1.

NOŢIUNI DE ECOLOGIE
1.1. Ecologia clasică
1.1.1. Noţiuni despre sistem
1.1.2. Ecosistem
1.1.3. Biocenoza
1.1.4. Biotop
1.1.5. Funcţiile ecosistemului
1.1.6. Diversitate, complexitate, stabilitate şi echilibre în ecosisteme
1.1.7. Producţia şi productivitatea ecosistemelor
1.1.8. Biom, biosfera
1.1.9. Ecosfera
1.1.10. Biodiversitatea
1.1.11. Nişa ecologică
1.1.12. Evoluţia ecositemelor şi pierderea speciilor

1.1. Ecologia clasică

Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre organismele vii şi
mediul lor de viaţă (mediul biotic şi abiotic).
Intre elementele biotice şi abiotice se stabilesc relaţii complexe, manifestate prin
schimburi de substanţă, energie şi informaţie, care le asigură coexistenţa şi coevoluţia.
Termenul de ecologie provine de la cuvintele greceşti “oikos=casă” şi
“logos=ştiinţă”, însemnând în sens literar “ ştiinţa habitatului”.
Conform ecologiei clasice, orice organism este supus în mediul în care trăieşte,
acţiunilor simultane şi foarte variate ale agenţilor biotici, climatici, chimici.
Ecologia nu se ocupă cu studiul plantelor şi animalelor individuale, ci de sistemele
alcătuite în comun de acestea - se ocupă de studiul sistemelor supraindividuale, cum sunt:
populaţia, biocenoza, ecosistemul şi biosfera.
In sens mai general, ecologia se ocupă cu studiul structurilor şi funcţiilor naturii .
a) Din punct de vedere ecologic, populaţia este un sistem de indivizi de aceeaşi
specie, situaţi în acelaşi biotop. Populaţia nu cuprinde indivizi din specii diferite.
b) Biocenoza este un sistem de populaţii (mai multe) ataşate de un anumit biotop.
c) Termenul de ecosistem sau sistem ecologic reprezintă un sistem complex alcătuit
din biocenoză şi biotop.

1
 Biotopul reprezintă un fragment de scoarţă terestră populat şi transformat de o
biocenoză.
d) Biosfera cuprinde ansamblul ecosistemelor de pe planeta noastră, adică învelişul
viu cu mediul său, respectiv cu părţile din litosferă, hidrosferă şi atmosferă (troposferă) care
au fost vitalizate.
Desprinsă din biologia generală, ecologia a devenit o ştiinţă independentă: “o ştiinţă a
gospodăririi planetei”, având legătură nu numai cu ştiinţele naturii, ci şi cu ştiinţele social-
umaniste. Ecologia a stabilit legi generale bazate pe observaţiile asupra fenomenelor şi
proceselor concrete din natură şi pe experimente şi cercetări efectuate prin metode statistice
sau modelări matematice.
Ecologia este un domeniu al ştiinţelor despre viaţă, care a devenit în timp o
importanţă din ce în ce mai mare din punctul de vedere al supravieţuirii umane, cunoscând şi
afirmând că omul este o parte a naturii. Ea oferă baza teoretică necesară întregului ansamblu
de preocupări ale societăţii îndreptate în direcţia ocrotirii naturii şi protecţiei mediului.
Dezvoltarea ecologiei este atribuită în mare măsură abordării sistemice a diferitelor nivele de
organizare a materiei vii şi a interacţiunii acestora cu diverşii factori ai mediului. Principala
cerinţă a metodei sistemice este studiul întregului fenomen ca un tot unitar, deoarece este
imposibil să izolezi unul sau mai multe aspecte importante ale fenomenului, trecând cu
vederea celelalte aspecte ale sale. In domeniul ecologiei, concepţia şi metoda sistemică s-a
transformat într-un mod de lucru, permiţând modelarea cibernetică a sistemelor ecologice.

1.1.1. Noţiuni despre sistem

Sistemul este un ansamblu organizat de elemente, identice sau diferite, unite prin
conexiuni, interacţiuni, astfel încât realizează un întreg.
Interacţiunea dintre elementele materiale care intră în alcătuirea oricărui sistem, adică
organizarea acestor elemente în spaţiu şi timp, face ca sistemul să se menţină ca o unitate, să
se comporte ca un întreg în relaţiile cu elementele înconjurătoare. Orice sistem este
caracterizat, în fiecare moment, printr-o serie de mărimi care definesc la timpul respectiv,
starea acelui sistem. El îşi menţine sau îşi modifică stările pe baza unor programe, în funcţie
de structura sa şi sub impulsul unor stimuli externi sau interni.
Elementele unui sistem sunt diferite de restul elementelor cuprinse în alte sisteme
care se pot prezenta, eventual, ca un mediu pentru cel dintâi. Tot ce se află în afara unui
sistem dat se constituie ca mediu pentru acesta. Mediul constituie o principală sursă de
modificare pentru un sistem dat, care prin cauzalitatea sa internă îşi poate menţine doar un

