Sunteți pe pagina 1din 41

NOŢIUNEA DE SISTEM

Domeniul de studiu al ecologiei îl constituie sistemele biologice supraindividuale şi


mediul lor.
– Sistemele biologice supraindividuale sunt reprezentate de populaţii, biocenoze,
biomuri şi biosferă.
– Mediul de viaţă reprezintă ansamblul componentelor materiale sau sistemele
abiotice care influenţează existenţa şi funcţionarea sistemelor biologice.
Sistemul reprezintă un ansamblu de elemente identice sau diferite, unite într-un
întreg prin conexiuni şi interacţiuni (spaţiale, temporale şi interacţiuni între
elementele care le compun).
Sistemele izolate sunt sistemele care nu schimbă materie şi energie cu mediul
înconjurător. În natură practic astfel de sisteme nu există.
Sistemele închise reprezintă sistemele care realizează schimburi de energie cu
mediul dar nu şi schimb de materie. Sistemele închise sunt create de către om. Nu
există sisteme biologice închise.
Sistemele deschise fac schimburi permanente de materie şi energie cu mediul
înconjurător.
– sisteme deschise cu autoreglare care aparţin materiei vii şi
– sisteme deschise fără autoreglare care aparţin materiei nevii.
PROPRIETĂŢILE GENERALE ALE SISTEMELOR BIOLOGICE

• caracter istoric
• caracter informaţional
• integralitate
• echilibru dinamic
• funcţionarea pe baza unui program
• autoreglare
• heterogenitate
• autoorganizare
• autoreproducere
CARACTERUL ISTORIC

• Caracterul istoric se referă la ideea de evoluţie, adică la faptul că


însuşirile structurale şi
funcţionale ale sistemelor s-au format în timp.
• Starea actuală a oricărui sistem viu - de la minuscula celulă la
marile biocenoze – reprezintă rezultatul unei istorii plină de
evenimente, istorie care s-a desfăşurat de-a lungul a milioane de ani.
• Datorită acestui fapt, pentru a înţelege structura şi modul de
funcţionare al unui organism trebuie cunoscute originea şi evoluţia lui
anterioară.
CARACTERUL ISTORIC

•Sistemele biologice au capacitatea de a recepţiona, de a prelucra, de a acumula


informaţiile primite din mediu şi de a le transmite altor sisteme. Informaţia se
clasifică:
– În funcţie de criteriul ontologic (al existenţei în sine, obiective) informaţia
poate fi:
• informaţie structurală – care reflectă structura şi organizarea biosistemului,
• informaţie circulantă – care se transmite prin intermediul semnalelor şi a
mesagerilor fizici sau chimici.
– În funcţie de criteriul funcţional se disting:
• informaţii de menţinere a structurii şi organizării sistemului,
• informaţii care servesc procesului de multiplicare,
• informaţii de diferenţiere în organogeneză,
• informaţia de adaptare la mediu.
•Căile de transmitere a informaţiilor sunt:
– căi fizice (sunete, culori, etc.),
– căi chimice (mirosuri, substanţe chimice sau apă)
– căi fiziologice (comportamente, gesturi sau alte activităţi).
•Modul de transmitere a informaţiei este propriu fiecărui nivel de organizare a
materiei vii. Astfel, la organisme, transmiterea informaţiei se realizează prin
intermediul acizilor nucleici, iar la populaţii transmiterea informaţiei se face pe
baza structurii şi modului de funcţionare a acesteia.
•Cantitatea informaţiei depinde de nivelul de organizare al sistemului. Aceasta
creşte continuu de la nivelurile inferioare spre cele superioare.
INTEGRALITATEA

• Fiecare sistem biologic este delimitat faţă de alte sisteme biologice


şi se comportă ca un întreg datorită conexiunilor existente între
componentele lui.
• Însuşirile sistemelor biologice nu se reduc la însumarea însuşirilor
părţilor din care sunt formate. Orice organism vegetal sau animal este
alcătuit din numeroase organe cu structuri şi funcţii diferite. Între
organe există conexiuni şi interacţiuni. Fiecare organ îndeplineşte
funcţia specifică numai în cazul organismului luat ca întreg şi nu
separat.
• De exemplu funcţiile de nutriţie, de relaţie şi reproducere nu pot fi
îndeplinite decât de organismul luat ca întreg şi nu de fiecare organ
luat separat.
• Datorită conexiunilor care există între elementele componente ale
unui sistem, lipsa unuia dintre acestea (a subsistemelor componente)
poate conduce la disfuncţionalităţi în funcţionarea sistemului
respectiv, care în final pot duce chiar la distrugerea sistemului.
FUNCŢIONAREA PE BAZA UNUI PROGRAM

