Tema:1. Nivelurile de integrare si organizare a materiei vii.

Niveluri de integrare şi organizare a materiei vii

Materia în natură nu este distribuită la întâmplare, ci este organizată în corpuri materiale.
Materia vie se caracterizează prin anumite particularităţi, printre care:
• organizare - construirea unui ansamblu de elemente şi fenomene care se află în strânsă
interacţiune şi se subordonează întregului (totalitatea organelor ce participă la digestia
produselor alimentare formează sistemul digestiv; totalitatea sistemelor vitale alcătuiesc
organismul);
• structură - mod de organizare internă, de alcătuire a sistemului, în care se stabi I esc relaţii
spaţiale interdependente între componenţii săi (de exemplu, fiecare parte componentă a
sistemului digestiv (cavitatea bucală, stomacul, intestinul, ficatul etc.) are o anumită structură,
determinată de funcţiile exercitate în cadrul acestui sistem; fiecare organism se caracterizează
printr-o anumită structură, determinată de nivelul său de organizare);
• funcţie - activitatea desfăşurată de un element care duce la menţinerea întregului (fiecare
organ în cadrul sistemului digestiv are una sau mai multe funcţii, care asigură prelucrarea
complexă şi valorificarea produselor alimentare; fiecare sistem de organe exercită o anumită
funcţie (sau mai multe funcţii), care asigură existenţa organismului).

Materia vie cunoaşte niveluri de integrare şi niveluri de organizare.

