Universitatea de Ştiinţe Agricole si Medicină Veterinară a Banatului

“Regele Mihai I al României” din Timişoara

Facultatea de Tehnologia Produselor

Agroalimentare

Influența presiunii atmosferice asupra biocenozei

Coordonator: Student:
Conf. Dr. Ing. Despina Bordean Cseke Ariana
An I, grupa 412 A

Timişoara

2018
 Introducere

Conceptul de ecosistem a fost introdus în ştiinţă după ce ecologia se constituise în ramură de

sine stătătoare a biologiei. Noţiunea de ecosistem aparţine botanistului englez A.G. Tansley
(1935). Ecosistemul este un complex de organisme şi factori fizici care formează ceea ce numim
mediul biomului (Tansley, 1935)

Ecosistemul, ca orice sistem, are o structură unitară. Microorganismele, plantele şi animalele

sunt reunite într-un tot unitar cu biotopul sub acţiunea unor forţe materiale şi energii ale realităţii
fizico-chimice.

„Unitatea care include toate organismele (comunitatea) de pe un teritoriu dat şi care

interacţionează cu mediul fizic în aşa fel încât curentul de energie creează o anumită structură
trofică, o densitate de specii şi un circuit de substanţe în interiorul sistemului (schimbul dintre
partea biotică şi abiotică) reprezintă un sistem ecologic sau ecosistem”. (Odum, 1971)

Studiul ecosistemelor necesită o abordare interdisciplinară, care să întrunească într-o „teorie

unitară” cunoştinţele despre originea vieţii (Opariu, 1975; Calvin, 1969; Folsome, 1979) şi
dinamica structurii sau arhitectura ecosistemelor naturale contemporane (Odum, 1971; Pianka,
1978). Originea şi evoluţia conceptului de ecosistem sunt importante a fi cunoscute pentru
dezvoltarea viitoare a cercetării ecologice. Parcurgând istoria conceptului de ecosistem facem
cunoştinţă cu personalităţi ştiinţifice, observăm modul în care disciplinele ştiinţifice
interacţionează sau intră în competiţie sub influenţa instituţiilor şi societăţilor ştiinţifice.

Biocenoza. Termen formulat de Mobius (1866), prin care înţelege, iniţial numai organisme
vii, adăugând ulterior faptul că prin comunitatea vie se înţelege „ansamblul tuturor efectelor de
pe un teritoriu, care influenţează parţial proprietăţile şi numărul de specii care se dezvoltă acolo.
Aceste efecte sunt determinate şi de caracteristicile chimice şi fizice ale mediului şi, de
asemenea, de alte animale şi plante care populează aceeaşi zonă.”

Microcosmosul a fost o noţiune introdusă de entomologul american Forbes (1887), care a

urmărit evidenţierea caracterului unitar, a integralităţii care se manifestă într-un lac.

2
„Organismele care populează un lac sunt suficient de izolate de domeniul terestru şi suficient de
legate între ele pentru a constitui o lume în ea însăşi, un microcosmos”.

Se pune accentul pe relaţiile trofice, subliniindu-se faptul că deşi relaţia pradă-prădător este
expresia unui conflict, ea va conduce la o „comunitate de interese” între aceştia. O altă idee prin
care Forbes concluzionează observaţiile sale este recunoaşterea „puterii benefice a selecţiei
naturale”, care impune o ajustare între rata de distrugere şi rata de reproducere a fiecărei specii,
astfel că înmulţirea prădătorilor nu va determina dispariţia prăzii.

Structura ecosistemului

Unitatea de viaţă este o altă noţiune formulată în cercetările ecologice ale lacurilor (limnologie)
de către Thiemann (1925). Lacul este considerat un organism de ordin superior (supraorganism)
ale cărui organe (biocenoza şi biotopul) interacţionează într-un schimb reciproc strâns.

Biogeocenoza a fost un termen propus în anii 1940’ de Sukachev pentru a desemna complexul
interactiv de organisme şi de mediu al acestora. Ideea de ecosistem este respinsă pentru a scoate
în evidenţă unitatea care rezultă din interacţiunea între complexele biologice şi geologice.
Biogeocenoza este definită drept o „combinaţie pe o anumită zonă a suprafeţei pământului
caracterizată de fenomene naturale omogene (atmosferă, strat mineral, vegetaţie, animale şi viaţă
microscopică, umiditate), care prezintă propriile tipuri specifice de interacţiuni între aceste
componente, precum şi un anumit tip de schimb de formă şi energie între ele şi cu alte fenomene
naturale care reprezintă o unitate dialectică interncontradictorie fiind în continuă mişcare şi
dezvoltare.”

Ecosistemele naturale s-au constituit treptat şi după o anumită distanţă în timp faţă de apariţia
primelor vieţuitoare. După o concepţie tradiţionalistă, mai mult morfologică decât funcţională,
ecosistemul este alcătuit din două componente: biotop şi biocenoză. Deşi obiectul care ne
interesează mai mult poate fi organismul, totuşi când încercăm să pătrundem în esenţa lucrurilor,
nu putem separa organismul de mediul său, în asociere cu care se formează un sistem. Rezultă
astfel sisteme care, din punct de vedere ecologic, sunt unităţi de bază ale naturii, ale biosferei.
Aceste ecosisteme sunt de cele mai variate feluri şi dimensiuni.

