Biologie animală

CAPITOLUL 2

Încrengătura PROTOZOA
2.1. Caracteristici generale ale protozoarelor
Protozoarele (gr.protos=primul, zoon=animal) sunt organisme microsco-pice
unicelulare eucariote, cu unul sau mai mulţi nuclei, solitare sau coloniale. Sunt
protiste animale, fiind heterotrofe, lipsite de clorofilă. Se cunosc ≈35.000 specii.
Protozoarele au dimensiuni variabile, cuprinse la majoritatea între 10-20
µm, dar pot ajunge şi la dimensiuni mai mari (ex. Amoeba proteus, 500-600µm,
Stentor polymorphus, 1000-3000 µm, foraminiferele fosile, 10-12 cm). Cele mai
mici protozoare (ex. Theileria parva) măsoară 1-2,5 µm.
Caracteristica protozoarelor este faptul că celula conservă toate
potenţialităţile speciei căreia aparţin, realizând funcţiile organice specifice unui
organism (hrănire, mişcare, reproducere etc.), prin organite proprii (organite
contractile, scheletice, locomotorii, excretorii etc.).

2.1.1. Organizarea protozoarelor

Protozoarele sunt organisme unicelulare eucariote, cu nucleu şi
protoplasmă, conţinând organite şi incluziuni citoplasmatice, structura celulară
fiind adesea completată de prezenţa diferitelor organite locomotorii.
Un protozoar este reprezentat de o celulă, alcătuită dintr-o membrană
subţire, citoplasmă, unul sau mai mulţi nuclei, şi componente plasmatice şi
paraplasmatice.
Membrana celulară este formată din câteva straturi de macromole-cule
superficiale, orientate perpendicular pe suprafaţa celulei. La unele ciliate,
membrana poate fi groasă şi rigidă, în alte cazuri (protozoare parazite) ea este
puternic încreţită. La numeroase protozoare, celula prezintă şi o altă membrană, un
veritabil “schelet extern” (exoschelet), formând un înveliş chitinos, calcaros, silicos
sau gelatinos, care înconjoară şi protejează celula.
Citoplasma, transparentă cu o consistenţă fluidă sau gelatinoasă, este
diferenţiată în ectoplasmă, hialină, dispusă la periferie şi endoplasmă, granulară,
dispusă central. Este constituită dintr-un un amestec de albumine, grăsimi şi
hidraţi de carbon.
Ultrastructural, citoplasma este înconjurată de o membrană foarte subţire,
plasmalema, căptuşită uneori la interior, de alte straturi membranale, ansamblul
constituind o peliculă, adesea dublată de microtubuli subpeliculari; microtubulii au
rol în locomoţie şi participă la formarea citoscheletului.

21
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

În citoplasmă se găsesc constituenţi plasmatici (organite celulare) şi

paraplasmatici (incluziuni).
Organitele pot fi:
- membranare: ♦mitocondrii, cu rol în producerea energiei; ♦aparat Golgi, cu rol
în stocarea, repartizarea şi transformarea majorităţii substanţelor; ♦reticul
endoplasmatic, ce funcţionează ca citoschelet şi asigură sinteza şi circulaţia
intracelulară; prezintă pe suprafaţă ribozomi (granulele lui Palade), bogaţi în
ARN, cu rol în sinteza proteinelor; ♦centrozomul (doi centrioli), cu rol în
diviziunea celulară - mitoză; ♦vacuole pulsatile (contractile), cu rol excretor şi
osmoreglator; ♦corpi bazali (kinetosom, blefaroplaşti) anexaţi fiecare la un
organit locomotor; ♦uneori un axostil, derivat din centrioli;
- fibrilare (organite locomotorii): ♦cili, ♦flageli şi structuri asociate (kineto-som,
blefaroplast - la flagelate, corpuscul bazal - la ciliate) şi ♦pseudopode.
Flagelii prezintă o teacă externă şi o axonemă centrală, constituită din doi
microtubuli centrali şi 9 dublete periferice
Cilii au aspectul unor mici flageli şi, în general, sunt foarte numeroşi, fiecare
având anexat câte un mic kinetosom.
Pseudopodele sunt expansiuni citoplasmatice temporare.
Sporozoarele prezintă, în unele stadii extracelulare, un aparat apical, cu
structură complexă.
Incluziunile sunt reprezentate de vacuole digestive, care servesc la
digestie şi vacuole paraplasmatice, care conţin substanţe de rezervă sau produşii
de secreţie.
Nucleul la protozoare (de tip eucariot) poate fi unic sau multiplu, sferic sau
eliptic. Este alcătuit din membrană nucleară cu pori, citoplasmă nucleară
(cariolimfă), filamente de cromatină (din care în timpul diviziunii se organizează
cromozomii. La interior prezintă ♦fie un endozom sau cario-zom (corpuscul cu
coloraţie Feulgen negativă, fiind constituit din ARN), care nu dispare în timpul
mitozei, ♦fie unul sau mai mulţi nucleoli adevăraţi (de asemenea Feulgen negativ)
care dispar în timpul mitozei. La ciliate există doi nuclei, cu structură aparent
omogenă: un macronucleu poliploid (cu rol trofic – sinteză de proteine) şi
micronucleu diploid, cu rol în mitoză.