2
echilibru temporar. Cu cât modificările mediului sunt mai importante, cu atât echilibrul
sistemului devine mai precar. Contactul dintre sistem şi mediu are loc pe o interfaţă care
reprezintă zona în care se petrec schimburile de energie, substanţă şi informaţie.
Toate corpurile minerale, vegetale, animale, pământul şi întreg universul sunt
corpuri materiale cu structuri şi diferite moduri de grupare a părţilor componente şi cu
interacţiuni reciproce - ele pot fi considerate ca sisteme.
Orice sistem poate fi conceput ca un ansamblu alcătuit dintr-o serie de subsisteme şi
face parte la rândul său, dintr-un sistem superior sau suprasistem.
Din punct de vedere al organizării, sistemul se caracterizează prin structură şi prin
funcţii.
Structura cuprinde mulţimea relaţiilor dintre componente, manifestate prin poziţia lor
reciprocă (relaţii spaţiale) şi prin interacţiunile sau procesele desfăşurate în timp (relaţii
temporale).
Funcţiile reprezintă activităţile componentelor orientate spre menţinerea integrităţii
unităţii din care fac parte: schimburi, transferuri, fluxuri.
In alcătuirea unui sistem se disting trei componente fundamentale:
- energia;
- substanţa;
- informaţia.
Prin energie se înţelege capacitatea pe care o au elementele unui sistem de a trece de
la o stare la alta. Ea se manifestă sub formă mecanică, termică, chimică, electro-magnetică
etc. Cu ajutorul energiei se pot produce reacţii chimice, se schimbă poziţia obiectelor, se
modifică forma, dimensiunile sau structura lor, etc.
Substanţa reprezintă conţinutul material al oricărui corp, simplu sau compus, organic
sau anorganic, viu sau neviu, sub formă naturală sau prelucrată.
Informaţia reprezintă conţinutul unui mesaj capabil, uneori, de a declanşa o acţiune.
Ea poate să apară sub forma unui semnal luminos, sonor, cuvânt vorbit sau scris etc., având
rolul de a spori gradul de ordonare a unor elemente din sistem.
Sub aspect structural, sistemul mai prezintă:
a) limita sistemului, care defineşte limita sa faţă de mediul înconjurător; de exemplu:
membrana unei celule, pielea unui organism, graniţele unei ţări.
b) conţinutul propriu zis al sistemului, în care energia, substanţa şi informaţia pot fi
stocate, deplasate sau transformate. De exemplu: rezervele de combustibil ale planetei,
grăsimile unui organism, memoria unui calculator, etc.

3
 c) reţelele de transport şi comunicaţie, în lungul cărora se deplasează energia,
substanţa şi informaţia. De exemplu: nervii, conductele, cablurile, drumurile, liniile electrice,
etc.
Sub aspect funcţional, într-un sistem se pot identifica:
a) fluxuri de substanţă, energie şi informaţie;
b) puncte de control prevăzute cu dispozitive specializate, cu rolul de a mări sau a
micşora intensitatea unor fluxuri: dispozitive de reglare, vane, robinete, reostate, etc.
Operaţiile de bază care au loc într-un sistem sunt: transportul şi transformarea.
Prin “transport” se înţelege orice deplasare a unui element dintr-o poziţie în alta, în
lungul uni traseu sau canal. Transportul este caracterizat de cantitatea deplasată în unitatea
de timp. Capacitatea de transport este limitată de dimensiunile canalului pe care se circulă şi
de viteza de deplasare. Când viteza de transport este nulă operaţia devine o “aşteptare” în
cazul unei opriri în timp limitat sau o ”depozitare” în cazul unei opriri nelimitate.
Transformarea se referă la orice modificare a stării unui element din sistem cu
ajutorul unui consum de energie şi informaţii.
Acţiunile şi reacţiunile ce au loc între sistem şi mediul exterior sunt generate, calitativ
şi cantitativ, de stările acestora si variază în funcţie de timp. Se numesc “intrări” căile prin
care acţionează mediul asupra sistemului şi “ieşiri” căile de acţionare a sistemului asupra
mediului, ca urmare a stărilor sale proprii. Denumirile de “intrări” şi “ieşiri” se referă şi la
nivelul cantitativ al schimburilor dintre sistem şi mediul său.
“Intrările necontrolate” sunt considerate ca “perturbaţii” ale mediului. Când schimbul între
sistem şi mediu se face cu energie şi substanţă, sistemul este numit “deschis”, iar dacă
schimbul se face numai cu energie, sistemul este numit “închis”.
Sistemele naturale sunt sisteme dinamice, ale căror stări sunt supuse permanent
solicitărilor perturbatoare ale mediului lor înconjurător.
Mijloacele de asigurare a stabilităţii unui sistem sunt reglările. Reglarea reprezintă
acţiunea internă destinată menţinerii funcţiunilor sistemului, în cadrul unui program
determinat. Dispozitivul de reglare este acela care asigură nivelul cantitativ şi calitativ al
ieşirilor, printr-o dozare corepunzătoare a intrărilor.

