacată
îşi încetineşte activitatea, se distruge sau, pentru a se salva, părăseşte stupul;
♦Achroea grisella (molia mică de ceară): masculul 9 mm, femela 11-12 mm, cap de
culoare gălbuie-ocru, aripi gri-argintate, la mascul sau gri-brune la femelă; invadează
stupii, mai ales primăvara, larvele fiind active noaptea, când scapă de atacul albinelor;
- bombicide:
♦Bombyx mori (viermele de mătase): originar din China, a fost introdus în toate ţările
pentru industria mătăsii; larva se hrăneşte cu frunze de dud;
- saturnide, cei mai mari fluturi cunoscuţi:
♦Saturnia pyri (fluturele ochi de păun), cel mai mare din fauna ţării noastre, cu
anvergura aripilor de 14 cm, de culoare cenuşie, cu desene, mai ales sub formă de pată
circulară, ca un ochi pe fiecare aripă; larva, de 10 cm lungime, de culoare verde, ţese
un cocon de mătase grosolană înainte de împupare; defoliază părul;
- papilionide:
♦Pieris brassicae (albiliţa, fluturele alb de varză), ♦Papilio podalirius, ♦P. machaon
(fluturi coada rândunicii), fluturi mari, cu câte o prelungire la aripile posterioare,
culoare albă-gălbuie, cu pete negre, portocalii, roşii, foarte contrastante;
- sfingoide:
♦Acherontia atropos („fluturele cap de mort”), ♦Macroglossa stellatarum;
► Ord. Diptera (muşte, ţânţari): insecte cu prima pereche de aripi memb-
ranoase şi transparente, iar a doua pereche redusă la nişte organe mici şi
măciucate numite balansiere sau haltere (organe de echilibru). Au aparatul
bucal transformat pentru dizolvat, înţepat şi supt; larvele sunt apode. Sunt
carnivore, hematofage, fitofage, prădătoare sau parazite. După aspectul ante-
nelor şi conformaţia palpilor maxilari, dipterele se împart în două subordine:
- subord. Nematocera: diptere cu antene lungi, filiforme, cu mai mult de
6 articole (16-30), iar palpii maxilari au 4 articole. Include: simulide, culicide,
ceratopogonide, phlebotomide.
Exemple:
♦Simulium columbaczense (musca columbacă): are 2,5-3,6 mm lungime, culoare
neagră, corp scurt şi gros, cu perişori albi-cenuşii, aripile late şi irizate; torace ghebos,
cu câţiva peri aurii, abdomen negru-cafeniu, picioare scurte, terminate cu gheare; larva
şi nimfa se dezvoltă în apă, adulţii roind în număr foarte mare în jurul apelor; femela
este hematofagă, atacând animalele la păşune;
♦Culex pipiens (ţânţarul comun): are 5-6 mm lungime, corp zvelt, cu picioare lungi,
fine, antene lungi (foarte păroase la mascul); larvele sunt acvatice; femela este
hematofagă; ♦Anopheles maculipennis: 7,5-10 mm, culoare cenuşie-deschisă, cu aripi
Biologie animală
gălbui, cu 4 pete; este nocturn, endofil şi zoofil, înţeapă animalele domestice, uneori şi
omul; ♦Aedes communis, un ţânţar de 4,5-5 mm lungime, culoare cafenie, cu pete
albicioase.
Tânţarii au un rol patogen deosebit, atât direct, prin acţiunea lor spoliatoare,
mecanică şi mai ales toxică (datorită toxinei culicină), cât şi indirect, fiind vectori
biologici pentru numeroase boli, cum ar fi:
- anofelii transmit malaria sau paludismul la om (faza sexuată a lui Plasmodium
având loc în ţânţar);
- viroze: febra galbenă, encefalite, febra Văii de Rift, variola aviară, anemia infecţioasă;
- agenţii unor boli bacteriene: Brucella abortus, Rickettsia spp., Pasteurella spp.,
Francisella tullarensis; - agenţii unor boli parazitare - Dirofilaria spp.
♦Phlebotomus papatasii: măsoară 2-5 mm lungime, are corpul firav, păros, picioare foarte
lungi; transmite febra papataci, butonul de Orient, leishmanioze;
- subord. Brachicera (muşte): diptere cu corp scurt, îndesat, antene scurte,
formate din 3 articole şi arista, iar palpii maxilari sunt formaţi din 1-2
articole; cuprinde: tabanide, braulide, hippoboscide, gasterophilide,
oestride, muscide, calliphoride, sarcofagide.
Exemple:
♦Tabanus bovinus (tăunul mare): muscă mare, cenuşie, cu ochii foarte mari, ocupând
aproape tot capul, cu aparatul bucal adaptat pentru înţepat şi supt (femelele sunt
hematofage, masculii se hrănesc cu sucuri vegetale, nectar); atacă animalele, inclusiv
omul; tabanidele pot transmite numeroşi agenţi infecţioşi (virusul leucozei enzootice
bovine pestei porcine, Bacillus anthracis, Brucella, Pateurella, rickettsii, protozoare –
Trypanosoma, larvele unor nematode – Onchocerca, Loa);
♦Hippobosca equina (musca de cal): 6-8 mm, corpul roşcat, brun pe spate, aripi lungi,
picioare scurte; ♦Mellophagus ovinus (chichiriţa oilor): corp aplatizat, 4 - 7 mm,
culoare cenuşie-feruginoasă, aripile reduse, sub forma unor solzi;
♦Gasterophilus spp. - adulţii sunt liberi, formele larvare dezvoltându-se în tubul digestiv
al solipedelor; ♦Oestrus ovis cu adulţi liberi, iar larvele parazite în cavităţile şi sinusurile
nazale la ovine; ♦Hypoderma spp., adulţi liberi, larvele parazite în ţesutul conjunctiv
subcutanat la bovine;
♦Musca domestica; ♦Calliphora vomitoria (musca albastră): 14 mm lungime, culoare
negru-metalizat, cu reflexe albastre; ♦Lucilia caesar (musca verde): 6-8 mm, culoare
verde-metalizat; ♦Sarcophaga carnaria (musca de carne), vivipară; - aceste ultime patru
specii sunt specii comune, obişnuite în apropierea aşezămintelor umane, cu larve, de
regulă saprofite, dar care, uneori, pot deveni parazite, determinând miaze accidentale.
► Ord. Siphonaptera (purecii): insecte hematofage aptere (nearipate), cu
corpul turtit latero-lateral, aparat bucal pentru înţepat şi supt, picioarele
perechii a treia foarte dezvoltate, adaptate pentru sărit; sunt ectoparazite pe
mamifere sau păsări; stadiile larvare şi pupele sunt libere; larvele, apode, au
aparat bucal de tip masticator; nimfele, imobile, sunt protejate într-un cocon
făcut din mătasea secretată de glandele labiale şi întărit cu fire de praf, nisip.
Exemple:
♦Pulex irritans (purecele comun): 2-4 mm, are un fir de păr înapoia capului; nu are
ctenidie; este cosmopolit, ectoparazit la om; pe lângă iritaţia provocată de înţepătură,
poate transmite unele boli (ciuma);
♦Ctenocephalides canis: are două ctenidii (cefalică şi protoracică); parazitează pe
câine, dar trece şi pe alte animale, inclusiv pe om;
♦Xenopsylla cheopsis: parazitează şobolanii; are 1-2,5 mm lungime şi un grup de 10
peri în spatele capului ce desenează un “V”; este vector pentru Yersinia pestis (agentul
ciumei) şi Rickettsia typhi (agentul tifosului murin).
► Ord. Strepsiptera cuprinde un grup restrâns de insecte mici,
endoparazite la alte insecte (în special la tisanoptere, ortoptere, hemiptere şi
himenoptere); femela apteră, vermoidă, cu corpul împărţit în două regiuni,
printr-un gât, fără ochi şi antene, este parazită permanent; masculul liber,
mic de câţiva mm, are corpul scurt şi gros, aripile anterioare scurte şi
măciucate, iar cele posterioare mari şi membranoase. Masculii nu se
hrănesc, având aparatul bucal atrofiat şi nefuncţional.
Exemple:♦Xenos vesparum, parazită la viespea Polistes;
► Ord. Mecoptera (muşte cu cioc) cuprinde insecte cu capul mult
alungit, ca un rostru, antene filiforme, două perechi de aripi membranoase,
aparat bucal de tip masticator şi dezvoltare holometabolă. Masculul ţine
extremitatea posterioară a abdomenului întoarsă în sus (la fel ca scorpionul).
Larvele seamănă cu omizile, având şi picioare abdominale. Atât adulţii, cât
şi larvele se hrănesc mai ales cu cadavre. Bitacidele însă, consumă hrană
vie, pe care o prind din zbor.
Exemple: ♦Panorpa communis, musca scorpion, foarte comună în fauna ţării
noastre; ♦Bittacus tipularius, mai mic, are înfăţişarea ţânţarului Tipula;
► Ord. Trichoptera (carabeţi): include insecte cu două perechi de aripi
păroase (9 situate pe părţile laterale ale corpului ca şi acoperişul unei case,
cu antene filiforme, aparat bucal transformat într-o trompă scurtă şi
dezvoltare holometabolă. Larvele acvatice îşi clădesc un adăpost tubular
din nisip, pietricele sau resturi vegetale. Sunt fitofage sau prădătoare.
Adulţii stau în prejma apelor, duşmanii lor fiind peştii, mai ales
salmonidele.
Exemple: ♦Phryganea grandis; ♦Limnophilus flavicornis, ♦Rhzyacophila vulgaris.
Biologie animală
12 Încrengătura ECHINODERMATA
12.1. Caracterizare generală a echinodermelor
Încrengătura Echinodermata (gr.echinos=spin, arici; derma=piele)
grupează metazoare tripoblastice celomate, deuterostomieni (blastoporul
gastrulei se transformă în anus, iar gura apare secundar), epitelioneurieni
(sistemul nervos, imperfect diferenţiat de epiteliul care l-a generat, este în
contact cu epiderma). Adulţii au simetrie radiară, pentaradiară, derivată din
cea bilaterală. Sunt specii marine, trăind fixate sau libere în zona litoralului
până la cele mai mari adâncimi, cunoscute sub numele de stele de mare,
arici de mare, crini de mare, şerpi de mare, castraveţi de mare.
Morfologie. Corpul echinodermelor, nemetamerizat, de formă
variabilă, aplatizat, sferic sau cilindric, prezintă un schelet dermic format
din spiculi sau plăci calcaroase, mobile sau sudate, cel mai adesea
constituind un ţest care prezintă ţepi şi organe de apărare.
Celomul este complex, format din partea celomică propriu-zisă
(cavitatea generală) şi un aparat ambulacrar sau acvifer, acesta din urmă
constituit dintr-un ansamblu de cavităţi şi canale situate pe faţa orală
(ventrală), conţinând un lichid apropiat apei de mare, care serveşte la
respiraţie şi locomoţie.
Aparatul ambulacrar (acvifer) este alcătuit din:
- canal oral, circular;
- 5 canale radiare desprinse din canalul oral şi situate în 5 zone ale corpului;
- canale ambulacrare numeroase, care intră în ambulacre (mici organe
cilindrice contractile şi erectile terminate uneori cu ventuze);
- un canal hidrofor desprins tot din canalul oral, care se deschide în placa
madreporică calcaroasă perforată, pe unde intră apa în aparatul ambulacrar.
Sistemul nervos, intraepitelial, este alcătuit dintr-un sistem nervos oral
(un inel nervos de unde pleacă 5 nervi radiari ramificaţi, în legătură cu o reţea
nervoasă periferică) şi un sistem nervos aboral (asemănător primului, dar mai
slab dezvoltat), în legătură cu organele interne.
Organele de simţ sunt reprezentate de terminaţii nervoase libere,
tactile, celule fotosensibile, la unele oceli, statocişti şi celule chemolfactive.
Musculatura este formată din fibre circulare şi longitudinale situate
în peretele corpului.
Aparatul digestiv, complet, prezintă gură, situată pe faţa orală
(ventral) şi anusul situat pe faţa aborală (dorsal).
Acest material nu poate fi copiat, tradus, modificat sau reprodus, partial sau
in totalitate, fara acordul scris al autorilor.
Aparatul circulator este lacunar, având acelaşi plan ca aparatul

ambulacrar; echinodermele nu au inimă.
Respiraţia se realizează prin branhii, cutanat sau prin intermediul
ambulacrelor.
Aparatul excretor lipseşte, excreţia fiind realizată prin difuzie, la
nivelul suprafeţei de contact cu apa de mare.
Reproducerea se poate realiza asexuat, prin sciziparitate, sau
sexuat, sexele fiind separate; au cinci gonade situate la porul aboral,
comunicând cu exteriorul prin pori genitali. Fecundarea are loc în apă.
Dezvoltarea este indirectă, cu o formă larvară ciliată, cu simetrie
bilaterală, denumită dipleurulă, caracteristică, care evoluează diferit la
diferitele clase de echinoderme.
Clasificarea echinodermelor
Încrengătura Echinodermata se împarte două subîncrengături:
- Subîncrengătura Pelmatozoa: echinoderme fixate tot timpul vieţii sau,
cel puţin, vremelnic, în stadiile tinere; conţine patru clase cu forme fosile şi
o singură clasă actuală, clasa Crinoidea - crinii de mare;
- Subîncrengătura Eleutherozoa: echinoderme libere, nefixate, grupate în
patru clase:
- Clasa Asteroidea: stele de mare;
- Clasa Echinoidea: arici de mare;
- Clasa Ophiuroidea: şerpi de mare;
- Clasa Holothuroidea: castraveţi de mare.
12.2. Clasa Crinoidea

Clasa Crinoidea (crinii de mare) încadrează echinoderme primitive
fixate printr-un peduncul aboral, cel puţin în stadiul larvar. Atât gura, cât şi
anusul se află pe faţa superioară, liberă, opusă punctului de fixare.
Crinoideele sunt echinoderme cu înfăţişare de crin, cu corpul radiar, în formă
de cupă cu braţe ramificate. Corpul este format din discul central sau teca,
peduncul şi braţe. Pedunculul, aboral, este prins de substrat prin cirri. Cele
cinci braţe sunt, în general bifurcate. Gura, orientată în sus, de la ea plecând
cele 5 şanţuri ambulacrare, care se bifurcă la nivelul braţelor. Servindu-se de
podii şi de mucusul secretat, crinoideele se hrănesc cu mici organisme; lipsesc
din Marea Neagră.
Exemple:
♦Antedon bifida; ♦Rhizocrinus spp.; ♦Pentacrinus spp.; ♦Heliometra glacialis.
Biologie animală
12.3. Clasa Asteroidea

Clasa Asteroidea (stelele de mare) grupează echinoderme cu corpul
aplatizat, cu formă stelată (pentagonală), cu cinci braţe (unele specii au până la
40) mobile, largi la bază şi din ce în ce mai înguste spre vârf. Scheletul dermic
este complex, format din plăci calcaroase articulate prin ţesut conjunctiv; de pe
aceste plăcuţe, pleacă spini şi tuberculi, pe care se inseră spinii externi.
Stelele de mare sunt carnivore, se hrănesc cu moluşte, lamelibranhi-
ate, crustacee, cadavre de peşti, echinoderme. Unele specii înghit cu totul
arici de mare şi apoi regurgitează resturile de schelet nedigerabile. Altele
atacă stele de mare, chiar mai mari decât ele, începând să le înghită de la unul
din braţe. Asterias atacă mai ales stridii şi midii: cu ajutorul ambulacrelor
desface valvele cochiliei, apoi devaginează stomacul în cavitatea paleală a
scoicii, secretă enzime care efectuează o digestie extracorporală, ulterior
reintroducându-şi stomacul în corp odată cu hrana digerată.
Stelele de mare au o mare capacitate de regenerare, un braţ rupt, dacă
mai poartă o cincime din discul central, poate regenera corpul întreg. Sunt for-
me marine libere, bentonice, târându-se pe substrat cu ajutorul ambulacrelor.
Exemple:
♦Asterias rubens: are diametrul de 18-30 cm, culoare variată, violet, roşcat, brun sau
verzui, corp turtit dorso-ventral cu 5 braţe, dispuse radiar; în vârful fiecărui braţ, pe faţa
ventrală prezintă o pată de culoare roşie - ochii; la pipăit, este aspră, ţepoasă datorită
numeroşilor spini calcaroşi;
♦Astropecten aurantiacus: de culoare roşie, comună în Marea Mediterană.
12.4. Clasa Echinoidea

Clasa Echinoidea (arici de mare) cuprinde echinoderme cu corpul,
adesea globulos, compact, închis într-un ţest endoscheletic, fără braţe, cu
numeroşi ţepi care se pot uşor detaşa. Scheletul dermic este format din
plăcuţe calcaroase dermice, strâns alipite, care alcătuiesc un ţest străbătut de
două orificii: ventral (orificiul bucal) şi dorsal (orificiul anal). Corpul
prezintă simetrie pentaradiară tipică, cu alternanţă de 5 zone ambulacrare şi 5
zone interambulacrare. Există şi unele specii (Irregularia), la care peste
simetria radiară se suprapune o simetrie bilaterală.
Majoritatea aricilor de mare sunt răpitori, puţini vegetarieni; lipsesc
din Marea Neagră, fiind specii stenohaline.
Exemple:
♦Echinus esculentus: ursin de talie mare (15 cm diametru), foarte elegant, de

culoare albicioasă, cu reflexe roşii, albastru-violet, cu ţepi mici şi deşi, albicioşi sau
roşcaţi; este întâlnit în Marea Nordului.
12.5. Clasa Ophiuroidea
Clasa Ophiuroidea (şerpii de mare) cuprinde echinoderme cu braţe
lungi, înguste, serpentiforme, uneori ramificate şi cu mişcări şerpuitoare,
precis (distincte) delimitate de partea centrală, care este un disc turtit dorso-
ventral, cu diametru de 1 - 3 cm, până la 12 cm. Scheletul intern este
discontinuu, formând un înveliş rigid doar la nivelul braţelor. Epiderma este
acoperită de o cuticulă subţire; nu este ciliată. Organele interne sunt cuprinse
în discul central. Nu au anus, resturile nedigerate fiind eliminate prin gură.
Exemple: ♦Pectinura conspicua; ♦Ophiura sarsi.
12.6. Clasa Holothuroidea

Clasa Holothuroidea (castraveţii de mare) cuprinde echinoderme cu
corpul mult alungit, adesea cu un contur cilindric, în formă de castravete; ţepii
sunt absenţi, plăcuţele mult reduse, astfel că animalele au corpul moale,
scheletul fiind alcătuit din grăunţe de calcar; au gura înconjurată de 10
tentacule ramificate, stufoase.
Castraveţii de mare se deplasează încet, parţial cu ajutorul podiilor
ventrale şi parţial prin contracţii ale peretelui muscular al corpului. Speciile
mai sedentare, care stau înfundate în mâl sau nisip, prind particule organice cu
ajutorul mucusului secretat de tentacule sau culeg particule din spaţiul ce la
înconjoară. Altele înoată pe fundul mării, greblând substratul cu tentaculele.
Exemple: ♦Cucumaria planci; ♦C. frondosa (întâlniţi în mările nordice).
Biologie animală
Supraîncrengătura Chordata
Supraîncrengătura Chordata cuprinde metazoare triploblastice celomate,
deuterostomieni epineurieni, cu sistemul nervos, în formă de tub, situat dorsal,
deasupra tubului digestiv, schelet intern axial şi simetria corpului bilaterală.
Scheletul intern apare pentru prima dată în seria animală, sub forma
unei baghete minuscule, de origine mezodermică, numită coardă dorsală
sau notocord, plasată dorsal, între sistemul nervos şi tubul digestiv. La
formele inferioare, notocordul se păstrează toată viaţa, în timp ce la cele
superioare este prezent numai în stare larvară, fiind înlocuit la adulţi prin
coloană vertebrală.
Neuraxul sau axa nervoasă are forma unui tub, a cărui cavitate internă, neurocel, se
dilată anterior formând ventriculul, iar în partea posterioară rămâne sub formă îngustă,
canalul ependimar. Pereţii neuraxului sunt formaţi din celule şi fibre nervoase şi din celule
de susţinere (nevroglii). La vertebrate, din vezicula anterioară se dezvoltă creierul (encefalul),
iar restul neuraxului dă măduva spinării. În lungul neuraxului se desprind meta-meric nervi
cranieni, din encefal, şi nervi rahidieni, din măduva spinării.
Aparatul digestiv. La cordate, gura adultului este de origine secundară,
dezvoltată la polul opus blastoporului. La urochordate şi cefalocordate, care sunt
microfage, şi la vertebratele inferioare din grupa Agnatha, gura este larg
deschisă şi este despărţită de faringe printr-un fel de perdea, velumul. La
chordatele macrofage, gura se închide bine, iar trecerea alimentelor în faringe se
face prin deglutiţie. Stomacul este partea cea mai dilatată a tubului digestiv. La
partea anterioară a intestinului se deschid glandele anexe: ficatul şi pancreasul.
Aparatul respirator. La prochordate şi la vertebratele inferioare, există
fante branhiale faringiene, care comunică cu exteriorul (faringotremie), din
care vor lua naştere branhiile, prin intermediul cărora se realizează respiraţia
(la cele cu respiraţie acvatică). La vertebratele cu respiraţie aeriană, fantele
branhiale apar doar în dezvoltarea embrionară, ulterior resor-bându-se şi apar
pulmonii, ce se dezvoltă dintr-un diverticul ventral al faringelui embrionar.
Aparatul circulator este închis, alcătuit din inimă, înconjurată de
pericard, şi din vase principale: vene (care aduc sângele la inimă) şi artere
(care duc sângele de la inimă în corp). Sensul circulaţiei în vasul dorsal al
cordatelor inferioare este cefalocaudal. Sângele este format din plasmă şi
elemente celulare.
Aparatul excretor este de tip nefridian. În structura nefronului se
dezvoltă o reţea fină de capilare care favorizează eliminarea din sânge a
substanţelor de excreţie.
Aparatul reproducător, la cefalocordate şi unele urocordate, este
poziţionat la nivelul faringelui, iar la vertebrate şi unele urocordate,
posterior faringelui. La urocordate şi vertebrate există o singură pereche

de gonade, iar la cefalocordate mai multe perechi, metamerice.
Cefalocordatele şi vertebratele au sexele separate, în timp ce urocordatele
sunt hermafrodite. La urocordate, pe lângă reproducerea sexuată, există şi
reproducere asexuată. În dezvoltarea embrionară, pe lângă stadiile de
morulă, blastulă şi gastrulă, este caracteristic stadiul de neurulă.
Urochordatele, Cefalocordatele şi Vertebratele constituie grupele
majore ale supraîncrengăturii Chordata.
CAPITOLUL 13
Încrengătura UROCHORDATA
Încrengătura Urochordata grupează cordate primitive, exclusiv
marine, solitare sau coloniale, sedentare sau pelagice (intră în alcătuirea
planctonului). Au structură de cordat numai în formă larvară, notocordul
fiind situat în regiunea codală.
Corpul este de formă cilindrică alungită sau scurtă. Uneori, când este
fixat, corpul are formă de sac simplu sau de cilindru, dilatat şi divizat la unele
ascidii în două sau trei părţi: torace, abdomen şi postabdomen. Speciile libere
au corpul în formă de butoiaş, prevăzut cu un apendice codal (Appendicu-
lare). Întreg corpul este învelit de o tunică, ce lasă libere două deschideri la
capătul superior, un sifon bucal şi unul cloacal. Tunica, de consistenţă gelati-
noasă sau cartilaginoasă, este secretată de epidermă, ce conţine celule speciale
migrate din mezoderm. La unele specii, în tunică se găsesc secreţii calcaroase.
Urocordatele sunt hermafrodite, cu fecundaţie încrucişată, ovipare, cu
fecundaţie externă, sau ovovivipare, la care fecundarea are loc în cloacă.
Indivizii, deşi hermafrodiţi, au şi reproducere asexuată, prin înmugurire
(blastogeneză), având şi o mare putere de regenerare. Reprezentanţi:
▪ apendiculare (clasa Appendiculariae): urocordate mici care trăiesc în
plancton, având caracteristic persistenţa cozii şi dezvoltarea exagerată a
tunicii, care ia formă de capsulă; fiecare individ formează o capsulă, prin
secreţia unei părţi speciale a epidermei, epiteliul oicoplastic. Modul de
mişcare, prin bătăile cozii, produce un curent de apă, care antrenează parti-
culele ce servesc ca hrană, precum şi oxigenul necesar respiraţiei.
Ex.: ♦Oikopleura dioica (întâlnită şi în Marea Neagră); ♦Appendicularia sicula;
▪ ascidii (burduful de mare) (clasa Ascidiacea): urocordate fixate, cu
corpul saciform, acoperit cu o tunică, prevăzut cu două sifoane - unul bucal
prin care intră apa cu oxigen şi alimente, şi unul cloacal, prin care ies apa
Biologie animală
cu resturi nedigerabile şi produsele genitale; larva, complet dezvoltată şi

prevăzută cu notocord, este liberă. Ascidiile sunt forme sedentare, fixate cu
un disc adeziv; obţin hrana prin filtrarea apei; pot fi solitare, coloniale sau
compuse, fiecare din formele solitare sau coloniale având propria lor tunică
(Clavelina). La coloniile compuse, mai mulţi indivizi sunt înveliţi de un ţest
gelatinos comun, iar sifonul cloacal se deschide într-o cameră comună.
Exemple: ♦Clavelina lepadiformis, ♦Botryllus schlösseri, ♦Ascidiella aspersa -
trăiesc şi în Marea Neagră;
▪ taliacee (clasa Thaliacea): urocordate plutitoare sau înotătoare cu
corpul transparent, cu cele două sifoane dispuse la cele două extremităţi ale
corpului; dezvoltarea exagerată a faringelui, face ca restul organelor să fie
concentrate la o extremitate a corpului. Exemple: ♦Pyrosoma atlanticum.
CAPITOLUL 14
Încrengătura CEPHALOCORDATA
Încrengătura Cephalocordata cuprinde cordate relativ mici, cu
corpul pisciform, fără un cap individulizat, notocordul dezvoltat, dispus în
toată lungimea corpului. Tubul nervos, dispus deasupra corzii dorsale,
dilatat în partea anterioară în formă de veziculă, prezintă organe senzoriale
în tot lungul său. Tubul digestiv este rectiliniu. Inima lipseşte, funcţia ei
fiind înlocuită prin contracţia unor vase. Sexele sunt separate, cu 26 de
perechi de gonade, dispuse metameric.
Corpul are formă de „suveică”, cu extremităţile ascuţite, cea
anterioară prelungindu-se cu un rostru. Pe linia medio-dorsală se găseşte o
cută, din care rezultă înotătoarea dorsală – anterior şi înotătoarea codală,
posterior, prelungită în partea ventrală cu înotătoarea ventrală. Corpul este
translucid, lăsând să se vadă musculatura, coarda dorsală, măduva spinării,
tubul digestiv şi organele genitale.
Cefalocordatele sunt reprezentate prin două genuri: Amphioxus
(sin.Branchistoma) şi Asymmetron.
Exemplu:
♦Amphioxus lanceolatum: animal mic, marin de 5-6 cm, translucid, pisciform, trăieşte pe
fundul nisipos sau pe pietrişul litoral, stând înfipt în nisip cu capul afară; se hrăneşte cu
alge şi animale planctonice, respiraţia este branchială, apa ajungând în faringe prin gură,
apoi trece prin fantele branchiale în cavitatea perifaringiană, de unde este expulzată la
exterior prin porul abdominal; sângele este incolor, lipsit de celule sangvine.
CAPITOLUL 15
Încrengătura VERTEBRATA
Încrengătura Vertebrata (Craniata) cuprinde cordate cu un plan
de organizare mult mai unitară a sistemelor şi organelor, comparativ cu
celelalte grupe de vieţuitoare.
15.1. Caracterizare generală a vertebratelor

Vertebratele sunt animale cu simetrie bilaterală, cu un schelet
cartilaginos sau osos, alcătuit din coloană vertebrală, craniu şi oasele
membrelor. Corpul este diferenţiat în trei regiuni:
- cap: adăposteşte encefalul şi poartă gura şi organele senzoriale;
- trunchi: conţine viscerele suspendate în celom şi se prelungeşte uneori cu
o coadă, adesea cu rol locomotor (un animal fără coadă se numeşte anur);
- membre: de regulă două perechi, folosesc la locomoţie şi pot fi: înotătoare (la
vertebratele acvatice), picioare pentadactile (le cele terestre), aripi (la păsări).
Scheletul poate fi extern (exoschelet), cu rol de protecţie (la peşti,
unii amfibieni, reptile şi unele mamifere) şi intern (endoschelet), cu rol de
susţinere şi protecţie (scheletul axial şi scheletul apendicular).
Scheletul axial este alcătuit din craniu, notocord, coloana vertebrală,
coastele şi sternul.
Craniul este articulat mobil sau imobil prin unul sau doi condili occi-
pitali la coloana vertebrală şi este format din neurocraniu şi viscerocraniu.
Notocordul este prezent la toţi embrionii de vertebrate şi la adulţii
de ciclostomi, peşti, amfibieni şi reptile primitive.
Coloana vertebrală este formată din vertebre organizate în jurul
notocordului. Coloana vertebrală este diferenţiată la peşti în regiunea
trunchiului şi regiunea cozii, iar la tetrapode în cinci regiuni: cervicală,
dorsală, lombară, sacrală şi codală.
Coastele sunt inferioare (pleacă de la notocord şi înconjoară
celomul) la tetrapode sau superioare (formate în septul orizontal şi cresc
spre notocord) la peşti. Sternul apare la tetrapode.
Scheletul apendicular este format din scheletul centurilor şi
scheletul distal.
Scheletul centurilor sau zonal leagă membrele de scheletul axial şi
este format din centura scapulară şi centura pelvină.
Scheletul distal formează scheletul înotătoarelor la peşti şi scheletul
membrului locomotor la tetrapode.
Biologie animală
Tegumentul este alcătuit din piele şi fanere. Pielea este formată din 3
straturi: epiderm, ţesut epitelial pluristratificat, derm, ţesut conjunctiv dens şi
hipoderm, ţesut conjunctiv lax, care leagă tegumentul de organele corpului.
Fanerele sunt organe de protecţie a pielii, reprezentate de: solzi,
pene, păr etc.
Sistemul nervos este complex, alcătuit din encefal, situat în cutia
craniană, şi măduva spinării, situată în coloana vertebrală, alcătuind
sistemul nervos central (SNC) şi ganglioni şi nervi, desemnând sistemul
nervos periferic (SNP). Din punct de vedere funcţional, sistemul nervos se
poate împărţi în sistem nervos somatic şi sistem nervos vegetativ.
Encefalul cuprinde cinci vezicule: telencefal, diencefal, mezencefal,
metencefal şi mielencefal, dispuse în linie, la anamniote sau curbat, la amniote.
Sistemul nervos central prezintă în mijlocul său un spaţiu (neurocel),
plin cu lichid cefalorahidian; neurocelul formează canalul ependimar, în
măduvă, şi patru ventriculi, în encefal. Sistemul nervos central este acoperit
de o foiţă numită meninge, alcătuită din trei membrane (duramater,
arahnoidă şi piamater).
Nervii, după origine, pot fi: cranieni (10 perechi la anamniote şi 12
perechi la amniote) şi rahidieni (nervi spinali).
Ganglionii pot fi senzitivi (cranieni şi spinali) sau motori, vegetativi
(laterovertebrali, previscerali şi intramurali).
Organele de simţ sunt variate:
- receptori cutanaţi, pentru simţul tactil, durere, temperatură, sub formă de
terminaţii nervoase libere sau încapsulate;
- organul liniei laterale (la peşti şi larvele de amfibieni), cu celule
senzoriale (neuromaste) pentru perceperea salinităţii, temperaturii şi a
vibraţiilor apei;
- muguri gustativi, localizaţi în cavitatea bucală dar şi pe tegument (la peşti);
- mucoasă olfactivă (în una sau două fose nazale) şi organul lui Jacobson
(situat pe plafonul cavităţii bucale);
- o pereche de ochi laterali, de tip invers, cu structură complexă şi anexe
(pleoape, glande lacrimale); la ciclostomi şi unele reptile primitive există
un ochi parietal, dorsal, de tip direct;
- organ statoacustic, reprezentat iniţial de urechea internă (cu labirint
membranos situat în labirintul osos), la formele mai evoluate ureche medie
(la amfibieni) şi externă (la crocodili, păsări, mamifere).
Muşchii corpului sunt scheletici şi nescheletici.
Muşchii scheletici sunt: muşchi troncali (ai trunchiului), apendiculari
(prin care se prind centurile şi membrele), brahiomerici (inseraţi pe faţa ante-
rioară a corpului, făcând legătura cu muşchii feţei), tegumentari şi muşchii
extrinseci ai globilor oculari. La rândul lor, muşchii troncali pot fi sub

formă de benzi laterale (la ciclostomi şi peşti) sau diferenţiaţi (Tesio, 1997 ).
Muşchii nescheletici sunt muşchii din pereţii organelor interne, muş-
chii intrinseci ai globului ocular şi muşchii erectori ai penelor şi firului de păr.
Aparatul digestiv este alcătuit din tub digestiv şi glande anexe.
Cavitatea bucală (în care se găsesc odontoizii, la agnate, sau dinţii, la gnato-
stomate, şi limba fixată pe osul hioid), se continuă cu faringele (ce prezintă
fante în legătură cu pungile branhiale, la formele primordial acvatice),
esofagul (care, la unele grupe- păsări, se dilată formând guşa pentru stocarea
şi înmuierea alimentelor), stomacul (simplu sau compartimentat, lipsind la
unele grupe) şi intestinul, care se termină în cloacă sau anus.
Glandele anexe sunt intraparietale sau extraparieltale (ficatul şi
pancreasul) şi secretă sucuri digestive.
Aparatul respirator este alcătuit din branhii (în legătură cu
faringele), la vertebratele primordial acvatice, iar la tetrapode din pulmoni,
formaţi din diverticuli ventrali ai faringelui.
Aparatul circulator este închis, format din inimă, vase sanguine şi
vase limfatice. Inima, bicamerală până la tetracamerală, situată ventral, este
adăpostită în pericard şi asigură o circulaţie simplă şi completă (la peştii cu
respiraţie branhială – sângele care trece o singură dată prin inimă este venos
şi nu se amestecă cu cel arterial), dublă incompletă (la peştii dipnoi,
amfibieni şi reptile – sângele trece de două ori prin inimă, sângele arterial se
amestecă mai mult sau mai puţin cu cel venos, în ventricul) sau dublă şi
completă (la păsări şi mamifere – sângele trece de două ori prin inimă dar nu
se mai amestecă în ventricule, acestea fiind separate).
Vasele de sânge sunt reprezentate de artere, care pleacă din
ventricul, capilare şi vene, care, în final, se varsă în atrii. Sistemul
circulator este normal atunci când este format din artere-capilare-vene, port
când este format din artere-capilare-vene-capilare-vene (port hepatic,
hipofizar, renal) şi admirabil când este format din artere-capilare-artere-
capilare-vene (sistemul admirabil renal la mamifere).
Sistemul endocrin este reprezentat de glande cu secreţie internă
(glande endocrine - hipofiza, epifiza, tiroide, paratiroidele, suprarenale,
timusul, pancreasul endocrin şi gonadele), ai căror produşi (hormonii)
participă la reglarea funcţiilor organismului.
Aparatul excretor este format din doi rinichi şi uretere, pe traiectul
cărora poate fi sau nu o vezică urinară. Ureterele se deschid în cloacă la
reptile, păsări şi monotreme sau în vezica urinară, la celelate vertebrate.
Aparatul genital este caracterizat prin existenţa sexelor separate şi
a dimorfismului sexual. Este alcătuit dintr-o pereche de gonade (testicule,
Biologie animală
la mascul şi ovare, la femelă), o pereche de gonoducte, glande anexe şi

organe de acuplare (la formele cu fecundaţie inernă).
Dezvoltarea embrionară are loc în apă, la anamniote (peşti,
amfibieni) sau pe uscat, în ou, la amniote (reptile, păsări, mamifere).
La amniote, embrionul este protejat de mediul înconjurător prin anexe
embrionare: amnios şi alantoidă. Femelele depun ouă în mediu (speciile
ovipare) sau reţin ouăle în organism (speciile vivipare). În acest caz,
embrionii se hrănesc din rezervoare proprii (la aplacentare) sau se hrănesc cu
substanţe secretate de mamă, cu care au formaţiuni de legătură (la placentare).
Clasificarea vertebratelor
Vertebratele se împart în două subîncrengături:
I. Subîncr. Agnatha : vertebrate primitive fără fălci; cu o singură clasă:
- Clasa Cyclostomata: cuprinde ciclostomii;
II. Subîncrengătura Gnathostomata (gnatostome) - vertebrate care au
gura cu fălci articulate mobil, craniul complet şi bine dezvoltat; după
structura membrelor, a regiunilor corpului şi a urechii, gnatostomele se
împart, la rândul lor, în două supraclase:
A. Supraclasa Pisces (peşti): vertebrate primordial acvatice, cu respiraţie
fundamental branhială, deplasarea realizată cu ajutorul înotătoarelor
perechi; cu patru clase:
- Clasa Acanthodi;
- Clasa Placodermi;
- Clasa Chondrichthyes;
- Clasa Osteichthyes
B. Supraclasa Tetrapoda: vertebrate adaptate la mediul terestru,
respiraţie prin plămâni, iar deplasarea se realizează cu ajutorul
membrelor perechi; cuprinde patru clase:
- Clasa Amphibia (amfibieni = broaşte şi tritoni): tetrapode,
poikiloterme, cu respiraţie pulmonară şi cutanată, ca adult, piele
umedă; dezvoltare în apă;
- Clasa Reptila (reptile = şerpi, şopârle, crocodili, broaşte ţestoase):
tetrapode poikiloterme, cu respiraţie pulmonară, piele uscată,
acoperită de solzi epidermici, dezvoltarea embrionară în ou, pe uscat;
- Clasa Aves (păsări): tetrapode homeoterme, cu corpul acoperit cu pene,
adaptate la deplasarea prin zbor şi mers biped;
- Clasa Mammalia (mamifere): tetrapode homeoterme, cu corpul
acoperit de păr; nasc pui vii, pe care îi hrănesc cu lapte.
15.2. Clasa CYCLOSTOMATA