22
 Biologie animală

2.1.2. Biologia protozoarelor

Protecţia protozoarelor este asigurată de ectoplasmă, care are rol de
citoschelet.
Nutriţia. La protozoare, absorbţia alimentelor se realizează prin mai
multe modalităţi:
• prin transport activ al substanţelor dizolvate în mediu, cu traversarea
peretelui celular;
• prin fagocitoză, constând în ingestia de particule solide (cu intervenţia
pseudopodelor, în cazul amoebelor), rezultând fagozomi, care apoi fuzionează cu
lizozomii primari dând lizozomi secundari sau fagolizozomi;
• prin pinocitoză, prin care se realizează ingestia picăturilor lichide minuscule.
Ultimele două modalităţi se realizează fie într-un punct oarecare de la
suprafaţa protozoarului, fie în zone specializate, cum ar fi microporul la
sporozoare (care este o mică invaginaţie a peretelui, cu subţierea lui), citostomul (cu
dimensiuni mai mari) la ciliate şi flagelate sau invaginările pungii flagelare a
tripanosomelor.
Unii cataboliţi rezultaţi în urma digestiei, sunt în final eliminaţi prin
exocitoză.
La protozoare nutriţia îmbracă aspecte diferite. Astfel, se pot distinge
următoarele tipuri de nutriţie:
- tipul autotrof (gr.autos=el însuşi; trophe=hrană): este întâlnit la unele protozoare
flagelate libere (cu clorofilă în plastide), care îşi sintetizează singure substanţele
organice de care au nevoie, din apă şi săruri minerale, în prezenţa luminii;
- tipul heterotrof (gr.heteros=diferit; trophe=hrană), este întâlnit la protozoare care îşi
procură hrana din substanţe organice gata sintetizate; se întâlnesc mai multe
subtipuri:
- fagotrof: hrana este înglobată prin fagocitoză, cu ajutorul unor organite
specifice (pseudopode, flageli, cili) sau a unei guri diferenţiate (citostom), la
rizopode şi ciliate;
- osmotrof: nutrimentele sunt absorbite prin osmoză (traversarea membranei) -
la protozoarele parazite (sporozoare, flagelate);
- mixotrof: la lumină hrănirea este autotrofă, iar la întuneric, heterotrofă
(Euglena viridis la întuneric se hrăneşte cu bacterii, alge şi substanţe
organice).
Respiraţia se realizează pe toată suprafaţa celulei şi prin intermediul
vacuolei contractile.
Excreţia se efectuează prin difuzie simplă prin membrana celulară sau cu
ajutorul vacuolelor contractile (pulsatile), care au şi rol osmoreglator.