Nivelurile de integrare reflectă o anumită calitate a materiei. Ele pot include atât sisteme nevii
(particule elementare, atomi, molecule), cât şi sisteme vii (celule, ţesuturi, organe). La aceste
niveluri, viaţa poate fi investigată, dar nu poate exista propriu-zis, deoarece nu sunt valide
toate însuşirile viului. Printre aceste niveluri pot fi menţionate:
• nivelul molecular - reprezentat prin molecule de ADN şi proteine în cadrul unei anumite
celule;
• nivelul celular - reprezentat prin diferite tipuri de celule în cadrul unui ţesut;
• nivelul tisular - reprezentat prin diferite tipuri de ţesuturi în cadrul unui organ;
• nivelul de organe - reprezentat prin diferite organe în cadrul unui organism.
Culturile izolate de celule, ţesuturi sau organe pot fi menţinute în afara organismului (in vitro)
timp îndelungat. însă aceste sisteme nu se pot dezvolta independent, deoarece nu posedă toate
însuşirile viului (de exemplu, autoreglarea, autoreproducerea etc.).
Nivelurile de integrare contribuie la organizarea vieţii. însă doar acele niveluri care posedă un
caracter de universalitate alcătuiesc nivelurile de organizare. Ele au o organizare specifică,
proprie numai sistemelor biologice, în cadrul cărora se realizează toate însuşirile viului.
Printre aceste tipuri de niveluri pot fi menţionate:
• nivelul individual - reprezentat prin anumiţi indivizi, fie monocelulari (amiba, parameciul,
clorela etc.), fie pluricelulari (mazărea, cartoful, lupul, maimuţa etc.);
• nivelulpopulaţional (sau al speciei) - reprezentat prin populaţii de indivizi sau prin alte
forme de existenţă a speciei (familia de lei, bancul de peşti, herghelia de cai etc.);
• nivelul biocenotic - reprezentat prin diferite biocenoze (acvatice, de uscat etc.);
• nivelul biosferic - reprezentat prin biosfera Terrei, care există graţie circuitelor
biogeochimice ale materiei şi energiei.
Nivelul biosferic
Nivelul biocenotic
Nivelul populaţional
Nivelul individual
Nivelul de organe
Nivelul tisular
Nivelul celular
Nivelul molecular
Nivelurile de integrare =i organizare a materiei vii
120 4. Ecologia şi protecţia mediului
Materia vie este organizată astfel încât realizează funcţii ce reprezintă esenţa vieţii. Viaţa,
fiind foarte complexă, se caracterizează prin:
1. Programul genetic
Programul genetic reprezintă totalitatea informaţiei ereditare, acumulată pe parcursul evoluţiei
istorice, ce determină existenţa speciei în anumite condiţii ale mediului înconjurător. Această
informaţie este stocată şi mai apoi valorificată prin intermediul acizilor nucleici (ADN şi
ARN). Mecanismele foarte precise de realizare a programului genetic asigură perpetuarea
fiecărui individ, a speciei etc.
Programele pot fi divizate în:
a) programe pentru sine, care asigură existenţa vieţuitoarelor (asimilarea hranei, apărarea
organismului de duşmani, adaptarea la factorii climatici etc.);
b) programe inferioare, care asigură existenţa elementelor constitutive în cadrul unei structuri
mai complexe (programele organitelor celulare pentru celulă, ale celulelor pentru ţesuturi, ale
ţesuturilor pentru organe etc.);
c) programe superioare, care asigură existenţa unui nivel de organizare superior, chiar şi în
defavoarea anumitor organisme (reproducerea organismelor: unii peşti, după ce au migrat la
distanţe foarte mari şi au depus icre, pier, servind ca hrană pentru puieţii lor).
2. Autoreproducerea
Autoreproducerea reprezintă capacitatea organismelor vii de a forma copii mai mult sau mai
puţin identice cu formele parentale. Ea se realizează pe diferite căi - fie asexuată (fragmente
de tal sau mi- celiu, înmugurire, spori, rădăcini sau tulpini modificate etc.), fie sexuată (prin
contopirea a două celule specializate - gameţi). în procesul reproducerii asexuate, descendenţa
este mai omogenă, pe când în urma reproducerii sexuate, se poate depista o mai mare
diversitate de organisme. Aceste organisme îmbină caracterele ambelor forme parentale.
Tipul de reproducere depinde de mai mulţi factori: gradul de dezvoltare a organismului,
durata ciclului vital, prolificitatea, adaptarea la condiţiile mediului etc.
3. Integralitatea
Această însuşire a materiei vii asigură comportamentul unui sistem integral în relaţia sa cu
mediul înconjurător, păstrând totodată individualitatea fiecărui element care constituie acest
sistem. De exemplu, organismul uman reprezintă un organism integral, însuşirea aceasta fiind
asigurată de organele ce exercită diferite funcţii. Biocenoza, de asemenea, funcţionează ca un
sistem integral doar graţie elementelor sale principale: producătorii, consumatorii şi
descompunătorii.
4. Heterogenitatea
Heterogenitatea asigură diversitatea structurală şi funcţională a sistemelor biologice. Fiind un
întreg, fiecare sistem biologic este alcătuit din numeroase elemente identice sau diferite, care,
prin diverse conexiuni, îi asigură existenţa. Heterogenitatea asigură adaptabilitatea sistemului,
indiferent de nivelul lui de organizare (diversitatea organelor în cadrul organismului vegetal
sau animal; diversitatea organismelor după vârstă sau sex în cadrul populaţiei).
Heterogenitatea determină instalarea echilibrului dinamic. Din aceste considerente,
heterogenitatea nu poate fi absolută.
5. Echilibrul dinamic
Echilibrul dinamic reprezintă însuşirea viului de a se afla într-un permanent schimb de
materie şi energie cu mediul înconjurător, ca urmare asigurându-se autoreînnoirea continuă.
El îmbină în sine două caracteristici aparent incompatibile: stabilitatea şi variabilitatea.
Această însuşire asigură organizarea sistemelor biologice prin micşorarea entropiei.
4. Ecologia şi protecţia mediului 121
6. Autoreglarea
Sistemele biologice îşi menţin echilibrul dinamic cu propriile posibilităţi, asigurând controlul
şi coordonarea automată. La diferite niveluri de organizare a materiei vii există diverse
mecanisme de autoreglare, la baza cărora se află principiul conexiunii inverse (feedback): la
nivel individual, autoreglarea se realizează sub controlul nemijlocit al sistemului nervos şi al
celui umoral; la nivel de biocenoză, capacitatea de autoreglare este determinată de reţelele
trofice etc.
7. Caracterul informaţional
Materia vie are un caracter informaţional, care reprezintă capacitatea de a recepţiona, de a
stoca şi de a transmite informaţia în cadrul sistemului. Informaţia poate fi transmisă prin
diferiţi stimuli:
a) fizici - prin intermediul sunetelor (de exemplu, la delfini, chiroptere), al culorii (de
exemplu, la peşti, reptile);
b) chimici - prin intermediul substanţelor atractante şi/sau repelente (de exemplu, la insecte,
reptile, mamifere);
c) biologici - prin comportament (în special, în perioada nupţială, dar nu numai) (de exemplu,
la mamifere, păsări, peşti, insecte).
Recepţionarea informaţiei depinde de nivelul de organizare a organismelor.
Informaţia se transmite în exces, deoarece nu toată informaţia ajunge la destinaţie.
8. Finalitatea răspunsurilor
Finalitatea răspunsurilor presupune capacitatea organismelor de a răspunde de fiecare dată
adecvat la condiţiile variabile ale mediului. Având această capacitate, organismele se
adaptează la condiţiile de mediu.