Clasa Cyclostomata (kyklos=cerc, stoma=gură) reuneşte ciclostomii,
vertebrate agnate*, grupul cel mai primitiv dintre vertebratele actuale,
animale acvatice ce trăiesc în ape dulci, salmastre, marine, în regiuni
temperate. Tegumentul lor, lipsit de solzi, este bogat în celule mucoase.
Fălcile lipsesc, gura, rotundă, fiind susţinută de un cartilaj inelar; cavitatea
bucală are formă de pâlnie cu pereţii prevăzuţi cu dinţi cornoşi aşezaţi pe
piese cartilaginoase. Encefalul este slab dezvoltat şi are o structură simplă.
Chiasma optică lipseşte.
Pe laturile capului sunt aşezaţi ochii, iar la înălţimea ochilor, pe
partea dorsală a capului, se găseşte o singură fosă nazală, urmată de o pată
depigmentată a tegumentului, aşezată deasupra organului pineal. În urma
ochilor, se găsesc 6-15 perechi de fante branhiale.
Scheletul intern este cartilaginos şi, în parte, membranos.
Corpul este cilindric, vermiform sau serpentiform, comprimat
lateral în regiunea codală, fără înotătoare perechi, având doar înotătoare
neperechi: dorsală, prelungită cu codală şi anală. La limita dintre regiunea
trunchiului şi a cozii, pe partea ventrală, se găseşte orificiul anal, urmat de o
papilă pe care se deschide orificiul urogenital. Dimensiunile ciclostomilor
variază între 8 cm şi 1 m lungime.
Exemple:
♦Eudontomyzon danfordi (cicarul sau hadina): specie de apă dulce, prezentă în fauna
României în râurile repezi de munte; atacă nevertebrate şi peşti, fixându-se cu discul
bucal, ca o ventuză, sugându-le sângele;
♦Petromyzon marinus: atinge lungimea de 1 m şi greutatea de 3 kg; se reproduce în
cursul inferior al râurilor, unde ajunge transportat de către somonii şi heringii
migratori;
♦Lampetra fluviatilis: de 50 cm lungime, specie marină migratoare, prezentă în Marea
Mediterană, pătrunde, în timpul reproducerii în apele dulci;
♦Myxine glutinosa: specie din Atlanticul de Nord, foarte dăunătoare, pătrunde în
corpul peştelui, prin fantele operculare, învăluie branhiile în mucus, producând
asfixierea peştilor, apoi îi devorează toate organele, lăsând doar scheletul şi pielea
(consumă 4-7 kg de peşte în 24 h).
*
Subîncrengătura Agnatha (gr.a=fără, gnathos=falcă) cuprinde vertebrate primitive
lipsite de fălci. De asemenea, dinţii şi înotătoarele perechi lipsesc, iar sacii nazali sunt
contopiţi, având o singură nară (monorinie). Craniul lor nu este complet, lipsind regiunea
occipitală, de unde şi denumirea de hemicraniate. Coarda dorsală (notocordul) este
persistentă şi la adult, iar branhiile sunt de origine endodermică (endobranhiate).
Biologie animală
15.3. Supraclasa PISCES

15.3.1. Caracteristici generale
Supraclasa Pisces cuprinde peştii, vertebrate gnathostome,
primordial acvatice, poikiloterme, cu respiraţie fundamental branhială,
deplasându-se cu ajutorul înotătoarelor perechi şi neperechi. Au corpul
acoperit cu solzi dermici, de diferite tipuri, iar scheletul este cartilaginos
sau osos. Inima este bicamerală (cu un atriu şi un ventricul), iar excreţia se
face prin mezonefros. Sunt organisme ovipare, în general reproducerea are
loc în apă, iar dezvoltarea embrionară se realizează fără anexe embrionare.
Morfobiologie . Corpul peştilor este adaptat la viaţa acvatică, având
o formă hidrodinamică, iar membrele transformate în înotătoare.
Tegumentul este alcătuit din epiderm, ce prezintă celule mucoase, şi
derm, în care există celule pigmentare (melanocite). Dermul este ţesutul
care produce solzii (fanerele peştilor), care pot fi:
- placoizi (la rechin, vulpe de mare): structuri asemănătoare dinţilor (având
smalţ, dentină şi pulpă);
- cicloizi şi ctenoizi (la crap, biban): formaţi dintr-o lamă osoasă subţire şi
flexibilă cu creştere continuă.
Musculatura striată este dispusă în benzi longitudinale. La unele
specii, muşchii sunt transformaţi în organe electrice, “plăci electrice”
(Torpedo marmorata, Electronoporus electricus).
Scheletul este cartilaginos (Cls. Chondrichthyes) sau osos (Clasa
Osteichthyes). Scheletul capului este alcătuit dintr-un număr foarte mare de
oase, constituind scheletul feţei (fălcile şi oasele palatine) şi scheletul
visceral (arcurile branhiale). Scheletul trunchiului este alcătuit din coloană
vertebrală (cu 50-60 vertebre, anghila având 200), formată din vertebre
biconcave (amficelice) şi vertebre costale. Scheletul înotătoarelor este
format din raze scheletice (cartila-ginoase sau osoase) numite radii.
Înotătoarele sunt: înotătoare neperechi (dorsala, anala, caudala) şi
înotătoare perechi (pectorale - anterioare şi pelviene - posterioare).
Înotătoarea caudală formează doi lobi egali (homocercă), inegali
(heterocercă) sau sudaţi (dificercă). Înotătoarele perechi au rol ortostatic, în
timp ce înotătoarea caudală asigură înotul rapid.
Sistemul nervos este reprezentat de: - sistem nervos central, alcătuit
din encefal - o masă nervoasă mică, nedivizată în emisfere cerebrale, care
nu ocupă toată cutia craniană (sunt bine dezvoltaţi lobii olfactivi şi
tuberculii bigemeni), măduva spinării, şi - sistem nervos periferic (nervi-
cranieni, rahidieni şi ganglioni nervoşi).
Organele de simţ sunt reprezentate de:
- linia laterală: organ tactil care percepe direcţia, presiunea, salinitatea şi

vibraţiile apei;
- ochii: lipsiţi de pleoape, corneea aplatizată, iar cristalinul sferic;
- urechea internă, cu rol în echilibru;
- fosete olfactive, care comunică cu exteriorul prin narine; nu au rol în
respiraţie, necomunicând cu faringele;
- muguri gustativi, localizaţi în mucoasa bucală şi pe buze.
Aparatul digestiv este adaptat la natura hranei (peşti carnivori,
omnivori, planctonofagi) şi este alcătuit din:
▪ tub digestiv, diferenţiat, alcătuit din: gură, faringe, esofag, stomac, intestin
care se deschide prin porul anal, iar la unii peşti în cloacă;
▪ glandele anexe: ficat şi pancreas.
Vezica înotătoare (vezica cu aer) este un organ hidrostatic situat
dorsal faţă de aparatul digestiv şi conţine un amestec gazos: oxigen, azot şi
bioxid de carbon; lipseşte la peştii cartilaginoşi. La unii peşti, vezica este în
legătură cu esofagul (peşti fizostomi).
Aparatul respirator la peşti este reprezentat de branhii (4 perechi).
Branhiile sunt formaţiuni lamelare, puternic vascularizate, rezultate prin
perforarea peretelui branhial. Sunt acoperite de opercule (la peştii osoşi)
sau nu (la peştii cartilaginoşi).
Aparatul circulator este închis, fiind alcătuit din:
- inimă bicamerală: un atriu şi un ventricul inundate de sânge venos;
- un sistem arterial şi un sistem nervos reunite prin reţele capilare.
Sângele conţine hemoglobină fixată de hematii eliptice şi nucleate.
Circulaţia este simplă, sângele trecând, într-un circuit, o singură
dată prin inimă: din ventricul, sângele pleacă prin aorta ventrală spre
branhii, ramificându-se în patru artere branhiale. După oxigenare, sângele
este trimis prin aorta dorsală la organe, revenind la inimă printr-o reţea
venoasă complexă ce comportă un sistem port hepatic (intestin-ficat) şi un
sistem port renal (muşchi-rinichi).
Aparatul excretor este reprezentat de doi rinichi şi două uretere
(canalele lui Wolff), care se deschid la exterior în apropierea anusului şi a
orificiului genital, în papila ano-genito-urinară.
Aparatul reproducător. La peşti, sexele sunt separate. Gonadele
sunt reprezentate de două ovare (cu icre), la femelă şi două testicule (cu
lapţi), la mascul. Acestea comunică cu exteriorul prin oviducte (canalele
Müller), respectiv spermiducte (canale deferente).
Fecundaţia este externă, oviparitatea fiind larg răspândită; numărul
de ouă (icre) este foarte crescut. Rechinii şi alte câteva specii sunt
ovovivipari şi vivipari şi au fecundaţie internă.
Biologie animală
15.3.2. Clasificarea peştilor

Speciile actuale de peşti sunt cuprinse în două clase:
▬ Clasa Chondrichthyes - peşti cartilaginoşi;
▬ Clasa Osteichthyes - peşti osoşi.
Clasa Chondrichthyes cuprinde aproximativ 800 specii de peşti cu

scheletul cartilaginos, uneori calcificat, care trăiesc în ape marine, mai rar
în ape dulci. Au solzi placoizi, ce formează un exoschelet bine dezvoltat,
înotătoare prevăzute cu raze cartilaginoase sau elastice, iar înotătoarea
caudală, de obicei heterocercă.
Corpul poate fi fusiform, caracteristic rechinilor, care duc o viaţă
pelagică, sau turtită dorso-ventral, la speciile adaptate la viaţa bentonică.
Capul este prelungit, de obicei, cu un rostrum, sub care, pe partea ventrală,
se află gura, aşezată transversal. Înaintea gurii, tot pe faţa ventrală, se află
nările, care pot comunica cu cavitatea bucală prin două şanţuri. Pe laturile
capului sau pe faţa dorsală a lui, se găsesc cei doi ochi, care, la unele specii,
sunt prevăzuţi cu membrană nictitantă. Pe laturile capului (la rechini) sau
pe partea ventrală (la batoidee) se deschid 5-7 perechi de fante branhiale (se
deschid direct la exterior; nu au opercule).
Înotătoarea caudală este asimetrică (heterocercă), lobul superior, în
care intră şi coloana vertebrală, fiind mai mare. Intestinul este prevăzut cu
valvulă spirală şi se termină într-o cloacă.
Peştii cartilaginoşi sunt specii vivipare, cu fecundaţie internă, iar
masculii au organe de acuplare (mixopterigii). Cele mai multe specii sunt
marine, forme predominant carnivore. Au dimensiuni mari, cuprinse între
50 cm (Scyliorhinus, Mustelus) şi 16-18 m (Cetorhinus maximus - rechinul
uriaş). Unele batoidee pot atinge lăţimi foarte mari (Ceratipterus
vampyrus – lăţime până la 6 m). Speciile pelagice au corpul fusiform, fiind
bune înotătoare, spre deosebire de speciile bentonice care au corpul turtit
dorso-ventral.
Reprezentanţi:
▪ ord. Squaliformes (rechinii) include peşti răpitori, foarte buni înotători,
cu corp de regulă fusiform, cu dinţi ascuţiţi şi numeroşi.
Exemple:
♦Rhincodon typus (rechinul gigant): atinge 20 m lungime şi cântăreşte cca. 3000 kg; se
întâlneşte în regiunile nordice ale Oceanului Atlantic;
♦Carcharodon carcharias (rechinul alb), cel mai vorace rechin, se întâlneşte în ape
tropicale; ♦Carcharinus glaucus (rechinul albastru), poate atinge 6-8 m lungime;
♦Squalus acanthias (câinele de mare): depăşeşte rareori 1 m, se hrăneşte cu crustacee,
peşti; se întâlneşte şi în Marea Neagră, în lungul întregului litoral;
♦Sphyrna zygaena (rechinul ciocan), atinge 3,5 m lungime şi 150 kg; este ovovivipar,
se hrăneşte mai ales cu peşti; se întâlneşte în mările tropicale;
♦Cetorhinus maximus (rechinul uriaş): unul din cei mai mari rechini, atingând peste 15
m lungime şi 4000 kg greutate; este inofensiv, hrănindu-se cu animale planctonice;
▪ ord. Rajiformes: include peşti bentonici, cu corpul comprimat dorso-
ventral, greoi, fără solzi, la unele specii cu ţepi (solzi placoizi modificaţi);
coada este subţire, lungă, în formă de bici; trăiesc pe jumătate îngropaţi în
nisipul de fundul apelor.
Exemple:
♦Raja clavata (vulpea de mare): specie ovipară, poate atinge 1,5 m lungime şi 1 m lăţime,
întâlnită şi în Marea Neagră; este pescuită pentru carne, ficat, piele;
♦Dasyatis (Trygon) pastinaca (pisica de mare): ajunge până la 2 m lungime şi 14 kg
greutate; are corp golaş, turtit şi lăţit, cu înotătoarele pectorale unite în tot lungul lor
cu trunchiul şi cu capul şi se unesc una cu alta înaintea rostrului; înotătoarea codală
lipseşte, coada fiind lungă şi subţire, sub formă de bici; pe coadă are 1-2 spini în
legătură cu o glandă veninoasă (înţepătura este mortală); este întâlnită şi în Marea
Neagră, stând mai mult lângă ţărm, pe fundurile nisipoase; nu are carnea comestibilă,
dar din ficat se extrage un ulei bogat în vitamina D;
♦Pristis pristis (peştele fierăstrău): poate atinge 9 m lungime, din care rostrumul are
circa 2 m; rostrumul este folosit la scormonire în nămol, doar în cazuri excepţionale la
atac; se hrăneşte cu peşti, crustacee, cefalopode; trăieşte în mările calde;
♦Manta birostris (mantia uriaşă), cântăreşte până la 2000 kg;
♦Torpedo marmorata (torpila electrică marmorată): are corp discoidal, înconjurat de
înotătoare pectorale rotunjite, coadă groasă, lăţită la bază, piele golaşă; pe partea
anterioară a corpului, în regiunea capului, posedă organe electrice, cu ajutorul cărora
paralizează prada (curentul produs de aceste organe poate atinge 50 – 70 V).
Clasa Osteichthyes cuprinde peştii osoşi (peste 22.000 specii)

marini şi de apă dulce. Au scheletul parţial sau total osificat, câteva specii
păstrând cartilagii în scheletul lor. Branhiile, în formă de pieptene, aşezate
într-o cameră de fiecare latură a capului, sunt acoperite cu câte un opercul
osos. Corpul este acoperit cu solzi osoşi, lamelari: cosmoizi, ganoizi sau
elasmoizi (cicloizi, ctenoizi).
La majoritatea acestor peşti există o vezică gazoasă (cu rol principal
de organ hidrostatic) sau plămâni derivaţi din pungi faringiene (organe
respiratorii accesorii ce permit speciilor respective să trăiască în ape puţin
oxigenate). Vezica înotătoare este situată dorsal faţă de tubul digestiv şi, la
unele specii, comunică cu acesta printr-un canal subţire (peştii fizostomi),
la altele fiind complet separată de tubul digestiv sau lipseşte în mod
secundar (peşti fizoclişti).
Biologie animală
Fecundaţia este externă, masculii fiind, în general lipsiţi de organe

de acuplare, iar icrele sunt mici şi bogate în vitelus.
Peştii osoşi sunt împărţiţi în trei subclase:
1. Subclasa Crossopterygii include patru ordine dispărute şi un singur
ordin cu reprezentanţi actuali (Coelacanthiformes), cu o singură specie;
♦Latimeria chalumnae: trăieşte în Oceanul Indian, la adâncimi de 150-800 m,
fiind un peşte lucifug, cu ochii fosforescenţi; a conservat un rest de plămân,
cu structură adipoasă.
2. Subclasa Dipnoi încadrează peşti cu respiraţie dublă, branhială şi
pulmonară, “plămânii” fiind vezicule puternic vascularizate care se deschid
pe faţa ventrală a esofagului; include două ordine cu reprezentanţi actuali,
conţinând 3 genuri (Lepidosiren, Neoceratodus, Protopterus), răspândiţi în
apele calde ale Africii, Americii de Sud, Australiei.
Exemple:
♦Neoceratodus forsteri (baramunda sau djeleh): are un singur pulmon, cu o poziţie
dorsală; trăieşte restrâns în două râuri în estul Australiei; poate atinge 1,75 m lungime,
are corpul comprimat lateral şi cu aceeaşi înălţime în tot lungul său; în condiţii de secetă,
se adăposteşte în gropile de pe fundul bălţilor, de unde iese din când în când (cam la 40-
50 minute) la suprafaţă, inspirând aer în plămâni; respiraţia aeriană îl salvează pe
perioada secetei, dar cea branhială este esenţială;
♦Protopterus annectens (cambona): peşte cu o talie de 1-2 m, corp cilindric şi alungit;
trăieşte în bălţi ce seacă complet în timpul secetei, situaţie în care se îngroapă în mâl,
unde se înconjoară cu o teacă (cocon) de nămol, respirând, printr-o gaură făcută în
această teacă, aerul atmosferic; peştele cade într-un somn de secetă, care poate dura
aproximativ 6 luni; odată cu revenirea sezonului ploios el se trezeşte la viaţa activă şi se
hrăneşte intens cu broaşte, crustacee, rar cu peşti;
♦Lepidosiren paradoxa (lolah): cu o lungime de 1 - 1,25 m, trăieşte în mlaştinile din
America de Sud; este o specie rară, pe cale de dispariţie.
3. Subclasa Actinopterygii : cuprinde majoritatea peştilor actuali (95%),
cu scheletul parţial sau total osificat, corp acoperit de solzi ctenoizi şi lelasmoizi)
cicloizi; majoritatea au vezică înotătoare; prezintă înotătoare perechi, cu
lobii susţinuţi de raze osoase; fecundaţie externă, icrele fiind bogate în
vitelus nutritiv. Actinopterigienii se împart în 3 supraordine: Chondrostei,
Holostei (putine specii actuale), Teleostei, dintre care vor fi detaliate cele
mai reprezentative.
Supraord. Chondrostei: peşti cu slabă osificare a scheletului,
acesta fiind cartilaginos, cu osificări dermice la nivelul capului; singurii
reprezentanţi actuali sunt acipenseridele.
► ord. Acipenseriformes: cuprinde sturionii, peşti care trăiesc în marile
fluvii şi în mările din zone temperate; au schelet incomplet osificat, având un
rest de coadă dorsală, iar vertebrele sunt slab conturate; speciile marine
migrează în perioada de reproducere în apele dulci pentru a depune icrele; de
la sturioni se obţin icrele negre (caviarul), foarte apreciate.
Exemple:
♦Acipenser ruthenus (cega): specie dulcicolă, întâlnită în râurile mari şi fluvii (Tisa,
Mureş, Dunăre); are corpul aproape cilindric, comprimat lateral doar în regiunea
posterioară, înotătoarea codală heterocercă; suprafaţa corpului este acoperită cu cinci
şiruri de scuturi osoase; capul se continuă anterior cu un rostrum îngust, subţiat la vârf
şi uşor curbat în sus; gura, situată ventral, este precedată de 4 mustăţi lungi;
♦Acipenser nudiventris (viza): peşte dulcicol, endemic în provincia aralo-ponto-
caspică; se întâlneşte şi în Marea Neagră, Dunăre; atinge 50 kg;
♦Acipenser stellatus (păstruga): specie marină, întâlnită în Marea Neagră, Marea Azov,
nordul Mării Caspice; se hrăneşte cu larve de insecte, moluşte, crustacei; poate atinge 8-
9 kg; are rostrul lung, turtit dorso-ventral cu aspect de spatulă, gura situată ventral, pre-
cedată de 4 mustăţi scurte, care nu ajung la gură; este valoros pentru carnea şi icrele sale;
♦Acipenser güldenstaedti (nisetrul): în Marea Neagră, Marea Caspică, migrând în
perioada de reproducere în fluviile aferente; s-au pescuit exemplare de 100 kg; carnea
şi icrele nisetrului sunt de o calitate superioară şi foarte apreciate;
♦Acipenser sturio (şipul): specie rară în apele noastre, abundentă în Oceanul Atlantic;
♦Huso huso (morun): este cel mai mare dintre sturionii noştri, depăşind uneori 5 m
lungime şi 1000 kg greutate; trăieşte şi în Marea Neagră, migrând în Dunăre pentru
reproducţie; este un peşte migrator, trăind solitar, numai în timpul iernatului se adună
în grupuri; maturitatea sexuală este atinsă la masculi la 12-14 ani, iar la femelă la 16-
18 ani; este cel mai valoros dintre peştii pescuiţi la noi în ţară, atât pentru carne, cât şi
pentru icre (cele mai preţuite dintre icrele tuturor sturionilor).
Supraordinul Teleostei cuprinde peşti cu scheletul complet osificat,
coloană vertebrală cu vertebre osificate, corpul acoperit cu solzi cicloizi,
subţiri şi imbricaţi; sunt peşti ovipari, cu fecundaţie externă; cuprinde
marea majoritate a speciilor actuale de peşti (96%), grupate în 50 de ordine,
435 familii şi 21.800 specii. Reprezentanţi:
► ord. Clupeiformes: peşti cu corpul comprimat, acoperit de solzi
cicloizi, înotătoarea codală homocercă, vezică aeriană prezentă, care
comunică întotdeauna cu esofagul; specii din apele mărilor şi oceanelor, dar
şi specii din ape dulci.
Exemple: ♦Clupea harengus (heringul, scrumbia de mare): peşte marin şi
oceanic, de culoare albăstruie, de cca. 25 cm lungime; peşte pelagic, care trăieşte în
cârduri mari, cu o talie de circa 20 cm lungime; în perioada reproducerii, bancurile
mari de heringi îşi depun icrele pe pietrele şi vegetaţia acvatică din apele de litoral; are
importanţă economică foarte mare;
♦Sardina pilchardus (sardina): specie marină, cu talia între 10 şi 20 cm, rară în Marea
Neagră, abundentă în Oceanul Atlantic (coastele europene);
Biologie animală
♦Alosa pontica (scrumbia de Dunăre): peşte de talie mare, 30-50 cm lungime şi 1 kg

greutate; întâlnit în Marea Neagră, migrând pentru reproducere în Dunăre; după
reproducere se întoarce în mare; coloraţia spatelui verde-albăstrui închis;
♦Engraulis encrasicholus ponticus (hamsia): peşte de cârd, planctonic, de talie mică,
prezent şi în Marea Neagră;
♦Salmo salar (somonul de Atlantic): peşte migrator, amfibiotic, poate atinge 1m
lungime şi 30 kg greutate; atinge maturitatea sexuală la 3-4 ani, pentru depunerea icrelor
migrează în partea superioară a râurilor care se varsă în Oceanul Atlantic, Marea
Nordului şi Marea Baltică; în timpul călătoriei, îşi schimbă complet înfăţişarea,
îmbrăcând “haina nupţială”; după reproducere, o parte din adulţi pier, iar cealaltă parte
se întoarce în mare;
♦Salmo trutta (păstrăvul de munte): trăieşte în pâraie de munte cu apă limpede, repede,
rece şi bine oxigenată, ascuns pe sub pietre sau pe lângă malurile umbrite; nu poate trăi
în ape mai calde de 15ºC. Foarte vioi, foarte rapace, se hrăneşte cu insecte, viermi,
crustacee dar şi cu peşti mici, icre şi chiar cu proprii pui. Pentru reproducere, urcă spre
izvorul pâraielor toamna, înfruntând cascade, bolovani, etc. Icrele le depune când apa
se răceşte, din octombrie până în decembrie. Are corpul fuziform, gros, gură largă cu
dinţi puternici şi încovoiaţi; are două înotătoare dorsale, ce-a de-a doua adipoasă şi
portocalie la tineret; coloraţia variază după vârstă, sex, natura şi temperatura apei, etc.
La adulţi, spatelele cafeniu-verzui, cu pete rotunjite negre sau roşii.
♦Salmo irideus (păstrăvul curcubeu sau american): pe mijlocul corpului prezintă o
dungă irizantă, multicoloră, originar din America de Nord, de unde a fost adus în
Europa, în anul 1882; este mai puţin pretenţios în ceea ce priveşte temperatura şi
conţinutul în oxigen al apei, putând fi crescut şi în heleştee alături de crap;
♦Oncorhynchus mykiss (păstrăvul de lac);
♦Hucho hucho (lostriţa): cel mai mare salmonid, ajunge până la 1,7 m lungime şi 10 - 20
kg, excepţional 60 kg, poate trăi până la 20 de ani; corpul aproape cilindric, capul lung,
turtit dorso-ventral, asemănător cu cel de ştiucă, gura mare, cu dinţi puternici, codala
bine excavată. Spatele cafeniu-verzui, laturile argintii, iar abdomenul, alb-argintiu sau
alb-cenuşiu. Trăieşte în râurile de munte, mai mari şi mai adânci, printre bolovanii de pe
fund. Este un peşte foarte lacom, hrănindu-se cât e tânăr cu larve de insecte, insecte şi
peştişori, iar ca adult în special cu peşti (mreană, păstrăvi, lipan) şi chiar păsări şi
chiţcani. Vânează în special noaptea. Pe cale de dispariţie, este protejat prin lege;
♦Thymallus thymallus (lipan): întâlnit în apele de munte din centrul Europei;
♦Coregonus lavaretus (coregonul): atinge 60 cm lungime şi 0,5 kg; trăieşte în ape
curgătoare reci din emisfera nordică;
♦Essox lucius (ştiuca): măsoară obişnuit 40-100 cm şi cântăreşte 2-15 kg; are corpul
cilindric puţin comprimat lateral, capul turtit dorso-ventral şi prelungit într-un bot
asemănător unui cioc de raţă, gură cu dinţi puternici; înotătoarele dorsală şi anală se
inseră mult posterior; coloraţia, obişnuit verzuie, variază mult după felul apei, natura
fundului apei, vârstă şi anotimp; preferă apele curate şi trăieşte, de obicei solitar, în
toate apele dulci stătătoare din ţară şi chiar în râuri (care formează bălţi); este cel mai
lacom răpitor de apă dulce (“rechinul apelor dulci”), consumând peşti, păsări şi
mamifere acvatice, broaşte, insecte, vânând mai mult dimineaţa şi seara.
► ord. Cypriniformes: cuprinde specii predominant de apă dulce, cu

corpul acoperit de solzi cicloizi sau, mai rar, nud; în mod obişnuit au o singură
înotătoare dorsală; include numeroase specii.
Exemple:
♦Cyprinus carpio (crapul): are corp comprimat lateral şi acoperit cu solzi mari,
cicloizi, gura subterminală, puţin oblică, protractilă, cu buzele groase, cu 4 mustăţi
(două mai scurte şi două mai lungi); coloraţia destul de variată, în funcţie de mediu;
trăieşte în toate apele dulci de la şes şi deal, în special în Dunăre şi bălţile ei, dar şi în
ape salmastre (în lagune şi în faţa gurilor Dunării). Se hrăneşte cu plante acvatice
(tulpini tinere de papură), animale mici (crustacee, larve de insecte), cu ouă de broască
şi chiar cu icrele altor peşti.
Crapul este unul din "peştii albi" cei mai preţuiţi. Între rasele care se cresc la noi
se disting două categorii:
a) crapi cu spinarea dreaptă, rasa Lausitz (Cyprinus carpio var. typica), care
preferă ape mai reci;
b) crapi cu spinarea gheboasă, rasa Galiţa = crap oglindă (Cyprinus carpio var.
rex-cyprinorum) numai cu 3 rânduri de solzi pe corp, crescut mai mult în nordul ţării;
rasa bohemiană - crap golaş (Cyprinus carpio var. nudus), cu corp complet lipsit de
solzi, doar cu câţiva sozi izolaţi pe ceafă; rasa Eishchgrund Cyprinus carpio var. rex-
cyprinorum x Cyprinus carpio var. nudus), răspândit în crescătoriile din Banat.
Crapul este pretabil la creşterea dirijată (ciprinicultură); chinezii îl cresc de peste
4000 de ani; poate atinge 1 m lungime şi 30 kg greutate.
♦Carassius carassius (carasul/caracuda): forma corpului este asemănătoare cu a
crapului, însă este mai mult comprimat lateral, mai înalt, gura terminală, cu buze
subţiri şi fără mustăţi; trăieşte în bălţile cu vegetaţie, fiind foarte rezistent la deficit de
oxigen; rar atinge 50 cm lungime, obişnuit 15-35 cm şi 5-3 kg; coloraţia în general
aurie-ruginie cu nuanţe verzui până la nuanţe întunecate; peritoneul deschis la culoare.
♦Rutilus rutilus (babuşca): peşte zvelt, endemic în apele dulci din bazinul Dunării, cu
valoare economică importantă;
♦Tinca tinca (linul): populeză bălţile cu fund mâlos şi râurile încete;
♦Scardinius eritrophtalmus (roşioara): trăieşte în ape dulci stătătoare, mai ales de şes,
cu vegetaţie abundentă; are înotătoare brodate cu roşu; are 20-30 cm lungime şi 1,2-1,6
kg greutate, corpul gros, cu solzi foarte mici, acoperiţi de un strat gros de mucus, gura
mică, îndreptată în sus, cu buze groase şi cu două mustăţi mici la colţuri. Coloraţia în
general, verzui-cenuşie.
♦Leuciscus cephalus (cleanul): trăieşte în ape limpezi cu fund nisipos sau pietros,
formând cârduri mici;
♦Chondrostoma nasus (scobarul): este peşte bentonic de 25-40 cm, cu maxilă cu bot
proeminent, gura transversală, cu buze tari, cornoase; preferă râurile cu apă limpede,
cu fund argilos şi pietros. Se hrăneşte cu vegetale, viermi, dar consumă şi icrele sale
sau ale altor peşti;
♦Abramis brama (plătica): are spate înalt şi culoare verzuie a solzilor; trăieşte în Delta
Dunării şi pe cursul inferior al râurilor;
Biologie animală
♦Barbus barbus (mreana): are gura inferioară, cu buze groase, prevăzute cu patru
mustăţi; atinge 80 cm lungime şi 4 - 5 kg greutate; preferă fundul pietros al apelor
clare; are icrele toxice;
♦Aspius aspius (avatul): este unul din puţinii ciprinizi răpitori ai apelor de şes; are
corpul alungit, comprimat puternic lateral, gura foarte largă; are carnea gustoasă;
♦Silurus glanis (somnul): are corpul gros, fără solzi, cu capul lăţit, turtit dorso-ventral, gura
largă prevăzută cu 3 perechi de mustăţi lungi; carnea albă, grasă, gust deosebit; are
obişnuit 50-100 cm lungime şi 1,600-6,300 kg greutate, dar poate atinge 5 m lungime şi
500 kg greutate; corpul aproape rotund în zona trunchiului şi turtit lateral posterior, luând
aspectul de ic (pană); coloritul dorsal este negricios, cu reflexe verzui, lateral măsliniu cu
pete marmorate, ventral alb; Peşte de apă curgătoare, mai rar în cele stătătoare, întâlnindu-
se în bălţi numai în timpul reproducerii. Se hrăneşte în primii ani cu larve de diptere,
efemeride; după un an, cu puiet de peşte, broaşte, viermi, crustacee mici, iar mai târziu cu
peşte (ţipari, caraşi, obleţi, ţigănuşi); atacă chiar păsări de baltă, câini în timpul înotului;
♦Misgurnus fossilis (ţiparul): are corpul cilindric, gura mică, inferioară, cu 10 mustăţi,
sub ochi şi ascuns sub piele, un ţep mic; solzii sunt foarte mici şi acoperiţi de un
mucus lunecos. Trăieşte în ape stătătoare sau cu un curent încet, cu fund nămolos, mai
mult îngropat. Este rezistent la lipsa de oxigen, pentru completarea nevoii de oxigen,
ridicându-se la suprafaţa apei şi înghite aer. Se hrăneşte cu viermi, larve de insecte,
moluşte mici. Este răspândit la noi în toate bălţile, heleşteele, canalele şi în cursul mai
liniştit al râurilor, din deltă până în zona submontană, mai rar în limanurile deschise
ale Mării Negre;
► ord. Anguilliformes: cuprinde peşti marini bentonici, cu corp cilindric,
serpentiform şi foarte alungit; în dezvoltarea lor apare şi stadiul de larvă.
Exemple:
♦Anguilla anguilla (anghila): peşte migrator, cu o lungimea corpului la mascul de până la
50 cm, iar la femelă 1 m, şi greutate sub 2 kg; trăieşte până la maturitatea sexuală în
râurile mari care se varsă în Marea Mediterană, Marea Baltică şi Atlanticul de Nord.
Maturitatea sexuală este atinsă după 10-18 ani, când ajunge la 1,5 m lungime şi 4 kg
greutate. Pentru reproducere anghila europeană face migraţii de 6.000 de km, până în
Marea Sargaselor, în apropiere de Bermude. Ponta este realizată la câteva sute de metri
adâncime. După reproducere, adulţii mor, iar larvele (leptocefali) duc o viaţă pelagică,
fiind purtaţi de curentul Golfului timp de 2-3 ani spre coastele Europei. Ajungând în
apele litorale, salmastre, larvele se metamorfozează, devenind mici anghile, numite civele.
În Marea Neagră, leptocefalii ajung foarte rar.
► ord. Beloniformes: peşti cu corp alungit, aproape cilindric, acoperit
cu solzi cicloizi; înotătoarea dorsală se inseră posterior, la acelaşi nivel cu
anala; oasele acestor peşti au nuanţă verzuie din cauza pigmentului,
biliverdină, pe care îl conţin.
Exemple:
♦Belone bellone (zărganul): specie marină pelagică, de cârd, întâlnită în Marea Neagră
şi Marea Mediterană; are carnea foarte gustoasă.
► ord. Syngnathiformes: peşti de talie mică, cu corp alungit, foarte