•Trăsăturile sistemelor biologice nu sunt rigide ci se pot modifica între anumite limite,
permiţând sistemului realizarea unor stări diferite.
•Programul constă dintr-un set de reacţii ale sistemului la acţiunea anumitor condiţii de
mediu. Un program reprezintă una dintre stările posibile ale unui sistem biologic rezultate
în urma schimbărilor survenite în mediul cu care este în interacţiune. Deoarece orice
sistem are mai multe stări posibile, înseamnă că are mai multe programe.
•Pentru fiecare stare există un program propriu, iar în fiecare sistem există o ierarhie a
programelor:
– programe principale care urmăresc autoconservarea sistemului (de exemplu
programele care asigură absorbţia apei, a elementelor nutritive şi sintetizarea
substanţelor organice de către plante, procesele de respiraţie, reproducere, apărare);
– programe „inferioare”, care se referă la subsistemele sistemului (de exemplu, în
cadrul unui organism există programe pentru subsistemele componente-celule, ţesuturi-,
programe pentru mitocondrii care au ca rezultat final respiraţia celulei. Programele de
hrănire, defecaţie, respiraţie ale unei singure păsări reprezintă programe inferioare din
punctul de vedere al nivelului ierarhic populaţional.);
– programe „superioare” care asigură existenţa şi funcţionarea sistemului superior în
care este integrat sistemul dat (de exemplu glandele sunt programate să asigure
funcţionarea organismului, indivizii sunt programaţi să asigure perpetuarea speciilor;
îngrijirea mătcii de către întregul grup de albine lucrătoare specializate, hrănirea puietului,
curăţirea stupului reprezintă programe superioare pentru nivelul individual – albină)
AUTOREGLAREA

•În sistemele biologice se desfăşoară un număr important de procese


metabolice, fiziologice, biochimice. Numai o anumită parte dintre aceste
procese corespund menţinerii sistemului, astfel existenţa sistemului poate fi
posibilă numai dacă sistemul poate să-şi controleze procesele sale interioare
în funcţie de relaţiile sale cu mediul înconjurător.
• Nici un sistem viu nu ar putea să-şi menţină identitatea dacă nu ar putea
să se autoregleze.
• Reglarea reprezintă procesul prin care orice sistem viu sau fără viaţă
obţine şi îşi menţine o anumită stare la care singur nu ar putea ajunge în mod
spontan.
• Autoreglarea reprezintă un caz special de reglare care se autoîntreţine şi
care se autocontrolează în fiecare moment.
• Mediul poate să dezorganizeze sistemul. Pentru a se menţine un sistem
biologic trebuie să-şi regleze procesele interioare, pentru asigurarea
persistenţei sale în timp şi spaţiu, contracarând astfel acţiunile negative ale
mediului.
• Pentru asigurarea integralităţii şi echilibrului dinamic al sistemelor
biologice se impune existenţa unor mecanisme de autoreglare.
Autoreglarea
Funcţionarea sistemelor biologice se realizează pe principiul sistemelor cibernetice.
Sistemele biologice sunt considerate sisteme cibernetice, autoreglarea fiind
comună tuturor sistemelor biologice.

Informaţiile sunt culese de către receptori.


• Ele ajung la un centru de comandă unde sunt selectate şi se elaborează răspunsul
cel mai bun pentru conservarea sistemului.
• De la centrul de comandă informaţia este transmisă efectorului care execută comanda
primită.
• Răspunsul dat de efector este comunicat receptorului pe cale inversă şi comparat cu
comanda primită. Dacă răspunsul nu corespunde cerinţelor sistemului se emite o nouă
comandă, se obţine un alt răspuns şi are loc o nouă comparaţie.
• Calea de transmitere a informaţiei de la receptor la efector se numeste conexiune
directă.
• Calea de transmitere a informaţiei de la efector la receptor poartă denumirea de
conexiune inversă (feed-back).
• Conexiunea directă este caracteristică reglării, iar conexiunea inversă este obligatorie
pentru orice sistem cu autoreglare.
ECHILIBRUL DINAMIC

• Echilibrul dinamic reprezintă rezultatul autoreglării sistemelor vii.