1.1. 2. Ecosistem
Noţiunea de ecosistem defineşte un ansamblu complex, alcătuit din “viu” şi “neviu”,
caracterizat prin acţiuni reciproce ale sistemelor biologice, reprezentate prin populaţiile

4
diferitelor specii cu mediul natural, care intervine prin factorii fizici, chimici, mecanici, etc.
Partea vie a ecosistemului se numeşte biocenoză, iar cea nevie biotop.
Pentru a evidenţia schimburile între biotic şi abiotic, ecosistemul poate fi definit ca o
unitate a comunităţilor de organisme de pe un teritoriu determinat, care interacţionează cu
mediul în aşa fel încât curentul de energie crează o anumită structură trofică, o diversitate de
specii şi un circuit de substanţă în interiorul sistemului. Exemple de sisteme ecologice sunt
oferite de complexele vieţii din condiţiile naturale, cum sunt: pădurea, lacul apele râurilor,
pajişti etc. Treptat noţiunea s-a extins la diferitele complexe artificiale, cum sunt pădurea
plantată, cultura de cereale etc.
Organismele vii nu pot fi separate de mediul lor înconjurător specific (“materia vie
este inseparabilă de mediul ei abiotic”), ci trăiesc într-o relaţie de interdependenţă cu mediul
lor înconjurător, formând împreună un sistem ecologic sau ecosistem, care presupune
nenumărate corelaţii interne şi un schimb continuu de energie, substanţă şi informaţie cu
acest mediu. Toate elementele fizice ale mediului natural influenţează organismele vii, iar
acestea exercită, la rândul lor, influenţe asupra elementelor mediului.
Inseparabilitatea de mediul specific apare ca o condiţie definitorie a sistemelor
biologice, la toate nivelele de organizare: individual, populaţional, biocenotic şi biosferic. O
plantă smulsă din sol, se usucă şi moare, un peşte scos din apa în care trăieşte, încetează de a
mai fi un organism viu.
Ecosistemul este unitatea de bază a ordinii în natură, conturat de-a lungul mileniilor în
complexul interacţiunilor ecologice.
Numărul ecosistemelor de pe întreg globul terestru este foarte mare, iar
particularităţile pe care le prezintă sunt extrem de variate.
Funcţionarea ecosistemului presupune o combinaţie adecvată de componente vii
(plante, animale, inclusiv microorganisme), fiecare componentă având o funcţie specială.
Plantele reprezintă treapta de bază a lanţului trofic şi determinantă a structurilor biocenotice a
ecosistemelor. Transformând, cu ajutorul fotosintezei, substanţele minerale simple în
substanţe organice, plantele verzi transformă energia solară în energie chimică înmagazinată
în moleculele produşilor care au fost sintetizaţi. Plantele verzi folosesc energia solară şi
consumă dioxid de carbon şi utilizează unele substanţe chimice din sol, introducând în ele
altele, pentru a sintetiza cantităţi enorme de substanţă organică. Existenţa celorlalte
vieţuitoare de pe pământ, inclusiv omul, care nu pot sintetiza substanţe organice din
substanţe anorganice, depinde de plantele verzi. Astfel, ierbivorele trăiesc pe seama
vegetalelor, carnivorele pe seama ierbivorelor, iar omul pe seama tuturor. Ecosistemul