Tema:2. Ecosisteme si tipuri de ecosisteme.Naturale si artificiale.

Clasificarea ecosistemelor

În ciuda marii diversități a ecosistemelor, toate sunt deschise, fără de care existența lor nu ar fi
fost posibilă. Tipurile de ecosisteme sunt diferite, iar clasificarea poate fi diferită. Dacă ținem
cont de origine, atunci ecosistemele sunt:

1. Natural sau natural. În ele, toată interacțiunea se realizează fără participarea directă
a omului. La rândul lor, sunt împărțiți în:

 Ecosisteme care sunt complet dependente de energia solară.

 Sisteme care primesc energie atât de la soare, cât și din alte surse.

2. Ecosisteme artificiale. Creat de mâinile omului și poate exista doar cu participarea lui. De
asemenea, sunt împărțite în:

 Agroecosistemele, adică cele asociate activității economice umane.

 Tehnosistemele apar în legătură cu activitatea industrială a oamenilor.
  Ecosistemele urbane.

Caracteristici distinctive ale ecosistemului

Conceptul de ecosistem poate fi atribuit atât formațiunilor naturale, cât și create artificial de
om. Dacă vorbim despre naturale, atunci ele sunt caracterizate de următoarele simptome:

 Elementele obligatorii din orice ecosistem sunt organismele vii și factorii abiotici
de mediu.
 În orice ecosistem, există un ciclu închis de la producția de substanțe organice până
la descompunerea lor în componente anorganice.
 Interacțiunea speciilor în ecosisteme asigură durabilitate și autoreglare.

Întreaga lume înconjurătoare este reprezentată de diverse ecosisteme, care se bazează pe

materia vie cu o anumită structură.

Structura ecosistemului biotic

Chiar dacă ecosistemele diferă prin diversitatea speciilor, abundența organismelor vii, formele
lor de viață, dar structura biotică în oricare dintre ele este încă aceeași.

Orice tip de ecosisteme includ aceleași componente, fără prezența lor, funcționarea sistemului
este pur și simplu imposibilă.
 1. Producătorii.
2. Consumabile de ordinul doi.
3. Decomposers.

Primul grup de organisme include toate plantele care sunt capabile de fotosinteză. Ele produc
materie organică. Chimiotrofele, care formează compuși organici, aparțin aceluiași grup. Dar
numai pentru aceasta nu folosesc energia solară, ci energia compușilor chimici.

Consumatorii includ toate organismele care trebuie să primească materie organică din exterior
pentru a-și construi corpul. Aceasta include toate organismele erbivore, prădătorii și
omnivorele.

Reductorii, care includ bacterii, ciuperci, transformă rămășițele plantelor și animalelor în

compuși anorganici adecvați pentru utilizarea organismelor vii.

Funcționarea ecosistemului

Cel mai mare sistem biologic este biosfera, la rândul său, este format din componente
individuale. Puteți compune următorul lanț: specie-populație - ecosistem. Cea mai mică
unitate din ecosisteme este specia. În fiecare biogeocenoză, numărul lor poate varia de la
câteva zeci la sute și mii.

Indiferent de numărul de indivizi și specii individuale din orice ecosistem, există un schimb
constant de materie, energie, nu numai între ei, ci și cu mediul.
Dacă vorbim despre schimbul de energie, atunci este foarte posibil să aplicăm legile fizicii.
Prima lege a termodinamicii afirmă că energia nu dispare fără urmă. Se transformă doar de la
o specie la alta. Conform celei de-a doua legi, într-un sistem închis, energia poate crește doar.\

Ecosisteme naturale și artificiale

În biosferă, pe lângă biogeocenozele naturale și ecosistemele, există comunități create

artificial de activitățile umane - ecosistemele antropice.