subţire şi necomprimat, acoperit cu scuturi osoase.
Exemple:
♦Hippocamus guttulatus (căluţul de mare): capul constituie un unghi drept cu corpul,
fenomen unic în clasa peştilor; înotătoarea codală lipseşte, coada servind la prindere de
plantelor acvatice; înoată în poziţie verticală; masculii prezintă o pungă incubatoare în
perioada de reproducere;
♦Syngnathus typhle (acul de mare): atinge 50 cm lungime, înotătoarea caudală are
formă de evantai; masculul este prevăzut cu un organ incubator în care femela îşi
depune icrele şi eclozează larvele.
► ord. Gadiformes cuprinde peşti la care înotătoarele nu au ţepi,
dorsala este despărţită în două sau în trei părţi, vezica aeriană este închisă.
Exemple:
♦Gadus morrhua: specie răpitoare, ce se hrăneşte cu heringi, scrumbii şi crustacee; din
ficatul său se extrage “untura de peşte” bogată în vitamina D; din limbă şi vezica aeriană
se extrage “cleiul de peşte”; celelalte resturi ale corpului, măcinate, se folosesc ca furaje
şi îngrăşăminte; este răspândit în Oceanul Atlantic, Marea Nordului, Marea Baltică;
♦Lota lota (mihalţul): specie de apă dulce, seamănă cu somnul, dar are a doua
înotătoare dorsală foarte lungă; peşte nocturn;
♦Odontogadus merlangus (bacaliarul): specie marină bentonică, întâlnită şi în Marea
Neagră, folosită la prepararea făinii de peşte; icrele sunt pelagice.
► ord. Perciformes cuprinde peşti cu corpul acoperit de solzi ctenoizi,
rar cicloizi, cu două înotătoare dorsale, prima formată din raze ţepoase, iar
a doua din raze moi (articulate); este foarte bogat în specii.
Exemple:
♦Perca fluviatilis (bibanul): are corpul alungit, mai mult sau mai puţin fusiform, cu
solzi mici, zimţaţi, operculul terminat cu un ghimpe, uneori dublu; dorsala, cu o pată
neagră, ovală în partea posterioară, lângă bază. Gura cu dinţi pe mai multe rânduri, pe
fălci şi pe cerul gurii. Spatele verde-întunecat, laturile verzui-arămii şi cu mai multe
dungi transversale (5-9) negre-verzui, abdomenul alburiu. Trăieşte în ape salmastre şi
dulci, preferând apa limpede, lin curgătoare şi nu prea adâncă. Peşte răpitor, cu carnea
albă, de bună calitate;
♦Stizostedion lucioperca (şalăul): are corpul alungit, comprimat lateral, atinge 1,3 m
lungime şi 12 kg greutate; este un răpitor foarte lacom, rapacitatea sa fiind asemănă-
toare cu a ştiucii; trăieşte în ape bine oxigenate; carnea albă, este de calitate superioară;
♦Trachurus mediterraneus (stavridul): măsoară obişnuit 13-15 cm; este cel mai nume-
ros dintre peştii pelagici, fiind un peşte de cârd, migrator, prezent şi în Marea Neagră;
♦Scomber scombrus (scrumbia albastră): are talia între 17 şi 30 cm şi greutatea de 100
- 250 g; partea superioară a corpului este albastră-verzuie, cu reflexe metalice şi cu
numeroase dungi transversale închise, ondulate sau în zig-zag, abdomenul alb; trăieşte
în largul mării, formând bancuri de indivizi cu aceeaşi mărime;
Biologie animală
♦Gobius cephalarges (guvidul de mare): are lungimea de 20-24 cm, corpul turtit lateral,
capul mai lat decât înalt, gura mare şi ochii mari. Trăieşte în zona litoral-marină, pe
funduri pietroase, la adâncimi de 5-15 m. Intră şi în ape salmastre şi mai puţin în ape
dulci. Se hrăneşte cu peşti mici, scoici şi crustacee;
♦Gobius batrachocephalus (hanosul): este un guvid mare, prezent şi în Marea Neagră;
corpul, în general, lăţit, capul ca de broască, cu ochii proeminenţi, gura largă, supra-
terminală. Datorită dimensiunilor şi gustului cărnii, este guvidul cel mai important din
punct de vedere economic.
♦Coryphaena hippurus (macroul comun): este o specie pelagică ce înoată în râuri mari,
întâlnit în apele tropicale şi subtropicale.
♦Thynnus thynnus (tonul): peşte răpitor şi migrator, trăieşte în cârduri, prezent în fauna
Mării Negre şi a Oceanului Atlantic; atinge 5 m lungime şi 800 kg greutate;
♦Scorpena porcus (scorpia de mare): peşte lung de 30 cm, specie marină bentonică, cu
o pronunţată capacitate de mimetism; la baza ţepilor din înotătoarea dorsală şi anală,
prezintă pungi veninoase;
♦Trigla lucerna (rândunica de mare): atinge 25-35 cm lungime.
► ord. Pleuronectiformes cuprinde specii bentonice cu corpul asime-
tric, comprimat în plan lateral; stau culcaţi pe o parte, ochii fiind situaţi pe
partea îndrepată spre lumină (în sus); au o mare capacitate de a mima
mediul înconjurător; vezica aeriană lipseşte la adulţi.
Exemple:
♦Solea nasuta (limba de mare): cel mai mic peşte plat (aproximativ 30 cm), ochii pe
partea dreaptă; întâlnit şi în Marea Neagră;
♦Scophtalmus maeoticus (calcanul) este un peşte bentonic de 40-80 cm lungime, corpul
de formă aproape rombică, cu solzi rudimentari şi butoni osoşi rotunzi, având câte un
ghimpe în vârf, gura oblică şi cu buze subţiri, ochii situaţi pe partea stângă. Trăieşte pe
fundul mării, la adâncimi de 60-100 m, stând îngropat complet, fiind vizibili numai ochii.
Este întâlnit în Marea Neagră şi Marea Mediterană şi poate atinge 4 kg;
♦Pleuronectes flessus (cambula): atinge 25 – 30 cm lungime, are ochii mari, situaţi pe
partea dreaptă a corpului, gura asimetrică; trăieşte în Marea Neagră şi în Marea
Marmara, dar preferă şi apele salmastre cu fund nisipos.
15.3.3. Rolul şi importanţa peştilor

Peştii sunt vertebrate primordial acvatice, care îşi desfăşoară
activităţile vitale în variate ecosisteme acvatice, constituind verigi trofice
importante în acele ecosisteme.
Din punct de vedere ecologic, peştii pot fi grupaţi în: peşti marini,
peşti de apă dulce, peşti din ape salmastre şi peşti migratori.
Peştii marini îşi petrec toată viaţa în mare şi numai excepţional intră
în ape dulci, pentru hrănire sau reproducere. În funcţia de zona mediului
marin, aceştia se pot grupa în: peşti litorali, peşti pelagici şi peşti abisali.
Zona litorală, aflată în vecinătatea ţărmurilor, cuprinde ape de coastă cu până la 40

m adâncime. Speciile de peşti din această zonă au talie mică şi duc viaţă sedentară,
trăiesc în apropierea malului şi fundului apei, nefiind buni înotători; cei mai mulţi peşti
litorali au capacitatea de a-şi schimba culoarea şi prin forma corpului imită perfect
vegetaţia acvatică (Syngnathidae, Pleuronectiformes).
Zona neritică, urmează zonei litorale, până la 200-300 m adâncime; este populată în
general de peşti cartilaginoşi (rechini) şi osoşi (cod, merluciu), peşti ce trăiesc în cârduri, se
reproduc în mare, iar ponta lor este plutitoare.
Zona pelagică continuă platoul continental în larg. Peştii pelagici populează straturile
superficiale şi nu se apropie de coaste decât în timpul reproducerii; majoritatea sunt foarte
buni înotători, au corpul fuziform sau hidrodinamic şi se hrănesc cu plancton (fitoplancton
sau zooplancton) sau cu peşti pelagici mai mici (speciile răpitoare); sunt numeroşi şi aparţin
mai multor specii: dintre selacieni, predomină rechinii de talie mare, iar dintre teleosteeni,
clupeidele, scombridele.
Zona bentonică (de mare adâncime) este populată de selacieni (vulpea de mare, pisica
de mare) dar şi de mulţi teleosteeni (cambula, limba de mare, calcanul).
Zona abisală începe la limita inferioară a pătrunderii luminii şi cuprinde păturile
profunde ale apei, sub 300 m adâncime, unde luminozitatea este foarte redusă sau dispare,
hrana puţin abundentă, temperatura scăzută şi presiunea crescută. Condiţiile din această
zonă sunt foarte omogene şi vitrege, astfel că fauna este foarte săracă, atât în ceea ce
priveşte numărul speciilor, cât şi cel al indivizilor. Peştii abisali au forme ciudate,
majoritatea sunt înzestraţi cu organe luminoase, care servesc pentru atragerea prăzii,
îndepărtarea duşmanului etc. Ochii acestor peşti sunt mici sau lipsesc, uneori sunt
telescopici, cu ajutorul acestora percepând şi lumina cea mai slabă.
Peştii de apă dulce pot fi grupaţi în peşti de apă curgătoare (reofili)
şi peşti de ape stătătoare (stagnofili sau limnofili).
În lungul râurilor, condiţiile de viaţă variază într-un mod determinat,
potrivit căruia variază şi structura populaţiei piscicole. Se pot delimita
astfel zone care se caracterizează printr-o populaţie piscicolă mai mult sau
mai puţin determinată, cu condiţii de viaţă relativ constante. Denumirile
acestor zone derivă de la speciile de peşti care predomină, prin numărul lor.
În apele ţării noastre se deosebesc cinci zone piscicole, care nu sunt net
delimitate între ele.
Zona păstrăvului, cuprinde pâraiele de munte şi cursul superior al râurilor montane şi
se caracterizează prin apa puternic oxigenată, cu o temperatură scăzută şi un curs rapid, o
albie adâncă şi pietroasă; peştele predominant este păstrăvul, alături de care se găseşte
boişteanul, aspretele (Romanichthys valsanicola);
Zona lipanului, cuprinde cursul inferior al pâraielor şi râurilor de munte, în aval de
zona păstrăvului; se caracterizează prin viteză redusă a apei, conţinut mai scăzut de
oxigen, temperatura apei mai ridicată şi nivel variabil al nivelului apei; predomină lipanul,
care poate fi însoţit de lostriţă, boiştean, clean, rar cobidite;
Zona scobarului cuprinde regiunea de dealuri a râurilor, caracterizate prin fund pietros,
adeseori acoperit cu prundiş mărunt; viteza apei descreşte succesiv, rareori depăşind 1
m/secundă; predomină scobarul, însoţit, iar în unele râuri chiar suplinit de clean, mreana, rar
lipanul, mihalţul;
Biologie animală
Zona mrenei cuprinde porţiunea de şes a râurilor mari, cu o viteză a apei relativ mare
(40-60 cm/s), cu fund nisipos, cu mari porţiuni mâloase, argiloase şi apa în cea mai mare
parte a timpului tulbure, cu o adâncime variabilă şi vegetaţie bogată, cu temperatura apei
peste 20°C în timpul verii. Specia dominantă este mreana, însoţită de clean, scobar, obleţ,
uneori ştiuca, biban, crap, somn;
Zona crapului cuprinde cursul inferior al râurilor de şes, inclusiv Dunărea de la Turnu-
Severin până la vărsare; se caracterizează prin ape cu un curs lin, tulbure, cu albie adâncă şi
fund nisipos, mâlos; vara, apa are temperatura ridicată, fiind săracă în oxigen şi o vegetaţie
bogată; uneori, cursul este însoţit de bălţi, a căror faună piscicolă coincide cu cea din apele
mari stătătoare. Specia dominantă este crapul, alături de care se găsesc: cega, şalăul, somnul,
roşioara, văduviţa, plătica, linul, caracuda.
Peşti din apele salmastre. Apele salmastre se formează, în general, în
apropierea locurilor de vărsare a râurilor în mare şi în lacurile care au legătură
cu marea, din care, din când în când, apa pătrunde în ele. Aceste ape sunt
populate atât cu peşti dulcicoli (crap, şalău, babuşcă, plătică, guvizi de apă
dulce), cât şi cu peşti marini (cambulă, chefal, păstrugă), care migrează
primăvara în aceste bălţi, iar toamna se reîntorc în mare.
Peştii migratori, în vederea reproducerii, migrează din mare în
apele dulci (somoni, sturioni) sau din ape dulci în mare (anghila). După
locul de hrănire în stare adultă, aceşti peşti se pot împărţi în peşti trofici
marini (somoni, heringi) şi peşti trofici de apă dulce (anghila).
Importanţa peştilor
Abundenţa incomensurabilă şi comestibilitatea cărnii peştilor, fac ca
ei să aibă o importanţă deosebită pentru omenire. Din punct de vedre al
importanţei economice, urmează după mamifere, care constituie hrana
principală a omului.
Peştele este o importantă sursă de proteină alimentară (cca. 20%),
având un conţinut ridicat în albumine şi grăsimi. Icrele sunt bogate în lipide şi
vitamine (majoritatea peştilor având icre comestibile, excepţie mreana şi
somnul). Renumitele icrele negre (caviarul) de la sturioni şi icrele roşii de
Manciuria, de la somonii de Pacific, sunt deosebit de valoroase.
Din ficatul unor peşti (rechini, somoni, ton, gadide) se extrage untura
de peşte, bogată în vitaminele A, D, E, utilizată în tratamentul antirahitic.
Din vezica gazoasă a sturionilor se extrage ihtiolul, clei de peşte,
utilizat în industra farmaceutică, industria produselor zaharoase şi în
limpezirea vinurilor.
Peştii cu dimensiuni mici şi valoare alimentară scăzută (peşte marin
mărunt) ca şi părţile necomestibile ale peştilor sunt utilizate ca materie primă
la obţinerea făinii de peşte, îngrăşăminte agricole. Făina de peşte este folosită
în hrana animalelor domestice, iar şarjele de făină de peşte, bogată în azot

şi fosfor, se folosesc ca îngrăşăminte agricole.
În prezent, pe lângă pescuitul oceanic extins, acvacultura oferă noi
mijloace pentru suplinirea nevoilor tot mai ridicate ale omenirii. Peştii care
fac obiectul biotehnologiei intensive de creştere sunt: salmonidele (forme
dulcicole şi marine), ciprinidele, siluridele, esocidele, percidele. Se
mai cresc acipenseride, pleuronectide, scoftalmide, parţial anghile.
Importanţa sanitară-veterinară a peştilor. Unele specii de peşti,
inclusiv icrele lor, sunt gazde intermediare pentru unii helminţi paraziţi
(Diphyllobothrium latum, Opistorchis felineus) sau rezervor de bacterii
(Salmonella, Campylobacter, Clostridium, Vibrio spp.,Yersinia enteroco-
litica), bacterii cauzatoare de toxiinfecţii alimentare. Bibanul, este prădător
al larvelor de ţânţari.
Unele specii de peşti din apele tropicale ale Atlanticului şi Pacificului,
conţin în carnea lor, dar în mod special în viscere, biotoxine, cum ar fi
terodontoxină (care determină o intoxicaţie acută numită ihtiotoxism).
Înţepăturile unor peşti se pot suprainfecta, iar făina de peşte
(utilizată ca furaj proteic pentru animale), păstrată şi manipulată în condiţii
neigienice se poate contamina cu diverse tulpini de Salmonella sau alţi
agenţi infecţioşi.
Biologie animală
15.4. Clasa AMPHIBIA = an amniotic

Clasa Amphibia cuprinde vertebrate tetrapode poikiloterme,
adaptate atât la mediul acvatic, cât şi la mediul terestru, având reproducerea
în mediul acvatic, tegumentul nud, glandular şi lipsit de formaţii cornoase.
Corpul amfibienilor este diferenţiat în cap, trunchi, cu membre, şi
coadă, gâtul nefiind distinct. Regiunea toracică este mai puţin mobilă decât
cea lombară, regiunea sacrală este imobilă, iar cea codală, când există, este
foarte mobilă şi serveşte la înot. După forma generală a corpului, la
amfibieni se pot distinge trei tipuri morfologice:
▪ trituriform (triton): se caracterizează prin trunchi alungit, coadă lungă şi
picioare scurte şi egal dezvoltate; mişcarea corpului, ondulatorie, se face prin
târâre pe substrat. Se întâlneşte la triton, salamandră (ord. Urodela);
▪ raniform (broască): trunchi scurt şi lăţit, coadă absentă, iar membrele
posterioare mai lungi decât cele anterioare; locomoţia terestră se face prin
sărituri, iar înotul prin mişcarea membrelor posterioare; în stadiul adult
poate trăi departe de mediul acvatic. Se întâlneşte la anure (ord. Anura);
▪ serpentiform (vierme): corp alungit, cilindric, coadă scurtă, fără membre;
mişcarea corpului se face prin ondulări serpentiforme. Se întâlneşte la
gimnofione (ord. Gymnophiona).
Dimensiunile corpului amfibienilor sunt variabile, de la 1 cm
(Phyllobates limbatus) până la 1,60 m (Megalobatrachus japonicus).
Capul prezintă o pereche de ochi, o pereche de narine, gura şi două timpane.
Tegumentul amfibienilor este subţire, puternic vascularizat, servind
la respiraţia cutanată; este alcătuit din:
- epiderm, alcătuit din puţine straturi de celule, care se menţin vii, rareori
se cornifică (cele superficiale); conţine glande mucoase ce menţin
umiditatea pielii;
- derm, format din ţesut conjunctiv, bogată în cromatofori; aceştia
determină fenomenul de homocromie, caracteristic multor specii;
Pielea mai conţine glande hedonice (glande mucoase cu rol în
acuplare), ce apar la mascul în perioada de rut, pe piept sau degete, servind
la aderarea animalului de partener, iar la unele specii (din fam.
Salamandridae şi Bufonidae), glande seroase, cu secreţie veninoasă,
produsul lor conţinând diferiţi alcaloizi, care nu poate fi inoculat altor
animale, dar este inflamator şi vomitiv pentru animalele care îl consumă.
După metamorfoză, amfibienii năpârlesc periodic, o dată pe lună

sau mai des, îndepărtarea stratului cornos al pielii durând de la câteva ore
până la o zi; exuvia este frecvent mâncată de individul care a produs-o.
Scheletul este adaptat pentru locomoţia terestră. Craniul prezintă un
număr redus de oase şi piese cartilaginoase; se articulează prin doi condili
occipitali la coloana vertebrală.
Coloana vertebrală este formată din vertebre, diferenţiată în patru
regiuni: cervicală, cu o vertebră (atlas); dorsală, cu 7-100 vertebre; sacrală,
o vertebră; codală, cu numeroase vertebre articulate sau sudate într-o piesă
unică (urostil). Coastele sunt reduse la rudimente, nu se unesc într-un stern
adevărat; sternul este liber (nu există cutie toracică), având altă valoare
decât la amniote.
Membrele prezintă planul de organizare tipic al tetrapodelor, fiind
compuse din cele două centuri, centura scapulară (alcătuită din claviculă,
omoplat, coracoid) şi centura pelvină (alcătuită din ilium, ischium şi pubis)
şi membrele propriu zise.
Musculatura larvelor este metamerică, în timp ce la adulţi muşchii
sunt diferenţiaţi (lungi, laţi şi scurţi), inseraţi pe piesele scheletice.
Sistemul nervos este mai dezvoltat decât la peşti şi prezintă:
- emisfere cerebrale, bine individualizate, reunite prin comisuri, rar prelungite
anterior prin lobii olfactivi (mai mult sau mai puţin fuzionaţi); emisferele
sunt separate pe linia mediană şi unite numai în partea anterioară;
- un început de scoarţă cerebrală (paleocortex);
- cerebel, slab dezvoltat;
- zece perechi de nervi cranieni;
- un sistem nervos vegetativ dezvoltat;
- epifiza rudimentară, la urodele, bine reprezentată la anure, unde formează o
veziculă situată în spatele craniului, imediat sub piele (organ pineal).
Organele de simţ sunt reprezentate de:
- receptori tactili, în tegument, în toate regiunile pielii;
- linie laterală, dezvoltată la larve şi urodelele adulte permanent acvatice şi
la anurele din familia Pipidae;
- muguri gustativi, pe limbă şi organul lui Jacobson (situat pe plafonul
cavităţii bucale);
- mucoasă olfactivă, se găseşte în fosele nazale, acestea comunicând cu
exteriorul prin nări externe şi cu cavitate bucală prin orificii numite coane
(narine interne), având deci şi rol respirator;
- ochi: protejaţi de două pleoape (superioară şi inferioară) şi membrană
nictitantă (transparentă), care acoperă ochiul, când animalul se află în apă;
Biologie animală
cornea este mai bombată, iar cristalinul ia o formă lenticulară şi contribuie la

acomodare, prin modificarea curburilor sale, sub acţiunea muşchilor ciliari.
- organe auditive: pe lângă urechea internă, la amfibieni apare şi urechea
medie cu: timpan, fereastră ovală şi fereastră rotundă, trompa lui Eustachio,
deschisă în faringe, şi un oscior numit columelă (provenit din
hiomandibularul peştilor).
Aparatul digestiv este adaptat regimului de hrană carnivor (la
adulţi). Gura este largă, cu dinţi pe maxilă, pe palatine (cerul gurii), iar la
unele specii (urodele) şi pe mandibulă. Limba devine un organ prehensil,
lipicioasă, prevăzută cu glande, care secretă un mucus abundent şi vâscos;
la majoritatea anurelor are o dispoziţie particulară, fiind fixată la partea
anterioară de plafonul bucal şi liberă spre partea posterioară; se poate rabata
cu o mare rapiditate. La unele specii (urodele) este imobilă, iar la altele
(Pipidae), lipseşte (batracieni agloşi). Cavitatea bucală, căptuşită de un
epiteliu ciliat, este lipsită de glande salivare, dar prezintă glande mucoase.
Esofagul este scurt, stomacul, alungit, bine delimitat, mai ales la
anure. Intestinul, relativ scurt (larva, care este vegetariană, are intestinul
lung), are câteva anse şi se continuă cu intestinul posterior, mai dilatat, ce
se deschide în cloacă.
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt ficatul şi pancreasul;
înainte de vărsarea în intestin, canalul coledoc se uneşte cu canalul lui
Wirsung, care vine de la pancreas, secreţiile vărsându-se în duoden
(porţiunea iniţială a intestinului).
Aparatul respirator. Amfibienii au mai multe modalităţi de
efectuare a schimburilor de gaze:
▪ respiraţie pulmonară: realizată de doi pulmoni adevăraţi, care sunt „simpli
saci” cu pereţi interni subţiri, uşor cutaţi în formă de alveole; cei doi plămâni
se deschid direct în laringe; aerul este ”înghiţit”, intrarea aerului realizându-se
prin coborârea şi ridicarea planşeului bucal (lipseşte cutia toracică).
La gimnofioni există un singur pulmon. La anure există un aparat laringian prevăzut
cu corzi vocale, care scot sunete particulare. Masculii unor specii prezintă camere de
rezonanţă, în forma unui sac (la Hyla) sau doi saci, uşor proeminenţi (la Rana temporaria),
sau foarte proeminenţi (la Rana esculenta).
▪ respiraţie branhială: caracteristică stadiului larvar (mormolocilor), este
realizată de branhii externe (trei perechi, rareori patru perechi); la larvele de
anure şi unele urodele adulte, există şi branhii interne, acoperite de un
opercul tegumentar; la unele urodele (Sirenidae) se păstrează branhiile şi în
stare adultă, respiraţia realizându-se prin branhii şi plămâni.
▪ respiraţie cutanată (respiraţie accesorie) completează în mod obliga-
toriu respiraţia pulmonară (50%), pentru satisfacerea necesarului de oxigen.
▪ respiraţie bucofaringiană: la unii amfibieni plămânul se reduce în

mod secundar sau dispare (apneumie), în schimb mucoasa bucală şi
faringiană sunt puternic vascularizate, funcţionând ca organe respiratorii
accesorii (la Onychodactylus şi Pletodontidae).
Aparatul circulator. Larvele de amfibieni, cu respiraţie exclusiv
branhială, au inima bicamerală şi circulaţie simplă, ca şi peştii.
La adulţi, inima este tricamerală (două atrii şi un ventricul), iar circu-
laţia sângelui este dublă şi incompletă,. Circulaţia este incompletă, deoarece
sângele venos se amestecă parţial cu cel oxigenat, în ventricul. Sângele este
format din plasmă şi celule (leucocite şi hematii ovale, nucleate).
Aparatul excretor la adult este alcătuit din doi rinichi (alungiţi - la
urodele şi gimnofioni şi scurţi - la anure), de la care pleacă două uretere, ce
se deschid pe peretele dorsal al cloacei, vezica urinară, bilobată, aflându-se
pe peretele ventral (în fapt o evaginare ventrală a cloacei). Amfibienii
elimină o mare cantitate de urină diluată, când sunt în apă (1/3 din greutatea
corpului, în 24 ore), cantitatea de urină reducându-se mult pe uscat, datorită
pierderilor de apă prin piele.
Aparatul reproducător. Amfibienii au, în general, sexe separate
(în mod excepţional la genul Bufo, înaintea testiculului se găseşte organul
lui Bider, în care se dezvoltă ovulele) şi dimorfism sexual (masculii sunt
mai mici decât femelele, prezintă saci rezonatori care amplifică sunetele şi
au diferenţieri ale tegumentului în perioada rutului). La partea anterioară a
gonadelor este ataşat un organ adipos, portocaliu, corpul gras, care
stochează şi furnizează substanţe necesare dezvoltării gonadelor şi
maturării gameţilor.
La mascul există două testicule, ovale, situate pe polul anterior al
rinichilor şi aflate în legătură cu aceştia (rinichii) prin canalele eferente; aceste
canale se varsă în ureter (canalul lui Wolff, care are rol şi de spermiduct). La
femelă, există două ovare mari, care eliberează ovule în cavitatea corpului, de
unde sunt preluate de ostiumurile abdominale ale oviductelor, care se
continuă cu utere deschise pe peretele dorsal al cloacei.
Fecundaţia poate fi internă sau externă. Fecundaţia internă, fără
acuplare, este întâlnită la urodele şi este realizată prin spermatofori -“un sac
gelatinos” plin cu ouă, depuşi de mascul pe fundul apei sau pe uscat, pe
care femela îi introduce în cloacă. Fecundaţia externă este întâlnită la anure
şi se realizează cu pseudoacuplare: masculul stă fixat mai multe ore pe
partea dorsală a femelei (amplex; lat.amplexo=a îmbrăţişa) şi elimină
spermatozoizii peste ovulele eliminate de femelă.
Ouăle sunt numeroase (o pontă are până la 8.000 de ouă), înglobate
într-o substanţă gelatinoasă care le protejează împotriva deshidratării sau a
Biologie animală
frigului. Ponta pluteşte la suprafaţa apei (la majoritatea anurelor) sau este
depusă pe plante acvatice (la urodele). Din ouă, se formează, după 6-9 zile
(în funcţie de temperatura apei) larve, numite mormoloci. Mormolocii
trăiesc în apă până la încheierea metamorfozei, iniţial având branhii externe
şi inima bicamerală. În timp, apar branhiile interne, acoperite de un opercul
tegumentar şi, pe măsură ce evoluează, apar şi membrele (mai întâi cele
posterioare, la anure, sau cele anterioare, la urodele). Ulterior, dispar
branhiile şi apar plămânii, la anure se resoarbe coada, inima devine
tricamerală şi se instalează cele două circulaţii.
15.4.2. Clasificarea amfibienilor

Clasa Amphibia cuprinde numeroase ordine cu forme fosile, reunite
într-un grup unic - Stegocephali şi trei ordine cu reprezentanţi actuali:
Urodela, Anura şi Gymnophiona.
► Ordinul Urodela (Caudata): cuprinde circa 350 specii de amfibieni cu
coadă, corpul alungit, cilindric, membre scurte şi egale, dinţi mici pe ambele
fălci; nu au claviculă, urechea medie nu este dezvoltată. Sunt ovipare, unele
vivipare; au fecundaţie internă, fără acuplare. Pielea prezintă tuberculi şi
glande cu venin, cu slab efect toxic. Urodelele sunt animale semiacvatice,
predominat holarctice (răspândite în emisfera nordică), fiind legate de viaţa
acvatică mai mult decât celelalte ordine.
Exemple:
♦Salamandra salamandra (salamandra): are dimensiuni până la 20 cm, corpul robust,
masiv şi îndesat, cu coada mai scurtă decât corpul, cilindrică, lipsită de muchii; capul
este romboidal, turtit dorso-ventral, picioare scurte şi puternice, cu degete uşor lăţite;
are tegumentul de culoare neagră, cu pete portocalii (culori de avertizare), conţinând
glande care secretă o substanţa toxică; în caz de pericol, animalele elimină secreţia
toxică; specie ovipară, strict terestră, răspândită în pădurile de foioase din Europa; este
un animal nocturn şi crepuscular; la noi în ţară, specia trăieşte prin pădurile de foioase
întunecate şi umede din zona dealurilor subcarpatice, de la 200 m până la limita
golului alpin. Lipseşte din zonele cu teren nisipos.
♦Triturus cristatus (tritonul): masculul atinge 13 - 14 cm lungime, iar femela 16 - 18
cm; are corpul robust, capul puţin mai lung decât lat, botul rotunjit, fără şanţuri
longitudinale, lungimea cozii este mai mică sau egală cu a corpului; culoare neagră, cu
dimorfism sexual evident, masculul prezintă o creastă în lungul spinării; se reproduce
în apă; trăieşte în bălţile şi iazurile din regiunile de câmpie până în zona subcarpatică,
ascuns prin printre tulpinile plantelor acvatice.
♦Proteus anguinus (proteul): specie cavernicolă cu tegument depigmentat, ochi reduşi
ascunşi sub piele, branhii externe, plămâni slab dezvoltaţi, corp pisciform.
► Ordinul Anura cuprinde aproximativ 3.400 specii de amfibieni fără

coadă, broaşte propriu-zise, cu corpul scurt şi îndesat, membrele inegale,
cele posterioare fiind mai lungi, adaptate pentru sărit (pe uscat fac salturi).
Anurele au pielea netedă sau aspră, totdeauna fără solzi, capul lat, nu au dinţi
pe falca inferioară şi nu au coaste; limba, cel mai adesea, liberă în partea
posterioară. Membrele anterioare au patru degete nepalmate, cele posterioare
cinci degete unite printr-o membrană mai mult sau mai puţin dezvoltată. Pe
partea internă a tălpii se observă totdeauna un tubercul (metatarsian intern =
prehalux) (fig.3 a), lipit de schelet. Sub palma şi talpa membrelor anterioare
şi celor posterioare şi sub articulaţiile falangelor există alţi tuberculi (palmari,
talpari şi subarticulari), folosiţi la determinare. Fecundaţia este externă şi are
loc în ape liniştite, primăvara Anurele sunt cosmopolite.
Exemple:
♦Bufo bufo (broasca râioasă): corp masiv, îndesat, de dimensiuni mari, femela până la
15 cm, masculul mult mai mic, capul este puternic lăţit, botul scurt şi rotund; spatele
cu negi numeroşi, mari, uneori spinoşi, iar abdomenul cu aspect granulos. Masculul nu
are saci vocali, orăcăie încet şi de aceea este rar auzit. Specie terestră, cu glande
tegumentare ce secretă o substanţă numită bufonină, cu acţiune iritantă şi somniferă;
este specie folositoare, consumând moluşte şi insecte dăunătoare;
♦Bufo viridis (broasca râioasă verde): atinge 7 - 10 cm lungime, are botul scurt şi turtit.
Masculii au un sac vocal mare, care umflat depăşeşte ca volum capul. Specie cu
activitate nocturnă, doar juvenilii fiind activi şi în timpul zilei. Poate fi frecvent
observată în zonele rurale, în grădini, livezi, parcuri, vânând insecte noaptea în jurul
stâlpilor de iluminat. Iernează pe sub muşchi, în tufişuri, sub pietre.
♦Bombina bombina (buhaiul de baltă cu burta roşie): broască mică, de 5 cm lungime.
Caracteristic pentru această specie este abdomenul viu colorat, cu desenul ventral,
marmorat, cu pete portocalii până spre roşu, culoarea neagră predominantă. Coloritul
ventral este de avertizare, specia fiind deosebit de toxică. Trăiesc în ochiuri mici de
apă şi în mlaştini, de unde ies foarte rar. Primăvara şi vara, spre înserat, emit un sunet
caracteristic (bu-bu), prelung, de unde şi numele de "buhai".
♦Bombina variegeta (buhaiul de baltă cu burta galbenă): corp de dimensiuni mici, 4 - 5
cm lungime, mai îndesat decât la Bombina bombina, capul mare, mai lat decât lung,
botul rotunjit. abdomenul marmorat, până la negricios cu câmpuri galbene, cu sau fără
puncte albe, colorit foarte intens, fiind folosit ca mijloc de avertizare asupra toxicităţii.
♦Rana esculenta (broasca mică de lac): specie strict acvatică, răspândită în Europa
centrală şi de Est;
♦Rana ridibunda (broasca mare de lac): cea mai mare specie de broască europeană,
masculul şi femela ajungând până la 15 cm; are capul mai mare şi botul mai rotunjit
decât la Rana esculenta, spatele mai mult sau mai puţin acoperit cu negi. Specie
predominant acvatică preferă lacurile mari şi adânci. Hibernează în apă, îngropată în mâl.
Este foarte sensibilă la scăderea concentraţiei de oxigen. Este foarte zgomotoasă,
masculii orăcăind în tot timpul anului, ziua şi noaptea, nu numai pe perioada de
reproducere. Este o specie gregară, ziua urcă frecvent pe mal, sărind în apă la cel mai
Biologie animală
mic semn de pericol. Este activă atât ziua, cât şi noaptea. Este mai răspândită decât cea
anterioară, în ţara noastră;
♦Rana temporaria (broasca de munte sau de iarbă): are corpul robust, masiv, lungimea
10-15 cm, capul mai mult lat decât lung. Este întâlnită până la peste 2000 m altitudine.
♦Hyla arborea (brotăcelul, răcănelul): formă elegantă şi zveltă, având 4-5 cm, capul
mai lat decât lung, botul scurt, rotunjit, membre lungi, cu discuri adezive caracteristice
la vârful degetelor, pielea netedă dorsal, granuloasă ventral (în afară de gât la mascul);
este adaptat la viaţa arboricolă; prezintă homocromie, culoarea variind după mediu:
verde intens când se află pe arbori sau culoarea solului când se găseşte pe pământ.
♦Pelobates fuscus (broasca săpătoare): caracteristică este dezvoltarea tubercului
metatarsian intern, care este foarte mare, comprimat, ca o lopată, cu care sapă galerii
în care trăieşte şi de unde iese numai noaptea pentru a se hrăni; este întâlnită până la
altitudinea de 500 m.
► Ordinul Gymnophiona (Apoda) (gr.gymnos=nud, ophis=şarpe) cuprinde
circa 160 specii de amfibieni serpentiformi, lipsiţi de membre, singurele
specii cu coaste adevărate; corpul este inelat, datorită prezenţei în tegument
a unor solzi dermici profunzi, datorită musculaturii corpului şi unor şiruri
transversale de glande mucoase. Duc o viaţă endogee, fiind adaptaţi la viaţa
subterană; trăiesc în zone tropicale (pantropicale) din America de Sud şi
sudul Asiei.
Exemple: ♦Coecilia pachimena, din Ecuador, are 2 m lungime;
♦Ichtyophis glutinosus : din India, femela are obiceiul de a se încolăci în jurul pontei.
Importanţa amfibienilor este redusă în patologia veterinară şi umană,
venind mai rar în contact cu alte animale sau alimente. S-au descris totuşi
toxiinfecţii alimentare la persoane care au consumat picioare de broască
insuficient preparate termic. Specia Rana pipiens poate fi purtătoare de agenţi
microbieni (Salmonella spp., Listeria monocytogenes, Yersinia enterocolitica,
Vibrio cholerae), iar Rana ridibunda de Brucella spp., Vibrio cholerae.
Unele specii de amfibieni pot fi gazde pentru virusuri, pe care ţânţarii
îi pot apoi transmite la vertebrate cu sânge cald (virusul encefalitei de căpuşă
s-a izolat de la broasca de munte şi de la broasca râioasă); broaştele din
Extremul Orient sunt gazde intermediare pentru Diphyllobothrium mansoni.
15.5. Clasa REPTILIA