23
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

Locomoţia este realizată, la majoritatea grupelor de protozoare, prin

organite locomotorii, ca:
- pseudopode: expansiuni citoplasmatice de formă lobată (amibe) sau
reticulate (foraminifere), care au rol şi în hrănire;
- flageli: filamente lungi, mobile, situate la partea anterioară a protozoarului,
care prin mişcarea lor asigură deplasarea;
- cili vibratili: filamente, fine, mobile dispuse pe suprafaţa corpului în rânduri
regulate;
- membrane ondulante, rezultate din contopirea mai multor cili.
La unele protozoare (sporozoare), locomoţia este asigurată prin contracţiile
protozoarului în ansamblu sau mişcări de „glisare”/alunecare, produse sub
acţiunea microtubulilor submembranali.
Reproducerea. Există două tipuri de reproducere: reproducere asexuată şi
sexuată. Stadiul “adult” al protozoarelor, capabil de reproducere se numeşte
trofozoit.
Reproducerea asexuată se realizează prin:
bipartiţie simplă (diviziunea nucleului prin mitoză, urmată de diviziunea
citoplasmei); în general, diviziunea se face numai în plan longitudinal, excepţie la
ciliate, unde se face transversal;
înmugurire internă, observată la diverse sporozoare şi constă în înmugurirea
de celule fiice la interiorul unei celule mame care este apoi distrusă; celulele fiice
rezultate pot fi două (endodiogenie), sau numeroase (endopoligenie);
schizogonie (diviziune multiplă, merogonie) - constă în diviziuni multiple ale
nucleilor cu transformarea trofozoitului în schizont, urmată de diviziuni
citoplasmatice şi în final endodiogenie, care dublează celulele astfel formate;
celulele fiice multiple care sunt apoi eliberate, se numesc merozoiţi sau schizozoiţi.
Reproducerea sexuată se poate face prin gametogonie sau conjugare.
Gametogonia reprezintă procesul prin care trofozoitul se transformă în
gamont (gametocit ce va da unul sau mai mulţi gameţi). Fuziunea gameţilor dă
naştere la un ou sau zigot. În funcţie de caz se poate întâlni: • izogamie (când cei
doi gameţi care fuzionează sunt identici structural) sau • anizogamie (când cei doi
gameţi sunt diferiţi, ceea ce permite distingerea de macro- şi microgameţi).
Adesea la sporozoare, la primele diviziuni ale zigotului, are loc reduce-rea
cromatică, rezultând trofozoiţi haploizi. Uneori, fecundarea este urmată de diviziuni
repetate asexuate, care conduc la producerea de „spori” (sporogonie).
Conjugarea este întâlnită mai ales la ciliate şi constă în apropierea a doi indivizi
între care are loc schimbul de material genetic, urmat apoi de apariţia a două forme
tinere. Au fost descoperite, actualmente, fenomene asemănă-toare şi la Flagelate
(Trypanosoma sp., Leishmania sp.).

24
 Biologie animală

Reproducerea la protozoare poate fi:

- asexuată (prin diviziune binară), întâlnită la unele flagelate şi unele sarcodine, prin
care organismul se separă, prin mitoză, în două organisme egale (bipartiţie, ex.
Amoeba spp.) sau inegale (înmugurire, ex. Euplotes spp.);
- asexuată şi sexuată, la numeroase specii de protozoare existând o alternanţă
între cele două moduri de reproducere; se disting astfel:
- faze asexuate (schizogonie), care, prin diviziune multiplă, conduce la
formarea de schizozoiţi (merozoiţi) în interiorul unui schizont;
- faze sexuate (gametogonie) care asigură producerea de gameţi (masculini şi
feminini) de către gamonţi.
Pe lângă forma vegetativă, care se hrăneşte şi se reproduce, protozoarele
prezintă şi forme de rezistenţă, care le asigură diseminarea şi le protejează faţă de
uscăciune. Apariţia lor este adesea însoţită de diviziunea parazitului şi poate fi deci
considerată un fenomen de reproducere. Există două forme de rezistenţă a
protozoarelor: chisturi şi spori.
Chisturile se formează prin producerea de către protozoarul însuşi a unei
membrane groase ce îl înconjoară în totalitate. Ele pot să formeze un ookist
(pornind de la celula ou) sau chist vegetativ, pornind de la trofozoit. Închistarea
este întâlnită la unele protozoare, în condiţii externe nefavorabile (secetă, variaţii
termice, modificări ale chimismului mediului). Protozoarul se deshidratează, îşi
micşoreaza volumul, îşi reduce organitele specializate, se reduce metabolismul şi
secretă un înveliş rezistent, puţin permeabil, conferindu-i rezistenţă faţă de
condiţii dificile de mediu; la unele protozoare (ciliate), chistul poate rezista şi
până la 38 de ani.
Sporii sunt elemente de rezistenţă, cu perete gros, care se formează în
interiorul unui protozoar (ex. oochisturi coccidiene); formarea lor poate însoţi o
multiplicare asexuată (sporogonie).