Ecosistemele naturale   diferă în ceea ce privește diversitatea semnificativă a speciilor, există

de multă vreme, sunt capabili să se autoregleze, au o mare stabilitate, stabilitate. Biomasa și
substanțele nutritive create în ele rămân și sunt utilizate în cadrul biocenozelor, îmbogățindu-
și resursele.

Ecosisteme artificiale   - agrocenosele (grâu, câmpurile de cartofi, grădinile de legume,

fermele cu pășuni adiacente, iazurile de pește etc.) alcătuiesc o mică parte din suprafața
terenului, dar produc aproximativ 90% din energia alimentară.

Dezvoltarea agriculturii încă din cele mai vechi timpuri a fost însoțită de distrugerea completă
a acoperirii de vegetație în zone mari, pentru a face loc unui număr mic de specii selectate de
oameni care sunt cele mai potrivite pentru hrană.

Cu toate acestea, inițial, activitățile umane din societatea agricolă se încadrează în ciclul
biochimic și nu au schimbat fluxul de energie în biosferă. În producția agricolă modernă,
utilizarea energiei sintetizate în timpul procesării mecanice a pământului, utilizarea
îngrășămintelor și a pesticidelor a crescut dramatic. Aceasta încalcă echilibrul energetic
general al biosferei, ceea ce poate duce la consecințe imprevizibile.
 Tema:3. Lanturi trofice piramide ecologice.

Întrucât în cadrul unui ecosistem, are loc un permanent transfer de energie şi materie,
legătura energetico-materială între diferitele populaţii ale unei biocenoze, în care unele dintre
ele îndeplinesc rolul de producători, iar altele de consumatori, se numeşte lanţ trofic.
Aşezând organismele în linie, în ordinea în care sunt mâncate unele de altele, se obţine un lanţ
în care hrana circulă într-un singur sens.
  Denumirea de "lanţ trofic" sau "lanţ nutritiv" presupune existenţa unor verigi legate
unele de altele. Astfel apare noţiunea de " verigă trofică", care reprezintă un individ din
cadrul şirului alimentar. În lanţul trofic, specia reprezentată prin indivizii unei verigi trofice
superioare se hrăneşte pe seama speciei ai căror indivizi ocupă o verigă inferioară.
În principiu se disting 3 tipuri de lanturi trofice:
         lanțul prădătorilor (fitofag-carnivor) – se caracterizează prin faptul că talia organismelor
crește de la verigile inferioare spre cele superioare.
         lanțul saprofagelor – este alcătuit din organismele saprofage care consumă materialul
vegetal sau animal mort: frunzele, animalele descompuse
         lanțul paraziților – prezintă un număr redus de verigi, de obicei 2 sau 3: gazdă – parazit și,
uneori, hiperparazit. Talia organismelor la un astfel de lanț scade de la gazdă spre parazit sau
hiperparazit.

LANŢ TROFIC DE TIP: FRUNZE- AFIDE- BUBURUZA- PIŢIGOI- BUFNIŢĂ

 LANŢ TROFIC MARIN DE TIP PRĂDĂTOR

 Relaţiile trofice se mai exprimă prin piramide trofice, scări trofice, grafice trofice,
etc.
Piramida trofică (eltoniană, ecologică) reprezintă o modalitate ştiinţifică de ilustrare
a diferenţierii funcţionale, sub aspect trofic, într-o biocenoză. Metoda a fost  înfiinţată de
zoologul britanic Charles Elton.
Cu alte cuvinte, piramida ecologică reprezintă relaţia numerică dintre nivelurile trofice
succesive ale unei comunităţi.
Realizarea piramidei trofice are la bază observaţia că există o diferenţiere între
organisme pe baza regimului de hrană. Mărimea fiecărui nivel se poate exprima nu
numai  prin  numărul  de  indivizi,  ci  şi  prin  biomasa  sau  energia
înglobată  în  aceasta,  rezultând  astfel  trei  tipuri  de  piramide: numerică,
a biomaselor şi energetică. Pe măsură ce urcăm treptele piramidei, crește talia
animalului, scade numărul de descendenți și crește durata de viață.