3
 Ele formează o categorie din mulţimea sistemelor universului, de la întregul univers până la
atom.

Aşadar, ecosistemul este un sistem complex, alcătuit din:

 biotop – subsistem primar anorganic, respectiv partea nevie (abiotică) sau cadrul natural
cu condiţiile sale fizice şi chimice;
 biocenoză – subsistem biologic, respectiv partea vie (biotică), formată din populaţiile
diferitelor specii, aflate în interacţiune.

Aceste două componente nu sunt separate fizic în natură. Biocenoza are funcţie de reglator al
metabolismului atomilor elementelor chimice în biotop, al ciclului biogeochimic local, ca
acumulator şi captator de atomi şi energie solară. Împreună, cele două componente formează, sub
aspect structural şi funcţional, o arhitectură unică, un sistem deschis.

Acest sistem – ecosistemul – constituie unitatea de lucru a biosferei, care utilizează constructiv,
sub raport dinamic şi structural, curentul de energie, captat de la Soare sau introdus pe alte căi în
interiorul unităţii.

Din punct de vedere termodinamic, ecosistemul este relativ stabil, intrările fiind constituite din
energia solară, precipitaţii şi din antrenarea unor substanţe chimice, în timp ce cea mai mare
parte din ieşiri este reprezentată de căldură, dioxid de carbon, oxigen şi materie antrenată de ape.
Omogenitatea relativă a părţii abiotice este însoţită de o anumită omogenitate din punct de
vedere botanic şi zoologic. În spaţiul ecosistemul sunt grupate, după criterii morfologice,
taxonomice, elementele biotopului şi biocenozei

Structura reflectă alcătuirea internă a unui sistem, caracterizată prin natura şi însuşirile
elementelor componente, prin dispoziţia lor spaţială şi prin legăturile şi interacţiunile lor
reciproce. Ecosistemul reprezintă o unitate funcţională a biosferei în cercetarea căreia se
identifică, din punct de vedere structural, diverse componente , corelat cu criteriile folosite în
delimitarea lor. Aceste componente se organizează, la rândul lor, ca subsisteme sau sunt
rezultatul unei delimitări spaţiale fără ca aceasta să se suprapună unei individualităţi
integraţioniste. Aşa cum am văzut, studiul ecologic se concentrează pe două componente
delimitate pe criterii artificiale, respectiv alinierea lor în raport cu demarcaţia dintre organic şi

4
anorganic. Adesea, această disociere este înţeleasă drept viaţă şi mediu de viaţă, deşi mediul de
viaţă nu este un spaţiu pustiu, lipsit de „vecini”.

În acest context, identificăm sub raport structural două perspective: una determinată de funcţiile
îndeplinite de componente, practic următorul nivel de organizare, inferior ecosistemului; şi al
doilea spaţial, determinat de ordonarea componentelor în funcţie de particularităţile spaţiului de
viaţă, respectiv neomogenitatea biotopului.

Structura funcţională

Organizarea ecosistemului cuprinde elemente care îndeplinesc funcţii specifice – mediu de

viaţă, caracterizat de parametri fizici, chimici, biologici, resurse de substanţe, resurse de apă,
fixarea energiei, mineralizarea substanţei organice etc. Identificarea subsistemelor devine astfel
un demers cu multiple posibilităţi de finalizare.

În vederea sistematizării cercetării ecologice se acceptă concepţia conform căreia biotopul

îndeplineşte funcţia de mediu de viaţă, în timp ce biocenoza este subsistemul care are rolul de a
menţine particularităţile specifice unui sistem viu la acest nivel de organizare, prin intermedierea
fluxului material.

Biotopul

Biotopul constituie, conform accepţiunii generale, partea nevie a ecosistemului, reprezentând

mediul fizic şi chimic al unei comunităţi.

Biotopul reprezintă un sistem abiotic sau abiogen, format dintr-un complex de factori ecologici
prezenţi într-o anumită porţiune a suprafeţei Pământului sau a părţii lui subterane care asigură
mijloacele materiale necesare biocenozei (Pârvu, 2001)

5
 Mediul fizic trebuie considerat drept spaţiul ocupat de diversele populaţii ale speciilor
alcătuitoare, precum şi locul care ar putea fi ocupat de viaţă în ansamblu şi este analizat prin
prisma caracteristicilor pe care le înregistrează următoarele componente (factori ecologici):
Lumina constituie principala sursă de energie a vieţii. Originea ei este cosmică, devenind
accesibilă prin radiaţia solară.

Lumina este formată din radiaţia vizibilă, respectiv radiaţii cu lungimi de undă cuprinse între
0.39 şi 0.76μ. Accesibilitatea luminii depinde de poziţia geografică (latitudine, altitudine),
nebulozitate, transparenţa apei, înclinarea şi expoziţia pantei etc. Intensitatea iluminării suportă
un ritm circadian (zi-noapte), dar şi unul anual, în funcţie de poziţionarea planetei Pământ în
raport cu „astrul zilei”. „Ecologic lumina permite perceperea lumii înconjurătoare, face posibilă
comunicarea între indivizii populaţiilor, între populaţiile unui ecosistem (...) şi serveşte ca sursă
de energie pentru ecosistem.” 1 Accesibilitatea resurselor de lumină se apreciază pe baza duratei
de strălucire potenţială şi efectivă a Soarelui, valoare care se va corecta în funcţie de
caracteristicile mediului de viaţa.