Clasa Reptilia cuprinde vertebrate tetrapode terestre, poikiloterme,
care au reuşit să cucerească definitiv acest mediu; unele specii s-au adaptat
secundar la viaţa acvatică. Prin urmare, în organizarea reptilelor se observă
un complex de caractere, care reprezintă adaptări la viaţa terestră: au pielea
prevăzută cu un epiteliu cheratinizat, uscată şi săracă în glande, uneori
dublată de plăci cornoase dermice; au respiraţie exclusiv pulmonară, inima
tricamerală şi sunt în general ovipare, dezvoltarea embrionară realizându-se
cu anexe embrionare (amnios, alantoida). Reptilele au, în general, patru
membre pentadactile, terminate cu gheare. Membrele sunt scurte, inserate pe
laturile corpului, astfel încât nu-l pot ridica de la pământ decât foarte puţin,
de unde şi denumirea de reptile sau târâtoare. La unele specii (şerpi),
membrele sunt rudimentare sau lipsesc.
Corpul reptilelor, acoperit de o piele uscată şi solzoasă, are forme
variate, diferenţiindu-se mai multe tipuri morfologice:
▪ tipul şopârlă: caracterizează majoritatea reptilelor, având toate părţile
corpului distincte, cu membre scurte situate lateral;
▪ tipul şarpe: corp cilindric, alungit, lipsit de membre;
▪ tipul broască ţestoasă: corp turtit dorso-ventral, adăpostit într-un ţest
(carapace), gâtul lung şi mobil.
Deplasarea reptilelor are loc prin târâre, din cauza lipsei sau a
modului defectuos de inserare a membrelor scurte.
Tegumentul reptilelor, impermeabil şi foarte sărac în glande
tegumentare (uscat), este alcătuit din:
- epiderm: puternic cheratinizat, cu rol de protecţie, formând solzi, scuturi
şi papile; ca adaptare la viaţa terestră, pătura externă a epidermului,
cornoasă, formează un strat gros şi rezistent, apărând corpul împotriva
uscăciunii şi loviturilor. Din cauza puternicei dezvoltări a stratului cornos,
creşterea se realizează prin năpârlire. Năpârlirea poate fi dintr-o bucată, cu
despinderea epidermului sub forma unei teci continue numită exuvie, ca la
şerpi, sau năpârlire pe fragmente, sub formă de petece mari ca la şopârle; la
broaştele ţestoase şi crocodili, stratul cornos nu năpârleşte;
- derm: gros, bogat în cromatofori; la unele specii (cameleon, iguană), cro-
matoforii se află în legătură cu sistemul nervos, iar culoarea se schimbă în
concordanţă cu cea a mediului (homocromie). La ţestoase şi crocodili, dermul
diferenţiază plăci osoase, formând un schelet dermic extern (exoschelet).
Biologie animală
La reptile, există puţine glande tegumentare: glande vertebrale, la

şerpi (vezicule închise care conţin lichid iritant) şi glande cu mosc, pe faţa
ventrală a corpului, la crocodili.
Scheletul. Craniul, format din oase bine sudate şi articulat la
coloana vertebrală printr-un singur condil occipital, se remarcă prin:
apariţia boltei palatine, care nu separă complet cele două cavităţi (nazală şi
bucală) şi existenţa osului pătrat, care permite deschiderea largă a gurii în
timpul înghiţirii prăzii.
Coloana vertebrală este formată dintr-un număr variabil de vertebre
(până la 400 la Python) şi este împărţită în 5 regiuni: cervicală, toracică,
lombară, sacrală şi caudală. La ofidieni, lipsindu-le membrele, coloana
vertebrală nu mai prezintă aceste regiuni.
Regiunea cervicală este formată din mai multe vertebre mobile;
pentru prima dată la reptile se diferenţiază primele două vertebre: atlas şi
axis: atlasul având forma unui inel, iar axisul, prin intermediul apofizei
odontoide, permite o mare mobilitate a capului.
În regiunea toracică sunt inserate coastele, bine dezvoltate, care
împreună cu sternul formează, la unele reptile (şopârle şi crocodili) cutia
toracică (apare prima dată în seria animală); aceasta favorizează respiraţia
pulmonară. Coastele care participă la formarea sternului se numesc coaste
adevărate, iar cele rămase libere, coaste flotante.
Vertebrele regiunii lombare variază ca număr şi sunt mai mult sau
mai puţin distincte faţă de cele dorsale. Regiunea sacrală, de care sunt
prinse membrele posterioare, este alcătuită din două vertebre prevăzute cu
apofize transverse dezvoltate. Numai la crocodilieni sunt trei vertebre
sacrale. Regiunea sacrală se continuă cu regiunea codală.
Scheletul membrelor este alcătuit după tipul general al tetrapodelor,
dar variază mult în detalii, de la un grup la altul, în funcţie de modul de
locomoţie şi mediul la care este adaptat grupul respectiv. Membrele şi
centurile osoase nu sunt prezente la şerpi.
Musculatura este mai variată decât la amfibieni, diferenţiată în
muşchi mai numeroşi, datorită mişcărilor mai variate ale reptilelor. În
legătură cu respiraţia aeriană, au apărut muşchii intercostali.
Sistemul nervos este în mod evident mai perfecţionat decât cel de la
amfibieni, în raport cu comportamentul mai complex al reptilelor. Astfel,
encefalul, mai dezvoltat decât la amfibieni, are emisfere cerebrale
voluminoase, în legătură cu bulbii olfactivi mici. Emisferele cerebrale
reprezintă partea cea mai voluminoasă a encefalului, iar la suprafaţa lor
apare pentru prima dată scizura lui Sylvius, care delimitează un lob
temporal. La reptile se schiţează pentru prima dată trigonul cerebral; lobii

olfactivi sunt bine dezvoltaţi şi se termină prin câte un bulb olfactiv.
Diencefalul sau creierul intermediar poartă, la unele specii, ochiul
parietal (cel de-al treilea ochi), format într-o invaginare a creierului
intermediar, căruia îi corespunde în bolta craniului un orificiu nepereche
situat între oasele parietale; ochiul parietal are structura unui ochi minuscul,
cu retină şi cristalin; este bine dezvoltat la Sphenodon punctatus (singurul
reprezentant actulal al rinocefalilor) şi la unele şopârle. În urma ochiului
parietal şi independent de acesta, se poate găsi un ochi pineal mai redus, sub
forma unei vezicule cu structură simplă şi care este în legătură cu epifiza.
Sunt prezenţi 12 perechi de nervi cranieni, iar la nivelul bulbului
apare pentru prima dată curbura nucală, caracteristică amniotelor.
Cerebelul este mai bine dezvoltat decât la amfibieni. Măduva
spinării prezintă, la unele grupe, intumescenţe (cervicală şi lombară).
Organele de simţ sunt reprezentate de următoarele tipuri de receptori:
- tactili: în zonele cu epidermă mai puţin îngroşată (axilar, inghinal) şi pe
limbă (la şerpi şi şopârle);
- olfactivi: prezenţi în sacii nazali, care prezintă cornete nazale; sacii
comunică cu exteriorul prin nări şi cu faringele prin coane; la şerpi şi
şopârle este prezent şi organul lui Jacobson, pe palatin (rol de a percepe
mirosul hranei ajunsă în gură);
- gustativi: slab dezvoltaţi (excepţie squamatele şi chelonienii, care au
gustul bine dezvoltat);
- auditivi: reptilele au urechea perfecţionată ca structură şi funcţie,
prezentând un început de melc membranos cu organul Corti, urechea medie
delimitată la exterior de timpan; la crocodilieni apare urechea externă, cu un
scurt canal auditiv extern şi un început de pavilion; la şerpi lipseşte timpanul,
iar columela este ataşată osului pătrat, la articulaţia maxilarului inferior,
astfel încât auzul este nul în aer, dar este posibil, probabil, prin intermediul
mandibulei care este sensibilă la vibraţiile solului;
- vizuali: ochiul este sferic, cu structură specifică (sclerotică, coroidă, retină,
cornee, umoare apoasă, cristalin, umoare vitroasă), la fel ca la păsări şi
mamifere; ochiul este protejat de trei pleoape (superioară, inferioară -
orizontale şi membrană nictitantă - verticală), care la şerpi sunt concrescute,
transparente şi dau aspect de ochi sticlos; apar glandele lacrimale care
asigură umiditatea corneei (la şerpi lipsesc);
- termoreceptori: la unii şerpi (Crotalus, Boa, Python), dispuşi între ochi şi
buza superioară, sub forma a două fosete faciale extrem de sensibile la varia-
ţiile calorice ale mediului, inervate de ramuri ale nervului trigemen; acest
Biologie animală
organ permite şerpilor să detecteze cu o mare precizie, chiar şi în obscuritate,

prezenţa victimelor homeoterme, care degajă radiaţii infraroşii - calorice.
Aparatul digestiv al reptilelor este mai bine dezvoltat decât al
amfibienilor, având segmente bine diferenţiate.
Dinţii se dezvoltă pe maxilare, dar la unele specii pot să apară şi pe alte
oase ale cavităţii bucale: vomer, palatine, pterigoide. Toate reptilele au dinţi, în
afară de chelonieni, la care fălcile sunt îmbrăcate în teci cornoase, tăioase.
Dinţii sunt concrescuţi cu oasele, iar la crocodilieni sunt înfipţi în alveole.
La reptilele veninoase, anumiţi dinţi sunt mai bine dezvoltaţi
(croşete veninoase), servind la inocularea veninului, produs de secreţie al
unei glande mucoase prezente în pereţii cavităţii bucale; aceşti dinţi au în
lungul lor un canal intern (la viperă) sau un şanţ (la şarpele cu ochelari)
prin care se scurge veninul.
Dinţii se schimbă de mai multe ori în timpul vieţii.
Limba este foarte mobilă la şerpi şi şopârle, iar la crocodili şi che-
lonieni se prinde pe toată lungimea ei de planşeul bucal, fiind puţin mobilă.
Intestinul este format din intestin subţire şi intestin gros deschis într-
o cloacă. Cloaca reuneşte, ca şi la batracieni, deschiderea rectului, a
canalelor urinare şi a conductelor genitale, fiind subdivizată în coprodeum,
pentru fecale şi urodeum, pentru urină şi produşii organelor genitale.
Intestinul prezintă, pentru prima dată la vertebrate, un cecum digestiv.
Hrănirea este, în general, de tip carnivor, reptilele consumând
broaşte, păsări şi mamifere mai mici. Există însă, şi specii de şopârle
vegetariene sau specii de reptile care consumă ouă de păsări sau chiar de
şerpi (Ophiophagus hanah).
Aparatul respirator. Din cauza adaptării la viaţa terestră,
tegumentul reptilelor este puternic cornificat, impermeabil, şi nu se mai
poate realiza o respiraţie cutanată; pulmonii sunt unicele organe de
respiraţie, de aceea şi diferenţierea lor, prin suprafaţa pulmonară de schimb
a gazelor, este mult mărită faţă de a batracienilor.
Aparatul respirator este constituit din căi aeriene (nări, fose nazale,
faringe, laringe, trahee, bronhii) şi pulmoni alveolari, mărindu-se astfel
suprafaţa de schimb gazos (la şerpi, datorită corpului îngust şi mult alungit,
este dezvoltat şi funcţional numai pulmonul drept).
La geconide, cameleoni şi crocodili, cute transversale ale mucoasei
laringelui formează corzi vocale.
Respiraţia pulmonară este favorizată de existenţa cutiei toracice
mobile şi se realizează prin lărgirea şi strâmtarea cuştii toracice; excepţie
fac broaştele ţestoase, la care cuşca toracică este imobilă, ele înghiţind aerul.
Aparatul circulator este mai bine dezvoltat decât la amfibieni. La

majoritatea reptilelor inima este tricamerală, fiind împărţită în două atrii
(auricule) şi un ventricul; totuşi, în ventricul se schiţează un mic perete
despărţitor, septum ventricular, incomplet, care tinde să separe mai bine
sângele neoxigenat de cel oxigenat; acest sept devine complet la crocodili,
la care inima este tetracamerală. Circulaţia este închisă, dublă (sângele
trece de două ori prin inimă) şi incompletă (sângele venos continuă să se
amestece cu cel oxigenat, la nivelul ventriculului).
Sângele conţine hematii nucleate, eliptice biconvexe.
Aparatul excretor este reprezentat de doi rinichi, de obicei, lobaţi şi
alungiţi, cu structură complexă, de la care pleacă ureterele, ce se deschid în
cloacă. Vezica urinară, un diverticul în peretele cloacei, există doar la şopârle
şi broaşte ţestoase. Urina reptilelor este aproape solidă, având aspectul unei
mase albicioase (datorită bogăţiei în acid uric).
Aparatul reproducător este caracterizat prin existenţa sexelor
separate, cu un dimorfism sexual foarte evident şi variat: coloraţie specială
în perioada de rut, organe de acuplare, diferenţe de talie, modificări ale
plastronului. Gonadele se găsesc în cavitatea abdominală, înaintea
rinichilor. În pereţii oviductelor se găsesc glande care vor secreta
învelişurile oului (albumen şi coaja oului).
Fecundaţia este internă.
Majoritatea reptilelor sunt ovipare, ele depunând ouă telolecite,
mari, prevăzute cu o coajă calcaroasă sau pergamentoasă; depun ouăle în
locurile calde şi umede, pe pământ sau în nisip, unde se clocesc, sub
căldura soarelui.
Există şi reptile ovovivipare, care reţin ouăle în oviduct până când
puii sunt dezvoltaţi. (Lacerta vivipara, Anguis fragilis, Vipera berus)
precum şi unele specii vivipare, la care se dezvoltă chiar o placentă, prin
care embrionii se prind de peretele oviductului (şerpii marini).
Dezvoltarea embrionului se caracterizează prin apariţia anexelor
embrionare: amniosul - un sac plin cu lichid, cu rol protector şi alantoida -
diverticul al intestinului embrionar, care asigură respiraţia şi excreţia
embrionului.
15.5.2. Clasificarea reptilelor

Reptilele sunt reprezentate astăzi prin patru ordine: Chelonieni
(Chelonia – broaşte ţestoase), Squamata (cu Saurieni -şopârle, Ophidieni -
şerpi), Crocodilieni (crocodili) şi Rhynchocephalia.
Biologie animală
► Ord. Chelonieni (Testudines) cuprinde aproxi-mativ 330 specii de

broaşte ţestoase, incluzând forme terestre şi acvatice, de mărime variată
(cele mai mari, Dermochelis coriacea, pot atinge 2,5 m lungime şi 750 kg
greutate). Corpul, scurt şi lat, este acoperit cu un ţest format din plăci osoase
dermice (exoschelet), acoperit cu plăci cornoase de origine ectodermică.
Ţestul are o deschidere anterioară prin care animalul scoate capul şi
membrele anterioare, şi alta posterioară, prin care ies membrele posterioare
şi coada. O parte din schelet (coloana vertebrală, cu excepţia vertebrelor
cervicale şi codale, împreună cu coastele şi centura pelvină) este sudat de
carapace. Sternul lipseşte. Maxilarele, lipsite de dinţi, sunt acoperite de teci
cornoase tăioase, formând un cioc cu marginile foarte ascuţite; osul pătrat
este imobil.
Broaştele ţestoase terestre au carapacea foarte bombată şi sudată puternic cu
plastronul. Degetele sunt scurte şi terminate cu gheare puternice. Aceste broaşte se
deplasează foarte încet (genul Testudo).
Broaştele ţestoase acvatice, dulcicole, au carapacea puţin bombată iar picioarele
terminate cu degete lungi şi prevăzute cu membrană interdigitală. Ele înoată foarte uşor,
iar pe uscat se deplasează mai repede decât cele terestre (genul Emys).
La speciile marine, carapacea este foarte puţin bombată şi plăcile osoase sunt mai
puţin sudate între ele (Eretmochelys) sau partea osoasă este mult redusă, iar corpul acoperit
cu o piele groasă şi întărită cu zale mici, cornoase şi osoase; picioarele sunt transformate în
adevărate palete înotătoare (Dermochelys).
Chelonienii sunt animale ovipare; în perioada de reproducere
femelele depun, pe uscat, ouă mari, cu mult vitelus nutritiv, acoperite de o
coajă calcaroasă. Sunt depuse în nisipul de pe plajă sau în pământ umed.
Broaştele ţestoase marine sunt mai mari decât cele de apă dulce. De
asemenea, există şi specii terestre uriaşe, Testudo elephantopus din insulele
Galapagos, de 2 m lungime şi 250 kg.
Broaştele ţestoase au o mare rezistenţa vitală şi o longevitate ce
poate depăşi 100 de ani. Pot trăi foarte mult timp fără să se hrănească,
rezistând uneori luni de zile. Speciile terestre sunt în general erbivore, iar
cele acvatice carnivore; cele dulcicole vânează peştişori, mormoloci, viermi,
iar broaştele ţestoase marine se hrănesc cu alge, moluşte, crustacei, peşti.
Chelonienii sunt răspândiţi, în general, în zonele calde din regiunile
tropicale şi subtropicale. Un număr restrâns de specii au reuşit să-şi
lărgească aria de răspândire adaptându-se şi la regiuni de climă temperată.
Acestea se hrănesc numai în timpul verii, iar iarna intră în hibernare.
Exemple:
♦Testudo graeca (ţestoasa de uscat dobrogeană): lungime 15-27 cm; masculii se
disting de femele prin coada mai lungă şi mai tare; se hrăneşte cu vegetale, rădăcini,
limaci, râme; preferă terenurile uscate, cu tufişuri bogate, de silvostepă, fiind iubitoare
de căldură. Se comportă bine în captivitate. Trăieşte 90-125 ani. Subspecia Testudo

graeca ibera prezentă şi la noi (în Dobrogea) este întâlnită din Maroc până în Iran; la
noi este rară şi este specie ocrotită;
♦Testudo hermani (broasca ţestoasă de Oltenia): terestră, cu carapace bombată galbenă,
cu pete mari brune şi cu vârful cozii prelungit cu o “gheară”; lungimea carapacei 21-
30 cm, coada 6 cm; greutatea până la 2 kg; carapacea foarte convexă în partea centrală,
cel mai adesea ovală (la adulţi) sau aproape circulară la tineri; Răspândită în sudul
Europei;.
♦Emys orbicularis (broasca ţestoasă de lac): are carapace neagră măslinie cu pete mici
galbene; este răspâdită în întreaga Europă şi N-V Africii; trăieşte în ape stătătoare,
mâloase, şi în cele cu curs liniştit; înoată şi se scufundă foarte bine; se hrăneşte cu
viermi, insecte de apă, raci, scoici, mormoloci şi peştişori; mănâncă obişnuit sub apă.
♦Testudo elephantopus (broasca ţestoasă elefant): cea mai mare broască ţestoasă
terestră (până la 2 m lungime şi 450 kg greutate); trăieşte în insulele Galapagos;
♦Eretmochelys imbricata (broască cu ţestul în piele sau caretul): specie marină care
atinge 80 cm lungime, cu membrele transformate în lopeţi, iar solzii de pe carapace sunt
imbricaţi; este vânată pentru solzii de pe carapace, care, încălziţi la o anumită temperatură
formează “bagaua”; din aceasta se confecţionează diferite obiecte artizanale: cutii,
piepteni, rame de ochelari;
► Ord. Squamata include reptile variate ca aspect, cu corpul acoperit
cu solzi, care se deosebesc la majoritatea speciilor prin mărime, număr,
formă şi structură, putând fi netezi, conici, cu muchii, sub formă de granule
(foarte mici), sau scuturi (mai mari). Femelele sunt ovipare sau ovovivipare.
Embrionii, la cele ovipare, au pe bot un dinte mic, calcaros (dinte de ou), cu
care sparg găoacea de ecloziune şi care după câteva ore sau zile (10-12)
cade. Squamatele năpârlesc integral sau prin rupturi. Ordinul grupează
majoritatea reptilelor actuale (circa 5000 de specii), răspândite în toate
continentele, în medii foarte diferite, împărţite în două subordine: Lacertilia
= Sauria (şopârle) şi Ophidia = Serpentes (şerpi).
▪ Subord. Lacertilia (Sauria) cuprinde şopârlele (circa 2.700 de specii),
reptile cu corpul fusiform, acoperit cu granule şi solzi mărunţi, coada
mobilă, lungă, care se poate rupe în caz de pericol, datorită unui disc
cartilaginos existent la mijlocul corpului vertebrei codale. Coada rămasă
poate regenera aproape total. Epiderma cheratinizată, formează solzi sau
plăci, care năpârlesc periodic.
Şopârlele au văzul foarte dezvoltat, membrele scurte şi pentadactile
terminate cu gheare. Ochii sunt prevăzuţi cu pleoape, în general mobile,
urechea externă este evidentă, timpanul vizibil, limba terminată cu doi lobi
scurţi, rotunjiţi. Speciile din ţara noastră nu au dinţi veninoşi.
Şopârlele au dimorfism de culoare, mai variat şi mai viu la masculi
decât la femele; majoritatea speciilor sunt ovipare (femelele depun 2-60
Biologie animală
ouă, în funcţie de specie), numai o mică parte sunt ovovivipare (Lacerta

vivipara, Anguis fragilis) sau chiar vivipare (unele Scincidae).
Saurienii se hrănesc, de preferinţă, cu insecte şi viermi. Alte specii
(Heloderma) vânează şopârle şi rozătoare mici, iar altele mai mari, ca
Varanus, atacă pui de crocodili, broaşte ţestoase, etc.
Şopârlele au o largă răspândire, majoritatea trăind în zona
intertropicală. Duc o viaţă terestră, fiind întâlnite până la 4000 m altitudine şi
până la cercul polar. Unele duc o viaţă arboricolă (Draco volans, Chamaelo
vulgaris) şi foarte puţine se întâlnesc în apropierea apelor (Varanus niloticus)
sau duc o viaţă subterană (Amphisbaena fulginosa). În general, preferă
locurile însorite, aride, nisipoase, etc. Speciile actuale sunt grupate în 23 de
familii, în România, existând reprezentanţi din trei familii.
- fam. Lacertidae: şopârle cu corpul zvelt, proporţionat, cu picioare
pentadactile, cap piramidal, bine diferenţiat de trunchi, coadă lungă,
subţiată treptat spre vârf, foarte fragilă şi regenerabilă; limba lungă şi
bifurcată, poate fi scoasă afară printr-o crestătură a fălcii superioare, fără ca
gura să fie deschisă.
Exemple:
♦Lacerta viridis (şopârla verde, guşterul): culoare verde smarald, cu numeroase pete
negre, poate atinge 40 cm lungime; are un pliu la gât - guler, cu marginea posterioară
denticulată; este răspândită din Spania până în Asia mică;
♦Lacerta agilis (şopârla cenuşie, şopârla de câmp): atinge 25 cm lungime; pliul gâtului
(plica gulariş) mai mult sau mai puţin vizibil; sexele la exterior slab diferenţiate;
dorsal cafenii-verzui sau cenuşii cu pete mari cafenii întunecat; este ubicvitară, din
Franţa până în munţii Urali;
♦Lacerta vivipara (şopârla de munte): ajunge până la 15 cm lungime, cu coada groasă,
la mascul lăţită la bază; masculii au frecvent o dungă neagră pe şira spinării şi o dungă
laterală clară; femelele dorsal sunt pătate mult cu negru, galben sau portocaliu; este o
specie ovovivipară; femelele se grupează şi "nasc" 3 - 15 pui, care sunt capabili de
reproducere după 2 ani; trăieşte în regiunile montane din toată Europa meridională;
- fam. Geckonidae: include şopârle primitive, în general sub 30 cm
lungime, care au în piele cromatofori mobili, care le permit schimbarea
culorii; au limba scurtă, cărnoasă şi foarte puţin mobilă; sunt insectivore
nocturne, ovipare.
Exemple:
♦Platydactylus muralis: răspândită în ţinuturile din jurul Mediteranei;
- fam. Agamidae: şopârle de dimensiuni mici şi mijlocii cu coadă lungă
şi subţire, care nu se rupe.
Exemple:♦Draco volans (şopârla zburătoare): specie arboricolă, cu o lungime de
aproximativ 20 cm; de fiecare parte a corpului are 5-6 prelungiri ale coastelor ieşite în
afară, pe care este întinsă pielea corpului, formând un fel de “paraşută”; trăieşte în sud-
estul Asiei;
- fam. Chameleonidae: şopârle specializate la viaţa arboricolă şi la
vânatul insectelor.
Exemple:
♦Chamaelon vulgaris (cameleonul): specie arboricolă, având coada prehensilă, limba
lungă, protractilă, cu vârful lipicios (funcţionează ca o ventuză când atinge o insectă);
ochii se mişcă independent, asigurând mărirea câmpului vizual, iar cromatoforii
mobili din piele determină o homocromie schimbătoare;
- fam. Iguanidae: şopârle cu corp comprimat lateral, picioare puternice,
cu degete lungi, coada acoperită cu solzi carenaţi; la nivelul capului au
expansiune tegumentară ventrală în formă de bărbie, iar în lungul spatelui
şi al cozii, o creastă dorsală.
Exemple:
♦Iguana tuberculata (iguana): duce viaţă acvatică, dar şi arboricolă; poate atinge până
la 2 m lungime; prezintă o întindere a tegumentului (“bărbie”), iar pe spate şi coadă, o
creastă; trăieşte pe lângă râurile din zona tropicală a Americii;
- fam. Anguidae: şopârle cu o limbă care are o parte anterioară subţire,
crestată şi retractibilă în partea sa posterioară, ca într-o teacă; pielea are solzi
imbricaţi şi năpârleşte într-o singură bucată, ca la şerpi; coada lungă, fragilă
şi uşor regenerabilă; membrele, de regulă, rudimentare sau dispărute; sunt
şopârle terestre, insectivore, ovovivipare.
Exemple:
♦Anguis fragilis (şarpele de sticlă sau orb): şopârlă apodă, cu corp serpentiform, cu luciu
sticlos, de culoare cafenie; este întâlnită şi în ţara noastră;
- fam. Varanidae: şopârle de talie mare, cu limbă scurtă, adânc crestată,
netedă şi protractilă.
Exemple:
♦Varanus komodoensis (varanul): cea mai mare şopârlă actuală, prădătoare şi acvatică,
care atinge 3 m lungime; atacă mici mamifere erbivore; specie endemică în Indonezia;
♦Varanus niloticus (varanul: şopârlă acvatică, răspândită în aproape toată Africa; atacă
crocodilii tineri, broaşte ţestoase tinere, păsări, mamifere; este vânată pentru carnea şi
ouăle sale (sunt comestibile).
▪ Subordinul Serpentes (Ophidia) cuprinde şerpii, reptile adaptate la
târâre, cu corpul alungit, cilindric, lipsit de membre, cu foarte rare excepţii
membrele au aspect de rudimente (fam. Boidae). Şerpii au pielea cutată, în
formă de solzi, pupila rotundă (la Columbridae) sau vertical-lenticulară (la
Viperidae); limba bifurcată şi protractilă.
Şerpii se hrănesc cu insecte, broaşte şi ouăle lor, păsări, mamifere.
Unele specii (Natrix) înghit prada vie, altele numai după ce o omoară fie cu
venin (Vipera), fie prin încolăcire şi strângere până la sufocare (Boa, Python).
Biologie animală
Şerpii prezintă adaptări care asigură înghiţirea prăzii vii întregi, cum ar fi:
- o mare mobilitate a fălcilor şi a osului pătrat, care permit înghiţirea prăzii întregi; man-
dibula este formată din două părţi unite printr-un ligament elastic, asigurând lărgirea gurii;
- dinţii sunt conici, foarte ascuţiţi şi curbaţi spre fundul gurii, ajutând astfel la introducerea
prăzii în gură şi o opresc să mai iasă afară;
- dinţii sunt foarte numeroşi, găsindu-se nu numai pe cele două fălci, ci şi pe oasele
palatine, pterigoide şi chiar pe vomer; şerpii înghit prada nemestecată, astfel că dinţii nu
servesc la masticaţie;
- mecanismul înghiţirii se realizează prin mişcările alternative, dinainte-înapoi, ale celor
două jumătăţi ale mandibulei;
- secreţiile abundente ale glandelor salivare, elasticitatea pereţilor esofagului şi stomacului
permit prăzii voluminoase să înainteze lent;
- sternul lipseşte, iar coastele sunt foarte mobile, uşurându-se astfel dilatarea stomacului.
Masculii sunt, de regulă mai mici decât femelele; sexele nu
formează perechi. Marea majoritate a şerpilor sunt ovipari, dar sunt şi
ovovivipari (Vipera). În captivitate, se îmblânzesc greu.
Populează diferite biotopuri: pădurea, stepa, deşertul, apele dulci şi
marine. Unii şerpi duc o viaţă subterană, iar alţii arboricolă. Cele mai
numeroase specii trăiesc în regiunea intertropicală, scad în densitate către
subtropice, pentru a creşte din nou în zona temperată. Lipsesc în regiunile
polare, în Noua Zeelandă, Ţara Focului şi alte câteva insule oceanice.
Subordinul Serpenthes cuprinde 10 familii cu circa 3.100 specii
actuale; în fauna ţării noastre se întâlnesc reprezentanţi din 3 familii.
- fam. Colubridae: include şerpi la care membrele şi oasele centurii pelvi-
ene au dispărut complet; capul, lunguieţ, se poate bine distinge de trunchiul
zvelt; faţa dorsală şi laturile corpului sunt acoperite cu solzi imbricaţi, iar faţa
ventrală, cu scuturi; cuprinde cea mai mare parte a şerpilor actuali.
Exemple:
♦Natrix natrix (şarpele de casă): cel mai comun şarpe de la noi; poate ajunge la 150
cm lungime; are două pete galbene în regiunea tâmplelor şi este bun înotător;
♦Elaphe longissima (şarpele lui Esculap): brun cenuşiu; atinge până la 2 m lungime,
este răspândit din Pirinei până la Marea Caspică;
♦Coronella austriaca (şarpele de alun): măsoară 65-70 cm lungime, pe ceafă are o pată
mare, cafenie întunecată, cu irizaţii albastre violete (după năpârlire), terminată uneori
cu două dungi longitudinale, scurte; dorsal, două rânduri de pete cafenii, de mărimea
unui solz; ochii sunt mici, cu irisul cafeniu; este neveninos, dar foarte agresiv;
- fam. Viperidae: cuprinde şerpi veninoşi cu cap piramidal, lăţit în
partea sa posterioară şi separat de trunchi printr-un gât mai subţire; coada
este scurtă şi groasă; pe fiecare din cele două oase maxilare rudimentare se
găseşte câte un dinte veninos cu canal intern; majoritatea sunt ovovivipare,
puii ies din ouă imediat după ce acestea sunt depuse.
Exemple:♦Vipera berus (vipera sau năpârca): ajunge până la 75 cm lungime; are