2.1.3. Ecologia protozoarelor

Rolul ecologic al protozoarelor în biosferă este foarte important. Prin
numărul lor imens, protozoarele din bazinele mari reprezintă o verigă importantă
în numeroase lanţuri trofice, iar în calitate de consumatori de cadavre, participă în
procesul de autopurificare. Între protozoare şi alte organisme există diferite relaţii
ecologice (simbioză, comensalism, parazitism, prădătorism).
Grupe ecologice de protozoare:
- forme libere
Cele mai multe protozoare au o viaţă liberă, trăind în medii acvatice sau în
soluri umede: majoritatea sunt marine (Radiolari - în plancton, Foraminifere - în
25
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

bentos, Dinoflagelate), existând şi unele protozoare de apă dulce (Heliozoare, Amibe,

Euglene, Ciliate), care trăiesc în diferite tipuri de ape, fiind astfel indicatori biologici.
Unele specii trăiesc la suprafaţa gheţii sau a zăpezii (Chlamydomonas nivalis).
Protozoarele libere sunt: autotrofe (Euglena), heterotrofe (se hrănesc cu alge) sau
prădătoare (se hrănesc cu protozoare, larve de metazoare), contribuind la creşterea
biomasei în diferite biocenoze.
- forme simbionte
Cel mai cunoscut exemplu îl reprezintă flagelatele hypermastigine care trăiesc
în simbioză cu termitele (insecte xilofage – consumatoare de lemn): flagelatele
găsesc în termite adăpost şi hrană, iar termitele utilizează enzimele celulozolitice,
produse de către flagelate, în digerarea celulozei cu care se hrănesc.
Un exemplu asemănător îl constituie protozoarele simbionte (specii ale
genurilor Diplodinium, Epidinium, Isotricha - protozoare ciliate din fam.
Ophryoscolecidae) din prestomacele rumegătoarelor, cu implicaţii în fiziologia
digestiei animalelor gazdă.
Infuzorii care trăiesc în compartimentele gastrice ale rumegătoarelor, deţin în echipamentul lor
enzimatic celulaza şi celobiaza, contribuind cu aceste enzime la degradarea celulozei în produşi mai
simpli, care pot fi descompuşi, apoi, de către enzimele rumegătoarelor. În acest fel, microsimbionţii
se hrănesc şi contribuie la utilizarea furajelor vegetale de către animale. În plus, aceşti micro-
simbionţi mai au şi alte roluri: absorb glucidele convertindu-le în amidon, stochează glicogenul,
sintetizează vitaminele complexului B şi o serie de aminoacizi, folositoare animalului gazdă. Se
apreciază că numărul infuzorilor poate ajunge până la 1.000.000 indivizi/cm3 de conţinut stomacal.
- forme comensale, întâlnite în tubul digestiv al diferitelor specii de animale:
flagelatul Chilomastix gallinarum trăieşte în intestinul subţire al galinaceelor,
hrănindu-se cu bacterii, fungi, resturi intestinale, fără să dăuneze speciei gazdă;
ciliatul Balantidum coli este comensal în intestinul gros la porc, şobolan, maimuţă;
rhizopodul Entamoeba histolytica se întâlneşte la om, câine, pisică, rozătoare de
laborator, cu localizare în intestinul gros. În toate aceste trei cazuri, statutul de
„comensal” are un caracter temporar, constituind o rezultantă variabilă în funcţie de
potenţialul reactiv al partenerilor; în anumite circumstanţe (modificarea
chimismului intestinal datorită consumului în exces de glucide de către gazdă,
dezechilibre alimentare, scăderea imunităţii) aceste relaţii comensale evoluează spre
parazitism; dinamica în timp a acestor relaţii se caracterizează prin oscilaţii ce
depind de interferenţa factorilor interni cu cei externi;
- forme detritivore, descompunătoare, care descompun materia organică
prin procese de mineralizare a acesteia;
- forme parazite: numeroase protozoare sunt parazite, producând parazitoze
grave - unele flagelate, ciliate, reprezentanţii claselor Sporozoa, Microspora,
Mixozoa. Clasa Sporozoa cuprinde exclusiv specii parazite.