Temperatura, respectiv energia necesară pentru realizarea unui anumit nivel termic este atât
alogenă (radiaţia solară), cât şi autogenă – fenomene geotermale, biologice, antropice etc.
Cantitatea de energie calorică ajunsă la suprafaţa ecosistemelor depinde de constanta solară,
unghiul de incidenţă a razelor solare, grosimea şi coeficientul de transparenţă a atmosferei.
Cantitatea de căldură absorbită depinde şi de capacitatea calorică a mediului de viaţă – uscatul se
încălzeşte de două ori mai mult decât apa; solul uşor (nisipos) se încălzeşte mai repede decât
solul argilos, greu. Temperatura variază în funcţie de fluctuaţiile radiaţiei solare, înregistrând
valori foarte diferite de la o regiune la alta sau de la un moment la altul. Pentru o regiune,
regimul termic constituie cel mai constant parametru al mediului climatic, având în vedere faptul
că pe perioade mari de timp abaterile faţă de valorile medii au amplitudini relativ scăzute.

Pentru evaluarea resurselor termice se analizează temperaturi medii ale aerului, apei sau solului
pentru diferite intervale de timp (zi, lună, an), temperaturile extreme (minime absolute, maxime
absolute), amplitudinea termică, suma gradelor de temperatură etc.

Focul este un factor ecologic rezultat în urma supraîncălzirii terestre sau descărcărilor electrice.
Incidenţa lui nu are caracter de regim decât în foarte puţine regiuni, sau în situaţia în care se

6
abordează scări de timp mari. Efectele sunt nefavorabile, semnificând distrugere în cazul
pădurilor, sau favorabile – bălţile cu stufării din Delta Dunării, savanele africane.

Gravitaţia reprezintă forţa de atracţie a Pământului pentru toate corpurile din aer, de pe
suprafaţă sau din interiorul său. Neuniformitatea valorilor gravitaţiei rezidă în structurile diverse
care alcătuiesc scoarţa terestră. Astfel, acceleraţia gravitaţională variază în funcţie de relief
(invers proporţional cu altitudinea), dar şi de latitudine (este mai mare la poli şi scade spre
Ecuator). Sub influenţa gravitaţiei au loc procese geomorfologice actuale (prăbuşiri de roci,
alunecări de teren, eroziune), mişcarea şi stratificarea apei.

Orografia este dată de neuniformităţile suprafeţei terestre sau ale fundului oceanic. Configuraţia
depinde acţiunea contradictorie a forţelor endogene (constructive) – mişcări orogenice,
epirogenetice, cutremure, vulcanism, deplasarea plăcilor – şi exogene (sculpturale) – eroziune
pluvială, nivală, eoliană, biologică. Prin însuşirile lor, formele de relief influenţează, în special în
spaţiul subaerian terestru, caracteristicile climei, reprezentând unul din factorii genetici ai
acesteia – suprafaţa subiacentă activă. Parametrii de analiză sunt reprezentaţi de energia
reliefului, înclinarea şi expoziţia pantelor, fragmentarea, altitudinea etc.

Precipitaţiile constituie a doua categorie de factori climatici. Regimul lor este extrem de
variabil în timp, valorile medii fiind arareori înregistrate pentru diferite perioade analizate. Ploaia
şi ninsoarea reprezintă formele cele mai cunoscute, la care se adaugă bruma, chiciura, ceaţa,
roua, grindina. Cantitatea de precipitaţii înregistrată într-o regiune se realizează din ploi
determinate de circulaţia general a atmosferei (ploi ciclonale sau frontale) şi ploi determinate de
particularităţile suprafeţei active. Astfel, în regiunea Subcarpaţilor de Curbură, pe pantele
exterioare cantitatea de precipitaţii anuală delimitează o enclavă topoclimatică4 datorită valorilor
mai mici înregistrate aici ca urmare a manifestării fenomenului de foehn (încălzirea adiabatică a
aerului descendent în perioada circulaţiei vestice).

Ioan, Ildiko (2003), Resursele agroclimatice ale podgoriilor din România, Ed.ASE, Bucureşti,
Pârvu,C. (2001) – Op.cit.
Pârvu, C. (2001), Ecologie generală, Ed.Tehnică, Bucureşti

7
Presiunea atmosferică rezultă din greutatea cu care apasă aerul asupra suprafeţei terestre.
Sistemele biologice individuale echilibrează presiunea atmosferică prin presiunea interioară a
corpului lor. Variaţia presiunii se realizează, în general, ca regim, fiind corelată cu variaţia
temperaturii, respectiv densităţii. Diferenţele de presiune pe verticală influenţează accesibilitatea
oxigenului. Astfel, dacă la nivelul mării presiunea este de 760 mm Hg, la 5 500 m scade la 380
mm, aerul fiind mai rarefiat, mai puţin concentrat în oxigen. Diferenţierea presiunii pe orizontală
se realizează ca urmare a diferenţelor de temperatură. Deasupra regiunilor cu temperaturi ridicate
se formează zone depresionare, de joasă presiune (cicloni), în timp ce deasupra regiunilor reci se
formează zone de mare presiune (anticiloni), fapt care determină circulaţia generală a maselor de
aer, cu influenţă determinantă asupra climei locale şi regionale, care va modifica inclusiv
configuraţia determinată de bilanţul radiativ.