1.      Piramida numerelor esto o reprezentare grafică a numărului diferitelor organisme din

fiecare nivel trofic, a unui ecosistem la un moment dat. Numărul de indivizi din cadrul
fiecărui nivel trofic depinde, de obicei, de numărul de indivizi din alt nivel trofic, cel
precedent. De aceea reprezentarea grafică, sub formă de trepte (dreptunghiuri), a valorii
numerice a indivizilor din nivelele trofice înlănțuite, începînd cu producătorii și terminînd cu
consumatorii terțiari, capătă aspect de piramidă.
☺ Numărul organismelor fiecărui nivel trofic este reprezentat prin lungimea sau suprafaţa
dreptunghiului. În general, avansând spre vârful piramidei, numărul organismelor scade, dar
dimensiunea fiecărui individ creşte. Aşadar, nivelele inferioare- plantele şi apoi animalele
mici- posedă un potenţial de înmulţire mai ridicat comparativ cu animalele mari , precum şi
faptul că un animal mare consumă mai multe animale mici.
☺ Numerele pot fi enorme- 500.000 de plante pot susţine doar un singur carnivor mare- altfel
reprezentarea grafică a piramidelor ar fi dificilă!
☺ În cazul lanțului parazitar, piramida numerelor este orientată invers, decît în cazul ierbivor-
răpitor, dat fiind faptul că numărul indivizilor scade spre ultima verigă a lanțului. 
2.      Piramida biomaselor reprezintă biomasa (numărul de indivizi x greutatea fiecărui individ)
fiecărui nivel trofic la un moment dat. Aceasta ar trebui să elimine inversia, problemele
legate de scara de reprezentare, întâlnite la piramida numerelor.
Biomasa este exprimată cu unităţi de masă pe unitate de suprafaţă.

3.      Piramida energetică

1.      Soarele este sursa de energie care guvernează toate lanţurile trofice. Mai puţin de 1 % din
energia eliberată de pe suprafaţa soarelui cade pe frunzele plantelor fotosintetizatoare.
2.      Producţia primară: plantele sunt capabile să fixeze aproximativ 5 %   din energia radiaţiilor
solare ce cad asupra lor în energie chimică. Cea mai mare parte a luminii este reflectată sau nu
are lungimea de undă adecvată pentru fotosinteză.
3.      Energia transferată la consumatorii primari este între 5 şi 10 %. Toată cealaltă energie se
pierde în procesele metabolice ale plantei.Cea mai mare parte din corpul plantelor este
nedigerabilă, de exemplu celuloza şi lignina. Consumatorii rareori mănâncă întreaga plantă-
rădăcinile şi tulpinele rămân neatinse.
4.      Energia transferată consumatorilor secundari este între 10 şi 20 %.  Hrana animală are un
conţinut energetic superior şi este mai uşor digerabilă.
5.      Organismele descompunătoare sunt fungi şi bacterii, care îşi obţin energia şi materia primă
din resturile vegetale şi animale- în final, întregul conţinut energetic al acestor resturi va fi
eliberat sub formă de căldură. O parte din energie poate fi stocată în combustibili fosili:
cărbune, dacă descompunerea este incompletă.
 ☺ Lanţurile trofice sunt scurte deoarece:                                    
         Lanţurile lungi necesită o enormă biomasă de producători răspândită pe o arie vastă.
         Transferul energetic între niveluri este insuficient- În cazul de faţă, vulpea poate primi
doar 10% x 10% x 5% din energia luminii ce cade pe producători.
 

Tema:4. Probleme ecologice(la nivel global sau national).

Cunoașteţi probabil povestea lui Hans Brinker, tânărul olandez care și-a petrecut
noaptea astupând cu degetul gaura din dig pentru ca apa să nu pătrundă și să
inunde orașul Harlem. Faptul că povestea a fost scrisă, de fapt, de o autoare
americană, Mary Mapes Dodge (1831-1905), care nu a fost niciodată în Ţările de Jos,
este deseori o surpriză.

Joep Korting nu este chiar atât de cunoscut, dar reprezintă o verigă importantă într-
unul din cele mai sofisticate sisteme de gestionare a apei din lume, care cuprinde
administraţia locală, regională și naţională, fiind legat și de autorităţi din alte ţări și
sisteme de monitorizare computerizate avansate care folosesc sateliţi pentru a
controla infrastructura în permanenţă.

Joep este un element de legătură pe teren, care este esenţial în realizarea unuia
dintre cele mai ambiţioase și complexe documente legislative ale UE care au fost
elaborate vreodată, și anume Directiva-cadru privind apa (DCA).