5
cuprinde şi microorganisme reducătoare care descompun organismele vegetale şi animale
moarte şi restituie solului componentele chimice ale acestora.
In cadrul unui ecosistem se disting trei fluxuri strict necesare desfăşurării funcţiunilor
lui:
- fluxul substanţelor care circulă între organismele vii şi mediul natural, înconjurător
şi care reprezintă circuitul elementelor şi a compuşilor chimici prin mecanisme fizico-
chimice şi trofice, proces însoţit de fenomene de acumulare şi concentrare a elementelor şi
compuşilor chimici, în diferite compartimente ale sistemelor ecologice - în special în
componentele biologice;
- fluxul energetic, care asigură menţinerea structurilor şi funcţiunilor şi care
alimentează fluxul informaţional;
- fluxul informaţional, reprezintă transferul informaţiei între compartimentele
aceluiaşi sistem ecologic şi între sistemele ecologice, care reglează nivelul schimburilor şi
vitezelor de scurgere a energiei.
Ecosistemul este deci, o unitate producătoare de substanţă organică materializată în
organismele ce alcătuiesc biocenoza. Cele mai importante funcţii ale ecosistenmului sunt:
-funcţia energetică (captarea energiei solare de către organismele fotosintetizante şi a
energiei chimice de către chemiosintetizante);
-funcţia de circulaţie a materiei (substanţele nutritive, anorganice şi organice,
datorită relaţiilor trofice circulă în ecosistem, de la hrana consumată la consumator);
- funcţia de autoreglare a stărilor ecosistemului.
Fiecare specie poate exista, prospera, decade sau pieri, în funcţie de capacitatea
ecosistemului de a o asigura cu cele necesare vieţii, cu alte cuvinte fiecare verigă dintr-un lanţ
trofic se constituie într-o resursă de substanţă organică şi energie pentru veriga următoare.
Mediul este definit şi în lucrările lui Emil Racoviţă drept totalitatea lucrurilor
materiale, evenimentelor şi energiilor de care depinde viaţa unei fiinţe.
Factorii de mediu - denumiţi şi factori ecologici - au un sens energetic (nu
substanţial) şi desemnează forţa motrice care duce la o transformare. Factorii de mediu sunt
abiogeni sau biogeni, adică dependenţi fie de componentul abiotic, fie de cel biotic.
Legătura unui ecosistem cu mediul se regăseşte în însăşi ideea de ierarhie a
sistemelor, care prevede că fiecare sistem este conţinut în altul de nivel superior, toate fiind
incluse în acelaşi timp, în mediul fizic. In această ierarhie, la fiecare din niveluri, creşte nu
numai complexitatea biologică a sistemelor considerate, dar şi aceea a mediului lor, deoarece

6
în afara conţinutului neorganic un sistem trebuie să cuprindă tot mai multe părţi ale
sistemelor incluse. Aceste afirmaţii se pot schematiza în modul următor:
a) organism + mediu;
b) biocenoză + biotop = ecosistem;
c) biosfera + troposfera = ecosfera.
Pe toate nivelurile de integrare ale lumii, viaţa este dependentă de mediu; în
permanenţă are loc schimb de substanţă între organism şi mediu.
O altă schematizare este prezentată în figura 1.2:

IERARHIA SISTEMELOR ECOLOGICE

ECOSITEME  COMPLEX DE  ECOSFERA

ECOSITEME

POPULATIA  BIOCENOZE  BIOMI  BIOSFERA


IERARHIA SISTEMELOR BIOLOGICE

Fig. 1.2. Ierarhia sistemelor biologice şi ecologice

In sistemele ecologice, substanţa organică parcurge anumite trasee de la un organism
la altul, conturând şiruri de organisme înlănţuite, care formează lanţuri trofice (filiere prin
care un organism îşi procură hrana).
In întrega ecosferă se pot distinge două categorii de zone ecologice: ecosisteme
terestre şi ecosisteme acvatice.
Ecosistemele, considerate ca unităţi ale ecosferei, deşi foarte diferite ca structură şi ca
vârste, sunt interdependente, ca orice elemente ale unui sistem integrat. Fiecare ecosistem
este influenţat mai mult sau mai puţin de ecosistemele învecinate, prin schimburi reciproce de
căldură, umiditate, substanţe minerale, etc. sau prin consumul unor biomase în alt ecosistem
decât acela în care ele s-au produs.