capul turtit, în formă de fier de lance, puţin distinct de gât, coada scurtă; pe cap are un
desen negru în formă de cruce culcată, iar pe spate o linie neagră în zig-zag; veninul ei
poate cauza moartea unui om, dar din cei muşcaţi doar 8% mor; frecvent întâlnită în
ţara noastră, la marginea pădurilor; poate fi întâlnită până la 2000 m altitudine;
♦Vipera ammodytes (vipera cu corn): cea mai mare specie de şarpe veninos din
Europa, ajungând până la 1 m lungime; are un corn solzos pe vârful botului, un desen
în formă de “V” pe cap şi o dungă în zig-zag pe spate; este mai veninoasă decât specia
precedentă, dar mai puţin irascibilă; este întâlnită în munţii Banatului, Oltenia şi
Dobrogea, preferând solurile calcaroase;
♦Vipera ursinii (vipera de stepă): mai mică decât năpârca, cu lungime de până la 40
cm masculul şi 60 cm, femela; este întâlnită în zona Clujului şi în Deltă;
♦Crotalus horridus (crotalul sau şarpele cu clopoţei): ajunge până la 1,5 - 2 m
lungime; la vârful cozii prezintă nişte inele solzoase, care lovindu-se între ele scot
sunete caracteristice; este întâlnit în America de Nord.
- fam. Elapidae: include şerpi veninoşi, tereştri sau arboricoli, al căror
cap nu se distinge net de trunchi; au coada conică, majoritatea sunt ovipari.
Exemple:
♦Naja naja (şarpele cu ochelari sau cobra): măsoară între 1,8-2,2 m lungime; atunci
când atacă îşi ridică partea anterioară a corpului, iar primele opt perechi de coaste se
dau în lături, dilatând această regiune în formă de disc, care are pe partea dorsală un
desen ce seamănă cu nişte ochelari; trăieşte în Asia de Sud;
- fam. Boidae: include şerpi de talie mijlocie şi mare, cu capul piramidal
sau ovoid şi turtit dorso-ventral, net separat de trunchi; au rudimente ale
picioarelor posterioare aşezate pe laturile cloacei sub forma unor mici
ridicături, au oasele bazinului şi rudimente ale femurului; gura este
extensibilă, dinţii sunt aşezaţi pe cele două fălci, pe palatine şi pterigote,
toate aceste oase fiind mobile; sunt şerpi constrictori, încolăcindu-se în jurul
prăzii până ce o sugrumă; înghit prada întreagă; unele boide sunt ovipare şi
îşi clocesc ouăle încolăcindu-se în jurul lor, iar altele sunt ovovivipare.
Exemple:
♦Boa constrictor (şarpele boa): este unul din cei mai frumoşi şerpi, având culoare
cafenie-roşcată, cu benzi negre, răsucite, şi dimensiuni cuprinse între 50 cm şi 3,9 m,
maxim 5,5 m; are habitatele cele mai diversificate (păduri tropicale, deşert, savană
deschisă sau câmpuri cultivate); este întâlnit în America de Sud; se hrăneşte cu
rozătoare şi păsări;
♦Python reticulatus (pitonul): unul din cei mai mari şerpi actuali (depăşind 5 m
lungime, atingând 8-9 m); se hrăneşte mai ales cu mamifere mici, omorând prada prin
ştrangulare; atacă chiar şi omul; trăieşte în insulele Filipine;
♦Eunectes murinus (anaconda): este considerat cel mai mare şarpe din lume, putând
depăşi 9 m lungime; trăieşte în bălţile din America de Sud tropicală.
Biologie animală
► Ord. Crocodilia (Crocodilieni) cuprinde cele mai mari reptile actuale,

cu dimensiuni de 2 - 10 m, corp fusiform, turtit dorso-ventral, legat de
trunchi printr-un gât scurt; coada, prevăzută cu o creastă dorsală de solzi
cornoşi, este turtită lateral. Crocodilii sunt reptilele acvatice, trăind gregar,
în ape curgătoare line sau lacuri Au tegumentul cutat în solzi şi scuturi, sub
care, în regiunea dorsală (la unele specii şi abdominal) se găsesc plăci
osoase dermice, care conferă tegumentului rezistenţa unei platoşe; ochii,
mici, adânciţi în orbite şi situaţi pe partea dorsală a capului, sunt protejaţi
de două pleoape şi o membrană nictitantă; în afara timpanului, prezintă un
început de ureche externă, cu un scurt canal şi un pavilion redus care se
poate închide prin valvule.
Dinţii sunt conici, tecodonţi; plămânii, saculiformi, au pereţi foarte
mult cutaţi, de tip alveolar, permiţând rămânerea sub apă un timp mai
îndelungat. Inima este tetracamerală, ventriculele fiind complet separate
între ele; sunt forme ovipare.
Pentru reproducere ies pe uscat unde femelele depun, după
împerechere, 20-30 de ouă cu coajă tare, de mărimea şi aspectul ouălelor de
gâscă, într-o groapă săpată în pământ sau nisip, pe care le acoperă cu frunze,
rămânând apoi lângă ouă până eclozează puii, pentru a le păzi de duşmani;
anual o femelă depune de 2-3 ori până la 100 de ouă, iar perioada de
incubaţie durează de la o lună şi jumătate până la două luni.
Crocodilii se hrănesc cu peşti, moluşte, păsări de baltă, mamifere
destul de mari şi uneori atacă şi omul; urmăresc prada înotând încet pe sub
apă şi se orientează folosindu-se mai mult de văz şi de auz.
Aria de răspândire a crocodililor este restrânsă în zonele
intertropicale ale globului; ei trăiesc în grupuri mari, populând râuri şi
fluvii lin curgătoare, lacuri, mlaştini, trecând uneori şi în apele mărilor, la
gura fluviilor; în zilele noastre trăiesc 25 specii de crocodili.
Exemple:
♦Crocodylus niloticus (crocodilul de Nil): ajunge până la 6 m lungime; are botul scurt
şi lat; trăieşte în râurile africane;
♦Gavialis gangeticus (gavialul): măsoară până la 5 m lungime, are bot lung şi îngust;
este întâlnit în fluviile Indiei, este inofensiv pentru om;
♦Alligator mississippiensis (aligatorul): are lungimea de 4 - 6m şi botul turtit şi lat;
trăieşte în America de Nord, fiind în prezent specie protejată;
♦Caiman sclerops (caimanul): are corp mare, botul scurt; este întâlnit în America
Centrală şi de Sud.
► Ord. Rhynchocephalia: este reprezentat prin reptile primitive, cu
coloana vertebrală formată din vertebre amficelice şi notocordul persistent
ca la peşti şi la unii amfibieni inferiori; formele tinere au dinţi pe osul
vomer, ca şi amfibienii; osul pătrat este sudat de craniu, iar dinţii sunt de tip
acrodont; limba nu este protractilă, au stern şi coaste abdominale, plămânii
slab dezvoltaţi iar bronhiile nu pătrund în interiorul lor. În acest ordin există
un singur gen cu o specie, şi trei subspecii.
Exemplu:
♦Sphenodon punctatus: animal nocturn ce stă în apă, fie ascuns în vizuini construite de
el sau foloseşte drept adăpost vizuinile păsărilor oceanice (albatroşi) în compania
cărora duce o viaţă liniştită; se hrăneşte cu melci, viermi, insecte şi larvele lor.
15.5.3. Importanţa reptilelor

În comparaţie cu alte vertebrate, importanţa economică a reptilelor
este foarte redusă. Reptilele sunt în general comestibile, îndeosebi carnea
unor specii de broaşte ţestoase fiind foarte gustoasă, ca şi a iguanelor. Ouăle
broaştelor ţestoase sunt, de asemenea, comestibile şi foarte apreciate, fiind
uşor găsite datorită urmelor lăsate de femele pe nisip.
Pielea crocodililor este folosită pe scară largă la confecţionarea
genţilor, cea a şerpilor şi şopârlelor mari la confecţionarea încălţămintei,
genţilor, portofelelor, motiv pentru care aceştia au fost vânaţi dintotdeuna.
Din ţestul caretului (Eretmochelis imbricata) se face bagaua, din care se
confecţionează rame de ochelari, plăsele de cuţite, piepteni etc.
Veninul unor şerpi veninoşi este utilizat în industria medicamentelor.
Din punct de vedere medical, reptilele prezintă două mari probleme:
- potenţial rezervor de diferiţi agenţi infecţioşi, purtând pe suprafaţa lor sau
în tubul digestiv, urmare a contactului strâns cu solul, bacterii saprofite sau
diferiţi paraziţi (Brucella, Leptospira, Campylobacter, Salmonella,
Toxoplasma gondii), prezentând un pericol pentru persoanele care le
menţin pe lângă casă în scop de agrement;
- veninul şerpilor veninoşi determină leziuni inflamatorii şi necrotice,
asociate intoxicaţiei sistemice grave, datorită unor substanţe hemolizante şi
anticoagulante, cu acţiune neuro- şi hemotoxică, şi chiar cu moarte.
15.6. Clasa AVES

Clasa Aves grupează păsările, tetrapode amniote, homeoterme,
adaptate la zbor, cu corpul acoperit de pene şi membrele anterioare
transformate în aripi. Membrele posterioare servesc pentru staţiune, la mers,
iar la multe specii de păsări, şi pentru înot. Cuprinde peste 9.000 specii,
reprezentând circa 2/3 din totalul vertebratelor, răspândite în toate zonele
climatice ale globului pământesc şi adaptate la condiţii variate de mediu şi
viaţă. Păsările au respiraţie pulmonară pe toată durata vieţii, inimă cu patru
compartimente (două atrii şi două ventricule), iar sistemul nervos cu o
structură complexă, ceea ce a determinat o mare adaptabilitate. Au un
metabolism intens, reproducere numai prin ouă, iar dezvoltarea embrionară
se realizează cu anexe embrionare (amnios şi alantoidă).
Morfologie externă
Corpul păsărilor este alcătuit din cap, gât, trunchi, coadă şi membre.
Capul este sferic la majoritatea păsărilor, prelungit anterior cu un cioc
de forme variate, adaptat modului de hrănire; unele specii (raţele, stârcii) au
capul comprimat lateral. La nivelul capului se găsesc nările, orificiile
auditive externe şi ochii, aşezaţi lateral (la strigiforme, sunt plasaţi frontal).
Gâtul, este de regulă scurt, excepţie făcând lebedele şi speciile cu
picioare lungi, care, în corelaţie cu lungimea picioarelor, au gâtul lung.
Trunchiul, primitiv, este fusiform la galiforme, dar poate fi compri-
mat lateral la ardeide (stârci) sau turtit dorso-ventral la anseriforme.
Coada, mai mult sau mai puţin lungă, este formată numai din pene.
Membrele anterioare sunt transformate în aripi, cele posterioare,
folosite pentru staţiune bipedă, au o structură deosebită; sunt terminate de
obicei cu patru degete, dar sunt şi păsări cu trei sau două degete.
Morfologie internă
Tegumentul este constituit din: epiderm, derm şi hipoderm.
Epidermul, un epiteliu stratificat, cheratinizat, este uscat, foarte
subţire în zonele acoperite cu piele şi mai îngroşat în părţile golaşe. Dermul
conţine vase de sânge, corpusculi tactili, muşchi netezi ataşaţi penelor
(muşchi erectori). Hipodermul conţine, la multe specii, un ţesut gras, care,
acumulându-se în cantitate mare, formează aşa numitul panicul adipos. La
unele specii, în derm, există loje cu aer care comunică cu pulmonii şi cu
sacii aerieni şi care pot fi umplute cu aer.
Biologie animală
La păsări, lipsesc glandele cutanate, cu excepţia glandei uropigiene,

situată deasupra pigostilului, care secretă un sebum uleios sau consistent,
bogat în materii grase, ce asigură impermeabilitatea penelor; glanda
uropigienă este bine dezvoltată la formele acvatice, lipsind la unele forme
terestre, mai ales la cele care trăiesc în medii uscate: struţi, dropii, unele
galiforme şi porumbei, unii papagali.
Anexele cornoase tegumentare, numite şi fanere, sunt reprezentate
de: pene, cioc, gheare, pinteni, solzi, plăci cornoase. Există şi producţii
tegumentare moi: rozete, creste, bărbiţe, carunculi.
Penele, formaţiuni cornoase epidermice cu rol de protecţie mecanică şi termică,
formează penajul. Penele au o structură chimică asemănătoare cu cea a solzilor reptilieni, a
unghiilor şi părului de la mamifere. O pană se compune dintr-un ax longitudinal, care are
două părţi: una bazală goală în interior, fixată în tegument, numită calamus şi alta externă,
plină la interior, rahisul. Pe rahis sunt inserate, de-o parte şi de alta, oblic şi paralele între
ele barbe. Ansamblul barbelor unei pene constituie vexilul, numit şi steag sau stindard.
Barbele au de o parte şi de alta barbule, structuri fine care nu se observă cu ochiul liber.
Barbulele care se inseră pe partea superioară a barbelor (orientate către vârful penei) se
numesc barbule distale. Ele conţin nişte cârlige (croşete) care se prind de barbulele
proximale, dispuse pe partea inferioară a barbei adiacente.
În funcţie de structură, repartiţie pe corp şi funcţie, penele păsărilor sunt:
▪ pene de contur, acoperă corpul păsării şi pot fi:
- remige: formează aripa şi servesc la zbor; se inseră pe oasele membrelor anterioare;
- rectrice: formează coada şi au rol de cârmă în zbor; se inseră pe pigostil;
- tectrice : acoperă restul corpului;
- pene ornamentale: pot fi oricare din penele categoriilor anterioare, dar de mărimi, culori
şi aspecte diferite (moţul cocoşului, oglinda raţelor, moţul nagâţului, croşele egretelor);
- pene cu funcţii speciale: pene setiforme care acoperă nările corvidelor, vibrisele din jurul
ciocului de la insectivore, cilii care se găsesc pe pleoape;
▪ puf: pene cu rol în termoreglare, cu rahisul scurt şi barbe lungi, fine, neunite;
acoperă corpul puilor (puful neoptil) şi se găsesc sub penele de contur la adulţi (puful
teleoptil); este bine dezvoltat la păsările acvatice: podicipediforme şi anseriforme;
▪ pene filiforme: pene slab dezvoltate, degenerate, cu aspect de peri, formate la baza
penelor de contur.
Scheletul păsărilor a atins un înalt grad de specializare, manifestat
atât în structura, cât şi în forma oaselor, fiind adaptat la locomoţia prin zbor
şi mersul biped. Oasele sunt pneumatice, străbătute la interior de cavităţi
pline cu aer, aflate în legătură cu aparatul respirator. Această structură face
ca scheletul păsărilor să fie foarte uşor (reprezintă 8-9% din greutatea
corpului) dar şi foarte rezistent; unele oase concresc de timpuriu, asigurând
soliditatea sistemului osos. La cele mai bune zburătoare, toate oasele sunt
pneumatice, în afară de omoplat şi falange. La multe păsări, însă,
pneumaticitatea oaselor este mai redusă, fără să dispară complet decât la
struţ, care nu zboară.
Craniul este globulos spre partea posterioară, alungit anterior,

formând ciocul; se articulează la coloana vertebrală printr-un singur condil
occipital. Craniul păsărilor se mai remarcă prin: orbite mari, bolta palatină
secundară cu ferestre mari, maxilarul şi mandibula lipsite de dinţi, alungite
şi acoperite de ramfotecă.
Datorită poziţiei bipede a păsărilor, coloana vertebrală face cu capul
un unghi aproape drept.
Coloana vertebrală este diferenţiată în cinci regiuni: cervicală,
toracică, lombară, sacrală şi codală.
Vertebrele cervicale (11-25 vertebre), cu o structură complexă,
poartă rudimente de coaste şi prezintă suprafaţa de articulare în formă de şa,
ceea ce asigură gâtului o mare mobilitate (vertebre heterocelice), permiţând
rotirea capului până la 270°.
Vertebrele toracice sunt unite între ele prin sudarea apofizelor,
asigurând rigiditate şi soliditate cutiei toracice, necesare în timpul zborului;
ultimele 2-3 vertebre sunt neunite şi mobile; la struţ, toate vertebrele
toracice sunt mobile unele faţă de altele.
Vertebrele lombare, sacrale şi o parte din cele codale se unesc
formând osul sacral (sinsacrum), la care se sudează şi centura pelvină;
ultimele vertebre codale se sudează şi formează pigostilul (urostilul).
Sternul, la majoritatea păsărilor, este bine dezvoltat, prezintă o
carenă mediană ce serveşte ca inserţie muşchilor de zbor.
Coastele sunt bine dezvoltate, alcătuite din două segmente, vertebral
şi sternal, articulate între ele şi sudate le vertebre şi stern; pe segmentul
vertebral există o apofiză uncinee (prelungire posterioară care leagă între ele
coastele, contribuind la asigurarea solidităţii cuştii toracice).
Membrele anterioare sunt transformate în aripi, iar centura
scapulară este bine dezvoltată.
Membrele posterioare asigură staţiunea bipedă, dar sunt adaptate şi
pentru zbor, având rol în decolare şi în amortizarea şocului la aterizare. La
păsări, apare un al patrulea segment al piciorului (tarsometatarsul), format
prin sudarea tarsienelor distale cu metatarsienele II, III, IV, iar articularea
segmentelor membrelor între ele se face în unghiuri ascuţite, formând,
astfel, un fel de resort.
Musculatura este bine dezvoltată, mai ales grupele musculare utili-
zate pentru zbor (muşchii alari, inseraţi pe membrele anterioare şi pe carenă şi
stern) şi pentru deplasarea bipedă (musculatura coapselor şi a gambei).
Sistemul nervos. Creierul păsărilor este mult mai dezvoltat decât
cel al reptilelor, atât în ceea ce priveşte volumul său relativ, cât şi în ceea ce
priveşte complexitatea structurii şi funcţiilor sale, caracterizându-se, în
Biologie animală
principal, prin reducerea centrilor olfactivi şi dezvoltarea centrilor optici,

acustico-statici şi motrici. Cele mai mari regiuni ale encefalului sunt
emisferele cerebrale, tuberculii bigemeni şi cerebelul.
Encefalul prezintă emisferele cerebrale mai dezvoltate decât la
reptile, bulbii olfactivi în contact cu emisferele cerebrale, iar lobii olfactivi
sunt numai rareori individualizaţi; de regulă ei fac corp comun cu
emisferele.
Volumul mare al emisferelor cerebrale nu se datorează paliului ci
porţiunii lor bazale şi latero-bazale, adică corpilor striaţi. Aceştia se
dezvoltă foarte mult, reducând ventriculele cerebrale la un spaţiu foarte
îngust. Corpii striaţi conţin centrii care coordonează comportamentul
instinctiv al păsărilor în mediul înconjurător: reproducerea, construirea
cuibului, clocitul, îngrijirea şi creşterea puilor.
Diencefalul este mic şi comprimat. Cerebelul, bine dezvoltat,
prezintă circumvoluţiuni cerebeloase, pentru prima dată în seria animală,
în legătură cu mişcările complexe ale păsărilor din timpul zborului, pe care
le coordonează.
Măduva spinării prezintă două intumescenţe (cervicală şi lombară).
Organele de simţ sunt reprezentate prin următoarele tipuri de
analizatori:
- tactil: cu receptori sub formă de terminaţii nervoase libere şi încapsulate,
prezente în piele, muşchi şi pe ciocul unor grupe de păsări (anseriforme şi
strigiforme);
- gustativ: cu muguri gustativi răspândiţi pe limbă şi pe cerul gurii; simţul
gustativ este mai slab reprezentat la păsări;
- olfactiv: reprezentat de mucoasa olfactivă cantonată în fosele nazale, care
prezintă în interior cornete nazale; numai porţiunea posterioară a
mucoasei nazale conţine celule senzitive olfactive;
- stato-acustic: localizat în urechea internă, reprezentat de receptorii auzului
(organul lui Corti) şi ai echilibrului (crestele şi papilele senzoriale);
- vizual: reprezentat de globul ocular, care este foarte mare în raport cu
volumul total al capului; este aplatizat şi nu se poate roti, dar câmpul
vizual este mare datorită mobităţii gâtului; retina conţine celule vizuale cu
conuri (pentru vederea diurnă) şi celule cu bastonaşe (pentru vederea
nocturnă); ochiul de pasăre se mai caracterizează prin prezenţa
“pieptenului” - o membrană vascularizată, aflată în fundul de ochi din
camera vitroasă, asigurând nutriţia ochiului. Ochii sunt protejaţi de două
pleoape, superioară, inferioară, şi o membrană nictitantă şi au glande
anexe (glande lacrimale şi glanda Harder).
Aparatul digestiv prezintă modificări determinate de modul de

hrană, natura hranei şi adaptarea la zbor.
Cavitatea bucală nu are dinţi, ciocul preluând rolul dinţilor (apucă şi
rupe hrana); în cavitatea bucală se deschid glande mucoase, bine dezvoltate
la păsările granivore, şi glande salivare, la pescăruşi, rândunici, ciocănitori
(secreţia glandelor mandibulare de la pescăruşi, rândunici, serveşte ca
mortar la construirea cuibului; secreţia glandelor salivare de la ciocănitoare
unge limba şi o face cleioasă şi aptă pentru prinderea insectelor).
Esofagul prezintă pe faţa sa ventrală o dilataţie numită guşă
(ingluvium), cu rol de stocare şi înmuiere a hranei; este mai dezvoltată la
granivore. La porumbel, guşa este bogată în glande care secretă o emulsie
grasă, lăptoasă, folosită la hrănirea puilor.
Stomacul este diferenţiat în două compartimente: primul, stomac
glandular (cu pereţii subţiri şi bogaţi în glande ce secretă pepsină şi HCl) şi
stomacul triturant (pipota sau rânza, cu pereţi musculoşi, căptuşiţi cu o
membrană cornoasă, cu rol în mărunţirea hranei), mai dezvoltat la granivore.
Intestinul subţire este scurt şi prezintă apendici sau cecumuri pilorice,
la nivelul cărora se realizează absorbţia. În porţiunea sa iniţială, se deschid
ductele celor două glande digestive (ficat -voluminos, şi pancreas).
Intestinul gros, scurt, rectiliniu, se deschide în cloacă.
Digestia la păsări se desfăşoară rapid, cu tranzit intestinal grăbit,
păsările având un metabolism mai intens decât alte vertebrate şi de aceea
consumă multă hrană, de mai multe ori pe zi. Din punct de vedere al hranei
consumate, păsările pot fi: carnivore: răpitoare (insectivore, ihtiofage etc.);
vegetariene: granivore, nectarinivore; omnivore.
Aparatul respirator este specializat în legătură cu zborul şi cu me-
tabolismul ridicat al păsărilor; este alcătuit din căi respiratorii (nările, ca-
vităţi nazale, trahee şi bronhii), pulmoni şi saci aerieni. La baza traheei, la
bifurcarea celor două bronhii principale, se află sirinxul (organul fonator).
Căile aeriene extrapulmonare conduc aerul în cei doi pulmoni de tip
tubular; schimburile respiratorii se fac la nivelul capilarelor aeriene -
bronhiole cu pereţi foarte fini, bogat vascularizaţi (pulmonii nu au alveole
pulmonare). La păsări, pulmonii sunt în legătură cu 9 saci aerieni,
ramificaţi printre organe şi în legătură cu oasele pneumatice.
Mecanica respiratorie este diferită în zbor şi în repaus:
- în repaus, inspiraţia şi expiraţia aerului din plămâni este determinată de
lărgirea şi îngustarea cuştii toracice, care se face mai ales sub acţiunea
muşchilor intercostali; - în timpul zborului, cuşca toracică devine imobilă,
servind ca suport fix pentru aripi, intrarea şi ieşirea aerului având loc
datorită dilatării şi comprimării sacilor aerieni.
Biologie animală
Aparatul circulator este caracterizat prin existenţa cordului

tetracameral (două atrii şi două ventricule), apărând pentru prima dată în
seria animală circulaţia dublă şi completă. Atriul şi ventriculul stâng conţin
sânge arterial (oxigenat) care vine de la pulmoni, prin vene pulmonare,
deschise în atriul stâng, şi pleacă spre organe, din ventriculul stâng, prin cârja
aortică dreaptă; atriul şi ventriculul drept conţin sânge venos (neoxigenat)
care vine din corp prin două vene cave anterioare şi o venă cavă posterioară,
deschise în atriul drept, şi merge la pulmoni. Există un circuit portrenal şi
porthepatic, în comunicare prin vena cocigio-mezenterică.
Aparatul excretor este reprezentat de doi rinichi, alungiţi situaţi pe
faţa internă a osului sacral. Fiecare rinichi este divizat în trei lobi. Cele
două uretere încep în partea anterioară a rinichilor şi se deschid în cloacă,
în urodeum. Păsările nu au vezică urinară. Urina este lichidă la ratide şi
aproape solidă la celelalte, fiind bogată în acid uric şi uraţi; în cloacă, prin
resorbţia apei de către pereţii cloacei, urina formează o concreţiune solidă
albă, care se adaugă materiilor fecale.
Aparatul reproducător este caracterizat prin existenţa sexelor
separate, adesea cu un pronunţat dimorfism sexual.
Organele genitale ale masculului sunt reprezentate de două testicule,
aşezate în regiunea posterioară a cavităţii abdominale, pe cele două laturi
ale coloanei vertebrale, distal de lobul anterior al rinichilor, şi două canale
deferente (spermiducte), ce-şi revarsă conţinutul în cloacă. Organ de
copulaţie nu au decât ratitele, anseriformele şi alte câteva grupuri de păsări;
acesta este un diverticul al peretelui ventral al cloacei. Stârcii, berzele şi
flamingii au un organ de copulaţie rudimentar, iar cele mai multe păsări sun
lipsite de organ de copulaţie, care s-a redus în mod secundar. Fecundaţia
este internă, iar la păsările fără organ de copulaţie, însămânţarea se face
prin apropierea cloacelor celor două sexe.
Organele genitale ale femelei sunt reprezentate de un singur ovar
(cel stâng) şi un singur oviduct (stâng), ovarul şi oviductul drept, prezente
la începutul dezvoltării embrionare, se reduc, astfel încât la adult sunt abia
vizibile (rămân sub formă vestigială). Ouăle se formează pe rând şi sunt
depuse la exterior la intervale scurte de timp. Numărul ouălor depuse într-o
perioadă sexuală variază după specie sau grup.
Procelariiformele, pinguinii mari, răpitoarele de zi mari, cele mai multe alciforme, depun
un singur ou. Cufundarii, cei mai mulţi pinguini, cocorii, porumbeii, caprimulgii, colibrii
şi altele depun câte două ouă. Cele mai multe ouă le depun paseriformele şi galiformele
(fazanii şi prepeliţele 15-28 sau 22, găinile domestice până la 100-200 ouă pe an).
Fecundaţia este internă, având loc în treimea superioară a ovi-
ductului. Ouăle, depuse într-un cuib, sunt clocite, la majoritatea speciilor,
de femele şi numai ocazional şi de masculi; la câteva specii cloceşte

numai masculul. Cele mai multe păsări construiesc cuiburi, mai mult sau
mai puţin elaborate, unele însă depun ouăle pe pământ sau între pietre.
Puii eclozaţi pot fi nidicoli (acoperiţi cu un puf neoptil rar şi rămân
mai multă vreme în cuib după clocire, fiind îngrijiţi de către părinţi) sau
nidifugi (acoperiţi cu puf neoptil bine dezvoltat şi părăsesc repede cuibul,
urmându-şi părinţii).
La cele mai multe specii, există un dimorfism sexual la păsările adulte, manifestat prin
diferenţe în forma, mărimea coloritul, glasul şi comportamentul celor două sexe. Acest
dimorfism poate să fie permanent, ca la fazanide, sau se manifestă doar în perioada de
sexuală. In general, masculii sunt mai mari decât femelele, unii au formaţii tegumentare
particulare sau pene ornamentale, dar aproape toţi au pene mai viu şi mai variat colorate.
Masculii se deosebesc şi prin comportament, fiind mai agresivi, dar şi mai curtenitori.
Cântecul este, de asemenea, apanajul, aproape exclusiv al masculilor.
Cele mai multe păsări sunt monogame (90%), dar pot fi şi poligame. Cele monogame
îşi păstrează partenerul mai mulţi ani, iar în unele cazuri toată viaţa (lebăda, vulturul
pescar, barza, striga), dar majoritatea sunt monogame sezonier (raţe, gâşte, paseriforme).
Există şi specii de păsări poligame, la care masculul convieţuieşte cu mai multe
femele (struţ, nandu, păun, cocoş, cocoş de munte, dropie). La aceste specii, masculul, de
regulă, nu se îngrijeşte de clocit şi de creşterea puilor. Există şi puţine specii poliandre, la
care o femelă convieţuieşte cu mai mulţi masculi şi aceştia se ocupă cu clocitul şi cu
creşterea puilor (tinamiforme, turnicide).
Împerecherea este precedată de diferite comportamente instinctuale, numite parade
nupţiale, unele foarte complicate şi interesante. Parada nupţială este manifestarea
exterioară a unei stări fiziologice a organismului, determinată pe de o parte de dezvoltarea
glandelor genitale şi de hormonii acestora, iar pe de altă parte de perceperea prezenţei
sexului opus. Atitudinile, mişcările, arătarea părţilor frumoase ale penajului, cântecul,
gesturile simbolice toate sunt acte reflexe sau înlănţuiri de acte reflexe, reacţii în lanţ,
moştenite, care se petrec necondiţionat şi cu o regularitate de neschimbat, ori de câte ori
asupra animalului acţionează anumiţi stimuli. Centrul nervos care coordonează aceste acte
reflexe necondiţionate, parada nupţială, împerecherea, apoi construirea cuibului, clocitul,
îngrijirea şi creşterea puilor, se găseşte în corpii striaţi.
Migraţiile păsărilor. Foarte multe specii (peste 4000 de specii) întreprind călătorii
sezoniere regulate, numite migraţii sezoniere regulate, legate de reproducere, variaţiile de
temperatură şi căutare de hrană.
Migraţiile sezoniere sunt deplasări pe care le fac păsările în anumite perioade ale
anului şi care au ca rezultat faptul că aceeaşi indivizi petrec o parte din an într-o regiune,
iar altă parte din an în altă regiune, uneori foarte îndepărtată de cea dintâi.
În general, păsările din emisfera nordică migrează toamna în cea sudică, de unde se
întorc primăvara. Migraţia durează în medie 50-60 de zile. De obicei migraţiile sunt pe
distanţe mai mici, dar pot ajunge şi până la 22.500 km (la Dolichonyx oryzivorus).
Biologie animală
15.6.2. Clasificarea păsărilor