Directiva-cadru privind apa impune o acţiune coordonată pentru realizarea unei „stări
bune” a tuturor apelor din UE, (apele de suprafaţă și subterane) până în 2015.
Aceasta prevede și modul în care trebuie să gestionăm resursele de apă pe baza
bazinelor hidrografice naturale. O serie de alte documente legislative ale UE, ca
Directiva cadru privind strategia marină și Directiva privind inundaţiile, completează
DCA în ceea ce privește îmbunătăţirea și protejarea corpurilor de apă ale Europei și a
vieţii acvatice.

Să regândim modul în care trăim

Nu este nici un secret faptul că apa este o problemă mare în Ţările de Jos. În jur de
25 % din zona sa de uscat, care este populată de olandezi în proporţie de 21 %, este
sub nivelul mării. Cincizeci la sută din zona de uscat se află la numai un metru
deasupra nivelului mării. Însă Ţările de Jos nu se confruntă numai cu problema mării.
Aprovizionarea cu apă potabilă a cetăţenilor și a întreprinderilor, gestionarea râurilor
care vin din alte ţări, precum și lipsa apei în perioadele calde sunt numai câteva
dintre sarcinile care există.

Olandezii nu sunt singuri. Apa devine o problemă critică la nivel mondial. În secolul
20, a avut loc o creștere fără precedent a populaţiei, a economiei, a consumului și a
producţiei de deșeuri. Numai captările de apă s-au triplat în ultimii 50 de ani.

Apa este numai una dintre resursele care se află sub o presiune în creștere. Există
mult mai multe probleme de mediu, de la calitatea aerului la disponibilitatea solului,
care au fost afectate grav de fenomene de bază, precum creșterea populaţiei,
economiei și a consumului.
Deși nu avem o imagine completă, ceea ce știm despre mediu ne determină să
regândim modul în care ne folosim și ne gestionăm resursele. Această regândire în
sensul economiei verzi ar putea presupune schimbarea fundamentală a modului în
care trăim, în care facem afaceri, în care consumăm și în care abordăm problema
deșeurilor noastre, schimbarea întregii noastre relaţii cu planeta. Un element esenţial
al economiei verzi îl reprezintă gestionarea eficientă a resurselor naturale pe Terra.
Dar ce înseamnă gestionarea eficientă a resurselor? Cum ar putea să arate aceasta
în cazul apei?

Apa este o resursă esenţială. Ne ţine în viaţă, ne conectează și ne ajută să

prosperăm. Societăţile noastre nu ar putea supravieţui fără apă potabilă. Depindem de ea nu
numai pentru a ne cultiva alimentele, ci și pentru a produce aproape toate celelalte bunuri și
servicii de care ne bucurăm.

Gestionarea efectivă pe teren

Joep începe munca la autoritatea locală de apă din Deurne, Ţările de Jos, în fiecare
dimineaţă la ora 8. Una din principalele sale sarcini este să controleze o mică parte
din cei 17 000 de kilometri de diguri din mica ţară, din care 5 000 de kilometri oferă
protecţie împotriva mării și a fluviilor.

Joep verifică și canalele, sistemele de închidere și ecluzele, uneori îndepărtând

deșeuri sau resturi vegetale din agricultură, alteori reparând echipamente
deteriorate. Oricare ar fi sarcina, el măsoară în permanenţă înălţimea apei și notează
posibilele reglaje pentru a le rezolva.

Zona în care lucrează Joep are 500 de stăvilare care sunt monitorizate zilnic. Reglând
stăvilarele în sus sau în jos, nivelul apei crește sau descrește pentru a controla
mișcarea apei care trece prin regiune. În ciuda tuturor sistemelor de înaltă
tehnologie, Joep și șapte colegi lucrează manual și verifică blocajele în fiecare zi.
Nivelurile de apă sunt continuu monitorizate și există un plan de acţiune de urgenţă
și linii deschise în permanenţă pentru apeluri de urgenţă.
Democraţia părţilor implicate
Joep și colegii săi implementează decizii luate de consiliile olandeze de apă.
Actualmente sunt 25 de consilii locale de apă în Ţările de Jos. Împreună, acestea
reprezintă un concept instituţional care datează din secolul al 13-lea, când fermierii
s-au adunat și au dezvoltat acorduri pentru a drena apa împreună din terenurile lor.
În mod unic, consiliile de apă sunt total independente de administraţia locală,
și au chiar propriile bugete și propriile alegeri, ceea ce face ca aceste consilii de apă
să fie cele mai vechi instituţii democratice din Ţările de Jos.