7
 1.1. 3. Biocenoza
Toate zonele terestre se caracterizează printr-o asociaţie de micro-organisme, plante şi
animale impuse de mediul respectiv. Această asociaţie se numeşte biocenoză şi prezintă un
înalt grad de organizare a relaţiilor reciproce dintre diverşi indivizi, populaţii şi specii.
Biocenoza este componenta vie a ecosistemului - este o grupare de specii istoriceşte
constituite, reunite prin anumite relaţii, într-o organizare trofică determinată ocupând
acelaşi biotop şi prezentând un aspect exterior caracteristic. Ex.: o pădure, o păşune cu toate
speciile de plante şi animale pe care le conţin, reprezintă biocenoze.
Savantul Grigore Antipa defineşte biocenoza ca: ” o unitate elementară de animale,
plante, microorganisme, ca rezultat al unui lung proces istoric, cu o evoluţie, interacţiuni,
raporturi de nutriţie etc. proprii” .
In cadrul biocenozei se stabilesc relaţii de cooperare şi de concurenţă între specii,
generate de lupta pentru existenţă, precum şi de o reţea de interacţiuni ale acestor specii cu
mediul lor abiotic, bine definit, care formează biotopul. Structura unei biocenoze este dată de
dispoziţia indivizilor diverselor specii, cât şi de relaţiile spaţiale şi temporale care se stabilesc
între ei.
Primul element al structurii unei biocenoze îl reprezintă “componenţa speciilor”. Cu
cât o biocenoză creşte în complexitate, cu atât este mai stabilă şi cu posibilităţi mai mari de
autoreglare.
Un alt element îl reprezintă stabilitatea proporţiilor dintre specii şi rolul jucat de
anumite specii în cadrul grupărilor funcţionale de organisme: producători primari,
consumatori şi descompunători.
Repartizarea spaţială poate fi realizată pe plan vertical şi în plan orizontal.
Repartizarea în plan vertical corespunde stratificării - fenomen rezultat din competiţia
interspecifică pentru lumină şi apă la plante şi pentru hrană la animale. Astfel într-o pădure,
la nivelul solului se găsesc ierburi şi muşchi, un strat de arbuşti şi un strat de arbori. In felul
acesta se permite o mai bună utilizare a aerului şi spaţiului, a luminii şi a resurselor minerale,
pentru a se realiza în final o productivitate sporită.
Structura orizontală a biocenozei sau a ecositemului constă în unităţi funcţionale
dispuse în plan orizontal, în raport cu lungimea şi lăţimea spaţiului ocupat de biocenoză sau
ecosistem şi de influenţa factorilor de mediu.
Proporţiile cantitative dintre specii influenţează profund structura unei biocenoze.
Speciile care compun biocenoza se modifică atât zilnic cât şi sezonier.

8
 Interacţiunea dintre specii (populaţii) conferă biocenozei proprietăţi noi pe care nu le
are nici o specie luată separat. Cercetări experimentale au arătat că producţia unor culturi de
alge în care cresc şi animale este mai mare decât a culturilor de alge pure.
In ecosistemele antropogene - fâneţuri sau terenuri de cultură sezonieră sau anuală,
omul recoltează parţial sau integral producţia netă, deci scade din ecosistem cantităţi
importante de materie şi energie cauzând o creştere a entropiei, cu oscilaţii mari în starea
termodinamică a ecosistemului.

1. 1. 4. Biotop
Termenul de biotop indică mediul sau locul de viaţă al unei biocenoze. In ecosistem
structura biotopului cuprinde totalitatea factorilor abiotici în dinamica lor, precum şi reacţiile
dintre aceştia.
Biotopul nu este uniform ci are un aspect mozaicat privind structura şi unele
caracteristici fizico-chimice. Porţiuni din biotop cu anumite particularităţi se numeşte habitat.
Elementele componente ale biotopului provin şi aparţin litosferei, hidrosferei şi atmosferei.
Biotopul este constituit din roci cu o anumită structură mineralogică şi compoziţie chimică,
apă şi anumite însuşiri fizice şi chimice, atmosferă şi energie radiantă generată de soare.
Toate aceste componente anorganice formează în totalitatea lor un mediu abiotic. Factorii
abiotici sunt diferiţi şi specifici pentru anumite zone de longitudine, altitudine şi relief şi
determină particularităţile fiecărui biotop. Acesta la rândul lui, condiţionează existenţa unui
anumit tip de biocenoză.
Biotopul cuprinde totalitatea factorilor abiotici:
a) - natura substratului (terestru sau acvatic);
b) - tipul de sol;
c)- textura şi componentele minerale ale solului;
d) - tipul de apă: stătătoare, curgătoare, dulce, sărată;
e) - factori geografici (poziţia geografică pe glob, altitudinea) etc.;
f) - factori mecanici: vântul, mişcarea apei, curenţii oceanici, valurile, fluxul şi refluxul,
cutremure, erupţii vulcanice etc.;
g) - factori fizici: temperatura, umiditatea, lumina, focul;
h) - factori chimici: azot, oxigen, dioxid de carbon, pH-ul, salinitatea, substanţe minerale din
soluţie.