Presiunea hidrostatică este dependentă a grosimea coloanei de apă, respectiv de adâncimea la

care ne situăm faţă de suprafaţa apei. În apele dulci, la temperatura de 4°C, presiunea hidrostatică
creşte cu o atmosferă la fiecare 10.3 m, iar în apele marine, după fiecare 9.88 m. Prin
interacţiunea dintre biocenoză şi suportul ei se formează mediul chimic. Starea mediului chimic
este reflectată de compoziţia chimică a solurilor, a bazinelor acvatice şi chiar a atmosferei, astfel:
Aprovizionarea cu macroelemente (N, P, K etc.) este un parametru folosit în caracterizare
fertilităţii solului, dar şi a troficităţii apei. Nivelul înregistrat de concentraţia elementelor
nutritive depinde de caracteristicile stării solide (complex argilo-humic, respectiv substrat),
activitatea microorganismelor, curenţii de adâncime şi migraţia organismelor pe verticală etc.
„Procesul ecologic de circulaţie a elementelor chimice în natură prin intermediul materiei vii,
începe la interfaţa rădăcină – sol – soluţia solului.” 5 Se evaluează atât concentraţia absolută a
elementelor nutritive, cât şi proporţia lor relativă. Reacţia ionică sau pH-ul influenţează direct
accesibilitatea elementelor minerale pentru plante, devenind un factor ecologic şi pentru animale
numai la valori foarte îndepărtate de valoarea specifică mediului neutru (7),valori care determină
arsuri la nivelul ţesuturilor. Modificarea pH-ului poate determina şi mobilizarea unor ioni cu
efecte toxice pentru majoritatea organismelor (aluminiu, plumb, mercur ş.a.)

Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1996), Caracteristici climatice ale regiunii subcarpatice de la Curbură
şi specificul utilizării terenurilor, Analele Universităţii „Ştefan cel Mare”, Suceava, V
Pârvu. C. (2001), - Op.cit.

8
Chimismul apei se apreciază prin numeroşi indicatori, respectiv concentraţii ale elementelor
chimice. Caracteristicile generale, pentru apa mediu de viaţă sunt date de salinitate (concentraţia
de săruri solvite) şi de concentraţia de oxigen. Primul factor diferenţiază net biocenozele care
populează ape dulci, respectiv saline, fiind la rândul său determinat geologic şi puţin influenţat
ca dinamică de prezenţa sau absenţa comunităţilor vii. Concentraţia de oxigen depinde, pe de altă
parte, de ritmul dizolvării din aer, dar şi de prezenţa algelor fotosintetizante. Asigurarea
echilibrului între intrările şi ieşirile de oxigen este un factor cheie pentru menţinerea capacităţii
de autoepurare a apelor din râuri, lacuri şi a celor marine.

Compoziţia atmosferei reflectă o stare departe de echilibru, în care oxigenul se menţine la

concentraţii foarte ridicate – 20.95%. Alte gaze sunt azotul (78%) şi gazele rare (argon, hidrogen,
kripton, xenon, neon heliu, radon), respectiv gaze compozite (dioxid de carbon, metan, amoniac,
dioxid de sulf, oxizi de azot etc.). Rolul ecologic al azotului este diminuarea puterii de oxidare a
aerului, în timp ce prezenţa oxigenului permite eliberarea energiei necesare susţinerii proceselor
vitale şi proceselor ecologice prin respiraţie (oxidare biochimică). Dioxidul de carbon constituie
resursă de substanţă pentru plante şi factor al echilibrului termic la nivel planetar. Astfel,
dioxidul de carbon face posibilă menţinerea unei temperaturi mai mari la suprafaţa Pământului şi
atenuează amplitudinile termice diurne şi sezoniere. Biotopul adună într-un tot unitar factorii
fizici şi chimici dintrun spaţiu limitat, asociat unei scurgeri infinite a timpului. Biotopul, prin
mulţimea particularităţilor sale fizice, chimice şi biologice formează un puternic filtru în
structura speciilor care urmează să-l populeze. Constituirea unei biocenoze într-un spaţiu dat nu
poate să aibă loc decât prin intermediul filtrului de biotop. Acesta conferă speciilor adaptate la o
anumită ambianţă multiple şanse de supravieţuire, pe când cele neadaptate au şanse minime, care
tind spre zero. Biotopul se caracterizează printr-o omogenitate de structură, topologie,
climaterică şi biochimică care induce o anumită tipologie a plantelor şi animalelor, cunoaşterea
acestora servind scopului propus al ecologiei de a gospodări raţional natura.

9
 Biocenoza
Reprezintă partea vie a ecosistemului (comunitatea), fiind formată din totalitatea diferitelor
specii cuprinse în trei sectoare interdependente:

 fitocenoza (comunitatea plantelor), cu o contribuţie determinantă la biomasa

ecosistemului;
 zoocenoza (comunitatea animalelor) şi microbiocenoza (comunitatea microorganismelor).