În funcţie de prezenţa sau absenţa carenei sternale, păsările se clasifică
în două subclase, Acarenate şi Carenate.
▪ Subclasa Acarenate cuprinde păsări cu sternul lipsit de carenă.
► Ord. Ratite: include struţii, păsări primitive, specializate pentru
locomoţia terestră şi care populează continentele emisferei sudice. Au sternul
lat, lipsit de carenă, claviculele rudimentare, abia schiţate, oasele cu măduvă,
scheletul aripilor redus, oasele pubiene unite printr-o simfiză, picioarele lungi
cu musculatură puternică, gâtul lung, dimorfism sexual şi pui nidifugi.
Exemple:
♦Struthio camelus (struţul african): cea mai mare pasăre actuală, masculul atingând o
înălţime de 2,75 m şi o greutate de 75 kg; pasul normal este de 1-1,5 m, iar când
aleargă ajunge până la 2-3 m; la pasărea adultă, capul, gâtul şi picioarele sunt golaşe,
dar trunchiul este acoperit cu pene moi; are picioarele lungi, prevăzute numai cu două
degete (III şi IV), caz unic printre păsări; la clocit ia parte şi masculul (în timpul
nopţii); se hrăneşte cu vegetale şi animale mici;
♦ Rhea americana (struţul american, nandu): se aseamănă foarte mult cu struţul
african, dar este mai mic, are picioare cu trei degete, iar gâtul nu este golaş; se hră-
neşte mai ales cu vegetale; ouăle sunt clocite numai de mascul şi tot el îngrijeşte puii;
♦ Casuarius casuarius (struţul australian): pasăre mare, caracterizată prin penajul negru,
capul şi jumătatea superioară a gâtului golaşe şi viu colorate, iar în frunte are o formaţie
cornoasă în formă de cască; pasăre solitară, trăieşte în păduri în Noua Guinee, Australia;
♦ Dromiceius novaehollandiae (emu): are o înălţime de 1,7-2 m; seamănă cu cazuari-
dele, dar capul nu are “cască” şi este acoperit cu pene ca şi gâtul; trăieşte în Australia;
♦ Apteryx australis (pasărea kivi): are talie redusă (cât o găină), corp rotund, gât scurt,
capul mic, ciocul mult mai lung decât capul, având nările aşezate în vârful lor; aripile au
structura normală, dar sunt reduse; are picioare scurte, dar puternice, prevăzute cu patru
degete; are mirosul foarte dezvoltat; se hrăneşte mai ales cu insecte şi râme şi puţine
vegetale; trăieşte exclusiv în Noua Zeelandă.
▪ Subclasa Carenate cuprinde păsări la care sternul este bine dez-
voltat şi prezintă o carenă mediană ce serveşte ca inserţie muşchilor de zbor.
► Ord. Sphenisciformes: cuprinde pinguinii, păsări marine nezburătoare
cu trunchi alungit, turtit dorso-ventral; sunt adaptate la viaţa acvatică, având
aripi scurte, înguste şi curbate, transformate în lopeţi pentru înot; au cuşca
toracică dezvoltată, iar carena sternală lată; depun 1-2 ouă şi au pui nidicoli.
Exemple:
♦Aptendytes patagonica (pinguinul regal) şi ♦Aptendytes forsteri (pinguinul
imperial) sunt cei mai mari pinguini, având lungimea corpului de 90 cm;
♦Pygoscelis antarctica şi ♦Pygoscelis adeliae au talie mică şi trăiesc în cârduri
mari pe coastele Antarcticii.
► Ord. Procellariiformes: păsări exclusiv acvatice, excelente

zburătoare, care vin pe uscat doar pentru a scoate pui; nările lor se deschid la
capătul unor tuburi aşezate pe mandibula superioară, ca două ţevi de puşcă;
ciocul, comprimat lateral, are în vârful mandibulelor câte o “unghie”
cornoasă, ascuţită şi încovoiată, aptă pentru prinderea peştilor.
Exemple:♦ Diomedea exculans (albatrosul): pasăre mare, albă, cu remige negre;
are 1,16 m lungime, iar anvergura aripilor de 3 m;♦Puffinus puffinus (pasărea furtunii),
răspândită pe ţărmurile nordice ale Mării Mediterane;
► Ord. Podicipediformes: păsări exclusiv acvatice, slab zburătoare dar
foarte bune scufundătoare, nu ies pe uscat decât în condiţii excepţionale.
Exemple:
♦Podiceps cristatus (corcodelul mare) şi ♦Podiceps ruficollis (corcodelul mic), se
întâlnesc şi la noi în ţară, ca oaspeţi de vară, dar unii indivizi rămân şi peste iarnă,
când vremea este mai blândă;
► Ord. Pelecaniformes: cuprinde pelicanii şi cormoranii, păsări de talie
mare şi mijlocie, foarte bune înotătoare şi bune zburătoare; cele patru degete
de la picioare sunt unite prin membrană înotătoare, iar primul deget este
orientat lateral; conformaţia ciocului este specifică: jumătăţile mandibulei
inferioare sunt legate printr-o piele golaşă şi dilatabilă, care, la pelicani,
formează o pungă mare, în care se continuă cavitatea bucală; au aripile bine
dezvoltate; sunt, în general, păsări momogame, cu pui nidicoli.
Exemple:
♦Phalacrocarax carbo (cormoranul mare): culoarea penelor este neagră-brună cu
luciu verzui; în perioada nupţială, mai ales masculii, poartă pe cap şi gât pene lungi
albe; au 80-90 cm lungime, iar anvergura aripilor de 135-140 cm;
♦Phalacrocarax pygmeus (cormoranul mic): are 75 cm lungime, anvergura aripilor 60 cm;
♦Pelecanus onocrotalus (pelicanul comun): are lungimea de 160-190 cm şi anvergura
aripilor de 200-260 cm;
♦Pelecanus crispus (pelicanul creţ), se întâlneşte, ca şi specia precedentă, în Delta
Dunării, ca oaspeţi de vară.
► Ord. Galliformes: păsări fitofage, tericole sau arboricole, în general
slab zburătoare, cu corp greoi, dimorfism sexual accentuat; păsări poliga-
me; au valoare cinegetică deosebită.
Exemple: ♦Tetrao urogallus (cocoşul de munte), ♦Lyrurux tetrix (cocoşul de
mesteacăn); Perdix perdix (potârnichea); Coturnix coturnix (prepeliţa); ♦Meleagris
gallopavo (curcanul), ♦Phasianus colchicus (fazanul); ♦Pavo cristatus (păunul).
► Ord. Falconiformes (Accipitriformes): păsări răpitoare de zi cu aripi
mari, coadă lungă, cioc puternic şi curbat, gheare puternice şi încovoiate;
au văzul, auzul şi mirosul foarte bine dezvoltate; sunt carnivore.
Biologie animală
- fam. Accipitridae: păsări, în general, mari, cu aripi relativ scurte şi

rotunjite, coadă lungă; marginile mandibulei superioare lipsite de dinţi,
nările despărţite de un perete osos.
Exemple: Aegypius monachus (vulturul negru): cea mai mare pasăre răpitoare de
pe continentul nostru (112 cm lungime şi 220 cm anvergura aripilor), pasăre sedentară,
întâlnită la noi în Carpaţi şi munţii Dobrogei;
♦Aquila chrysaëtos (acvila de munte), este ocrotită prin lege; Accipiter gentilis (uliul
găinilor); Milvus milvus (gaia roşie); ♦Milvus migrans (gaia neagră);
♦Buteo buteo (şorecarul comun), pasăre sedentară, se hrăneşte cu rozătoare, fiind
foarte folositoare;
- fam. Falconidae: include şoimii, cele mai desăvârşite păsări de pradă,
având zborul cel mai rapid, sunt îndrăzneţi şi se hrănesc cu prada vie, pe care o
prind adesea din zbor (păsări, rozătoare, şopârle).
Exemple: ♦Falco peregrinus (şoimul călător);
- fam. Cathartidae: vulturi pleşuvi din America, cu capul şi gâtul golaş sau
acoperit cu puf, cioc nu prea puternic, cu nările nedespărţite printr-un perete
osos, aripi lungi, coada scurtă; consumă cadavre şi excremente.
Exemple: ♦Vultur gryphus (condorul), una din cele mai mari păsări actuale
(anvergura aripilor ajunge la 2,75 m), trăieşte în Munţii Anzi, la 3000-5000 m altitudine;
♦Sarcorhamphus papa (condorul regal).
► Ord. Ciconiiformes: păsări acvatice ce trăiesc în apropierea apelor, în
locuri mlăştinoase; au picioarele lungi (picioroange), cu membrană interdigi-
tală doar la bază, gâtul şi ciocul lungi, aripi mari; sunt păsări migratoare, se
hrănesc cu peşti, pui de păsări, moluşte; au pui nidicoli.
- fam. Ardeidae (stârci): păsări cu corpul zvelt, comprimat lateral, cu cap
mic, cioc conic, lung şi subţire, cu gâtul foarte lung şi subţire, pe care îl ţin
îndoit în forma literei S, cu picioare înalte prevăzute cu degete lungi.
Exemple:
♦Ardea cinerea (stârcul cenuşiu sau bâtlanul), ♦Ardea purpurea (stârcul roşu), ♦Egretta
alba (egreta mare), ♦Egretta garzetta (egreta mică);
- fam. Plataleidae (lopătari şi ţigănuşi): păsări cu tars nu prea lung, ciocul
subţire, lung şi curbat în jos în formă de secere sau drept şi spre vârf turtit şi
lăţit în formă de lopată; pe cap şi pe gât au porţiuni golaşe.
Exemple: Platalea leucorodia (lopătarul); Plegadis falcinellus (ţigănuşul);
Threskiornis aethiopica (ibisul), trăieşte în Africa tropicală, în trecut şi în Egipt, con-
siderat de egipteni pasăre sfântă; se hrăneşte cu lăcuste şi alte insecte dăunătoare, reptile;
- fam. Ciconiidae (berze, cocostârci): păsări călătoare, mari, cu ciocul
lung, conic şi drept.
Exemple: ♦Ciconia ciconia (barza albă); ♦Cicconia nigra (barza neagră), îşi face
cuibul numai în păduri;
► Ord. Anseriformes: păsări acvatice sau semiacvatice de talie mare

(lebede, gâşte) sau mijlocie (raţe, ferestraşi), robuste şi greoaie, cu picioare
scurte situate mult posterior, penaj dens şi compact, unsuros, cioc turtit, cu
dinţişori pe margini, alcătuind un filtru; majoritatea înoată şi zboară în
egală măsură; puii sunt nidifugi.
Exemple: ♦Cygnus olor (lebăda de vară): are ciocul roşu şi prevăzut cu o
cocoaşă; cloceşte şi în Delta Dunării; Cygnus cygnus (lebăda de iarnă): are cioc negru,
lipsit de cocoaşă;
♦Anser anser (gâsca de vară): este strămoşul celor mai multe rase de gâşte domestice;
♦Branta rufficolis (gâsca cu gât roşu), cloceşte în tundrele Siberiei de est, iar în timpul
călătoriei trece şi prin ţara noastră;
♦Anas platyrhynchos (raţa mare), strămoşul raţelor de casă; ♦Anas crecca (raţa mică),
frecventă la noi în ţară în timpul iernii;
♦Tadorna tadorna (călifarul alb), răspândit în Europa, Asia şi Africa de Nord);
♦Tadorna casarca (călifarul roşu);
♦Mergus merganser (ferestraşul mare), cloceşte şi la noi în ţară.
► Ord. Gruiformes: păsări “picioroange” terestre, alergătoare, care

trăiesc pe ţărmurile apelor curgătoare sau stătătoare, prin mlaştini sau câmpii
joase; au picioarele mai mult sau mai puţin înalte şi aripile rotunjite, scurte.
Sunt puţin apte pentru zbor (excepţie cocorii, care sunt buni zburători).
- fam. Gruidae: include cocorii, păsări terestre mari, cu trunchi alungit,
gât lung şi picioare foarte înalte, cioc conic şi puternic, cu trahee foarte
lungă şi îndoită, cuprinsă în cea mai mare parte într-o excavaţie a sternului.
Exemple:
♦Megalornis grus (cocorul): este răspândit în nord-estul Europei şi nord-vestul Asiei,
de unde călătoreşte în Africa şi India; cuibăreşte şi la noi în ţară, în prejma lacurilor
de pe litoralul Mării Negre;
- fam. Otididae: include dropiile, păsări terestre alergătoare, de talie
mijlocie sau mare, cu corp voluminos şi masiv, cap mare, cioc scurt, conic,
cu vârful uşor încovoiat; aripile bombate şi rotunde, pene dese şi tari; glanda
uropigienă lipseşte, dimorfismul sexual este accentuat, şi are ouă pătate.
Exemple: ♦Otis tarda (dropia), pasăre sedentară; ♦Otis tetrax (spârcaciul), pasăre
călătoare, ambele ocrotite prin lege;
- fam. Ralidae (cârstei): păsări alergătoare terestre sau semiacvatice ce
trăiesc prin stufărişurile luncilor, mlaştinilor, prin tufele de pe câmpii; au
corp îngust, cap mic, cioc scurt şi comprimat lateral, aripi scurte şi rotunde.
Exemple: Rallus aquaticus (cârstelul de baltă): pasăre parţial călătoare,
răspândită în aproape toată Europa, Asia de vest şi Africa de Nord; este foarte frecvent
la noi în ţară, unele exemplare rămânând şi peste iarnă;
♦Fulica atra (lişiţa): pasăre călătoare;
Biologie animală
► Ord. Lariformes: păsări acvatice palmipede, bune zburătoare, petre-

când foarte mult timp în zbor continuu, iute şi îndemânatic; au trunchiul
robust, aripi lungi şi ascuţite, gâtul scurt, ciocul puternic comprimat lateral;
duc o viaţă gregară şi în timpul clocitului se adună în colonii mari.
Exemple: Larus argentatus (pescăruşul argintiu), răspândit pe lângă coastele
tuturor mărilor europene; ♦Larus ridibundus (pescăruşul), cuibăreşte în cea mai mare
parte a Eurasiei şi în preajma Dunării inferioare;
► Ord. Columbiformes: păsări bune zburătoare, cu aripi mari largi, carena
sternală şi muşchii pectorali bine dezvoltaţi; sunt granivore, şi au pui nidicoli.
Exemple: Columba livia (porumbelul de stâncă), răspândit în ţările din jurul
Mării mediterane, Scoţia, Islanda; a fost domesticit de om, azi având numeroase rase;
Columa palumbus (porumbelul gulerat), foarte comun la noi în ţară; ♦Streptopelia
turtur (turturica): pasăre călătoare; cuibăreşte în Europa, Asia de vest şi unele locuri
din Africa de Nord; Streptopelia decaocto (guguştiucul): pasăre sedentară,
semidomestică;
► Ord. Cuculiformes: cuprinde 100 specii de cuci, păsări arboricole şi
de tufişuri, de talie mijlocie sau mică, cu coada lungă, degete de tip agăţător,
care şi-au pierdut instinctul de clocire, practicând parazitismul de cuib; de
asemenea, la cuci, se întâlneşte şi parazitismul nidicol, puiul de cuc
aruncând din cuib ouăle şi puii păsării gazdă.
Exemplu: ♦Cuculus canorus, răspândit în toată Europa şi în mare parte din Asia,
de unde călătoreşte pentru iernat până în Africa de Sud şi Australia;
► Ord. Psitaciformes: include papagalii, păsări arboricole căţărătoare,
care trăiesc în pădurile din zonele tropicale şi temperate şi se hrănesc cu
fructe şi seminţe; au ciocul asemănător cu cel al răpitoarelor, dar mai scurt,
mai înalt, mai gros şi mai puternic; picioarele sunt scurte şi groase, cu
primul şi ultimul deget îndreptat înapoi, penele viu colorate; au glasul
puternic, strident, putând imita cu uşurinţă glasul altor păsări şi pot fi
învăţaţi să articuleze cuvinte sau propoziţii scurte.
Exemple: ♦Melopsittacus undulatus, originar din Australia, e crescut în colivii; are
numeroase rase; ♦Ara macao (aracanga), răspândită în America de Sud; Psittacus
erithacus (jaco-ul), răspândit în Africa de vest (unul din cei buni vorbitori);
► Ord. Strigiformes: păsări răpitoare de noapte, cu pene moi, dese şi fine,
care nu fac zgomot, auzul şi văzul foarte agere, ciocul puternic şi încovoiat de
la bază; nu au guşă, iar hrana nedigerată este eliminată prin gură, sub formă
de ingluvii; capul, relativ mare, cu regiunea occipitală lată, orbitele mari, ochii
dispuşi frontal.
Exemple: Bubo bubo (buha), pasăre sedentară răspândită în toată Europa; ♦Asio
otus (ciuful de pădure), comun la noi în ţară; ♦Athene noctua (cucuveaua); ♦Strix aluco
(huhurez), cloceşte şi la noi în ţară; ♦Tyto alba guttata (striga), rară la noi în ţară;
► Ord. Coraciiformes, cu mai multe familii:

- fam. Coraciidae (dumbrăvenci): păsări de talie mijlocie, cu ciocul gros,
puternic, degetele anterioare libere, cu pene dure şi viu şi variat colorate.
Exemple: ♦Coracias garrulus, pasăre călătoare; cuibăreşte în Europa şi Asia de vest;
- fam. Meropidae (prigori): păsări căţărătoare mici, viu colorate, cu
picioare scurte, ale căror degete anterioare sunt concrescute la baza lor;
corpul este foarte alungit, aripile lungi şi ascuţite şi coada lungă; ciocul
lung, subţire, ascuţit şi arcuit în jos.
Exemple: ♦Merops apiaster (prigoarea sau albinărelul), singura specie de la noi;
- fam. Upupidae (pupeze): păsări de talie mijlocie, cu cioc lung, subţire şi
arcuit, îşi fac cuibul în scorburi şi se hrănesc cu insecte. Exemple: Upupa epops,
pasăre călătoare răspândită în zona temperată din Europa şi Asia;
► Ord. Apodiformes (lăstunii şi colibrii): păsări specializate la zbor rapid
şi susţinut, cu un caracter anatomic comun: oasele stilopodiului şi
zigopodiului de la aripi sunt foarte scurte, iar cele ale autopodiului sunt foarte
alungite; muşchii pectorali şi carena sternală sunt bine dezvoltate.
- fam. Apodidae (lăstuni): păsări insectivore mici adaptate la prinderea
insectelor din zbor, cu corpul mult alungit, gâtul scurt, aripile lungi, înguste şi
îndoite ca o lamă de coasă şi coada bifurcată, picioare foarte scurte, astfel
încât nu se pot mişca pe pământ; au ciocul scurt şi lat, cu deschiderea gurii
foarte mare, adaptată pentru prinderea insectelor din zbor.
Exemplu: Apus apus (lăstunul mare): pasăre călătoare, comună în ţara noastră;
- fam. Trochilidae (păsări colibri): păsări mici cu talia de la mărimea
unei rândunele până la cea a unui bondar, cu corpul alungit şi coada, de
regulă, foarte lungă, ciocul în formă de ac, lung şi ascuţit, drept sau curbat, în
sus sau în jos, limba lungă şi bifurcată, cele două ramuri alcătuind împreună
un tub cu ajutorul căruia pot suge nectarul florilor cu care se hrănesc; zborul
lor seamănă cu cel al unor fluturi crepusculari, executând bătăi dese din aripi
(până la 50 de bătăi pe secundă); îşi construiesc cuibul în formă de cupă, în
care depun ouă mici şi albe, iar puii îi îngrijeşte numai femela.
Exemple: Phaetornis ruber, una din cele mai mici păsări, cântăreşte 1,6-1,8 g,
iar oul său 0,2 g; Patagona gigas, una din cele mai mari păsări colibri, atingând talia
unei rândunele;
► Ord. Piciformes: păsări arboricole, căţărătoare, cu picioare scurte, cu
cele două degete externe îndreptate permanent înapoi, coada din pene tari şi
rigide, ciocul conic şi puternic, ca o daltă; îşi fac cuibul, de obicei, în
scorburi; puii sunt nidicoli. Reprezentanţi:
- fam. Picidae (ciocănitori): păsări arboricole cu picior de tip căţărător,
cu degete prevăzute cu gheare ascuţite şi curbate, cu coada rigidă (se
Biologie animală
sprijină pe coadă), cioc puternic, conic, drept, ascuţit şi adesea alungit, cu

care poate sparge scoarţa copacilor; au limba alungită, protractilă, lipicioasă
şi se hrănesc cu insecte.
Exemple: Picus viridis (ghionoaia sau ciocănitoarea verde): pasăre sedentară,
răspândită în regiunile păduroase din zona temperată a Eurasiei;
♦Dendrocopos major (ciocănitoarea mare); Dendrocopos minor (ciocănitoarea mică) –
păsări sedentare ce trăiesc şi la noi în ţară;
- fam. Rhamphastidae (tucani): păsări din America Centrală şi
tropicală, la care este caracterisitic ciocul foarte mare şi puternic, mai lung
decât capul, la fel de înalt ca şi capul şi comprimat lateral, penele, de regulă,
viu colorate. Exemple: Rhamphastos toco (tucanul), pasăre frumos colorată;
răspândită în Brazilia;
▪ Ord. Passeriformes: cuprinde mai mult de jumătate din totalul
speciilor de păsări (~5000 sp.), majoritatea arboricole, căţărătoare şi bune
zburătoare; au talii diferite (de la cea a pitulicii până la cea corbului şi a
păsării-liră, care au mărimea unui fazan); majoritatea sunt, însă, păsări mici
sau de talie mijlocie, numite, în general, “păsărele”; au culoare penajului
diferită, cioc cu forme diferite, sirinx dezvoltat (sunt bune cântăreţe); multe
sunt insectivore, unele granivore sau, cele mari, răpitoare. Reprezentanţi:
- fam. Menuridae: cuprinde un singur gen, cu specii de talia unui fazan.
Exemple:
♦Menura superba (pasărea liră), nume datorat formei şi aşezării penelor din coadă;
trăieşte în sudul Australiei;
- fam. Alaudidae (ciocârlii): păsări terestre de mărimea unei vrăbii, cu
corp îndesat şi picioare relativ scurte; culoarea penelor este pământie sau
brun-gălbuie, cu dungi mai întunecate; sunt bune alergătoare şi zburătoare;
unele specii cântă foarte plăcut; pot imita şi cântecul altor specii.
Exemple: Alauda arvensis (ciocârlia); Melanocorypha calandra (ciocârlia de
Bărăgan): specie sedentară sau semimi-gratoare, răspândită în părţile sudice ale
Europei, Africa de Nord, Asia;
- fam. Hirundinidae (rândunici): păsări insectivore mici, adaptate la
prinderea insectelor mici, din zbor; sunt bune zburătoare, cu pieptul lat, gât
scurt, cap rotund, cioc scurt turtit dorso-ventral, foarte lat la bază, prevăzut
cu vibrize şi gură mare; picioare scurte, subţiri, cu gheare ascuţite şi
încovoiate; aripi lungi, înguste şi ascuţite, iar coada bifurcată.
Exemple: Hirundo rustica (rândunica) şi Delichon urbica (lăstunul) – păsări
călătoare răspândite în Europa şi o parte din Asia;
- fam. Sylviidae (pitulici şi lăcari): păsări insectivore mici, cu cioc fin,
subţire şi drept, rareori puţin lăţit la bază, de regulă fără vibrize; trăiesc şi
cuibăresc în arbori şi tufişuri.
Exemple: ♦Phylloscopus trochilus (pitulicea fluierătoare), pasăre călătoare

care cloceşte în Europa centrală şi nordică;
♦Acrocephalus arundinaceus (lăcarul mare): pasăre călătoare, frecventă şi la noi în ţară;
- fam. Turdidae (sturzi şi privighetori): păsări arboricole şi tericole de
talie mică sau mijlocie, cioc subţire şi drept dar mai puternic decât al
silviidelor, cu maxila puţin încovoiată şi dinţată spre vârf; au aripile lungi şi
plane, coada relativ lungă, penele dese, de culori diferite, variate după sex
şi vârstă; majoritatea sunt bune cântăreţe.
Exemple: ♦Turdus viscivorus (sturzul de vâsc): pasăre sedentară, frecventă şi la
noi în ţară; Turdus merula (mierla), de asemenea, pasăre sedentară;
♦Luscinia luscinia (privighetoarea mare), pasăre călătoare care cloceşte în partea
răsăriteană a Europei centrale şi partea apuseană a Asiei centrale, foarte frecventă şi la
noi în ţară; ♦Luscinia megarhynchos (privighetoarea roşie);
- fam. Laniidae (sfrâncioci sau berbecei): paseriforme insectivore
răpitoare, cu cioc puternic, comprimat lateral, cu maxila încovoiată mult peste
mandibulă şi prevăzută spre vârf, pe fiecare latură cu câte un dinte pronunţat;
la baza ciocului au adesea vibrize; se hrănesc cu insecte, iar cele mai mari cu
şopîrle şi şoareci, păsări mai mici; au obiceiul să înfigă prada în spini.
Exemple: ♦Lanius excubitor (sfrînciocul mare); ♦Lanus minor (berbecel);
- fam. Bombycillidae: păsări de talie mică, cu corpul bondoc, capul rela-
tiv mare şi ciocul scurt, puternic, drept şi lăţit la bază; picioare scurte şi pu-
ternice, cu gheare tari; penele sunt moi, mătăsoase şi dese, de culori diferite.
Exemple: ♦Bombycilla garrulus (mătăsarul sau pasărea frigului): cloceşte în
părţile nordice ale Eurasiei şi Americii, iarna vizitează şi ţara noastră;
- fam. Passeridae (vrăbiile): ♦Paser domesticus (vrabia de casă) şi ♦Paser
montanus (vrabia gulerată sau vrabia de câmp) sunt păsări sedentare, răspândite în
Eurasia , prima fiind colonizată şi în America de Nord şi Australia;
- fam. Sturnidae (grauri): păsări arboricole sau tericole de talie mică sau
mijlocie, cu corpul rotunjit, ciocul relativ lung şi puternic, drept sau puţin
curbat, aripile ascuţite nu ating vârful cozii; păsări gregare, inteligente,
gălăgioase; preferă câmpiile deschise, pădurile şi livezile, viile.
Exemple: ♦Sturnus vulgaris (graurul): pasăre călătoare, răspândită în aproape toată
Europa, pentru iernat se retrage până în Africa de Nord; Sturnus roseus (lăcustarul):
pasăre călătoare; la noi în ţară este şi pasăre clocitoare şi pasăre de trecere;
- fam. Oriolidae: păsări arboricole asemănătoare cu sturnidele; au ciocul
lung şi drept, maxila curbată, aripile lungi şi ascuţite, coada scurtă şi
trunchiată; penajul frumos şi viu colorat, variază după vârstă şi sex,
dominând culorile galben, roşu, verde şi negru; îşi construiesc cuiburi
deschise, în formă de farfurie; se hrănesc cu insecte şi fructe cărnoase.
Exemple: Oriolul oriolus (grangurul), pasăre călătoare, răspândită şi în Asia centrală;
Biologie animală
- fam. Fringillidae: păsări bune alergătoare, săritoare şi bune zburătoare;

se hrănesc cu seminţe, fructe cărnoase, iar puii îi hrănesc cu insecte şi
larvele lor; au cântecul plăcut.
Exemple:
♦Fringilla coelebs (cinteza): pasăre sedentară, răspândită În Europa şi Asia centrală;
foarte frecventă şi la noi în ţară; Carduelis carduelis (sticletele), parţial migratoare;
♦Coccothraustes coccothraustes (botgros), sedentară sau parţial migratoare, foarte
frecventă în ţara noastră; Serinus canaria canaria (canarul), originar din insulele canare,
Azore şi Medeira; Loxia curvirostra (forfecuţa), cuibăreşte în Europa, Asia de Nord şi
Africa de Nord, la noi în pădurile de conifere din Carpaţi;
- fam. Paridae (piţigoi): păsări arboricole insectivore mici, cu coadă şi
aripi scurte, picioare subţiri, cu degete scurt şi gheare încovoiate; sunt păsări
sedentare, preferă pădurile, livezile; nu toate speciile îşi construiesc singure
cuibul, cuibărind în scorburi, crăpături de stânci şi ziduri.
Exemple: Parus major, cea mai frecventă specie a familiei; Parus coeruleus
(piţigoiul albastru), răspândit în Europa şi Asia de vest;
- fam. Corvidae: păsări arboricole sau tericole de talie mijlocie sau mare,
care împreună cu menuridele şi paradiseidele, sunt cele mai mari din întreg
ordinul; au ciocul puternic, relativ lung, drept şi ascuţit, conic, comprimat
lateral, cu maxila înaltă, boltită, mai lungă decât mandibula; baza ciocului este
acoperită cu vibrize dese şi tari, în formă de peri, care acoperă şi nările;
picioarele sunt mari şi puternice; penajul, de regulă, de culoare neagră, la unele
specii, însă, foarte viu şi pestriţ colorat; nu cântă, glasul lor fiind ţipător,
neplăcut; sunt păsări omnivore, multe fac pagube omului, în culturile de câmp,
păsările de curte şi atacă şi alte păsări folositoare; păsări gregare, care
cuibăresc şi călătoresc în cârduri mari.
Exemple: Corvus corax (corbul): pasăre sedentară, răspândită în cea mai mare parte
a Europei, în Asia de nord şi centrală şi America de Nord; Corvus frugilegus (cioara de
semănătură); Coloeus monedula (stăncuţa); Pica pica (coţofana): fură puii chiar din
cuiburile păsărilor şi din curtea omului; Garrulus glandarius (gaiţa);
- fam. Paradiseidae (păsările paradisului): păsări arboricole de talie
mijlocie sau mare, înrudite cu corvidele; dimorfismul sexual este foarte
accentuat, femela având un penaj simplu, în timp ce la mascul este viu şi
variat colorat, având şi cele mai frumoase pene ornamentale, dintre păsări;
specii răspândite în Noua Guinee, Australia de nord-est şi insulele învecinate.
Exemple: ♦Paradisea apoda (pasărea paradisului).
Biologie animală
15.7. Clasa MAMMALIA

Clasa Mammalia cuprinde mamiferele, vertebrate tetrapode
homeoterme cu corpul acoperit cu păr, care nasc pui vii şi îi hrănesc cu
lapte produs de glandele mamare. Au respiraţie pulmonară pe toată durata
vieţii, inima tetracamerală şi dezvoltarea embrionară cu anexe embrionare
(amnios şi alantoidă). Viviparitatea, perfecţionarea encefalului şi
capacitatea de termoreglare le-au permis adaptarea în toate mediile de viată
(terestru, acvatic, aerian, subteran).
Morfologie externă
Înfăţişarea mamiferelor este foarte variată, mai ales în ceea ce
priveşte dimensiunile corpului, forma şi mărimea relativă a capului,
trunchiului, membrelor şi cozii.
Dimensiunile mamiferelor variază în limite foarte largi. Cele mai
mici sunt insectivorele, liliecii şi rozătoarele, iar cele mai mari sunt
ungulatele şi cetaceele.
Chiţcanii (cele mai mici insectivore) au lungimea corpului de la 4 până la 10 cm şi
greutatea de la 2 până la 16 g. Dintre ungulate, cele mai mari dimensiuni le au elefanţii
(elefantul african atinge 3,14 m înălţime, 4,20 m lungime şi greutate 4.000 kg). Cele mai
mari mamifere sunt, totuşi, cetaceele, dintre care unele specii de balene ating lungimea de 25-
31 m şi o greutate de 60.000-150.000 kg.
Forma generală a corpului îmbracă aspecte foarte variate: alungită şi
zveltă (la jder), bondoacă (la arici, tapir, lemurieni), masivă, greoaie (la
elefant, urs), pisciformă (la cetacee).
Conformaţia membrelor este adaptată mediului de viaţă:
- la formele terestre, membrele sunt lungi, aproximativ egale;
- la formele subterane, membrele sunt scurte;
- la formele acvatice, membrele sunt transformate în înotătoare;
- la formele zburătoare, membrele anterioare sunt transformate în aripi,
alungindu-se mult falangele, între care s-a dezvoltat o membrană.
Mamiferele terestre, după modul în care autopodiul se sprijină pe
substrat, sunt:
- plantigrade: ating solul cu metapodiul şi acropodiul (omul, ursul);
- digitigrade: ating solul numai cu acropodiul (pisica);
- unguligrade: ating solul numai cu ultima falangă (calul).
La formele arboricole, membrele sunt prehensile, cu degetul mare
opozabil (la primate) sau cu degetele alungite şi încovoiate ca nişte căngi
(la leneşi).
Morfologia internă
Tegumentul este format din: epiderm, pluristratificat cornificat, derm,
conjunctiv ce formează papile, şi hipoderm, adipos.
Sub influenţa factorilor mediului înconjurător şi mai ales a factorilor
interni de natură hormonală, stratul cornos al pielii s-a îngroşat în unele
locuri, conducând la apariţia unor formaţii cornoase (păr, solzi, unghii,
gheare, copite, coarne, ţepi) sau glandulare (sudoripare, sebacee, mamare).
Anexele tegumentare cornoase:
▪ părul: este cea mai caracteristică formaţie cornoasă a tegumentului la mamifere; după
dimensiuni, formă şi structură se disting mai multe tipuri fundamentale de păr:
- păr de contur (lung), format din fire cu lungimi diferite, de regulă drepte şi puternice,
răspândit pe cea mai mare parte a pielii, dând şi culoarea blănii animalului;
- puf sau păr lânos: este format din fire scurte sau mai alungite, fine şi dese; se găseşte printre
firele de păr de contur; este bine dezvoltat la mamiferele din climatul rece;
- peri senzitivi (tactili sau vibrize): mai mari şi mai groşi decât firele de păr de contur şi, de re-
gulă, dispuşi în regiuni ce vin în contact cu mediul extern (pe cap, în jurul botului la carnivore);
▪ solzi epidermici: se întâlnesc mai rar, doar la anumite grupe de mamifere (unele
marsupiale, insectivore şi rozătoare au coada acoperită cu solzi cornoşi; la tatui există solzi
cornoşi care acoperă faţa dorsală a trunchiului, parte din membre şi partea superioară a cozii;
▪ gheare, unghii, copite: reprezintă formaţiuni cornoase ale epidermei de la vârful
degetelor; la mamiferele ungulate placa ia forma unei cutii cornoase, puternică, ce acoperă
ultima falangă a degetelor, formând copita;
▪ coarne: formaţii osoase şi cornoase caracteristice, întâlnite la cele mai multe
rumegătoare şi la rinoceri, servind ca armă de atac şi apărare;
▪ cioc: formaţiune cornoasă a epidermei, întâlnită la monotreme (ornitorinc), acoperind cele
două maxilare alungite; acest cioc nu este tare ca la păsări ci moale, mai puţin cheratinizat;
▪ fanoane: lame cornoase, întâlnite la balene, aşezate una după alta, cu feţele lor late,
paralele, dispuse transversal pe cerul gurii; servesc la filtrarea apei;
▪ calozităţi (fesiere, la unele maimuţe, pe coate, genunchi, la cămile): sunt formaţiuni
cornoase care, la cămile, au rol de protecţie faţă de temperaturile ridicate ale nisipului;
▪ pinten: prezent la ornitorincul mascul.
Anexe tegumentare glandulare: reprezentate de glande de origine tegumentară,
tubuloase, acinoase sau tubulo-acinoase:
▪ glandele sudoripare: sunt cele mai numeroase, de tip tubulos, având rol în excreţie şi
termoreglare; repartiţia lor pe corp este diferită; de obicei, sunt răspândite pe toată suprafaţa
pielii, fiind mai numeroase în regiunile inguinală şi axilară; la primate sunt foarte numeroase
pe palmă şi talpă, la bovide pe bot; sirenienii şi cetaceele nu au glande sudoripare;
▪ glande ceruminoase: glande de tip tubulos, prezente în canalul auditiv extern, secretând
cerumenul;
▪ glandele sebacee: glande acinoase, secretă sebumul, cu rol în lubrifierea firului de păr;
▪ glande Meibomius: glande acinoase, dispuse pe marginea pleoapelor;
▪ glande odorante: cu diferite localizări: anale la carnivore, prepuţiale la mosc, civetă, castor; au
rolul de a secreta substanţe cu rol de feromoni;
▪ glande mamare: caracteristice mamiferelor, secretă laptele necesare hrănirii puilor; au
poziţie diferită (pectorală, axilară, abdominală sau inghinală), numărul lor variind în funcţie de
specie; au secreţie periodică, ce începe odată cu naşterea puilor.
Biologie animală
Scheletul. La mamifere, există, în câteva cazuri, un exoschelet,

format din plăci osoase dermice (la tatui). Endoscheletul mamiferelor,
totdeauna bine dezvoltat, este format din oase lungi, scurte şi late,
constituind scheletul capului, al trunchiului şi al membrelor.
Scheletul mamiferelor prezintă unele particularităţi:
- craniul este caracterizat prin sudarea unor oase în masive osoase (frontal,
occipital);
- craniul neural este mare, datorită dezvoltării encefalului;
- occipitalul prezintă doi condili de articulare;
- mandibula este os independent şi mobil; se articulează direct la cutia craniană;
- coloana vertebrală este diferenţiată în cinci regiuni, bine delimitate (cu
excepţia cetaceelor, la care din cauza adaptării la mediul acvatic, au
vertebrele aproape uniforme, nediferenţiate pe zone):
- cervicală, cu şapte vertebre (indiferent de lungimea gâtului);
vertebrele atlas şi axis au modificări speciale, care permit o mare
mobilitate capului, axisul fiind prevăzut cu o apofiză odontoidă;
- dorsală, care poartă coastele;
- lombară;
- sacrală, cu cele 3-5 vertebre sudate formând, sacrumul, la care se
articulează, mai rar se sudează, oasele bazinului;
- caudală (coccigiană), cu un număr variabil de vertebre (4-5 la
antropoide şi până la 49 la pangolini), între vertebre există un disc
cartilaginos, care permite mobilitatea lor;
- cuşca toracică este formată de stern şi coaste; coastele, bine dezvoltate, se
articulează dublu, la coloana vertebrală şi la stern (coaste adevărate),
printr-un cartilagiu la stern (coaste false) sau nearticulate la stern (coaste
flotante sau libere); sternul este un os rezistent, lăţit, complet osificat şi la
majoritatea mamiferelor, în forma literei T, la capătul său superior
articulându-se claviculele; de el se fixează capătul ventral al coastelor;
- membrele, două perechi, cu formă şi dispoziţie în funcţie de modul de loco-
moţie, fiind „legate” de trunchi prin cele două centuri: scapulară şi pelvină.
Musculatura se caracterizează prin existenţa unor muşchi
caracteristici, cu funcţii noi:
- muşchii mimicii şi muşchii masticatori, la cap;
- muşchiul diafragma pentru perfecţionarea mecanicii respiratorii;
- muşchiul subcutanat (foarte dezvoltat la mamiferele care se înrulează,
pentru a se proteja -arici, tatuu, pangolin).
Sistemul nervos. Encefalul atinge dezvoltare maximă, este de