9
 1.1. 5. Funcţiile ecosistemului
Ecosistemul are o structură funcţională. Funcţionalitatea rezultă din relaţiile existente
între speciile care-l compun şi interacţiunile acestora cu factorii abiotici. Esenţa funcţionării
unui ecosistem constă în antrenarea energiei solare şi a substanţelor nutritive în circuitul
biologic unde sunt transformate în substanţe organice ce intră în alcătuirea populaţiilor din
biocenoză. Astfel ecosistemul apare ca o unitate productivă de substanţă organică,
materializată în organismele ce populează biotopul dat.
Principalele funcţii ale unui ecositem sunt:
a)funcţia energetică;
b) funcţia de circulaţie a materiei;
c) funcţia de autoreglare a stărilor ecosistemului.
Funcţia energetică. Ecositemul funcţionează ca un laborator de acumulare şi
transformare a energiei. Nici un ecositem de pe planeta noastră nu produce energie. Energia
ecosistemului poate să crească numai pe baza importului de energie solară (principiul I al
termodinamicii), iar transformarea spontană de energie nu poate fi efectuată 100%, deoarece
o parte se transformă în căldură (principiul al II-lea al termodinamicii). Singurul furnizor de
energie pentru biosferă este soarele, de care depinde toată activitatea de fotosinteză.
Funcţia de circulaţie a materiei. Spre deosebire de fluxul energiei, cel al substanţelor
chimice se desfăţoară în ecosistem sub formă de circuit: din sol în plante, din plante în
animale şi apoi din nou în sol, ele fiind mereu reciclate şi reutilizate. Elementele chimice
care participă la construcţia lumii vii - bioelementele, parcurg un circuit numit circuitul
bioelementelor în natură sau ciclul biotic,ex.: - circuitul carbonului; - circuitul azotului; -
circuitul fosforului; - circuitul apei; - circuitul substanţelor organice. Acest sistem de
raporturi în cadrul căruia are loc reciclarea tuturor produselor biosferei posedă o mare unitate
şi menţine echilibrul ecologic pe Terra.
Funcţia de autoreglare a stărilor ecositemului. Este un rezultat necesar al modului
cum este organizat ecosistemul; este o expresie a conexiunilor reciproce dintre speciile
componente şi dintre acestea şi factorii biotopului. Ecosistemul este un sistem deschis, care
are tendinţa de a se menţine într-o anumită stare şi de a se întoarce la aceeaşi stare, ori de
câte ori este tulburat. Această tendinţă de revenire la forma iniţială şi de a păstra - în anumite
limite - o stare de echilibru între populaţiile componente dintr-o biocenoză se datorează
capacităţii de autocontrol a ecosistemului (homeostazie ).
Prin faptul că orice animal foloseşte produsele pe care le găseşte în natură, el produce
modificări în mediu. Omul însă, produce aceste modificări în mod conştient şi în acelaşi timp

10
omul dispune de o mare capacitate de a se muta dintr-un ecosistem în altul, de a extrage
produse dintr-un ecosistem şi de a le introduce în altul, de a produce în natură modificări
ample şi profunde. Atâta timp cât mijloacele de care a dispus omul au fost modeste, acţiunile
lui nu au afectat acut echilibrul ecologic, schimbările produse în mediul natural nu s-au
caracterizat printr-o mare amploare şi gravitate. Deoarece echilibrul ecologic este un
echilibru dinamic, este posibil ca transformările şi modificările care se produc în mediul
natural - inclusiv cele provocate de om - să permită de fiecare dată restabilirea unui nou
echilibru ecologic. Aceasta presupune ca acţiunile omului să nu depăşeasă limitele de
toleranţă proprii ecosistemelor, posibilităţile reale de adaptare ale biosferei la noile condiţii
create. Orice dereglare a echilibrului ecologic şi cu atât mai mult atingerea unei limite de la
care nu se mai poate stabili un nou echilibru, poate provoca omului, societăţii pagube enorme
şi în condiţii grave chiar catastrofe, punând în pericol existenţa umanităţii.

1.1.6. Diversitate, complexitate, stabilitate şi echilibre în ecosisteme

Există o strânsă interdependenţă între diversitatea, compexitatea şi stabilitatea unui
ecosistem.
Prin diversitatea unui ecosistem se înţelege numărul de elemente componente - sub
raport structural - în special elemente vii ( specii) şi de procese diferite calitativ, adică funcţii,
care caracterizează pe unitatea de spaţiu şi timp acel ecosistem. Diversitatea poate fi înţeleasă
şi ca densitate a elementelor structurale (abundenţa relativă) şi a elementelor funcţionale
non-identice dintr-un ecosistem.
Complexitatea reprezintă numărul de legături care se pot stabili între diferite
subunităţi ale unui ecosistem .
Stabilitatea este una din proprietăţile esenţiale ale unui ecosistem, prin care acesta îşi
menţine, între anumite limite, integralitatea structurală şi funcţională, revenind în urma
oricărei perturbări, cu cea mai mare probabilitate la una din stările iniţiale posibile.
Stabilitatea impune îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) să nu se modifice numărul de specii componente şi dimensiunile populaţiilor lor;
adică să persiste diversitatea;
b) să fie menţinute, local şi global, ciclurile biogeochimice.
Prin homeostazie ecologică se înţelege rezultanta conlucrării tuturor mecanismelor,
mai ales a celor interne, ce se manifestă în menţinerea ecosistemelor.
In cadrul stabilităţii ecosistemelor naturale sunt cuprinse conceptele de rezilienţă şi
robusteţe (vigoare), pe care unii autori le consideră sinonime cu stabilitatea.