26
 Biologie animală

2.2. Sistematica protozoarelor

Clasificarea traditională a protozoarelor s-a facut pe baza organitelor de
mişcare şi a caracteristicilor ciclului de dezvoltare. Astfel, clasificarile traditionale
includeau protozoarele în 5 subîncrengături; actualmente, însă, taxonomia
acestora este mult mai complexă, având la bază descoperirile de biologie
moleculară și elemente de filogenie. Totuși, pentru simplitate și în scop didactic,
vor prezentate grupele majore de protozoare tradiționale, cu menționarea în note
de subsol, a clasificării actuale a celor mai importante dintre ele.
I. Sarcomastigophora (Rhizoflagelata): cuprinde protozoare cu flageli
şi/sau pseudopode:
1. Clasa Mastigophora (Flagelata): protozoare cu unul sau mai mulţi
flageli, cuprinse în două grupuri:
- grupul Phytomastigophora (numite şi flagelate verzi): protozoare cu 1-2
flageli, rareori 4, care conţin pigmenţi (clorofilă şi mai multe tipuri de xantofile)
în cromoplaşti; pot fi autotrofe, saprozoice, holozoice; se reproduc asexuat;
unele prezintă fenomene de sexualitate; majoritatea trăiesc liber în ape,
constituind verigi importante în lanţurile trofice din bazinele pelagice; cele mai
cunoscute sunt genurile: Euglena, Astasia, Phacus, Chlamydomonas,
Blastodinium, Noctiluca (formă planctonică marină, fosforescentă);
- grupul Zoomastigophora: protozoare cu 2 sau mai mulţi flageli; unele pot
prezenta şi pseudopode; sunt lipsite de culoare, heterotrofe (holozoice sau
saprozoice); unele sunt libere(, majoritatea, însă, sunt parazite. Exemple:
♦genul Trypanosoma are diferite specii parazite în sânge la peşti, amfibieni,
reptile, păsări, mamifere sau la nivelul organelor genitale. Cele mai cunoscute
specii: T. gambiense - în sânge la om, provoacă boala somnului, având ca vector
musca tse-tse (Glossina palpalis, G. morsitans, G. tachinoides); T. equiperdum -
în aparatul genital la solipede;
♦genul Leishmania – cu specii localizate în ficatul, splina, pielea şi mucoase la
om şi mai multe specii de animale;
♦Trichomonas, cu specii cu localizare în aparatul genital (T. vaginalis la femeie;
T. genitalis bovis la bovine) şi specii cu localizare digestivă (T. gallinae, T. suis,
T. equi);
♦Giardia intestinalis în intestin la om şi animale;
♦Ichthyobodo necator (sin. Costia necatrix) pe tegument la peşti.
2. Clasa Sarcodina cu două subclase: Rhizopoda şi Actinopoda.
a) Subclasa Rhizopoda: protozoare cu corp deformabil, fără simetrie sau cu
simetrie radiară; prezintă prelungiri - pseudopode, filiforme, lobate sau ramificate
ca nişte rădăcini; au nutriţie holozoică, ingerând hrană lichidă sau solidă;

27
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

reproducerea se face asexuat, prin diviziune binară, sau sexuat (la foraminifere).
Din această clasă fac parte amibele, testaceele şi foraminiferele.
- amibele:
♦Amoeba proteus, specie comună, întâlnită în apele dulci;
♦Entamoeba hystolitica trăieşte în intestin la câine, pisică, om, ca şi comensal,
dar, în anumite condiţii, poate deveni parazit;
- testacee: au corpul acoperit de un ţesut pseudochitinos, rezistent şi cu un
singur orificiu (pseudostom sau pilom); majoritatea sunt de de apă dulce. Ex:
♦Arcella vulgaris - cu membrană pseudochitinoasă, ♦Difflugia oblonga - cu
membrana întărită cu corpuri străine provenite din apă (diatomee, fire de nisip);
- foraminifere: protozoare cu corpul acoperit cu un ţest membranos sau
chitinos, cel mai adesea din carbonat de calciu, majoritatea speciilor fiindt marine.
Ex: ♦Lagena hispida - are cochilie alungită (cu gât ca o sticlă); ♦Spirulina -
cochilie cu mai multe cămăruţe dispuse în linie dreaptă, ca mărgelele;
♦Globigerina bulloides, ♦Numulites cumingi - au cochilie cu mai multe camere,
dispuse în spirală.
b) Subclasa Actinopoda: include sarcodine care se caracterizează prin
prezenţa unor pseudopode foarte fine, filiforme, dispuse radiar, ieşind dintr-un
ţesut central; cuprinde radiolari, acantari şi heliozoare:
- radiolarii: au spiculi silicioşi şi capsulă centrală chitinoasă; sunt specii
marine, majoritatea planctonice. Ex: ♦Stylosphaera, ♦Hexalonche, ♦Sphaerozoum;
- heliozoarele: au organizare internă simplă (nu au cap-sulă centrală), schelet cu
spiculi silicioşi şi pseudopode fine, radiare, având, în general formă sferică; trăiesc
în ape dulci. Ex. ♦Actinosphaerium eichhorni.