Cele trei sectoare ale ecosistemelor sunt grupări de vieţuitoare reunite în virtutea apartenenţei lor la
marile unităţi ale sistematicii biologice. Ele au roluri structurale şi funcţionale bine definite în arhitectura
de ansamblu a ecosistemelor

Indivizii speciilor care alcătuiesc biocenoza nu trăiesc izolaţi, ci formează populaţii cu densităţi
materiale după împrejurări. Prin intermediul nivelului de integrare sau de organizare
populaţională, indivizii diferitelor specii se află în permanente relaţii de influenţă reciprocă.
Totalitatea relaţiilor de interdependenţă dintre indivizii diferitelor populaţii formează o reţea, mai
mult sau mai puţin densă de interacţiuni, iar speciile alcătuitoare comunică prin intermediul ei la
diverse niveluri. Existenţa reţelei de interacţiune deosebeşte atât biocenozele, cât şi ecosistemele
de o mulţime oarecare de elemente alăturate, fără dependenţe reciproce între ele. Interacţiunile
care se stabilesc între indivizii şi populaţiile diferitelor specii dintr-o comunitate constituie un
puternic filtru de selecţie pentru speciile provenite din ecosistemele învecinate. Reţeaua de
interacţiuni a unei biocenoze poate să favorizeze sau să defavorizeze aclimatizarea şi integrarea
unei specii alohtone în interiorul sistemului deja constituit. Respingerea unei specii nou venite
într-o biocenoză se poate datora fie unui factor din biotop cu acţiune restrictivă, adeseori în
conformitate cu legea toleranţei (filtru de biotop), fie reţelei de interacţiuni a biocenozei,
conform legii lui Gause:

Legea lui Gause Într-un ecosistem, indiferent de configuraţia lui, două specii nu pot să ocupe în acelaşi
timp aceeaşi nişă ecologică, adică să îndeplinească exact aceleaşi funcţii într-o configuraţie dată.

10
 Intr-o biocenoză, este foarte importantă cunoaşterea speciilor, atât din punct de vedere
cantitativ, cât şi din punct de vedere al influenţei pe care o exercită asupra celorlalte populaţii şi
asupra biotopului. În acest sens, se calculează o serie de indici care reflectă structura biocenozei.

 Frecvenţa speciilor exprimă secvenţa de probe în care se găseşte o specie dată faţă de
totalul numărului de probe şi aduce informaţii în legătură cu densitatea, respectiv
omogenitatea sau eterogenitatea unei specii pe întinderea biocenozei.
 Abundenţa se calculează ca raport între numărul indivizilor unei specii, faţă de numărul
indivizilor din celelalte specii. Termenii folosiţi pot fi numărul de indivizi sau biomasa,
acest din urmă mod fiind considerat mai potrivit pentru a exprima bogăţia de indivizi a
unei specii în cadrul biocenozei.
 Constanţa este, de obicei, un indice exprimat prin frecvenţă. Se consideră că speciile a
căror frecvenţă este mai mare de 50% sunt componente constante (specii permanente);
cele cu frecvenţă cuprinsă între 50 şi 25% sunt specii accesorii, iar cele cu frecvenţă sub
25% sunt specii accidentale. Caracteristica biocenozei este dată de speciile constante.
 Dominanţa speciilor încearcă să exprime rolul mai mare sau mai mic jucat de o specie în
cadrul biocenozei, rolul speciei în transferul substanţei şi energiei într-un ecosistem.
Speciile cu frecvenţă mare şi abundenţă numerică ridicată în biocenoză sunt considerate
specii cu rol esenţial în determinarea structurii şi funcţionării biocenozei, respectiv specii
dominante.
 Fidelitatea exprimă intensitatea legăturilor unei specii cu biocenoza din care face parte,
gradul de obligativitate al relaţiilor cu aceasta. Există astfel specii caracteristice (legate
strict de o anumită biocenoză), preferenţiale (care pot trăi îndeosebi în anumite
biocenoze); străine (care nu aparţin biocenozei) şi ubicviste (care se găsesc în ecosisteme
foarte variate). Într-o biocenoză, cele mai puţine sunt speciile caracteristice (adaptate
strict) şi cele mai multe speciile preferenţiale.
 Echitabilitatea exprimă modul cum este distribuită abundenţa relativă a speciilor unei
biocenoze. Echitabilitatea ar fi ideală când toate speciile din biocenoză ar avea un număr
egal de indivizi.7 Biocenozele au în general puţine specii cu indivizi numeroşi şi multe
specii cu indivizi puţini.

11
  Diversitatea – exprimă raportul dintre numărul speciilor şi numărul de indivizi dintr-o
biocenoză. Diversitatea maximă se realizează atunci când speciile dintr-o biocenoză sunt
cât mai apropiate ca frecvenţă. În cazul în care comparăm două biocenoze care au
echitabilitate maximă (proporţii egale între specii), diversitatea va fi mai mare acolo unde
numărul speciilor va fi mai mare.

Într-o biocenoză, fondul de specii din care este alcătuită aceasta corespunde cu condiţiile de
existenţă din biotop. Unitatea biotopbiocenoză este scoasă în evidenţă mai ales în ecosistemele
marine. Biocenoza este un element activ al ecosistemului, care influenţează biotopul prin
modificările geochimice în sol, apă şi aer, precum şi la nivelul microclimatului.

Biocenoza funcţionează ca un sistem autonom de populaţii. Lupta pentru existenţa speciei este
întemeiată pe autonomia biocenozei în raport cu biotopul. Adaptarea speciilor nu serveşte la
conservarea şi supravieţuirea biocenozei, speciile respective depinzând de baza genetică a lor.
Cele mai multe specii preferă diferite biotopuri.