dimensiuni mari, datorită dezvoltării emisferelor cerebrale şi a cerebelului;
prezintă 12 perechi de nervi cranieni.
Măduva spinării prezintă două intumescenţe: cervicală şi lombară.
Organele de simţ se caracterizează prin perfecţionarea unor
structuri, care asigură o bună recepţie a stimulilor din mediu.
Receptorul tactil este format din terminaţii nervoase libere şi încapsu-late,
situate în tegument (Meissner, Vater-Paccini, Ruffini, Krause, Merkel).
Receptorul olfactiv, localizat în cele două fose nazale, a căror suprafaţă
este mărită considerabil prin apariţia cornetelor nazale; fosele se deschid,
prin coane, în nazofaringe. În funcţie de sensibilitatea la stimulii odoranţi,
mamiferele pot fi:
- macrosmatice, cu simţul olfactiv foarte dezvoltat (majoritatea);
- microsmatice, cu sensibilitate olfactivă scăzută (primatele);
- anosmatice, lipsite de sensibilitate olfactivă (cetaceele).
Receptorul stato-acustic, localizat în urechea internă, conţine:
- receptorul acustic (organul lui Corti), situat în melc;
- receptorul pentru echilibru, situat în canalele semicirculare şi vestibul
(crestele ampulare şi maculele saculară şi utriculară).
Urechea externă este formată din pavilion (absent la cetacee) şi
conduct auditiv. Pavilionul este alcătuit dintr-un cartilaj cu forme foarte
diferite şi care poate fi mişcat de muşchi speciali. El serveşte la captarea
sunetelor, identificarea direcţiei acestora, la iradierea căldurii corporale şi
prin aceasta la menţinerea temperaturii constante.
Urechea medie este reprezentată de cavitatea timpanică, ce
comunică cu fosele nazale prin trompa lui Eustachio, este plină cu aer şi
prezintă trei oscioare: ciocănelul, scăriţa şi nicovala, prin intermediul cărora
se transmit sunetele. La cetacee, transmiterea sunetelor se face prin
intermediul sinusurilor oaselor capului.
În urechea internă, melcul este foarte dezvoltat, având două spire şi
jumătate şi conţine organul Corti.
Receptorul gustativ este reprezentat prin muguri gustativi, prezenţi în
cavitatea bucală şi faringe.
Receptorul vizual, reprezentat de retină, localizată în globul ocular, cu
structură specifică (trei tunici concentrice, sclerotica, coroida şi retina, şi
medii transparente -aparatul optic, cu indicii de refracţie variaţi, cornee,
umoare apoasă, cristalin, umoare vitroasă). Mişcările globului ocular sunt
asigurate de şase muşchi extrinseci şi este protejat de două pleoape cu gene
(superioară şi inferioară), membrana nictitantă fiind redusă (carunculă). La
Biologie animală
mamifere, apare aparatul lacrimal, alcătuit din glande lacrimale (dispuse în

colţul superoextern al ochiului) şi glandele Harder (aşezate în colţul intern).
Acomodarea ochiului, pentru vederea la distanţă, are loc prin
schimbarea curburii cristalinului, sub acţiunea muşchilor intrinseci ai
corpului ciliar, iar cantitatea de lumină care pătrunde în ochi este reglată
prin contracţia muşchilor radiari şi circulari ai irisului. Aşezarea frontală a
ochilor (în faţă) asigură vederea binoculară.
Glandele endocrine, ale căror secreţii conţin hormoni, participă
alături de sistemul nervos la integrarea activităţii organelor într-un tot
unitar şi la integrarea organismului în mediu. Reglarea acţiunii glandelor
endocrine se face de către sistemul nervos şi prin mecanismul de conexiune
inversă (feed-back).
Aparatul digestiv, la mamifere, a suferit a suferit multe modifi-cări,
adaptându-se la regimuri variate de hrană. Modificările constau în
variabilitatea foarte mare a dinţilor (ca număr şi formă), a gurii, stoma-cului,
lungimea intestinelor şi prezenţa sau absenţa cecumului intestinal.
Cavitatea bucală, delimitată de obraji, se deschide la exterior prin
orificiul bucal mărginit de buze. Pe planşeul gurii se găseşte limba, organ
musculos şi mobil, care are roluri multiple: masticaţie şi deglutiţie, la prins
alimentele, la ruperea lor, în fonaţie. La mamiferele insectivore, limba este
alungită, vermiformă şi lipicioasă, adaptată la prins insecte (furnicarul,
pangolinul, Orycteropus).
Dinţii, tecodonţi (înfipţi în alveole), sunt purtaţi de mandibulă, şi de
maxilar. La mamifere, dentiţia este heterodontă, în general, cu dinţii
diferenţiaţi (I -incisivi, C -canini, PM -premolari, M -molari), mai rar
homodontă, cu dinţi asemănători ca formă (la delfini).
Dinţii pot fi schimbaţi:
- o dată (dantură difiodontă);
- de mai multe ori (dantură polifiodontă);
- niciodată (dantură monofiodontă).
În funcţie de regimul de hrană, există patru tipuri de dentiţie:
- bunodontă: specifică regimului omnivor, întâlnită la om, primate, porc, hipopotam; supra-
faţa coroanei molarilor şi premolarilor are puţini tuberculi, scurţi, conici, rotunjiţi sau ascuţiţi;
- secodontă, întâlnită la carnivore, cu tuberculi acuţiţi, tăioşi şi comprimaţi lateral,
aşezaţi pe un singur plan longitudinal;
- lofodontă, caracteristică regimului erbivor (hrană reprezentată de seminţe, fructe,
frunze), întâlnită la proboscidieni (elefant), rozătoare (castor, şobolan); tuberculii se
comprimă de-a latul măselelor (în formă de lame) şi sunt legaţi prin creste transversale;
- selenodontă, caracteristică regimului erbivor (hrană reprezentată exclusiv de iarbă),
întâlnită la rumegătoare; tuberculi în formă de creste semilunare orientate longitudinal pe
suprafaţa coroanei.
Faringele este compartimentul unde se încrucişează calea respiratorie

cu cea alimentară. În mod obişnuit, rămâne deschisă calea respiratorie, dar în
momentul înghiţirii bolului alimentar, epiglota, acoperă intrarea în trahee,
lăsând liberă intrarea în esofag.
Esofagul are forma unui tub cilindric, lung şi subţire, în pereţii căruia
se găsesc numeroase fibre musculare netede. La rumegătoare, unde are un rol
important în regurgitarea hranei, apar şi fibre musculare striate. Esofagul
traversează diafragma şi se deschide în stomac, prin orificiul cardia.
Stomacul este compartimentul cel mai voluminos al tubului digestiv,
pereţii săi sunt formaţi din mai multe pături de fibre musculare netede, care
asigură mişcarea şi amestecarea alimentelor cu sucul gastric, în unele cazuri
servind şi la strivirea alimentelor (la folidote). Stomacul poate fi simplu, la
majoritatea mamiferelor (monogastrice) sau compartimentat (poligastrice),
la rumegătoare căpătând cea mai mare diferenţiere prin împărţirea lui în
mai multe compartimente: rumen (ierbar), reţea (ciur), foios (omas), cheag
(stomac propriu-zis sau abomas).
Intestinul este diferenţiat în intestin subţire şi intestin gros, acesta
din urmă deschizându-se la exterior prin anus (la monotreme, în cloacă).
Glandele anexe ale tubului digestiv sunt glandele salivare (lipsesc la
cetacee), ficatul şi pancreasul.
Aparatul respirator este format din căi aeriene şi pulmoni.
Căile aeriene cuprind: fosele nazale, faringele, laringele cu corzile
vocale, traheea, bronhiile principale, care pătrund în pulmoni şi se
divizează în bronhiole. Pulmonii, de tip alveolar, sunt înveliţi în pleure şi
localizaţi în cutia toracică.
Aparatul circulator este format din inimă şi vase de sânge. Inima
este învelită într-o seroasă (pericardul) şi are o poziţie mediană, la om şi
maimuţe, uşor spre stânga. Inima este tetracamerală şi asigură o circulaţie
dublă şi completă: atriul şi ventriculul stâng conţin sânge arterial (venit de
la pulmoni şi care va pleca la organe), iar atriul şi ventriculul drept conţin
sânge venos (care vine de la organe şi va pleca la pulmoni).
Sângele conţine hematii anucleate.
Aparatul excretor, de tip metanefros, este format din doi rinichi şi
căi urinare (uretere, vezică urinară şi uretră). La monotreme, ureterele se
deschid într-un sinus urogenital.
Aparatul genital este caracterizat prin existenţa sexelor separate şi
fecundaţie internă. Este format dintr-o pereche de gonade (testicule sau
ovare), gonoducte, glande anexe şi organe de copulaţie.
Testiculele, gonadele masculine, sunt situate în abdomen, la
monotreme, cetacee, proboscidieni şi sirenieni, sau sunt coborâte într-o
Biologie animală
pungă tegumentară numită scrotum, temporar (în perioada rutului), la

rozătoare, lemurieni, liliac, sau definitiv, la restul mamiferelor.
Ovarele, gonadele feminine, rămân permanent în cavitatea abdominală.
Fecundarea (unirea celor două celule sexuale) are loc, de regulă, la
nivelul ovarului, de unde apoi oul este absorbit de pâlnia oviductelor, care
este ciliată, apoi oul este antrenat prin trompa lui Faloppe, către uter. Mai rar,
fecundarea poate avea loc şi în trompe sau chiar în uter.
Monotremele sunt ovipare, au ouă mari, telolecite, ca şi reptilele, pe
care îl clocesc. Toate celelalte mamifere sunt vivipare, ouăle (mici,
oligolecite) fiind reţinute în uter, unde are loc dezvoltarea embrionară.
Dezvoltarea embrionară are loc în uterul matern, iar embrionul
prezintă amnios şi alantoidă, care, dublată de corion, aderă la peretele
uterin, formând placenta, organ prin care au loc schimburile nutritive dintre
mamă şi făt. La naştere, placenta se desprinde din peretele uterului şi puiul
este expulzat. Puii sunt hrăniţi cu laptele mamei, secretat de glandele
mamare. Majoritatea mamiferelor sunt vivipare şi doar foarte puţine sunt
ovipare (ornitorincul, echidna).
La mamifere, există trei modele de reproducere:
- la monotreme: există o singură perioadă de împerechere pe an; ovulele, de obicei două, sunt
fecundate în oviducte, de unde ele continuă să coboare în oviduct unde diverse glande adaugă
albumen şi o coajă subţire albicioasă; ornitorincul depune ouăle într-un cuib subteran, unde le
cloceşte 12 zile; echidna, ţine ouăle într-o pungă abdominală susţinută de epipubise; puiul, înainte de
ecloziune, poartă pe cioc un dinte de ecloziune ca şi puiul de pasăre; la monotreme nu există
perioadă de gestaţie, iar dezvoltarea embrionului se face pe seama substanţelor nutritive conţinute în
ou; după ecloziune, puiul se hrăneşte cu lapte (pe care îl linge), mult timp;
- la marsupiale, mamifere vivipare, durata vieţii intrauterine (perioada de gestaţie) este scurtă,
după care, la naştere, puiul, incomplet dezvoltat, este introdus într-o pungă abdominală a mamei,
numită marsupiu, în care se găsesc mamelele şi unde el îşi poate continua dezvoltarea; la cangur
(Macropus rufus) prima gestaţie a sezonului durează 33 de zile, după care puiul incomplet dezvoltat
(numai cu membre anterioare mici, cele poste-rioare sub formă de muguri, dar cu centri nervoşi bine
dezvoltaţi), înoată într-o peliculă de salivă depusă de mamă de la orificiul genital extern până în
punga marsupială; ajuns aici, înghite mamelonul, prin care mama îi pompează laptele; mama devine
imediat gestantă, dar noul embrion, în prezenţa puiului adăpostit în punga marsupială, se opreşte din
dezvoltare în stadiul de 100 celule (diapauză embrionară); diapauza durează 235 zile în momentul în
care puiul părăseşte marsupiul, dezvoltarea embrionară se reia şi după o lună se naşte noul pui;
mama devine din nou gestantă, dar dezvoltarea embrionară se opreşte; în tot acest timp, primul pui,
se întoarce din când în când în marsupiu, pentru a se hrăni;
- la mamiferele placentare embrionii rămân în uter până la completa dezvoltare, hrănindu-se pe
seama substanţelor furnizate de mamă prin intermediul placentei; durata gestaţiei variază foarte mult:
18-21 zile la Mus musculus (şoarece), 30-36 zile la iepuri, 60 zile la câini şi pisici, balenele 12 luni şi
până la 660-690 zile (22 luni) la elefanţi; puii se nasc, fie cu ochii deschişi, corpul acoperit cu blană
deasă, membrele bine dezvoltate (mamifere copitate), fiind capabili să îşi urmeze imediat părinţii, fie cu
ochii acoperiţi de pleoape lipite, golaşi şi membre slabe, necesitând un timp adăpostirea lor în cuiburi
sau vizuini şi o îngrijire prelungită din partea părinţilor.
15.7.2. Clasificarea mamiferelor

După modul de dezvoltare embrionară, mamiferele se împart în
trei subclase:
▬ Subclasa Prototheria: mamifere primitive ovipare;
▬ Subclasa Metatheria: mamifere vivipare primitive, al căror embrion
aderă numai pentru scurt timp de peretele uterin, puii fiind eliminaţi
incomplet dezvoltaţi, continuându-şi dezvoltarea într-o pungă de pe faţa
ventrală a mamei, numită marsupiu;
▬ Subclasa Eutheria: mamifere superioare, denumite şi placentare, la
care embrionul se dezvoltă complet în interiorul uterului, în timpul
dezvoltării prinzându-se pe peretele uterului prin placentă, stabilindu-se
o legătură directă între embrion şi mamă.
Subclasa Prototheria cuprinde mamifere ovipare, cu cloacă şi cu
conductele genitale femele separate pe toată lungimea lor. Fălcile sunt
acoperite de un cioc cornos. La adulţi, dinţii lipsesc. Glandele mamare sunt
tubuloase şi nu formează mamele. Conductele urinare şi genitale se deschid
separat într-un sinus urogenital, iar acesta se deschide în cloacă. Sunt
răspândite în Australia şi câteva insule din apropierea acesteia, fiind incluse
într-un singur ordin, Monotremata.
► Ord. Monotremata: mamifere ovipare, cu un singur orificiu (cloacal)
ce deserveşte aparatul digestiv, excretor şi genital; gura este lipsită de buze,
fălcile formând un cioc cornos; tegumentul este acoperit cu păr sau ţepi; la
degete au gheare puternice, iar la ornitorinc există o membrană interdigitală;
include două genuri ce trăiesc în Tasmania, Australia, Noua Guinee.
Exemple:
♦Ornithorhynchus anatinus (ornitorincul): animal amfibiu cu corpul greoi; depune ouă pe
care le cloceşte; trăieşte pe lângă ape, în care îşi caută hrana; ciocul este lăţit şi căptuşit cu
plăci cornoase, care permit reţinerea animalelor acvatice;
♦Tachyglossus aculeatus (echidna): animal terestru, insectivor, cu corp acoperit de peri ţepoşi,
tari şi lungi; maxilarele se prelungesc într-un cioc cilindric, mic şi drept, cu deschiderea bucală
îngustă; limba vermiformă, protractilă, cu ajutorul căreia adună insecte; are gheare puternice, cu
care scormonă pământul în căutarea hranei (insecte, mai ales furnici); hrana este triturată în
stomac, ca la păsări; oul este clocit într-o pungă tegumentară (incubator), situată pe abdomenul
mamei; trăieşte în păduri; hibernează;
Subclasa Metatheria cuprinde mamifere vivipare aplacentare, ai
căror pui se nasc incomplet dezvoltaţi (după 2-6 săptămâni, tocmai datorită
lipsei sau slabei dezvoltări a placentei); include un singur ordin.
► Ord. Marsupialia cuprinde mamifere cu marsupiu - pungă abdominală
în care puii incomplet dezvoltaţi la naştere rămân mai mult timp; obişnuit, nu
Biologie animală
au placentă tipică; sunt răspândite în Australia, iar unele specii şi în

America. Cuprinde mai multe familii:
- fam. Didelphidae: include specii cu capul alungit, ca la şoarece, coada
lungă, deseori prehensilă, parţial sau total lipsită de păr; picioare scurte, cu
cinci degete terminate cu gheare, degetul I de la membrele posterioare
opozabil, majoritatea fiind arboricole; animale omnivore, unele carnivore
sau insectivore. Exemple: Didelphis virginiana (opossum): trăieşte în America de
Nord; Metachirops opossum, din Brazilia;
- fam. Dasyuridae: Animale cu coada păroasă şi neprehensilă ca şi
pârşii, dintre placentare; sunt nocturne şi carnivore.
Exemple: ♦Thylacinus cynocephalus (lupul marsupial): trăieşte numai
în Tasmania; ♦Dasyurus quoll (dihorul marsupial): trăieşte în Australia;
- fam. Mymercobiidae: cuprinde furnicarii marsupiali, insectivore ce se
hrănesc în special cu furnici; au bot ascuţit, coada lungă şi stufoasă.
Exemple: ♦Myrmecobius fasciatus: trăieşte în Australia;
- fam. Notoryctidae: cuprinde marsupiale subterane, cu ochii atrofiaţi, cu
membrele anterioare prevăzute cu gheare puternice.
Exemple: ♦Notoryctes typhlops (cârtiţa cu pungă): trăieşte în Australia Centrală
şi ajunge până la 23 cm lungime;
- fam. Peramelidae: cuprinde marsupiale care seamănă cu iepurii sau
şobolanii, având urechile mari.
Exemple:
♦Macrotis lagotis (în Australia); ♦Perameles gunni (bursucul marsupial), întâlnit în
Tasmania şi Australia, duce o viaţă nocturnă şi ajunge până la 40 cm lungime;
- fam. Phalangeridae: animale arboricole, nocturne, cu mişcări încete şi
coada prehensilă.
Exemple: Petaurus scireus (veveriţa marsupială): are coada stufoasă şi o
membrană între cele două perechi de membre; Phasolarctos cinereus (ursuleţul cu pungă,
koala), are degetul I opozabil;
- fam. Vombatidae: cuprinde specii cu aspectul unor urşi de dimensiuni
mai mici, cu coada scurtă şi picioare scurte şi groase; nu au canini.
Exemple: Vombatus ursini, îşi sapă vizuini în pământ;
- fam. Macropodidae (cangurii): cele mai mari marsupiale, bine
adaptate la regim erbivor; au picioarele posterioare foarte mari, cu degetele
IV şi V foarte dezvoltate, coada groasă şi puternică, ce ajută la sărituri.
Exemple: Macropus rufus (cangurul): ajunge până la 2 m; trăieşte în Australia.
Subclasa Eutheria cuprinde mamifere vivipare placentare, al căror

embrion se dezvoltă complet în uterul mamei (datorită existenţei placentei).
După naştere puii sunt hrăniţi cu laptele secretat de glandele mamare; include
mai multe ordine.
► Ord. Insectivora: include cele mai primitive euteriene, de talie mică,
bot alungit, dentiţie slab dezvoltată, encefal neted; învelişul corpului prezintă
o mare variabilitate, unele specii (cârtiţa) având blană moale, catifelată, altele
aspră şi rară (tenrecii) sau spinoasă (aricii); se hrănesc cu insecte, viermi,
moluşte, şerpi şi chiar cu mici rozătoare. Ordinul cuprinde peste 200 de
specii actuale grupate în 8 familii (în ţara noastră, reprezentanţi din 3
familii). Majoritatea ocupă zona temperată de nord, sudul Africii. Lipsesc
în America de Sud şi Australia.
- fam. Erinaceidae: cuprinde specii de talie mare, cu urechile şi ochii
mari, corpul acoperit total sau parţial cu ţepi.
Exemple:
♦Erinaceus europaeus (ariciul): corp îndesat şi scurt, botul în formă de rât de porc cu
gura mare, urechile late, ochi negri şi mici; hibernează din toamnă până în martie; femela
naşte, după 3 săptămâni, 3-8 pui mici; aduce reale servicii agriculturii, distrugândun
număr mare de insecte, viermi şi coropişniţe;
♦Erinaceus roumanicus: a fost pentru prima oară determinat în ţara noastră; este
răspândit aproape uniform, întâlnindu-se atât la şes, cât şi la deal şi munte, mai mult
noaptea, rar ziua; femela naşte 2-7 pui, cu ţepii moi, scurţi, incolori, care se întăresc
repede; îşi urmează mama aproape pretutindeni;
- fam. Soricidae (chiţcani): insectivore de talie mică, nedepăşind talia
unui şoarece; au botul ascuţit, prevăzut cu un smoc de vibrize dezvoltate.
Exemple: ♦Sorex alpinus (chiţcanul);
- fam. Talpidae (cârtiţe): insectivore ce îşi duc viaţa săpând galerii în
pământ, trăind pe lângă ape; au botul mult alungit, corpul cilindric, ochii
reduşi, iar pavilioanele urechilor lipsesc; unele specii ale genurilor
Desmana şi Galemys sunt adaptate la înot, altele la viaţa subterană: ♦Talpa
europaea (cârtiţa);
- fam. Macroscelididae: cuprinde aşa numiţii şoareci cu trompă, ei
având un rât foarte dezvoltat, talie relativ mică, urechi dezvoltate, coada
lungă, iar picioarele posterioare mult mai mari decât cele anterioare.
Exemple: ♦Macroscelides spp., cu numeroase specii ce trăiesc în Africa
centrală şi orientală;
- fam. Tupaidae: cuprinde insectivore de dimensiuni mai mari, urechi
externe vizibile, pentadactile, duc o viaţă arboricolă; sunt răspândite în
Indonezia;Exemplu: ♦Tupaia belangeri.
Biologie animală
► Ord. Chiroptera cuprinde mamifere euteriene, crepusculare sau

nocturne, adaptate la zbor, cu oase subţiri şi uşoare, carenă sternală, pe care
se inseră muşchii pectorali, foarte dezvoltată ce acţionează aripa paraşută.
Au vederea slabă, având viaţă crepusculară, dar auz foarte fin şi orientare
prin ecolocaţie (emit ultrasunete care sunt reflectate de obstacole, fiind
recepţionate de pavilioanele urechilor). Urechile foarte dezvoltate, prezintă
în dreptul unghiului intern o expansiune cutanată de formă variabilă, numită
tragus (urechiuşa), iar în dreptul unghiului inferior extern o proeminenţă
mai puţin variabilă numită antitragus. Au falangele foarte alungite, între ele
aflându-se patagiul, format dintr-o duplicare a tegumentului, care se întinde
şi pe laturile trunchiului până la membrele posterioare, uneori cuprinzând şi
coada; Reprezentanţi:
▪ megachiroptere: au talie mare, membre anterioare cu câte două degete
independente, formate din câte 3 falange şi gheare; cuprinde o singură
familie (Pteropidae) cu specii răspândite în regiunile tropicale ale Africii,
Indo-Malayeziei şi Australiei; sunt în general frugivore, sau nectarivore.
Exemple: ♦Pteropus vampyrus, are 40 cm lungime şi 150 cm anvergură;
▪ microchiroptere: lilieci de talie mică şi mijlocie, ale căror membre
anterioare au numai primul deget liber, alcătuit din 1- 2 falange şi gheară; sunt,
în general, insectivore, vânând insectele în timpul zborului de seară; au o
mare arie de răspândire, majoritatea ocupând regiunea intertropicală; un nu-
măr mai mic de specii ajung în zonele temperate. Cuprind mai multe familii:
- fam. Rhinolophidae: cuprinde lilieci cu coadă lungă, fără tragus şi cu
apendici nazali foarte dezvoltaţi, ca o potcoavă, cu numeroase cavităţi.
Exemplu: ♦Rhinolophus ferrum equinum, frecvent în Europa, Asia şi Africa;
- fam. Phyllostomatidae: lilieci cu urecile de dimensiuni variate, cu
tragus, apendici nazali diferiţi şi bine dezvoltaţi.
Exemple:Macrotus spp., Tonatia spp.: specii entomofage, din America de Sud;
Glossophaga spp. (din Mexico), Choeronycteris spp. (de doar 8 cm lungime) - specii
frugivore şi nectarivore;Desmodus rotundus (vampirul): specie hematofagă din
America de Sud, atacă şi omul; vehiculează virusul rabiei.
- fam. Vespertilionidae: cuprinde cele mai răspândite specii de lilieci;
au narinele terminale, coada prezentă, dar cuprinsă în patagiu în totalitate.
Exemple: Myotis myotis (liliacul comun): trăieşte prin peşteri, poduri, clopotniţe; iese
la vânat târziu, zburând de-a lungul drumurilor cu copaci, destul de jos, încet şi greoi;
coloniile sunt formate din numeroşi indivizi; specie folositoare, consumând insecte;
♦Vespertilio murinus (V. discolor): masculii şi femelele formează grupuri separate,
astfel că în coloniile întâlnite se găsesc mai mult femele; preferă pădurile de foioase;
♦Nyctalus noctula (liliacul de seară): răspândit în toată Europa, în afară de regiunile
nordică şi sudică; specie comună la noi în ţară, mai ales în pădurile de foioase, prin parcuri
şi grădini; iese la vânat înainte de asfinţitul soarelui, iar către miezul nopţii se retrage la
adăpost; înainte de răsăritul soarelui îşi face al doilea zbor;
♦Plecotis auritus (liliacul urechiat); are urechile lungi, cu puţin mai mici decât
lungimea antebraţului, apropiate la bază şi unite pe frunte printr-o cută de piele;
tragusul, în formă de sabie, nu ajunge la jumătatea lungimii urechii; răspândit în toată
Europa, la noi destul de comun şi mai mult singuratic decât în colonii; vânează noaptea.
► Ord. Carnivora cuprinde mamifere prădătoare, fiind unele dintre
cele mai inteligente şi puternice animale. Au dentiţie heterodontă, adaptată
pentru sfâşiat (premolarii de tip secodont, iar molarii cu patru sau mai mulţi
tuberculi ascuţiţi), cu patru canini foarte dezvoltaţi (de unde şi numele de
carnasiere); au simţuri agere şi mişcări iuţi. Carnivorele sunt împărţite în
două subordine:
▪ Subord. Fissipedia: cuprinde carnivore terestre;
▪ Subord. Pinnipedia: cuprinde carnivore adaptate la mediul marin, având
membrele modificate în lopeţi.
▪ Subord. Fissipedia: mamifere euteriene terestre, cu regim alimentar
carnivor. Reprezentanţi:
▬ Suprafam. Canoidea: carnivore plantigrade şi digitigrade, cu
picioare lungi terminate cu gheare neretractile.
- fam. Canidae: carnivore de talie mijlocie, cu picioare lungi, de tip
digitigrad, cu gheare neretractile, capul cu bot alungit, abdomen supt; au
carnasierele bine dezvoltate, fugăresc prada; se înmulţesc o dată pe an; îşi sapă
vizuini sau folosesc un bârlog; sunt specii ubicviste, răspândite în toată lumea.
Exemple:
♦Canis lupus (lupul); Canis aureus (şacalul); Vulpes vulpes (vulpea); Alopex lagopus
(vulpea polară); Canis latrans (coiotul sau lupul preeriilor); Nyctereus procynoides
(câinele jder, câinele enot, bursuc cu barbă);
- fam. Ursidae: cuprinde plantigrade de talie mare, omnivore, cu
picioare puternice, gheare foarte puternice, coadă scurtă.
Exemple: Ursus arctos (ursul brun): la noi în ţară se întâlneşte de-a lungul
întregului lanţ carpatic, prin păduri mari şi dese, puţin umblate; hibernează; în general, se
fereşte de oameni; atacă atunci când este rănit, iar ursoaica, atunci când are pui;
Thalassarctos maritimus (ursul alb, ursul polar); Ursus horribilis (ursul grizzly);
Ursus americanus (ursul negru/baribalul).
- fam. Procyonidae: cuprinde carnivore plantigrade sau semiplantigrade,
care seamănă ca înfăţişare cu urşii, însă au coada lungă.
Exemple:
♦Procyon lotor (ursuleţul spălător), răspândit din Canada până în Brazilia, pe lângă ape;
♦Nasua rufa (coati), trăieşte în America tropicală, are o coadă lungă, ţinută vertical;
Biologie animală
- fam. Mustelidae: plantigrade de talie mică, foarte agere, care au corpul

alungit, membrele foarte scurte şi coada relativ lungă; au glande odorante,
bine dezvoltate, şi majoritatea au blană preţioasă.
Exemple:
♦Mustela putorius (dihorul); Mustela erminea (hermelina), în timpul iernii are blana albă;
♦Mustela nivalis (nevăstiuca); Mustella lutreola (nurca sau noriţa); Vormella peregusna
(dihorul pătat); Lutra lutra (vidra), adaptată la viaţa acvatică;
♦Martes martes (jderul de pădure); Meles meles (bursucul sau viezurele); Mephitis
mephitis (sconcsul american).
▬ Suprafam. Feloidea: carnivore digitigrade sau semiplantigrade,
cu picioare, de obicei, scurte şi prevăzute cu gheare retractile:
- fam. Viveridae: carnivore de talie mijlocie sau mică, cu corpul
intermediar între pisică şi dihor; au glande odorante anale şi perianale care
produc un miros caracteristic.
Exemple: Viverra zibetha (civeta asiatică), trăieşte în sudul Asiei; Genetta
servalina (civeta); ♦Hepestes ichneumon (mangusta).
- fam. Hyaenidae: carnivore de talie mare, cu cap puternic, membrele
lungi, cele anterioare, strâmbe, mai înalte decât cele posterioare, pe spate,
adesea cu o coamă; animale nocturne.
Exemple:
♦Hyaena crocuta (hiena pătată); ♦Hyaena hyaena (hiena dungată);
- fam. Felidae: carnivorele cele mai feroce, care pândesc prada, fiind
adaptate pentru prins prada vie; au capul aproape rotund, botul foarte scurt;
sunt puternice şi agere, au corpul flexibil, mişcări uşoare, auzul şi văzul
dezvoltate; sunt digitigrade, cu gheare retractile.
Exemple:
♦Felis sylvestris (pisica sălbatică); ♦Lynx lynx (râsul), cu un smoc de peri la urechi;
♦Panthera leo (leul), în Africa; ♦Panthera tigris (tigrul), în Asia; ♦Panthera pardus
(leopardul sau pantera); ♦Acinonyx jubatus (ghepardul), ♦Felis concolor (puma).
▪ Subord. Pinnipedia: cuprinde mamifere carnivore adaptate la
mediul marin, având membrele scurte, transformate în lopeţi, servind la înot,
părul scurt şi foarte des, capul mic şi corpul alungit, fuziform; membrele
anterioare sunt orientate lateral, iar cele posterioare sunt îndreptate înapoi, de-
o parte şi de alta a cozii, servind la înot şi orientare; pe uscat se mişcă greoi;
pot înota sub apă 20 min., timp în care nările şi orificiile auditive sunt închise;
sub piele există un strat de grăsime care îndeplineşte funcţie termoizolatoare;
pavilionul auditiv este mic sau lipseşte; au mirosul bine dezvoltat iar văzul
slab; puii nou-născuţi au ochii deschişi şi corpul acoperit cu blană bogată.
Pinipedele sunt răspândite în zonele reci ale ambelor emisfere. Duc o

viaţă socială, grupate câteodată în sute şi chiar mii de indivizi; în timpul
iernii, de regulă, întreprind migraţii foarte lungi; există şi specii care rămân
în aceleaşi locuri şi în timpul iernii.
- fam. Otariidae (leii şi urşii de mare): pinipede care au membrele
posterioare bine dezvoltate şi le pot aduce sub abdomen, participând,
împreună cu cele anterioare la deplasarea pe pământ; la cap se observă
distinct, urechile externe.
Exemple: ♦Otaria jubata (leul de mare): trăieşte în Patagonia; pot ajunge până la
3 m lungime; ♦Callorhinus ursinus (ursul de mare), din regiunea Peninsulei Alaska.
- fam. Odobenidae (morse): pinipede cu membrele posterioare şi
anterioare dezvoltate, putând fi utilizate pentru deplasarea terestră; nu au
urechi externe vizibile; caninii superiori sunt dezvoltaţi, în mod exagerat şi
transformaţi în defense; trăiesc exclusiv în mările arctice, atingând până la
4,5 m lungime şi 1000 kg greutate.
Exemple: ♦Odobenus obesus: trăieşte în partea de nord-est a Americii, în
Oceanul Pacific; iarna migrează mult spre coastele de sud;
♦Odobenus rosmarus: trăieşte în Groenlanda.
- fam. Focidae (foci): cuprinde pinipede cel mai mult adaptate la viaţa
acvatică; au membrele posterioare atrofiate şi îndreptate înapoi, acestea
neparticipând la deplasarea terestră; la degete au gheare.
Exemple: ♦Phoca vitulina (viţelul de mare): răspândit în Oceanul Atlantic şi
Oceanul Pacific; Monachus monachus (foca cu burtă albă): trăieşte în Marea
Mediterană, Marea Adriatică şi Marea Neagră;
♦Mirounga leonina (elefantul de mare): cel mai mare reprezentant al ordinului, care
trăieşte în Oceanul Atlantic; ajunge până la 6,5 m lungime şi 3.000 kg greutate.
► Ord. Cetaceea cuprinde mamifere euteriene exclusiv acvatice, cu
corp pisciform, hidrodinamic, membrele anterioare transformate în lopeţi,
relativ scurte şi lăţite, iar cele posterioare, vestigiale sau absente; nu ies
niciodată pe uscat şi nu sunt în stare să se deplaseze într-un alt mediu decât
cel acvatic; coada, musculoasă, lipsită de schelet, este transformată în
înotătoare codală orizontală, bilobată; capul foarte mare (1/3 din lungimea
totală a corpului) prezintă urechi lipsite de pavilioane, iar nările sunt plasate
pe creştetul capului; tegumentul este lipsit de păr, cu excepţia unor porţiuni
ale capului, unde mai apar câteva fire de păr.Au fecundaţia internă; sunt
animale vivipare, care îşi hrănesc puii cu lapte secretat de glandele mamare.
Cetaceele nasc un singur pui, o dată pe an sau chiar la 2-3 ani (balena). Puii
sunt foarte mari, din primele zile de la naştere fiind în stare să înoate.
Reprezentanţi:
Biologie animală
▪ Subord. Odontoceti: cuprinde delfinii, marsuinii, caşalotul,