• Acesta se referă la faptul că sistemele biologice întreţin un permanent
schimb de substanţă, energie şi informaţii cu sistemele înconjurătoare.
Aceste însuşiri nu sunt caracteristice sistemelor nebiologice.
• Sistemele biologice transformă condiţiile de mediu în propriile lor
condiţii de viaţă. Sistemul biologic se află într-o permanentă schimbare şi
transformare cu păstrarea integrităţii lui.
• Prin echilibrul dinamic se realizează homeostazia (de la grecescul
"homos" = asemănător, "stasis" = oprire), adică proprietatea organismelor
vii de a-şi menţine în limite restrânse diferitele constante ale mediului
intern (de exemplu organismul uman îşi menţine temperatura în jurul
valorii de 36,4°C).
HETEROGENITATEA

•Fiecare sistem biologic este format din elemente diferite şi posedă o


diversitate internă.
•Între elementele componente ale sistemului există corelaţii
indispensabile existenţei şi integrităţii sistemului.
•Cu cât sistemul este mai complex, cu atât corelaţiile sunt mai
numeroase având ca efect creşterea eficienţei autocontrolului şi
stabilităţii sistemului.
•Creşterea complexităţii înseamnă însă şi creşterea vulnerabilităţii
sistemului, deteriorarea unui subsistem conducând la perturbări ale
întregului.
•Modul de organizare a sistemelor biologice le conferă acestora
capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare şi
autodezvoltare.
•Un sistem biologic prezintă un anumit grad de heterogenitate, o
heterogenitate optimă, care asigură menţinerea acestuia în condiţii
optime şi care reprezintă strategia dezvoltării sale în condiţiile date.
AUTOORGANIZAREA
• Autoorganizarea reprezintă capacitatea sistemului de a
realiza prin acumularea de informaţie o anumită structură.

AUTOREPRODUCEREA
• Autoreproducerea este mecanismul prin care sistemul
generează un alt sistem cu configuraţie asemănătoare.
IERARHIA SISTEMELOR BIOLOGICE

•Nivelul de organizare este reprezentat de un ansamblu de sisteme


biologice echivalente. Sistemele din natură posedă diferite niveluri de
organizare. Orice sistem este alcătuit din subsisteme şi face parte
dintr-un sistem mai complex (concepţia sistemică).
•În funcţie de nivelurile de organizare sistemele se clasifică în:
– sisteme prebiotice – acestea la rândul lor cuprind atât sistemele
fizice cât şi sistemele chimice;
– sisteme biotice sau biosistemele care cuprind întreaga materie vie;
– sisteme suprabiotice care conţin sistemele sociale (o comunitate
omenească, un stup de albine) şi sistemele tehnice (un spital, o
întreprindere).
•În cadrul materiei vii se întâlnesc următoarele niveluri de organizare
care se caracterizează prin funcţii şi legi caracteristice şi specifice:
– nivelul individual,
– nivelul populaţional,
– nivelul biocenotic,
– nivelul biomic
– biosfera.
Nivelul individual

• Nivelul individual are ca unităţi reprezentative indivizii biologici.


Întreaga materie vie este constituită din indivizi. Nu există materie
vie în afara nivelului individual.
• Principalele caracteristici ale indivizilor biologici le reprezintă:
– metabolismul
– ereditatea
– variabilitatea
– reproducerea
– dezvoltarea
– excitabilitatea
– mişcarea
Nivelul populaţional

•Nivelul populaţional sau al speciei are ca unităţi reprezentative


populaţiile formate din indivizi care aparţin aceleiaşi specii şi care se
găsesc într-o anumită perioadă de timp într-o zonă definită.
•O populaţie nu include în mod necesar toţi indivizii unei specii, putând
exista astfel populaţii numeroase pentru fiecare specie.
• Specia reprezintă unitatea taxonomică fundamentală a lumii vii
referindu-se la gruparea plantelor şi animalelor în funcţie de gradul lor de
înrudire.
•Indivizii care compun populaţia se diferenţiază între ei prin vârstă, sex,
precocitate, dimensiuni, comportament. Existenţa lor este scurtă, ei ajung
la maturitate, îmbătrânesc şi mor.
• Populaţia se menţine ca sistem biologic atâta timp cât există condiţiile
ecologice corespunzătoare cerinţelor ei.
SPECIA