„Aceasta înseamnă că atunci când apar discuţii despre buget sau alegeri locale, nu
facem concurenţă cu investiţii în terenuri de fotbal, facilităţi școlare, un club de
tineret sau o stradă nouă, care ar putea fi preferate”, spune Paula Dobbelaar, șefa
unui district inclus într-un consiliu de apă Aa en Maas, și care este șefa lui Joep.

„Avem și activităţi cotidiene, spre exemplu, în legătură cu Directiva-cadru privind

apa, încercăm de fapt să dăm râurilor noastre mai multă libertate — permiţându-le
să se întrepătrundă și să-și găsească propria cale, nu numai să curgă în linie dreaptă.
Oferindu-le această libertate și permiţându-le mai mult spaţiu, acestea dobândesc un
caracter foarte diferit, și anume devin din nou parte a unui ecosistem mai natural”,
spune Paula.

„Problema în Ţările de Jos este că am fost foarte bine organizaţi în trecut și am avut
succes în abordarea problemelor legate de apă, adică am menţinut siguranţa pentru
toată lumea timp de 50 de ani, iar acum oamenii iau totul ca atare.
Spre exemplu, anul trecut am avut precipitaţii foarte abundente în această parte a
Europei și, în timp ce oamenii din Belgia s-au îngrijorat foarte mult în legătură cu
toată problema, olandezii nu și-au făcut probleme, ei se așteptau ca totul să fie
rezolvat”, adaugă Paula.

Așa cum am menţionat, membrii autorităţii locale a apei sunt aleși, însă numai 15 %
din populaţie votează la aceste alegeri. „Nu este chiar reprezentativ și este, din nou,
rezultatul faptului că olandezii au devenit puţin imuni la problemele legate de apă”,
spune aceasta.

Spectrul larg dintre local și mondial

Principalele opţiuni de politică pentru o gestionare durabilă a apei trebuie să includă
inovaţia tehnologică, o guvernare flexibilă și cooperativă, participarea publică și
sensibilizarea, precum și instrumente economice și investiţii. Implicarea oamenilor la
nivel local este esenţială.

„Apa ne conectează cu siguranţă la nivel mondial și local — problemele și soluţiile”,

spune Sonja Timmer, care lucrează la departamentul internaţional al Asociaţiei
olandeze a directorilor regionali ai apei, organizaţia tutelară pentru gestionarea apei
din Olanda.

„De fapt, în ciuda unui nivel ridicat de standarde de siguranţă în Ţările de Jos, ne
confruntăm cu niveluri mai ridicate ale mării, ierni foarte uscate urmate de cazuri
crescute de precipitaţii abundente în august, iar în ultimii ani, ca urmare a ploilor
abundente din Elveţia și Germania, nivelul Rinului a fost foarte ridicat.
Apa ajunge până aici.”

Mediul, mereu în centrul atenţiei

„Abordarea unei cantităţi mai mari de apă care uneori

traversează frontiere internaţionale, sau a unor niveluri mai ridicate ale mării,
presupun acţiuni internaţionale. Facem parte dintr-o reţea internaţională și vedem
din experienţele noastre împărtășite faptul că, dacă apa nu este la știri în fiecare zi,
treaba noastră devine mai grea”, spune Sonja.

„Din punctul meu de vedere, munca noastră la nivel local este legată de naţional și
de internaţional”, spune Paula. Pe de o parte, avem angajaţi care merg și verifică
stăvilarele și cursurile de apă … și se asigură că acestea sunt păstrate curate, iar
nivelurile de apă sunt așa cum își doresc clienţii noștri (fermieri, cetăţeni, organizaţii
de conservare a naturii). Pe de altă parte, avem planuri mari care sunt transpuse din
principii abstracte înalte din DCA a Uniunii Europene în protocoale efective cu care
lucrează Joep în teren. Acum apreciez acest aspect local. Înainte, am lucrat în lume
la nivel strategic, la nivel înalt și înţelegând foarte puţin nevoia de a corecta
structurile locale.”