II. Subîncrengătura Apicomplexa (Sporozoa) cuprinde exclusiv

protozoare parazite, în celule, ţesuturi sau diverse
organe, atât la nevertebrate, cât şi la vertebrate;
structura corpului este simplificată, neavând
organite de mişcare (gameţii masculini pot
prezenta flageli, iar unele stadii intracelulare,
pseudopode); nutriţia, la majoritatea, se realizează
prin absorbţie; sporozoarele prezintă, în unele stadii
(în general la formele extracelulare mobile) un
complex apical (aparat apical) caracteristic (destinat
pătrunderii în celulele şi ţesuturile gazdei),
observabil doar prin microscopie electronică, de Fig. 2.1. Complexul apical
unde şi altă denumire a clasei, de Apicomplexa. la sporozoare
(după Bussiéras şi Chermette)

28
 Biologie animală

Complexul apical (schema 2.1) este alcătuit din: ♦inel polar, dispus anterior; ♦conoid, de formă
tronconică, constituit din 6-8 fibre spiralate (poate lipsi la unele grupe – Hematozoare); ♦rhoptrii, ele-
mente alungite, în formă de măciucă, de 0,3-0,5 µm, în număr par (2-8, în funcţie de specie), având
rol secretor (produc enzime proteolitice utilizate la pătrunderea în celule); ♦microneme, formate din
mici elemente tubulare, ce prezintă numeroase circumvoluţiuni în partea anterioară şi ♦microtubuli
subpeliculari ce poartă inelul polar şi dublează pelicula până în regiunea nucleului.
Sporozoarele au ciclul biologic complex, cu faze asexuate şi sexuate, la care
apare şi stadiul de spor (de unde, vechea denumire a clasei de Sporozoa).
În această clasă sunt încadrate gregarinele, coccidiile şi hemosporidiile:
- gregarinele: sunt sporozoare parazite la nevertebrate, în intestin sau în
cavitatea generală. Ex: ♦Gregarina blattarum trăieşte în intestinul gândacului de
bucătărie; ♦Monocystis agilis, în veziculele seminale la diferite specii de râme (de
ex. Lumbricus terrestris);
- coccidiile: sunt sporozoare parazite în diverse celule şi organe la vertrebrate.
Ex: ♦Eimeria sp., ♦Sarcocystis, ♦Toxoplasma, sporozoare în a căror dezvoltare
se întâlnesc fazele de schizogonie, gametogonie (cu microgamont ce dă
numeroşi gametociţi) şi sporogonie (cu formare de sporozoiţi conţinuţi în
oochisturi şi/sau sporochisturi);
- hemosporidiile: sunt protozoare parazite intracelular, cu ciclul dixen (cu
două gazde), faza sexuată realizându-se într-un artropod hematofag, iar faza
asexuată, în hematiile vertebratelor. Ex: ♦Plasmodium falciparum produce
paludismul sau malaria la om; este transmisă de ţânţari (femele) din genul
Anopheles; ♦Babesia spp., ♦Theileria spp., ambele parazitează în diferite elemente
figurate ale sângelui (hematii, limfocite) la mamifere; sunt transmise de căpuşe
Ixodidae.
III. Subîncrengătura Ciliata (Ciliophora) încadrează protozoare cu
structura cea mai complexă şi divers specializată, cu dimensiuni variabile (1µm - 3
mm) şi cili vibratili, care se mişcă ritmic, coordonat. Cilii, prevăzuţi la bază cu un
kinetosom sau corp bazal, sunt uneori uniţi în membranele sau cirri; aranjamentul
cililor poate varia.
Ciliatele prezintă: o membrană („cuticulă”), în general întreruptă în dreptul
citostomului („gură”), care este situat frecvent în fundul unui peristom; citostomul
este înconjurat adesea de o franjă adorală (formată din cili şi membranele) cu
dispoziţie helicoidală; 2 nuclei, un micronucleu, mic, dens, diploid, cu rol în
reproducere şi un macronucleu, voluminos, granulos, poliploid, responsabil de
viaţa vegetativă. Conţin 2 nuclei: un micronucleu cu rol în reproducerea sexuată şi
un macronucleu, cu rol metabolic (în controlul metabolismului şi dezvoltării
celulare).