11
 Prin rezilienţă se înţelege capacitatea unui ecosistem de a reveni, într-o perioadă
relativ scurtă de timp, la starea de echilibru anterioară şi de a menţine raporturi constante
între elementele constitutive.
Robusteţea descrie persistenţa unor ecosisteme tinere, prin rezistenţa speciilor care le
alcătuiesc.
Sistemele ecologice sunt sisteme dinamice care îşi modifică continuu structura şi
funcţionarea, ca rezultat al interacţiunii dintre presiunea variabilă exercitată din exterior şi
ansamblul mecanismelor de răspuns.
Echilibrul ecosistemului depinde de foarte mulţi factori biotici şi abiotici, dar cel mai
important este fluxul de energie.

1.1. 7. Producţia şi productivitatea ecosistemelor

Ecositemele nu sunt numai depozite şi transformatori de substanţă, dar şi producători
de masă şi energie, care funcţionează ca un sistem deschis
Energia acumulată de plante sub formă de substanţă organică se numeşte producţia
primară şi este definită drept cantitatea de substanţă organică sintetizată de plantele verzi şi
de organismele chemosintetizante şi reprezintă sursa de hrană pentru animale. Se exprimă
sub formă de :
- producţia primară brută, care reprezintă cantitatea de energie asimilată de plante. O
parte din această producţie este folosită de plantele care au produs-o, pentru desfăşurarea
proceselor metabolice exprimate prin respiraţie. O altă parte este acumulată sub formă de
substanţă organică în celulele şi ţesuturile plantelor şi formează producţia primară netă.
- producţia primară netă constituie sursa de hrană disponibilă pentru restul
organismelor. Această producţie nu rămâne constantă în ecosistem deoarece anumite părţi din
corpul plantelor mor şi intră în descompunere.
Producţia netă dintr-o perioadă de timp şi existentă la un moment dat în ecositem
poartă numele de biomasă.
Viteza cu care se acumulează biomasa ca urmare a procesului de fotosinteză se
numeşte productivitate primară.
Eficienţa ecologică se defineşte ca raportul procentual, dintre energia consumată de
un nivel trofic şi energia disponibilă (producţia netă) a nivelului trofic precedent.

1.1. 8. Biom, biosfera

12
 Biom sau ecosistem major reprezintă un sistem ecologic complex, respectv biocenoza
la scară continentală. Biomul grupează biocenozele similare ca înfăţişare şi care corespund
unor condiţii fizico-chimice asemănătoare.Exemplu: pădurea cu frunze căzătoare din zona
temperată, care are un număr de specii de plante adaptate la condiţiile de temperatură şi
umiditate, existând geografic pe un anumit tip de sol. Alături trăiesc o serie de specii de
animale care au evoluat în funcţie de complexul pedo-climatic şi de componenţă vegetală. Un
exemplu tipic de biom este lunca inundabilă a fluviului Dunărea, cuprinzând un complex de
ecosisteme acvatice, terestre. In primul rând este însuşi ecositemul cursului fluviului, apoi
întreg sistemul de apă stătătoare, bălţi, canale de legătură între ele şi cu fluviul, ape
periodice, terenuri mlăştinoase cu stufării, zăvoaie, păşuni, terenuri nisipoase etc.
Ansamblul complexului de ecosisteme ce există pe Terra constituie biosfera. Aceasta
reprezintă nivelul superior al organizării sistemice a lumii pe planeta noastră incluzând toate
nivelele anterioare: bicenoza, biom - deci reprezintă partea vie din ecosferă, dar şi scoarţa
terestră vitalizată.
Biosfera este un înveliş superficial al pământului, repartizat neuniform, având o
concentrare maximă în zona de întrepătrundere a celor trei sfere geografice: litosfera,
hidrosfera (învelişul lichid), atmosfera.
Biosfera se caracterizează printr-o mare diversitate a organismelor vegetale şi animale
ce o alcătuiesc. Intre aceste organisme s-a stabilit o reţea vastă de interacţiuni şi conexiuni
având drept rezultat o circulaţie continuă a materiei şi a fluxului energetic. In acest context,
biosfera constituie un sistem ecologic de o mare complexitate, care susţine întregul lanţ al
vieţii.
Spre deosebire de celelalte învelişuri clasice ale pământului, biosfera se caracterizează
printr-o intensă circulaţie de substanţă, energie şi informaţie, şi radiaţiile solare îi conferă
însuşiri calitative inexistente în materia inertă.