„În preajma miniștrilor care vorbesc despre strategia globală a apei, este foarte greu
să fii întru totul realist. Aceasta a fost o problemă majoră pentru ţările în curs de
dezvoltare, multe strategii la nivel înalt, foarte puţină înţelegere, infrastructură,
investiţii în teren.”

„Acum, când problemele privind apa au devenit o realitate presantă în Europa, avem
nevoie și de această abordare, în sensul de a fi «cu picioarele pe pământ», și
totodată de planuri mai mari”, spune Paula.

„Am opt oameni în teren care verifică blocajele în fiecare zi. Toţi locuiesc aici și îi
înţeleg pe localnici și condiţiile locale. Fără aceste lucruri, ajungi să eșuezi cu un plan
și pur și simplu să îl înlocuiești cu altul. Cu toţii trebuie să lucrăm la aceasta, adică să
aducem o schimbare la nivel local, dând putere oamenilor să aibă grijă de propriile
lor probleme legate de apă”, spune ea.

„Nivelul local este, de asemenea, soluţia”, consimte Sonja. „Guvernanţa, abordarea

funcţională, descentralizată, poate lua multe forme, iar asta face ca aceasta să
funcţioneze. Trebuie doar să implicăm din nou oamenii și să le explicăm că există un
risc și că avem nevoie ca ei să fie mereu implicaţi”, spune ea.

O criză de guvernanţă
Deși părţi din lume se confruntă cu riscul unei lipse de apă, iar altele cu riscul de
inundaţii, nu este potrivit să discutăm despre o criză a apei la nivel mondial. În
schimb, ne confruntăm cu o criză de guvernanţă a apei.

Să satisfacem nevoile unei societăţi eficiente în planul resurselor, cu un nivel scăzut

de carbon, să susţinem dezvoltarea umană și economică și să menţinem funcţiile
esenţiale ale ecosistemelor apei presupune să dăm voce ecosistemelor noastre ample
și tăcute printr-un lobby. Vorbim despre alegeri politice, alegeri care trebuie să se
bazeze pe un cadru instituţional și de guvernare corect.

Povestea băieţelului care și-a băgat degetul în dig este deseori amintită în zilele
noastre pentru a descrie diferitele abordări privind gestionarea unei situaţii. Aceasta
se poate referi la o acţiune măruntă realizată pentru a împiedica un dezastru major.
Mai poate însemna și încercarea de a trata simptomele, în loc să abordezi cauzele.

Realitatea este că o gestionare eficientă a apei, precum gestionarea multor alte

resurse, presupun soluţii care pornesc de la o combinaţie de acţiuni și decizii la
diferite niveluri. Obiectivele globale și angajamentele pot fi transpuse în realizări
concrete numai dacă există oameni precum Joep și Paula care le implementează.

Revoluţia informaţiei

Sateliţii pot uneori să realizeze mai multe sarcini decât cele pentru care au fost construiţi.
Împreună cu câţiva colegi creativi, Ramon Hanssen, profesor pentru Observarea Pământului la
Universitatea Tehnică Delft, a dezvoltat un sistem pentru monitorizarea a 17 000 de kilometri de
diguri în Ţările de Jos din care 5 000 de kilometri îi protejează pe olandezi de mare și de fluvii. Ar fi
imposibil să se examineze toate această distanţă în mod frecvent de pe pământ.

Ar fi mult prea costisitor. Folosind imaginile radar primite de la sateliţii europeni de observare a
Pământului Envisat și ERS-2, Direcţia Generală pentru Lucrări Publice și Gestionarea Apei
(Rijkswaterstaat) poate controla digurile în fiecare zi. Se poate detecta cea mai mică mișcare,
deoarece măsurătorile sunt precise, la milimetru.

Hanssen a numit acest concept „Hansje Brinker” după numele legendarului băieţel care și-a
introdus degetul în dig pentru a proteja Ţările de Jos de inundaţii. Asta înseamnă că inspecţiile
Direcţiei Generale nu mai sunt necesare? Potrivit profesorului Hanssen, nu este cazul. Radarul
indică domeniile care necesită atenţie datorită mișcării. Un inspector poate introduce coordonatele
în sistemul său de navigare, care este de asemenea o aplicaţie a tehnologiei spaţiale, și apoi să
plece pentru a face investigaţii mai detaliate în teren.