•Speciile pot fi clasificate după modul de suprapunere a habitatelor în:


– specii alopatrice – habitate izolate,
– specii simpatrice – acelaşi habitat;
– specii parapatrice – habitate adiacente.
•Caracteristicile principale ale populaţiilor sunt relaţiil intraspecifice:
– diviziunea activităţii indivizilor,
– concurenţa pentru hrană şi factori abiotici,
– reproducerea.
•Relaţiile din interiorul unei populaţii constituie elementul esenţial de
autocontrol şi echilibru dinamic.
NIVELUL BIOCENOTIC

•Nivelul biocenotic are ca elemente constitutive biocenozele.


– Biocenoza este mediul viu, format din ansamblul de vietuitoare intre
care exista legaturi de interdependenta
– Biotopul este mediul fara viata, compus din substante dizolvate si
materii in suspensie, in care traiesc vietuitoarele.
– Biocenoza împreună cu biotopul caracteristic ei formează ecosistemul.
– Ecosistemul sau sistemul ecologic este unitatea structurala şi
funcţională fundamentală a mediului, accesibila analizei, cu autonomie
relativa fata de elementele vecine.
– Ecosistemul este de fapt rezultatul asocierii dintre biotop şi biocenoză,
între care există o permanentă interacţiune, materializată printr-un
transfer continuu de energie şi materie.
– În biocenoză pe lângă relaţiile intraspecifice cu efect direct, există
numeroase alte relaţii interspecifice care integrează populaţia în sistem.
• Relaţiile interspecifice trofice se referă la relaţiile legate de hrană.
– Fiecare specie prin indivizii săi biologici reprezintă o verigă în transferul
şi transformarea substanţelor şi energiei în ecosistem.
– Relaţiile trofice există şi între speciile aceluiaşi nivel trofic. Între ele nu
există schimb de substanţă şi energie, dar apare competiţia pentru
sursele de hrană, de lumină, spaţiu.
NIVELUL BIOMIC

•Nivelul biomic se referă la o grupare de biocenoze de pe o


suprafaţă relativ mare a Terrei.
•Biomul ca nivel de organizare este format din biocenoze
aproximativ asemănătoare sau diferite între care există
relaţii biotice complexe.
•Biomul (ecobiomul) reprezintă o mare unitate structurală,
funcţională şi informaţională a ecosferei.
•Totalitatea ecobiomurilor planetei formează ecosfera.
•Din punctul de vedere al sistemelor (vii sau nevii), ecosfera
poate fi împărţită în:
– troposferă
– biosferă
Troposfera

• Troposfera reprezintă substratul abiotic al Terrei şi este


constituită din – litosferă – hidrosferă – atmosferă

Litosfera

• Litosfera reprezintă învelişul solid situat la suprafaţa


Pământului cu o grosime cuprinsă între 0 şi 30 kilometri pe
continente şi între 0 şi 10 km la fundul oceanelor.
LITOSFERA
Troposfera
Troposfera
HIDROSFERA

• Hidrosfera reprezintă învelişul de apă lichidă şi solidă al Pământului.


• Volumul total de apă care se găseşte în ecosferă (exceptând apa care
se găseşte în organisme şi substanţele solide) este de aproximativ
1370•106 km3 împărţită astfel:
– mari şi oceane (apă sărată) 1330×106 km3 (97,15%);
– apă dulce 38×106 km3 (2,85%).
• Apa dulce este reprezentată de:
– gheaţa polară şi de altitudine 29 336 000 km3 (77,420%);
– râuri 1 200 km3 (0,003%);
– lacuri cu apă dulce 125 000 km3 (0,328%);
– lacuri cu apă sărată 105 000 km3 (0,274%);
– atmosferă (vapori) 13 000 km3 (0,034%);
– umiditatea solului 67 000 km3 (0,175%);
– ape subterane (adâncime <800 m) 4 175 000 km3 (10,881%);
– ape subterane (adâncime 800 – 4000 km) 4 176 000 km3 (10,882%).
HIDROSFERA
ATMOSFERA