Structura biocenotică a ecosistemului nu este o proiecţie a biotopului, ci o construcţie produsă de

câmpul intern de forţe al biocenozei. Edificarea biocenozei este realizată de mulţimile de indivizi
şi specii, mulţimi exprimate prin forme biotice şi grupări ecologice, număr de indivizi, diversitate
ecologică.10 Analiza capacităţii de saturaţie a biotopului, prin realizarea listelor de specii,
constituie o posibilitate empirică de descriere a ecosistemelor. Cu cât numărul de specii este mai
mare, în biocenoză sunt mai multe reţele de interacţiuni, multe dintre ele formând biosisteme.

Dacă suprafaţa ecosistemului este mai mare, creşte şi numărul speciilor. De exemplu, în Sicilia,
cu o suprafaţă de 25 708 km2 s-au inventariat circa 2 600 de specii de plante, iar în Madeira (796
km2 ) s-au identificat numai 499 de specii de plante. Diversitatea ecologică a speciilor este, aşa
cum am menţionat, o funcţie de relaţie între numărul de indivizi şi numărul de specii din
ecosistem. Pe baza acestei conexiuni, Thiemann (1956) a enunţat principiile biocenotice:

Stugren, B. (1994), Ecologie teoretică, Ed. Sarmis, Cluj-Napoca

Thienemann, A. (1956), Lebel und Umwelt, Rowohlt, Hamburg

12
Numărul mare de specii al covorului vegetal se explică prin incapacitatea speciilor dominante de
a asimila în întregime resursele mediului şi de a-l exploata până la epuizare.11 În biotopurile cu
condiţii ecologice extreme predomină forme puternic specializate. De exemplu, în Elveţia, în
zona adâncă a lacului Neuchatel a fost identificată o singură specie, cauza constituind-o
condiţiile de biotop uniforme şi nefavorabile altor specii.

Într-o biocenoză, fondul de specii din care este alcătuită aceasta corespunde cu condiţiile de
existenţă din biotop. Unitatea biotopbiocenoză este scoasă în evidenţă mai ales în ecosistemele
marine. Biocenoza este un element activ al ecosistemului, care influenţează biotopul prin
modificările geochimice în sol, apă şi aer, precum şi la nivelul microclimatului

Unitatea biotop-biocenoză În zonele semiaride, de exemplu, în Sahel, arbuştii formează o insulă

a fertilităţii, de acumulare a apei, cu o structură granulară a solului şi cu numeroase substanţe
minerale. Insulele plutitoare de plaur din Delta Dunării concentrează un pământ fertil, cu o
vegetaţie care funcţionează ca bază trofică pentru vânat, cât şi pentru acumularea nămolului
bogat în elemente nutritive (sapropel), cu o faună bentonică care dirijează energia ecosistemului.

Biocenoza funcţionează ca un sistem autonom de populaţii. Lupta pentru existenţa speciei este
întemeiată pe autonomia biocenozei în raport cu biotopul. Adaptarea speciilor nu serveşte la
conservarea şi supravieţuirea biocenozei, speciile respective depinzând de baza genetică a lor.
Cele mai multe specii preferă diferite biotopuri. Structura biocenotică a ecosistemului nu este o
proiecţie a biotopului, ci o construcţie produsă de câmpul intern de forţe al biocenozei.
Edificarea biocenozei este realizată de mulţimile de indivizi şi specii, mulţimi exprimate prin
forme biotice şi grupări ecologice, număr de indivizi, diversitate ecologică.10 Analiza capacităţii
de saturaţie a biotopului, prin realizarea listelor de specii, constituie o posibilitate empirică de
descriere a ecosistemelor. Cu cât numărul de specii este mai mare, în biocenoză sunt mai multe
reţele de interacţiuni, multe dintre ele formând biosisteme. Dacă suprafaţa ecosistemului este mai
mare, creşte şi numărul speciilor. De exemplu, în Sicilia, cu o suprafaţă de 25 708 km2 s-au
inventariat circa 2 600 de specii de plante, iar în Madeira (796 km2 ) s-au identificat numai 499
de specii de plante. Diversitatea ecologică a speciilor este, aşa cum am menţionat, o funcţie de
relaţie între numărul de indivizi şi numărul de specii din ecosistem. Pe baza acestei conexiuni,
Thiemann (1956) a enunţat principiile biocenotice:

13
Principiile biocenotice

I. Cu cât sunt mai variate condiţiile de existenţă dintr-un biotop, cu atât va fi mai mare şi
numărul de specii în biocenoza care îi aparţine;
II. II. Abaterea de la condiţiile de existenţă dintr-un biotop conduce la scăderea numărului
de specii, crescând numărul de indivizi din fiecare specie.

Numărul mare de specii al covorului vegetal se explică prin incapacitatea speciilor dominante
de a asimila în întregime resursele mediului şi de a-l exploata până la epuizare.11 În biotopurile
cu condiţii ecologice extreme predomină forme puternic specializate. De exemplu, în Elveţia, în
zona adâncă a lacului Neuchatel a fost identificată o singură specie, cauza constituind-o
condiţiile de biotop uniforme şi nefavorabile altor specii.