29
Mariana IONIŢĂ, Ioan Liviu MITREA

La majoritatea speciilor, hrănirea este holozoică. Reproducerea se

realizează asexuat, prin diviziune (bipartiţie) transversală, şi sexuat, prin
conjugare. Ciliatele se pot reproduce asexuat şi sexuat: reproducerea asexuată are
loc prin diviziune binară transversală (mitoză), cu dublarea cromozomilor din
micronucleu şi simpla alungire a macronucleului; reproducerea sexuată se
realizează prin conjugare (schimb de micronuclei). În populaţiile tinere se
observă îndeosebi bipartiţii, în timp ce în populaţiile mai vechi se observă
conjugări, care par să întinerească indivizii.
Foarte multe ciliate prezintă chişti de rezistenţă: când condiţiile de mediu
devin nefavorabile, trofozoitul elaborează o membrană protectoare, transformându-se
în formă de rezistenţă - chist.
Majoritatea speciilor de ciliate trăiesc libere în natură, cel mai frecvent în
apele dulci, puţine sunt marine sau terestre. Unele trăiesc în simbioză în
prestomacele rumegătoarelor sau în intestinul gros la ecvine. Câteva specii sunt
parazite.
Ordinul Holotricha grupează protozoare cu cili numeroşi, de un singur tip,
răspândiţi uniform pe tot corpul. Ex. ♦Paramaecium caudatum, ♦Didinium spp. -
infuzori comuni în ape dulci stagnante şi în infuzii; ♦Ichtyophthyrius multifilii
(numit şi „păduche de peşte”) - parazitează în tegumentul peştilor dulcicoli, pe
branhii, înotătoare, spoliind ţesuturile; determină boala „grişului” la peşti.
Ordinul Spirotricha: cuprinde specii la care cilii din jurul peristomului sunt
mai mari, delimitând o zonă adorală (franj adoral), răsucită în spirală, de la
dreapta la stânga. Exemple:
- subord. Heterotricha: ♦Stentor polymorphus, ciliat liber, întâlnit în ape dulci;
♦Balantidium coli, comensal, potenţial parazit, trăieşte în intestinul gros la om,
porc, câine sau şobolan.
- subord. Oligotricha reuneşte infuzori cu aspect caracteristic, care trăiesc în
simbioză cu diferite organisme (se găsesc în prestomacele rumegătoarelor); au cili
foarte puţini sau deloc. Din fam. Ophryoscolecidae, menţionăm pe Ophryoscolex
caudatus, Entodinium caudatum, Cyclopostium bipalmatum, infuzori foarte
frecvenţi în prestomacele rumegătoarelor, unde, împreună cu alte specii, formează
populaţii foarte dense, până la 2 milioane de indivizi pe 1 cm.

30
 Biologie animală

IV. Subîncrengătura Microspora (microsporidii): organisme de talie

mică, unicelulare, caracterizate prin producerea de spori unicelulari, ce conţin
sporoplasmă, uni- sau binucleată, un sac
polar (polaroplast), un filamen tubular şi o
vacuolă posterioară (fig. 2.2.). Sunt
paraziţi intracelulari mai ales la
nevertebrate, îndeosebi la artropode, dar şi
la unele clase de vertebrate (peşti). Ex.
♦Nosema apis, parazit în intestinul
mijlociu la albine, determinând diareea
albă a albinelor (nosemoză);
♦Nosema bombycis, parazit în intestinul Fig. 2.2. Schema unui spor de
mediu şi ovare la adulţi şi în glandele Microspora
(Bussiéras şi Chermette, 1992)
sericigene ale larvelor viermelui de
mătase (Bombyx mori), determinând pebrina viermilor de mătase.

V. Subîncrengătura Myxozoa (mixosporidii, sin. Myxobolidae)

reuneşte un grup restrâns de organisme cu spori pluricelulari, de dimensiuni variate,
cu două capsule polare şi sporoplasmă; sunt parazite la vertebrate cu sânge rece
(peşti, reptile, batracieni). Ex: ♦Myxobolus cerebralis parazitează sistemul nervos,
ţesut cartilaginos şi organele auditive la păstrăvii tineri (fam. Salmonidae).

31