Atmosfera terestră reprezintă masa de aer care înconjoară Pământul pe o


grosime de 3000 km.
Masa totală a atmosferei este de 2,5×1019 t din care 9/10 se află în
troposferă (altitudine între 0-16 km), iar în stratosferă, la altitudini mai mari
de 48 km se găseşte o cantitate foarte mică din această masă.
Atmosfera este formată dintr-un amestec fizic de gaze elementare, gaze
rare şi substanţe compuse. Aceste componente au un rol ecologic
determinant care acţionează în mod constant pozitiv sau negativ asupra
biocenozelor.
Compoziţia atmosferei se modifică în altitudine.
Dintre toate componentele atmosferei azotul şi oxigenul sunt singurele
elemente gazoase care există la toate altitudinile. În partea inferioară se
găsesc sub formă de molecule, iar în stratul superior se găsesc în stare
atomică.
Componenţii majori au o concentraţie de peste 1% (N2 78%, O2 20,95%) şi
determină masa moleculară medie a aerului.
Componenţii în concentraţii de ordinul ppm şi ppb sunt gaze şi forme
disperse de lichide şi solide (aerosoli).
atmosfera
Ecosistemele majore de pe Terra

• In biomul terestru:
– Tundrele (tundrele cu arbuşti, tundrele cu subarbuşti, tundrele mezofile,
tundrele xerofile şi tundrele cu muşchi)
– Pădurile (păduri de conifere subarctice şi subalpine, păduri cu frunze
căzătoare de climat temperat şi păduri pluviale ecuatoriale)
– Deşerturile (Sahara, Namib, deşerturile sud şi nord americane)
– Savanele (africane, sud asiatice şi australiene)

• In biomul acvatic:
– Ecosistemele lentice (lacuri naturale, bălţi, mlaştini, turbării,
lagune, lacuri artificiale, eleşteie şi iazuri)
– Ecositemele lotice (pârâurile, râurile şi fluviile)
– Apele subterane (ape vadoase, ape juvenile, ape de zăcământ,
ape fosile, ape geotermale şi ape freatice de mică adâncime)
Pădure de molid Pădure de conifere
(în nordul Angliei) ECOSISTEME (în Suedia)

Pădure de conifere
(în Cehia)
Peisaj de stepă din Câmpia Română
Pădure de cactuşi în Deşertul Sonora
Pădure de eucalipt
ECOSISTEME
ECOSISTEME

Deşert din Arabia Saudită


ECOSISTEME
BIOSFERA

• Biosfera este formată din totalitatea biocenozelor terestre, subterane, acvatice şi


constituie învelişul viu al Pământului.
• Biosfera reprezintă o parte a sistemului terestru în care se dezvoltă viaţa şi care
include:
– atmosfera
– pedosfera
– hidrosfera
• Aceasta reprezintă un univers colectiv de organisme şi specii foarte variate care
formează diversitatea ecosistemului.
• Din punct de vedere geofizic, biosfera reprezintă un sistem ecologic global care
conţine toate elementele vii precum şi interacţiunile acestora cu elemente ale litosferei
(rocile), ale hidrosferei (apa) şi atmosferei (aerul).
• Cu toate acestea termenul biosferă este utilizat cu înţelesuri mult mai restrânse.
Geochimiştii definesc biosfera ca suma totală a organismelor vii (de obicei numite
biomasă sau biotă de către biologi şi ecologi). În acest sens biosfera reprezintă una
dintre cele patru componente ale unui model geochimic:
– biosfera
– litosfera
– hidrosfera
– atmosfera
• Biosfera se caracterizează printr-o mare diversitate de organisme. Biosfera este
considerata suma tuturor ecosistemelor.
• Globul terestru este considerat un sistem viu unitar - conceptul de bază al unei părţi
moderne a ecologiei numită "ecologia planetară“
FACTORII DE DEGRADARE AI BIOSFEREI

• Principalul factor de degradare a biosferei este reprezentat de


poluarea naturala sau artificiala a mediului
• In societatea primitiva, ciclurile de materie si energie nu erau
perturbate, de aceea capacitatea de autoepurare a apelor, aerului si
solului functiona perfect
• Sursele de perturbare a ecosistemelor in societatea moderna sunt:
– scaderea continua a diversitatii biocenozelor in mediile exploatate
de om;
– intreruperea circuitului materiei in natura, prin cresterea cantitatii de
deseuri nebiodegradabile
– modificarea fluxului de energie, prin utilizrea energiei date de
consumul stocurilor de carbune si petrol
Biosfera
Biosfera