ORGANIZAREA SISTEMICĂ A MATERIEI VII TEORIA SISTEMICĂ

Sistem = un complex de elemente identice sau diferite, unite

prin conexiuni atât între ele, cât şi între elemente şi mediul
înconjurător, astfel încât realizează un întreg.
Sistemele sunt de 3 tipuri:
- izolate (care nu realizează schimb de materie şi energie cu
mediul înconjurător) (ideale)
- închise (care efectuează cu sistemele înconjurătoare
numai schimburi energetice) (fizice si chimice)
- deschise (cele care au cu mediul atât schimburi energetice
cât şi materiale), caracteristice sistemelor biologice.
Toate sistemele biologice prezintă o
serie de caracteristici care le
deosebesc de sistemele deschise
nebiologice, şi anume:
a. Caracterul istoric – orice
organism, începând cu cel mai
simplu până la cel mai evoluat,
conservă în patrimoniul său
ereditar istoria populaţiei din care
face parte.
b. Caracterul informaţional –
sistemele biologice sunt sisteme
informaţionale care pot
recepţiona, prelucra şi interpreta
informaţiile. În plus, mai pot
transmite şi altor sisteme din
mediu, propriile lor informaţii.
Toate aceste caracteristici apar şi
la sistemele cibernetice.
c. Integralitatea – se referă la faptul că părţile
componente ale unui sistem se specializează
morfofuncţional stabilind între ele conexiuni şi
interacţiuni care determină funcţionarea sistemului ca
întreg. Orice sistem biologic se comportă ca un tot,
prin conexiunile care se stabilesc între componentele
sale, care, dacă ar fi luate separat, nu ar avea
proprietăţile întregului.
d. Echilibrul dinamic – sistemele biologice au în
permanenţă o stare staţionară, chiar dacă realizează
schimburi permanente de materie şi energie cu
mediul, care tinde permanent să îl dezintegreze. Astfel,
sistemele biologice se reînoiesc continuu, dar în acelaşi
timp, îşi păstrează integralitatea, realizând un echilibru
între stabilitate şi schimbare.
 e. Programul – fiecare organism
evoluează pe baza unui program
general care determină parcurgerea
fiecărei etape de dezvoltare
ontogenetică. Programul poate
apărea la nivel inferior (celule,
ţesuturi, organe) şi la nivel superior
începând de la nivel populaţional.

f. Autoreglarea – sistemele biologice

sunt astfel organizate încât li se
permite recepţionarea informaţiei,
circulaţiei ei între elementele
sistemului, selecţia celui mai bun
răspuns. Autoreglarea se realizează
prin conexiune directă şi prin
conexiune inversă (feed-back).
NIVELURI DE ORGANIZARE A MATERIEI VII

Nivelul de organizare reprezintă ierarhia de sisteme, cu viaţă sau fără viaţă, dintr-
un sistem dat.
Distingem următoarele niveluri de organizare ale materiei vii:
I. Nivelul molecular – fundamentul fizico-chimic al vieţii;
II. Nivelul subcelular – organitele celulare și virusurile;
III. Nivelul celular – forma de bază a organizării materiei vii;
IV. Nivelul individual – forma de existenţă a materiei vii:
– este reprezentat de indivizi biologici precum: plante, animale, microorganisme;
– caracteristici principale ale indivizilor biologici
 metabolismul – care asigură schimbul de energie şi substanţă între organism şi
mediul său de viaţă, menţinerea echilibrului dinamic şi a integrităţii organismelor
 autoconservarea
 autoreproducerea
V. Nivelul populaţional şi al speciei
specia este unitatea fundamentală a lumii vii ,
unitate naturală în care sunt integrate
poplulaţiile provenite din strămoşi comuni;
– speciile sunt sisteme ce cuprind în organizarea lor
totalitatea materiei vii;
– speciile sunt grupări de populaţii;
– fiecare specie ocupă un anumit areal, pe care
indivizii speciei nu sunt răspândiţi uniform;
populaţia este o grupare de indivizi ce aparţin aceleiaşi
specii, trăiesc pe un anumit areal şi au funcţie definită
în ecosistem;
– fiecare populaţie dintr-o biocenoză prezintă următorii
parametrii: efectivul populaţiei, densitatea,
distribuţia în spaţiu, structura pe vârste şi structura
pe sexe;
– activitatea indivizilor dintr-o populaţie este în funcţie
de variaţiile factorilor de mediu;
– de regulă, o specie este reprezentată în arealul ei
prin mai multe populaţii, însă există cazuri când o
specie este reprezentată de o singură populaţie, şi
atunci toţi indivizii speciei ocupă un areal restrâns.
VI. Nivelul biocenotic – este reprezentat de
biocenoze – comunităţi de populaţii aparţinând
unor specii diferite ce trăiesc pe un anumit
teritoriu sau habitat;
– habitatul – mediul abiotic al populaţiei;
– biocenozele pot fi: terestre, acvatice şi subterane;
– trăsătura caracteristică a unei biocenoze o reprezintă
relaţiile interspecifice;
– cu cât numărul de populaţii dintr-o biocenoză este
mai mare cu atât aceasta este mai stabilă;
– teritoriul pe care îşi duc viaţa indivii unei biocenoze
împreună cu totalitatea condiţiilor abiotice formează
un biotop;
Structura biotopului este dată de totalitatea factorilor
abiotici care pot fi:
• factori geologici: natura substratului, tipul de rocă;
• factori geografici: poziţia pe glob, altitudinea, latitudinea;
• factori mecanici: mişcarea aerului, mişcarea apei,
cutremurele, erupţii vulcanice;
• factori fizici: lumina, temperatura;
• factori chimici: azotul, oxigenul, dioxidul de carbon, subst.
minerale din sol, subst. org. din sol;
Unitatea structurală şi funcţională ce se stabileşte între
un biotop şi o biocenoză reprezintă un ecosistem;
Ecosistemele pot fi:
 naturale (terestre, acvatice, subterane)
 antropizate ( sunt influenţate şi modificate de om
şi se află în continuă extindere);
Ecosistemele naturale pot forma complexe de
ecosisteme numite biomi (ex: tundra, taigaua,
pădurea ecuatorială, deşertul, savana, mările şi
oceanele, Delta Dunării şi Marea Neagră).
VII. Nivelul biosferei – cuprinde toate sistemele
biologice de pe planeta noastră.
- aceasta, împreună cu sistemele nevii care
formează mediul vieţii, alcătuiesc ecosfera.

Fiecare nivel de organizare a materiei vii prezintă

însuşiri specifice şi legi proprii de organizare şi
funcţionare.