1.1. 9. Ecosfera
Principalele geosfere de la suprafaţa globului sunt: hidrosfera, litosfera, atmosfera şi
biosfera.
In anul 1953 L.C.Cole introduce termenul de ecosferă în care înglobează într-un
sistem întreaga lume vie împreună cu atmosfera, hidrosfera şi straturile superioare ale
litosferei între care există permanente interacţiuni.
Termenul de ecosferă desemnează cel mai întins ecosistem de pe glob: partea vie
reprezentând biosfera iar mediul ei de viaţă troposfera.

13
 Troposfera cuprinde întrega hidrosferă, stratul superior al litosferei şi stratul inferior
al atmosferei (stratosferă), supuse unor neîncetate interacţiuni, la care participă în mod activ
şi biosfera, cu toate componentele ei biotice.
Hidrosfera este formată din învelişul de apă lichidă, solidă şi gazoasă de pe glob, ea
fiind mediul apariţiei primelor fiinţe.
Litosfera este învelişul solid de la suprafaţa pământului.
Ecosfera apare ca un sistem închis, care primeşte din spaţiul cosmic doar energie din
sursa solară şi elimină în spaţiul extraterestru căldura pierdută în procesele sale interne. Ca în
orice sistem natural, caracteristicile ecosferei sunt dinamice, în permanentă evoluţie, ca
urmare a schimbării necontenite a stărilor ecosferei.

1.1.10. Biodiversitatea
Diversitatea biologică - biodiversitatea - este reprezentată de ansamblul faunei şi
florei de pe glob. Speciile şi ecosistemele sunt produsul a milioane de ani de evoluţie, timp în
care au prosperat, s-au înmulţit sau au dispărut parţial sau total.
S-a constatat că activitatea umană a condus la pierderea diversităţii biologice.
Creşterea populaţiei umane şi a activităţii economice au ca rezultat mai mult o descreştere a
biodiversităţii, decât o stabilizare sau creştere a acesteia.
Deoarece pe pământ, distribuţia resurselor naturale nu este uniformă, numărul de
specii creşte de la pol spre ecuator, atât în mediu terestru cât şi marin. Biodiversitatea terestră
şi marină atinge maximum la tropice (pădurile tropicale, recifii de corali). Regiunile umede
sunt cele mai benefice pentru ecosisteme; totuşi ele sunt privite ca medii care ameninţă
sănătatea publică. In realitate aceste regiuni umede ajută la reglarea debitelor de apă şi
creează condiţii favorabile habitatului multor specii de faună şi floră.

1.1.11. Nişa ecologică

In accepţiunea clasică, nişa ecologică este un concept care defineşte spaţiul de trai al
speciilor, în sens de spaţiu geometric, precum şi factorii care acţionează în acest spaţiu.

1.1.12. Evoluţia ecositemelor şi pierderea speciilor

In natură toate sistemele sunt dinamice, elementele lor componente suferind în
decursul timpului, modificări şi înlocuiri, într-un proces de continuă evoluţie

14
 Ansamblul proceselor de formare şi de dezvoltare a biocenozelor constituie
“succesiunea ecologică” în care ele trec succesiv prin diferite faze, de la cele mai “tinere”
pănă la deplina lor “maturitate”. Cauza generală a succesiunii constă în interacţiunea dintre
biocenoză şi biotop. Biocenoza, prin activitatea ei, modifică biotopul. Condiţiile de viaţă
devin improprii pentru speciile care au produs aceste modificări. Aceste specii regresează,
dispar treptat şi sunt înlocuite cu alte specii pentru care condiţiile sunt mai potrivite.
Numeroase specii au apărut în diferite perioade geologice. Numărul speciilor care au
apărut sau care au fost pierdute în diferite habitate este greu de apreciat din lipsa unui sistem
de monitoring. Multe specii au apărut şi chiar au fost pierdute înainte de a fi inventariate sau
descrise. Experţii consideră că în următorii 20-30 de ani, un sfert din totalul diversităţii
biologice ar putea să se piardă. Pierderea speciilor este legată în primul rând de despăduririle
de la tropice.
La baza pierderii speciilor stau patru mari cauze:
a) pierderea habitatului sau modificarea lui;
b) poluarea apei, aerului şi solului;
c) impactul introducerii în mediu a unor specii exotice care ameninţă flora şi fauna locală prin
alterarea habitatului natural;
d) comercializarea faunei şi florei.

15