cetacee cu dinţi (foarte numeroşi, până la 250 pe ambele fălci, la delfin),
homodonţi, de formă conică; aparatul respirator comunică cu exteriorul
printr-un singur orificiu nazal.
- fam. Delphinidae: familia cu cele mei numeroase specii dintre
cetacee; au corpul fusiform, înotătoarea dorsală triunghiulară, capul relativ
mic, prelungit în formă de cioc, cu un orificiu nazal, transversal şi în formă
de semilună; dinţii, de aceeaşi mărime, foarte numeroşi, conici, pe ambele
fălci; se hrănesc în special cu peşti, dar şi cu cefalopode, crustacee, echino-
derme; sunt răspândite în toate mările şi oceanele.
Exemple: ♦Delphinus delphis (delfinul): ajunge până la 2,5 m lungime; se
apropie de coastă mai ales vara; trăieşte circa 30 ani; este întâlnit în Marea Neagră şi
Marea Mediterană; Tursiops tursiops (delfinul cu bot gros): este răspândit din Oceanul
îngheţat de Nord până în Mediterana; ajunge, mai rar, şi în Marea Neagră; specie
predominant bentofagă; Orcinus orca (balena ucigaşă): ajunge până la 8-10 m lungime;
este un carnivor feroce al mărilor, atacând mai ales foci, delfini, păsări acvatice;
- fam. Phocaenidae: cetacee cu botul scurt, dinţii comprimaţi lateral, cu
vârfurile crenelate; pe fiecare jumătate de falcă 20-28 dinţi; au înotătoarea
dorsală triunghiulară, uşor scobită posterior; înălţimea cu mult mai mică decât
lungimea bazei sale; trăiesc în toate mările.
Exemple: Phocaena phocaena (porcul de mare): se întâlneşte, în număr mare şi
în Marea Neagră; trăieşte mai ales pe lângă coaste, în apropierea platourilor
continentale marine; vara mai numeros, către iarnă revine în sud.
- fam. Delphinapteridae: au talie mare, înotătoare pectorale largi cu
degete scurte, dar nu au înotătoare dorsală; trăiesc mai ales în mările arctice.
Exemple: Delphinapterus leucas (beluga): are culoare albă şi fruntea bombată;
♦Monodon monoceros (narvalul): ajunge până la 4-6 m lungime şi are dezvoltată o
defensă (incisiv) alungită orizontal, care poate ajunge până la 2 m lungime; este căutat
pentru pielea şi grăsimea lui;
- fam. Physeteridae: odontocete cu faţa asimetrică, cu un cap enorm;
falca inferioară scurtă şi mică, poartă dinţi numeroşi.
Exemple: Physeter catodon (caşalotul): ajunge până la 18-20 m lungime; trăieşte,
mai ales în mările tropicale şi subtropicale; în intestin prezintă concreţiuni – ambra, din
care se extrag parfumuri;
- fam. Platanistidae: odontocete cu înotătoarele pectorale largi şi scurte;
trăiesc în apropierea vărsării în mare a fluviilor, putând pătrunde în apele
dulci, de unde şi denumirea de delfini de apă dulce sau de ţărm.
Exemple: Platanista gangetica; ♦Inia geoffroyenis, în Amazoane şi Orinoco.
▪ Subordinul Mysticeti: cuprinde balenele, cele mai mari animale

actuale, a căror gură, lipsită de dinţi, este prevăzută cu numeroase fanoane
(lame cornoase, situate pe părţile laterale ale cerului gurii), organe de
filtrare în timpul hrănirii; au două orificii nazale; se hrănesc cu plancton.
- fam. Balenopteridae: cuprinde balene cu mandibula la fel de lungă ca
şi falca superioară, lăsând, totuşi, să se vadă fanoanele; au înotătoare
dorsală, capul mult turtit; pielea de pe faţa ventro-anterioară formează
numeroase brazde longitudinale paralele.
Exemple: Balaenoptera musculus (balena albastră); ♦Balaenoptera physalus,
până la 31 m lungime, trăiesc în mările arctice şi antarctice; Megaptera boops, până la
16 m lungime; are pe cap nişte nodozităţi speciale, trăieşte în emisfera australă;
- fam. Balaenidae: specii fără înotătoare dorsală şi fără brazde; au gura
întredeschisă, din cauza înălţimii fanoanelor; mandibula este foarte arcuită;
trăiesc în toate mările, preferând mările reci, arctice, sau antarctice.
Exemple: Balaena mysticetus (balena boreală, de Groenlanda), lungă de până la
20 m lungime; ♦Eubalaena australis.
► Ord. Proboscidea cuprinde elefanţii, cele mai mari mamifere
terestre actuale; sunt animale uriaşe, masive, greoaie, cu mers lent; au o
trompă mult alungită şi foarte mobilă, cu multe funcţii, rezultată din
alungirea exagerată a părţii exterioare a nasului şi a buzei superioare, a
cărei bază este susţinută de un cartilagiu iar restul este constituit dintr-un
ţesut dermo-muscular; în vârful trompei se găsesc orificiile nazale şi un
organ digitiform sau două buze, cu care animalul prinde hrana sau obiecte
mici. Tegumentul este foarte gros cu peri rari, un smoc de peri mari
găsindu-se în vârful cozii. Membrele au un schelet masiv, vertical, iar cele
anterioare sunt mai dezvoltate decât cele posterioare; sunt pentadactile,
digitiplantigrade, cu degete copitate (învelite în copite); au doi incisivi cu
creştere continuă (fildeşii) şi patru măsele.
Elefanţii ajung la maturitate sexuală la 14-15 ani şi continuă să se
reproducă până la vârsta de 80 de ani. Femela are două mamele pectorale şi,
de obicei, naşte un singur pui, după o gestaţie de 17-23 luni. Puiul la naştere
are circa 1 m înălţime şi 90 kg. Imediat după naştere el îşi urmează părinţii.
Sunt erbivore prin excelenţă.
Exemple: Loxodonta africana, ♦Loxodonta cyclotis, trăiesc în Africa, aproape
pretutindeni: au urechile mari, aproape mereu în mişcare şi defensele mari;
♦Elephas indicus: are defense divergente, iar urechile mult mai mici; este răspândit în
India, Malacca, Sumatra, Ceylon;
♦Elephas planifrons şi Elephas primigenius (mamutul): forme fosile.
Biologie animală
► Ord. Edentata: cuprinde mamifere arboricole, vegetariene sau

insectivore, caracterizate prin dentiţie incompletă, la unele specii aceasta
lipsind complet, iar la altele lipsesc incisivii, restul dinţilor fiind puţin
diferenţiaţi şi lipsiţi de smalţ. Reprezentanţi:
▪ subordin Xenartre: mamifere euteriene cu o pilozitate bine dezvoltată,
deasă sau cu corpul uneori acoperit de solzi sau scuturi cornoase; la anumite
grupe apar osificări dermice care se unesc între ele şi formează o carapace
groasă, protectoare, tegumentul este foarte gros, lipsit, însă de stratul adipos;
au simţul mirosului foarte dezvoltat. Cuprinde 3 familii:
- fam. Bradypodidae (leneşii sau tardigrazii): animale care stau aproape
tot timpul agăţate de crengile copacilor, cu capul în jos; au capul scurt,
rotund, gâtul se poate roti la 180º şi coada rudimentară; regimul alimentar
este fitofag şi sunt excelenţi înotători. Exemple:
♦Bradypus tridactylus (leneşul): are trei degete la fiecare picior; trăieşte în regiunea
Amazoanelor şi America Centrală; Choeloepus didactylus: are două degete la membrele
anterioare şi trei la cele posterioare; trăieşte în America Centrală şi America de Sud;
- fam. Myrmecophagidae (furnicarii): au corp greoi, acoperit de o
pilozitate foarte bogată, coamă puternică, ce se continuă cu coada, foarte
mare, capul prelungit foarte mult, gura mică cu o mobilitate redusă a
mandibulei, limba vermiformă, alungită, cu care prind furnici şi termite
(acestea constituind hrana lor -nutriţie entomofagă).
Exemple: ♦Myrmecophaga tridactyla: animal tericol, dar se agaţă foarte uşor şi se
urcă în copaci; trăieşte în Guatemala şi Argentina;
- fam. Dasypodidae: edentate cu corpul acoperit de solzi cornoşi, de
origine epidermică, sub care se găsesc plăci osoase dermice, care formează o
carapace rezistentă; sunt animale nocturne, omnivore, preferând insectele; îşi
sapă vizuini cu ajutorul membrelor anterioare şi botul, care funcţionează ca
un rât, iar membrele posterioare elimină pământul din vizuină. Exemple:
Dasypus novemcinctus (tatuul): trăieşte în America, Argentina; ♦Tolypeutes mataco:
se poate strânge ghem, plăcile nefiind sudate între ele; se întâlneşte în Argentina.
► Ord. Pholidota: cuprinde pangolinii, mamifere euteriene cu corpul
alungit, acoperit de solzi cornoşi de origine epidermică, cu excepţia regiunii
ventrale, dispuşi imbricat; au limba vermiformă, protractilă, iar dinţii lipsesc;
au o pereche de mamele axilare, testicule inguinale subtegumentare; au
picioare bine dezvoltate, coada foarte lungă; nasc un singur pui, pe care
mama îl poartă pe spate, la rădăcina cozii sau, adesea, învelit de coada
încolăcită; sunt animale nocturne, exclusiv insectivore. Exemple: ♦Manis
pentadactyla (pangolinul indian): prezintă fire de păr la baza solzilor; răspândit în
Asia; Manis tricuspis: nu are peri la baza solzilor; duce o viaţă arboricolă, având
coada prehensilă.
► Ord. Rodentia (simplicidentate): cuprinde mamifere de talie variată,

adesea mică, având o singură pereche de incisivi pe falca superioară cu
creştere continuă, aşezaţi pe un singur rând; nu au canini şi rod fără încetare
pentru a-şi toci dinţii (fiind mereu în căutarea hranei); au instinctul de a
construi încăperi subterane;
- fam. Sciuridae: cuprinde rozătoare cu coada stufoasă, foarte răspândite
(nu se întâlnesc în Australia). Exemple: Sciurus vulgaris (veveriţa), specie
arboricolă; Citellus citellus (popândăul): îşi face galerii subterane; Marmota marmota;
- fam. Gliridae: cuprinde forme arboricole sau terestre, cu coada lungă
şi păroasă. Exemple: ♦Glis glis (pârşul), ♦Muscardinius avellanarius (pârşul de
alun) – ambele specii hibernează în timpul iernii;
- fam. Cricetidae: cuprinde numeroase specii; exemple:
♦Cricetus cricetus (hârciogul): face depozite subterane de cereale (până la
100 kg); are două buzunare bucale, în care transportă seminţele;
- fam. Microtidae: include numeroase specii, unele adaptate la viaţa
acvatică, făcându-şi galerii în apropierea apelor.
Exemple:
♦Microtus arvalis (şoarecele de câmp): foarte răspândit în regiunile de şes, dar şi
colinare şi de munte; are talia relativ mare, măsurând 9-12 cm, coada scurtă, 3-4 cm, şi
păroasă, urechile de 9-12 mm, ascunse în blană; trăieşte izolat sau în grupuri, mai mult
prin terenurile cultivate, în galerii de 25-30 cm; este omnivor, preferând vegetalele,
consumă cu lăcomie grăunţe, legume, ierburi proaspete, trifoi, lucernă, diferite rădăcini,
fructe, tuberculi; iarna hibernează în colonii sub stogurile de furaje sau depozite de
alimente, unde se întâlnesc cu alte specii de rozătoare (inclusiv sinantrope), realizându-
se astfel, transfer de agenţi patogeni pentru om şi animale; femela naşte de 5-6 (10) ori
pe an câte 4-8 pui, capabili de reproducere după 8 săptămâni;
♦ Arvicolla terrestris (şobolanul de apă);
♦ Ondatra zibethica (bizamul): rozătoare de talie mică, cu botul şi pavilioanele urechilor
rotunjite, originar din nord-estul Americii de Nord, introdus în Europa la începutul
secolului XX, pentru blana sa;
- fam. Castoridae: rozătoare de dimensiuni mari, adaptate la viaţa acvatică.
Exemple: ♦Castor canadensis (castorul): trăieşte în colonii, îşi face stăvilare şi
căsuţe special amenajate pe cursul râurilor; blana lor este valoroasă;
- fam. Muridae: cuprinde cele mai numeroase şi cele mai larg
răspândite rozătoare, majoritatea aducând pagube foarte mari, iar unele pot
transmite numeroase boli.
Exemple: ♦Rattus norvegicus (şobolanul cenuşiu sau guzganul): este o specie
higrofilă, întâlnindu-se în locurile umede şi insalubre (subsoluri, pivniţe, canalizări,
gropi de gunoaie), pătrunzând în locurile uscate doar pentru a-şi procura hrana; este o
specie crepusculară şi nocturnă, care sare, aleargă şi înoată cu mare abilitate, dar se
Biologie animală
caţără mai greu; capul şi trunchiul măsoară, împreună 20-27 cm, iar coada 13-20 cm;
are bot puţin proeminent, urechi groase şi opace; este omnivor, dar mai mult carnivor;
uneori manifestă canibalism; trăieşte 3-4 ani, dar este foarte prolific: femela naşte de
4-5 ori pe an, câte 8-10 pui, care după 3 luni sunt capabili de reproducere; urmaşii
unei familii dau naştere în 3 ani la 300-800 indivizi; echivalentul în hrană al acestora
într-o zi s-a calculat la 50 tone ovăz sau 38 tone făină de grâu; este purtătorul unor
boli grave (ciuma, lepra, tifosul exentematic, turbarea).
♦ Rattus rattus (şobolanul negru): specie foarte răspândită în Europa de Nord, Centrală
şi de Sud; la noi în ţară este întâlnită în porturi; specie xerofilă (de uscat), preferă
podurile şi magaziile înalte; este o specie crepusculară şi nocturnă, foarte agilă la
căţărat şi sărit, dar nu înoată şi nu aleargă la fel de bine ca R. norvegicus; capul şi
trunchiul măsoară 16-24 cm, iar coada 19-24 cm, coada fiind cu puţin mai lungă decât
corpul; are capul cu bot ascuţit, urechi mari şi nude, ochi proeminenţi; are o constituţie
slabă, neputînd concura cu R. norvegicus pentru aceleaşi biotopuri; este omnivor, dar
preferă vegetalele; are o prolificitate mai redusă decât R. norvegicus, femela având 2-3
generaţii pe an, cu câte 5-6 pui, dar longevitate mai mare (până la 7 ani); are importanţă
epidemiologică deosebită, fiind rezervor principal pentru ciumă.
♦ Apodemus sylvaticus (şoarecele de pădure);
♦ Mus musculus (şoarecele de casă): răspândit de la şes până la 200 m altitudine, foarte
comun prin podurile caselor, magazii, depozite; are talie mică, capul + trunchiul măsurând
7-8 (9) cm, iar coada 6,5-7,5 cm; ziua stă mai mult ascuns, umblând după hrană noaptea ;
este omnivor şi are o prolificitate foarte mare, femela născând câte 6-8 (10) pui, de 5-7 (9)
ori pe an; este vector pentru numeroase boli infecţioase, toxiinfecţii alimentare, micoze.
- fam. Spalacidae: rozătoare adaptate la viaţa subterană.
Exemple:♦Spalax leucodon (orbetele): are incisivii foarte dezvoltaţi, cu ajutorul
cărora sapă un sistem de galerii complicate şi ramificate;
- fam. Caviidae: rozătoare adaptate la viaţa de stepă, trăiesc în regiunile
neotropicale: Brazilia, Peru, Argentina; exemplu: ♦Cavia cavia (cobaiul): are
corpul bondoc, fără coadă, culoare variabilă (albă, cafenie, neagră), urechi mici,
membrele anterioare cu 4 degete, cele posterioare cu 3 degete;se hrăneşte cu furaj
verde, morcov, cartofi, fân, tărâţe; se reproduc la vârsta de 6 luni, gestaţia durează 8
săptămâni; femela naşte 1-4 pui, capabili să se deplaseze rapid după naştere.
Ord. Lagomorpha (Duplicidentata): include rozătoare cu dentiţie
lofodontă duplicidentată (cu două perechi de incisivi pe maxilar, aşezaţi pe
două rânduri, şi cu un spaţiu mare – diastema sau şa, între ei şi măsele);
sunt animale vegetariene, prolifice, care îşi sapă vizuini şi îşi adună provizii
pentru iarnă. Sunt împărţite în două familii: Leporidae şi Ochotonidae.
- fam. Leporidae: cuprinde iepurii, rozătoare cu urechile lungi, în
formă de cornet, membrele posterioare mai dezvoltate decât cele anterioare,
buni alergători.
Exemple: ♦Lepus europaeus (iepurele de câmp), cel mai răspândit;
♦Oryctolagus cuniculus (iepurele de vizuină sau iepurele de casă): a fost domesticit în cea
mai mare parte şi prin selecţie, s-au obţinut rase diferite;
♦Lepus timidus (iepurele zăpezilor sau iepurele polar), este reprezentat prin
numeroase subspecii în Anglia, Scandinavia şi Alpi.
- fam. Ochotonidae: cuprinde aşa numiţii iepuri-fluierători, cu urechi scurte
şi largi, craniul mult turtit lateral, iar picioarele posterioare numai cu puţin mai
mari decât cele anterioare; au talie mică, nedepăşind 20 cm.
Exemple: ♦Ochotona rufescens, răspândit în regiunea holarctică; se hrăneşte cu
vegetale, pe care le strânge în adevărate căpiţe pentru iarnă; trăieşte mai ales în
regiunile stâncoase de munte, făcându-şi vizuini.
► Ord. Artiodactyla (Paricopitata): mamifere ungulate, cu copite
perechi, care calcă pe degetele trei şi patru; include subordinele: Suiformes
şi Ruminantia.
▪ Subordinul Suiformes: animale nerumegătoare cu incisivii prezenţi,
caninii cu creştere continuă, molarii de tip bunodont, iar regimul de hrană
omnivor. Reprezentanţi:
- fam. Suidae: ungulate omnivore sau erbivore, al căror bot se termină
cu un rât discoidal, în cuprinsul căruia se deschid nările ; râtul este susţinut
de două oase prinse prin ligamente de intermaxilare şi nazale.
Exemple:
♦Sus scrofa (mistreţul): comun în Eurasia şi Africa, este reprezentat prin numeroase
subspecii; una din speciile europene stă la originea porcului domestic european;
♦Sus vittatus, trăieşte sălbatic în Sumatra, Java, Malacca; din acest mistreţ provin
rasele domestice asiatice;
- fam. Hippopotamidae: animale greoaie, cu picioare scurte, cu bot
mare, lăţit şi coadă scurtă; calcă pe toate cele patru degete, care au aproape
aceeaşi dimensiune; nările, ochii şi urechile au poziţie periscopică, astfel
încât atunci când animalul este scufundată în apă, permite orientarea sa; sunt
animale amfibii, trăind în apropierea apelor; au caninii inferiori masivi.
Exemple:
♦Hippopotamus amphibius (hipopotamul): ajunge până la 3,5 m lungime şi 4.000 kg;
trăieşte în turme în Africa Centrală şi de Sud; ♦Choropsis liberiensis (hipopotamul
pitic), ajunge până la 2 m lungime şi trăieşte în locurile mlăştinoase din Liberia.
▪ Subordinul Ruminantia: animale rumegătoare, cu stomacul compar-
timentat şi dentiţie de tip selenodont; stomacul este împărţit în trei
compartimente, la tragulide şi tylopode, sau patru (rumen, reţea, foios,
cheag), la celelalte rumegătoare; la tragulide şi tylopode lipseşte foiosul.
Rumegătoarele calcă întotdeauna pe două degete, celelalte două posterioare
sunt mici sau lipsesc complet, ca la girafe. Este împărţit în trei suprafamilii:
Biologie animală
▬ Suprafam. (suborder) Tylopoda: rumegătoare digitigrade care au

sub degete un ţesut elastic pe care calcă animalul; corpul este acoperit de
peri lungi şi aspri; are o singură familie, fam Camelidae.
Exemple: ♦Camelus dromedarius (cămila cu o singură cocoaşă, dromaderul),
trăieşte în Africa, Arabia, India, domesticit, fiind foarte mult folosit la transportul
poverilor în regiunile deşertice sau de mare altitudine; Camelus bactrianus (cămila cu
două cocoaşe), trăieşte în Tibet, Gobi;
♦Lama huanacus şi Lama vicugna, trăiesc sălbatice în munţii din Peru şi Bolivia, la
altitudini de peste 2.000 m; Lama glama (lama) şi Lama pacos (alpaca), formele
domestice, sunt mult întrebuinţate pentru transportul poverilor, pentru lapte, carne, lână.
▬ Suprafam. Elaphoidea: cupride copitate ce calcă numai pe ultima fa-
langă a degetului, au caninii superiori dezvoltaţi, incisivii superiori reduşi
complet; coarnele, când există, sunt pline şi de obicei ramificate; exemple:
- moschide: ♦Moschus moschiferus: are caninii superiori transformaţi în
defense, iar caninii inferiori de forma incisivilor; nu are coarne, iar punga de
mosc este foarte dezvoltată; trăieşte în India, Tibet şi estul Siberiei;
- cervide: rumegătoare zvelte, de talie mare sau mijlocie, având coarne
ramificate; coarnele sunt pline şi caduce, schimbându-se în fiecare an;
♦Capreolus capreolus (căprioara), ♦Alces alces (elanul), ♦Rangifer tarandus (renul);
♦Dama dama (cerbul lopătar); ♦Cervus elaphus (cerbul).
▬ Suprafam. Tauroidea: rumegătoare la care, de regulă, caninii şi
incisivii superiori lipsesc; coarnele, formate dintr-o axă osoasă acoperită de
o teacă cornoasă, sunt, de obicei persistente şi au creştere continuă;
stomacul este împărţit în patru compartimente; cuprinde trei familii:
- fam. Antilocapridae: ♦Antilocapra americana (antilopa), are coarne rami-
ficate, caduce anual, ca la cervide; trăieşte în America de Nord, în regiuni muntoase;
- fam. Bovidae: rumegătoare cu coarne necăzătoare, prezente, de obicei,
la ambele sexe; după forma şi orientarea coarnelor, se disting două grupe:
tipul taurin (cu coarnele îndreptate lateral) şi tipul ovin (cu coarnele
îndreptate în sus şi înclinate pe spate).
Exemple: ♦Bos primigenius (bourul), din care se admite că a derivat Bos tarurus
(boul); ♦Bos indicus (zebul din India); ♦Phoëphagus grunniens (iacul din Tibet),
considerat, de unii autori, drept subgen al genului Bos;
♦Bison bonasus (zimbrul din Europa); ♦Bison bison (bizonul american);
♦Bubalus bubalis (bivolul indian); ♦Bubalus caffer (bivolul african);
♦Ovis musimon (muflonul european); ♦Ovis orientalis (muflonul asiatic); ♦Ovis
ammon (argalul din Tibet);
♦Capra hircus (capra domestică); ♦Capra aegragus (capra sălbatică), întâlnită în
Caucaz; ♦Capra ibex (ibexul din Alpi); ♦Rupicapra rupicapra (capra neagră);
♦Gazella dorcas, întâlnită în Africa.
- fam. Giraffidae: se caracterizează prin alungirea picioarelor şi a

gâtului, grebăn mult mai înalt decât regiunea posterioară, copite scurte şi
aproape perpendiculare pe substrat; au o pereche de coarne scurte, acoperite
cu piele păroasă; trăiesc în Africa.
Exemple: ♦Giraffa camelopardalis (girafa); ♦Okapia johnstoni (okapi), trăieşte
în pădurile ecuatoriale din Congo.
► Ord. Perissodactyla (imparicopitate): mamifere copitate unguli-
grade sau digitigrade, cu degetul mijlociu mai dezvoltat, terminat cu copită;
se împart în trei familii: Equidae, Tapiridae, Rhinocerotidae.
- fam. Equidae (cuprinde caii, măgarii şi zebrele); se caracterizează prin
picioare alungite şi terminate cu un singur deget, celelalte fiind atrofiate.
Exemple: ♦Equus caballus (calul domestic), are numeroase rase; ♦Equus asinus
(măgar); ♦Hippotigris zebra (zebra).
- fam. Tapiridae: cuprinde animale greoaie, cu capul terminat cu o
trompă scurtă, coada scurtă, picioarele anterioare cu patru degete, cele
posterioare cu trei degete, părul foarte scurt; au dimensiuni foarte mari (1,80-
3 m lungime) şi greutate de până la 1.000 kg; au carnea comestibilă.
Exemple: ♦Tapirus indicus: ajunge până la 2,5 m lungime şi 1.500 kg greutate;
răspândit în regiunile mlăştinoase din Malacca, Sumatra, Borneo;
♦Tapirus terrestris, trăieşte în America de Sud.
- fam. Rhinocerotidae: animale greoaie, erbivore, cu pielea groasă,
lipsită de păr, sau cu peri puţini; au pe nas una-două coarne de dimensiuni
variabile. Au membre scurte şi groase, terminate cu trei degete distincte,
tegumentul cu zone îngroşate foarte mult şi separate între ele prin pliuri
tegumentare moi.
Exemple: Rhinoceros unicornis (rinocerul indian cu un corn); Diceros bicornis,
depăşeşte 1500 kg greutate; trăieşte în Africa; Ceratorhinus simum, rinocer bicorn,
întâlnit în părţile sudice ale Africii, ajunge până la 5 m lungime şi un corn poate
depăşi 1 m lungime.
► Ord. Primates: cuprinde mamifere euteriene, pentadactile,
plantigrade, având degetul mare opozabil; în general, au o pereche de
mamele pectorale, orbite frontale, iar dentiţia bunodontă; craniul este foarte
voluminos, comparativ cu dimensiunea şi greutatea generală a corpului, iar
la nivelul encefalului se constată o dezvoltare deosebită a neopaliului, cu
numeroase circumvoluţiuni; primatele sunt grupate în trei subordine:
lemurieni, tarsioidee şi antropoidee.
Biologie animală
▪ Subordinul Lemuroidea: animale arboricole, nocturne, cu ochii pe

părţile laterale ale capului, coadă lungă şi stufoasă, şi degete terminate cu
unghii şi gheare; trăiesc în Africa ecuatorială şi Asia de S-E.
Exemple: ♦Lemur catta, Lemur variegata: arboricole, de dimensiuni medii sau
mici, cu coada foarte lungă, acoperită cu păr lung, bot proeminent şi alungit;
♦Indri indri, ♦Propithecus verreauxi: cei mai mari lemurieni (ating până la 90 cm
lungime), cu botul scurt, coada de dimensiuni variabile, toracele turtit dorso-ventral şi
membrele posterioare mai alungite;
♦Daubentonia madagascariensis: are dimensiunile unei pisici, viaţă nocturnă şi
incisivii exagerat de dezvoltaţi, ca la rozătoare, separaţi printr-o bară destul de largă de
ceilalţi dinţi, puţin dezvoltaţi;
▪ Subordinul Tarsioidea: cuprinde primate arboricole, nocturne, de
dimensiunea unor şobolani, cu păr pe faţă şi ochii foarte mari aşezaţi în faţă;
au picioarele posterioare foarte alungite, datorită alungirii tarsului, degetele
lăţite la vârf şi terminate cu ventuze; au coadă lungă neprehensilă, cu un
smoc de păr la capăt.
Exemple: ♦Tarsium spectrum: are agilitatea de a sări de pe o creangă pe alta,
fiind un excelent agăţător; trăieşte în insulele Celebes.
▪ Subordinul Anthropoidea (Simioidea): cuprinde primatele cele mai
evoluate, cu encefalul foarte dezvoltat, capul distinct separat de corp printr-
un gât; plantigrade, de regulă cu unghii plate sau carenate, ochii frontali,
faţa lipsită de peri, cu o singură pereche de mamele situate pectoral; de
obicei nasc un singur pui; cuprinde două suprafamilii:
▬ Suprafam. Platyrrhina: cuprinde maimuţe inferioare cu septul
internazal foarte lat (nasul turtit, lăţit, cu nările laterale), cu 36 dinţi.
Exemple: ♦Hapale jacchus, saguinul sau maimuţa uistiti, trăieşte în Brazilia;
♦Alouatta seniculus, maimuţa urlătoare; urlătorii duc o viaţă socială, au sac de
rezonanţă cu ajutorul căruia pot scoate sunete puternice;
▬ Suprafam. Catarrhina: maimuţe superioare, cu nările mult apropiate,
septumul nazal fiind mult îngustat şi deschiderea nărilor îndreptată înainte;
grup heterogen, cu specii agăţătoare şi specii adaptate la viaţa terestră.
Reprezentaţi:
- fam. Cercopithecidae: maimuţe cu coadă, arboricole şi terestre,
patrupede, plantigrade; au calozităţi fesiere, membrele anterioare mai lungi
decât cele posterioare, coada lungă, subţire, uneori poate lipsi. Trăiesc în
Africa, China, Japonia şi Indonezia.
Exemple: ♦Cercopithecus diana (cercopitecul): are faţa asemănătoare cu a omului
şi coada lungă; trăieşte în grupuri restrânse, alcătuite din mai multe familii;
♦Macacus rhesus (macacul); specie terestră, cu coada scurtă;
♦Papio cynocephalus (babuinul): are botul mult alungit, cu nările terminale; trăieşte în
Africa tropicală, în regiuni stâncoase;
♦Mandrillus sphinx: are cap voluminos, faţa alungită cu obraji adânc cutaţi, coada
rudimentară; trăieşte în pădurile din Congo;
- fam. Hylobatidae: maimuţe arboricole foarte specializate, capabile de
balansuri şi salturi între arbori, de câţiva metri; pot avea şi poziţie bipedă pe sol.
Exemplu:
♦Hylobates lar (gibonul): gibonii sunt monogami, de lungă durată, îşi cresc puii până
la maturitate sexuală, într-o familie destul de numeroasă; ating pubertatea la 8-10 ani.
- fam. Pongidae (Anthropomorphidae): maimuţe asemănătoare omului,
arboricole şi terestre, de dimensiuni mari, lipsite de calozităţi fesiere.
Exemple:
♦Pongo pygmeus (urangutan): ajunge până la 1,5 m înălţime; trăieşte aproape exclusiv
în arbori, pe sol, merge cu toate cele patru membre;
♦Pan troglodytes (cimpanzeu): ajunge până la 1,70 m înălţime şi 50-70 kg greutate;
merge mult pe sol, fiind mai puţin arboricol; trăieşte în familii numeroase, ducând viaţă
socială, grupaţi în circa 25 de indivizi; au mişcări de mimică foarte dezvoltate şi scot
sunete diverse; trăiesc aproape 40 ani;
♦Gorilla gorilla (gorila): cea mai mare şi mai puternică maimuţă, ajungând până la 2
m înălţime şi 250 kg greutate; are corp masiv, musculos, urechile mici; trăieşte
exclusiv în pădurile ecuatoriale din Africa Centrală (Nigeria, Camerun, Congo);
merge patruped; masculii îşi fac cuib pe sol, puii şi femelele în arbori, la mică înălţime;
masculii pot fi periculoşi pentru om.

Curs Bio Animala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Bio Animala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biologie animală

Capitolul I. Notiuni INTRODUCTIVE

1.3.1. CLASIFICAREA generală a organismelor vii

O mare parte a cercetării ştiinţifice continuă să meargă în direcţia descoperiri de noi

1.3.2. Principii de sistematică

2.1.1. Organizarea protozoarelor

În citoplasmă se găsesc constituenţi plasmatici (organite celulare) şi

2.1.2. Biologia protozoarelor

Locomoţia este realizată, la majoritatea grupelor de protozoare, prin

Reproducerea la protozoare poate fi:

2.1.3. Ecologia protozoarelor

bentos, Dinoflagelate), existând şi unele protozoare de apă dulce (Heliozoare, Amibe,

2.2. Sistematica protozoarelor

II. Subîncrengătura Apicomplexa (Sporozoa) cuprinde exclusiv

La majoritatea speciilor, hrănirea este holozoică. Reproducerea se

IV. Subîncrengătura Microspora (microsporidii): organisme de talie

V. Subîncrengătura Myxozoa (mixosporidii, sin. Myxobolidae)

Regnul ANIMALIA (METAZOA)

3.1. Caracterizarea generală a metazoarelor

3.2. Modelul de dezvoltare a metazoarelor

ci rămân asociate într-o unitate numită morulă. Următorul stadiu în

- bisimetrică: blastomerele se aranjează după două planuri de simetrie,

Caracteristici Protostomieni Deuterostomieni

În timpul gastrulaţiei, la metazoarele superioare, se formează, pe seama

Fig. 3.1. Diferite tipuri de segmentare a oului la metazoare

Fig. 3.2. Formarea gastrulei

La unele animale, există o cavitate corporală derivată direct din

Radiata Spongieri, Cnidari, Ctenari (Acnidari)

Din cele trei foiţe embrionare şi derivatele lor evoluează diferite

3.3. Sistematica generală a metazoarelor

♦ Deuterostomieni: - blastoporul gastrulei se transformă în anus la

4.1.1. Organizarea spongierilor

4.1.2. Biologia spongierilor

produşi de dezasimilare sunt eliminaţi prin oscul şi descărcate în curentul

4.1.3. Importanţa spongierilor

Spongierii sunt rar consumaţi de alte animale: unii peşti, crustacee şi

5.2. Încrengătura Cnidaria (gr.cnide=urzică)

Cnidarii pot exista sub două forme fundamentale: polip şi meduză.

5.2.1. Clasa Hydrozoa

intracelulară, în interiorul fagocitelor endodermului, în care sunt înglobate

5.2.2. Clasa Scyphozoa

Scifostomul, forma polipoidă a acestor cnidari, se găseşte ca un

5.2.3. Clasa Anthozoa

coloniale pot atinge dimensiuni mari: Paragorgia arborea - 20 m; formele

▪ Subclasa Atentaculata: include forme lipsite de tentacule, cu gura

5.4. Importanţa celenteratelor

6.1. Caracteristici generale ale plathelminţilor

ochi, organe chemo-olfactive, perişori tactili şi statocişti. Ochii sunt simpli, nu

6.2. Clasa Turbellaria

Turbelariile sunt animale carnivore, hrănindu-se cu mici animale vii

Importanţa turbelariilor. Majoritatea turbelariilor sunt libere:

6.3. Clasa Trematoda

 Monogenee: trematode ectoparazite (pe branhiile peştilor sau în

Caracterizarea trematodelor digenee

uterul), cu orificiu genital unic la suprafaţa corpului, situat pe faţa ventrală, în

sistem excretor protonefridian şi sistem nervos, adesea un stilet anterior, uneori un

Sistematică. În funcţie de morfologia adultului, trematodele

6.4. Clasa Cestoda

6.4.1. Caractere generale ale cestodelor

Fig. 6. 1. Scolexul la cestode

Strobila este formată dintr-un şir de segmente (proglote), variabile ca

nediferenţiate; la mijlocul strobilei sunt

Dezvoltarea în G.I.1 se realizează în cavitatea generală a crustaceului, unde se

6.4.2. Sistematica cestodelor