Neacşu, P. (1984), Ecologie generală, Universitatea Bucureşti

Tufescu, V., Tufescu, M. (1981); Ecologia şi activitatea umană, Ed. Albatros, Bucureşti

Bran, Florina (2002), Ecologie generală şi protecţia mediului, Ed.ASE, Bucureşti

14
 Presiunea atmosferică
Presiunea atmosferică. Pătura de aer, care se află de asupra Pământului, exercită o presiune
asupra suprafeţei lui şi organis-melor vii, care îl populează. Pe măsura majorării înălţimii
deasupra suprafeţei Pământului, pătura de aer devine mai subţire, datorită cărui fapt masa lui şi
presiunea atmosferică se micşorează. Gradientul vertical al presiunii în mare măsură este
asemănător cu modificările temperaturii aerului.

Cele mai mari valori ale presiunii atmosferice există în localităţile cu depresiuni,
amplasate mai jos de cota mari-timă. În aceste locuri ea poate atinge valoarea de 800 mm col.
Hg. La nivelul mării ea este de 760 mm col. Hg, la hotarul zăpezilor veş-nice, în munţi,
presiunea scade până la 300 mm col. Hg. De menţionat că pentru mediul acvatic sunt
caracteristice va-riaţii considerabil mai mari ale presiunii.

Presiunea hidrostatică creşte cu adâncimea la fiecare 10 m cu 1 atm. Dacă considerăm

adâncimea medie a oceanului mondial egală cu 380 m, atunci presiunea hidro-statică la fundul
oceanului constituie 38 atmosfere ce este de 38 ori mai mare decât presiunea atmosferică la
nivelul mării. În afară de forţa de greutate, asupra fenomenelor legate de pre-siunea atmosferică,
exercită influenţă şi procesele de temperatură, care au loc în atmosferă.

Aerul la încălzire se dilată, concomitent presiunea atmosferică se micşorează şi apar zone

cu presiunea at-mosferică scăzută, în care este atras aerul din zonele cu presiune mai mare.
Aceste mişcări ale maselor de aer creează fenomene, numite vânturi. În legătură cu deplasarea
maselor de aer apar regiuni cu presiune joasă şi înaltă, care permanent se modifică în timp şi
spaţiu şi se caracterizează prin regularitate uşoară. Este stabilit că presiunea atmosferică exercită
o influenţă consi-derabilă asupra funcţiilor vitale ale multor organisme animale, pe când
influenţa ei asupra plantelor nu este stabilită complet. Presiunea hidrostatică provoacă reacţii
foarte diferite la orga-nismele acvatice.

Probleme fiziologice importante legate de presiunea hidrostatică apar în caz de

scufundare la animalele terestre, caracteristice şi pentru organismul omului. Creşterea presiunii
influenţează organismul, con-tribuind la mărirea presiunii parţiale a gazelor, dizolvate în sânge.
La ieşirea din apă, presiunea asupra organismului din partea me-diului înconjurător scade şi,

15
dacă aceasta are loc prea rapid, apare embolia gazoasă – eliberarea bulelor de aer în sânge
(îndeosebi, este periculos azotul). Aceste bule de aer blochează vasele sangvine, ce provoacă
decesul rapid.

Presiunea atmosferică scăzută contribuie la dezvoltarea la om a complexului de

simptome, cunoscut sub denumirea de boală acti-nică. Boala actinică poate apărea în caz de
urcuş rapid la înălţime, în rezultatul scăderii presiunii parţiale a oxigenului în aerul inspirat, fapt
ce conduce la „foametea” (insuficienţa) de oxigen a ţesuturilor, cele mai sensibile fiind celulele
creierului. Persoanele care reacţionează la variaţii nesemnificative ale pre-siunii atmosferice sunt
numite meteosensibile şi se observă îndeosebi la unele persoane, care suferă de boli psihice şi
cardiovasculare.

Mişcarea aerului - Vântul. Apare ca o consecinţă a diferenţei de temperaturi pe diferite

sectoare ale suprafeţei Pământului. În prac-tică, mişcarea aerului este analizată din două poziţii:
direcţia şi vi-teza de mişcare. Viteza de mişcare a aerului influenţează, întâi de toate, procesele
schimbului de căldură a organismului cu mediul înconjurător: la mărirea vitezei vântului se
măreşte cedarea de căl-dură prin convecţie.

În clima de pustiu şi stepă, unde aerul este uscat şi viteza vântului mare, se măreşte
cedarea de căldură pe contul evaporării. Vântul joacă un rol important în viaţa plantelor.
Transpirarea plan-telor şi pierderile de apă legate de ea sunt proporţionale cu viteza vântului.
Curenţii de aer, chiar şi cu viteză mică, transmit informaţia mi-rosurilor, recepţionată de animale.
O importanţă ecologică deosebită are mişcarea aerului sub as-pectul influenţei asupra răspândirii
emisiilor. Cu cât este mai mare viteza, cu atât mai departe sunt deplasate emisiile (indiferent de
ori-gine) de la locul de formare a lor, concomitent, contribuie la dise-minarea lor, fapt care
micşorează concentraţia.

Fenomenele electrice din atmosferă. Starea electrică a aerului atmosferic este

caracterizată de: ionizarea aerului (conţinutul de ae-roioni), câmpul electric al atmosferei şi
Pământului, electricitatea de furtună, câmpul geomagnetic, nucleele de condensare şi radioacti-
vitatea naturală. Aceşti factori influenţează lumea vie, inclusiv or-ganismul uman într-un mod
cunoscut încă insuficient şi parţial. Unele din aceste fenomene se datorează unor mari energii, în

16
acest caz, de exemplu, organismul uman suferă efecte brutale, cum ar fi în cazul trăsnetului şi
electrocutărilor. Alteori, însă, ele sunt de amplitudini mici şi efectele sunt greu sesizabile sau
numai ipotetice.

Ionizarea aerului (aeroionii) prezintă dezagregarea atomilor şi moleculelor gazoase sub

influenţa ionizatorilor. La ionizatori se re-feră următorii factori de mediu: iradierea radioactivă a
solului, aerului, radiaţia ultravioletă şi de lumină a Soarelui, radiaţia cosmică, dis-persarea apei.
În urma ionizării, în aer se formează ioni cu sarcină pozitivă şi negativă numiţi aeroioni uşori.
Aceştia din urmă pot atrage la sine particule de pulberi, microorganisme sau alte particule,
transfor-mându-se în aeroioni grei sau supragrei. În atmosferă încontinuu are loc procesul de
formare şi distrugere a aeroionilor şi, ca urmare, se stabileşte un echilirbu ionizant. Se consideră,
în general, că ionii uşori, negativi, au o influenţă favorabilă asupra organismului, în timp ce ionii
grei, pozitivi, au o influenţă nefavorabilă.

Câmpul electric al Terrei prezintă câmpul format între atmos-feră, care prezintă polul
pozitiv şi Pământ – polul negativ. Deoa-rece Pământul are sarcină negativă, ionii pozitivi se
deplasează către suprafaţa Terrei, cei negativi se resping de la ea. Astfel, în atmos-feră se
formează curent electric direcţionat pe verticală către Pământ.

Intensitatea câmpului electric al atmosferei diferă de la un anotimp la altul şi este

influenţată de precipitaţii atmosferice (ploi, zăpadă), umiditate, radioactivitate şi îndeosebi, de
furtuni. Este cunoscută influenţa câmpului electric al atmosferei asupra schimbului mineral între
sol şi plante, asupra excitabilităţii şi tran-smiterii influxului nervos, asupra unor fenomene
umorale şi a schim-bului de membrană, a comportării unor organisme – plante, mami-fere. Este
stabilit că, graţie câmpului electric, au loc reacţiile meteo-trope la schimbarea bruscă a timpului.

Câmpul geomagnetic prezintă o radiaţie electromagnetică, ce se răspândeşte sub formă de

unde electromagnetice. Revoltele geomag-netice influenţează bioritmurile şi alte procese în
organismul omului, conduc la majorarea numărului de boli clinice grave, de exemplu, la boala
ischemică şi ictus. Aflarea de lungă durată a omului sub in-fluenţa câmpului geomagnetic natural
de intensitate slabă (munca în construcţii ecranate, cum ar fi în mine adânci, metropolitan,
subma-rine etc.) influenţează, de asemenea, negativ asupra organismului uman. O importanţă

17
deosebită pentru ecologia umană au toate tipu-rile de radiaţii şi fenomene electrice artificiale,
care provin de la un număr mare şi extrem de variat de surse răspândite, utilizate practic în
majoritatea sferelor economiei naţionale şi în habitatul uman.

Vremea reprezintă starea atmosferei, care se caracterizează prin totalitatea elementelor

meteorologice la momentul dat sau pentru un interval determinat de timp într-o oarecare regiune;
este o conse-cinţă a modificărilor permanente ale proceselor atmosferice. Vremea depinde de
procesele fizice, ce au loc în atmosferă şi este ca-racterizată de: cantitatea de radiaţii solare,
temperatură, umiditate, direcţie şi viteză de mişcare a aerului, presiune atmosferică, ionizare a
aerului, câmpul electric, vizibilitatea atmosferei, caracterul norilor şi prezenţa precipitaţiilor.
Modificările vremii sunt periodice şi aperiodice. Ele sunt pu-ternic influenţate de deplasările
maselor de aer (direcţie, viteză), locul şi zona de aflare a lor înainte de a se deplasa (continentală,
marină şi, respectiv, polară, tropicală, temperată).

18
 Bibliografie

1) Ioan, Ildiko (2003), Resursele agroclimatice ale podgoriilor din România, Ed.ASE,
Bucureşti,
2) Pârvu,C. (2001) – Op.cit.
3) Pârvu, C. (2001), Ecologie generală, Ed.Tehnică, Bucureşti
4) Bogdan, Octavia, Niculescu, Elena (1996), Caracteristici climatice ale regiunii
subcarpatice de la Curbură şi specificul utilizării terenurilor, Analele Universităţii „Ştefan
cel Mare”, Suceava, V Pârvu. C. (2001), - Op.cit.
5) Stugren, B. (1994), Ecologie teoretică, Ed. Sarmis, Cluj-Napoca
6) Thienemann, A. (1956), Lebel und Umwelt, Rowohlt, Hamburg
7) Neacşu, P. (1984), Ecologie generală, Universitatea Bucureşti
8) Tufescu, V., Tufescu, M. (1981); Ecologia şi activitatea umană, Ed. Albatros, Bucureşti
9) Bran, Florina (2002), Ecologie generală şi protecţia mediului, Ed.ASE, Bucureşti
10) http://library.usmf.md/old/downloads/ebooks/Ecologia.umana/II-
caracteristica.factorilor.ecologici.

19