Dezvoltarea ecologiei în România

Istoria biologiei româneşti înscrie numele unor botanişti: D. Brândză, I. Prodan, Tr. Săvulescu,
Al. Borza, E. Pop şi zoologi: Gr. Antipa, E. Racoviţă, A. Popovici-Bâznoşanu, I. Borcea, C.
Motaş, în a căror operă, conceptul de ecologie este pus în evidenţă. Astfel: Gr. Antipa a efectuat
numeroase cercetări asupra Mării Negre, a Dunării şi a zonei inundabile. El a cuprins diversitatea
factorilor abiotici şi biotici, interacţiunile dintre aceştia, concepţie ce l-a apropiat de noţiunea
ecologică de ,,sistem”. În lucrarea ,,Organizarea generală a vieţii colective a organismelor şi
mecanismul producţiei în biosferă (1935) tratează aspectele 6 ecologice ale organizării vieţii,
analizând laturile comune în concepţia sistemică. Poate fi considerat un precursor al gândirii
sistemice în România, alături de E. Racoviţă şi C. Motaş şi un sprijinitor al ocrotirii naturii (S.
Cărăuşu, V. Ghenciu, 1971). E. Racoviţă a studiat nivelul individual de organizare a materiei vii
sub aspect anatomic şi histologic, nivelul populaţiei şi speciei prin cercetarea a numeroase grupe
de animale, nivelul biocenotic, prin cercetarea faunei subterane din zona temperată şi
caracteristicile unor sisteme acvatice şi subterane (Codreanu, 1978). Având cunoştinţe despre
efectul activităţii omeneşti asupra naturii este iniţiator al unor acţiuni de ocrotirea naturii şi autor
al codificării monumentelor naturii. A. Popovici Bâznoşanu – după o activitate ştiinţifică bogată,
a susţinut idea de a urmări sistematica zoologică nu ca un inventar, ci de a pune lumea animală în
raport cu fenomenele ce se desfăşoară în mediul lor de viaţă, de a cunoaşte ecologia acestora în
toată complexitatea ei. El introduce în ecologie un volum mare de termeni, printre care termenul
de bioskenă, ca unitate sinecologică elementară. Alături de aceşti trei mari pionieri ai ecologiei îi
amintim pe: Al. Borza care a efectuat numeroase cercetări în ecologia vegetală; Tr. Săvulescu s-a
ocupat cu studiul bolilor plantelor, ecologia agenţilor patogeni; B. Stugren a elaborat primul
manual românesc de ecologie; N. Botnariuc prin cercetările sale a contribuit la dezvoltarea
teoriei sistemelor; A. Vădineanu a realizat o abordare nouă a dezvoltării socio-economice şi a
relaţiei sale cu mediul înconjurător, pornind de la unele concepte şi interpretări teoretice cheie,
derivate din baza teoretică a ecologiei sistemice. Pe plan aplicativ, ecosistemele agrare au fost
studiate de numeroşi cercetători: I. Puia, V. Soran, Al. Ionescu, D. Schiopu, I. Coste, B. Mănescu,
etc. 1.7. Noţiuni de bază în ecologie În ecologie, ca de altfel în orice ştiinţă, se folosesc multe
noţiuni specifice: sistem, ecosistem, biotop, biocenoză, biosferă etc. Prezentăm câteva definiţii
ale termenilor utilizaţi frecvent în acest curs: Sistemul reprezintă ansamblul de elemente identice
sau diferite unite între ele prin cele mai diferite conexiuni, care constituie un întreg organizat ce
funcţionează cu o calitate proprie. Specia este o unitate taxonomică fundamentală a lumii vii.
Reprezintă un nivel de organizare a materiei în care sunt integrate populaţiile provenite din
strămoşi comuni, cu aceeaşi zestre ereditară şi caractere distincte. Speciile sunt izolate
reproductiv. Între diferitele ei populaţii se realizează fluxul de gene. Populaţia reprezintă
totalitatea indivizilor unui specii, care trăiesc pe un teritoriu bine delimitat şi care prezintă
caractere proprii (sau altfel spus, sistemul alcătuit din indivizi de origine comună, din aceeaşi
specie, care alcătuieşte o unitate funcţională şi reproductivă, ataşată unui anumit biotop).

Biotopul (bios = viaţă; topos = loc) – fragment de spaţiu populat şi transformat de fiinţele vii,
caracterizat prin anumite condiţii de mediu. De exemplu, spaţiul ocupat de o pădure. Habitatul
este o parte de biotop plus condiţiile ecologice specifice acestei părţi, condiţii în care trăieşte o
anumită specie sau grup de specii din biocenoză.

Biocenoză (bios = viaţă, koinos = comun ); = un sistem de indivizi biologici din diferite
specii ataşaţi unui anumit biotop. În cadrul biocenozei, speciile formează conexiuni elementare
binare numite biosisteme (plante – larva Zabrus tenebriodes).

Ecosistemul sistem ecologic supraindividual, alcătuit din biocenoză şi biotop. Exemplu:

ecosistem acvatic şi terestru

Ecotipul (rasa ecologică) cuprinde un grup de indivizi care se deosebesc de alţi indivizi ai
aceleiaşi specii prin nişa ecologică, proprietăţile biologice şi structura genetică (număr de
cromozomi, caractere ereditare). Diferenţele morfologice dintre ecotipuri sunt minore. Conceptul
de soi este echivalent cu ecotipul (reflectă diferenţele dintre plantele de cultură ale aceleiaşi
specii în ce priveşte rezistenţa la ger, boli, dăunători, secetă, pesticide etc.). Biotip – tip de
ecosistem corelat unei zone cu climă şi sol bine definite. Ex. pădurea de foioase. Ecotop – tip
particular de habitat în cadrul unei regiuni. Biom - zonă majoră de viaţă care depinde de
macroclimă şi care cuprinde un complex de biotopuri şi biocenoze (deşert, stepă, pădurea din
zona temperată etc.). Biosfera– ansamblul ecosistemelor de pe planeta noastră. Deci, ea cuprinde
un înveliş organic al scoarţei (materia vie) şi unul anorganic, care este sediul vieţii. Este un
sistem ecologic rezultat din interacţiunea sistemelor biologice şi a celor anorganice din scoarţă
(B. Stugren, 1965).
Biosfera se întinde câţiva metrii în profunzimea solului şi până la 6000-10.000 m în atmosferă,
mări şi oceane. Ecosistem terestru Protecţia mediului înconjurător este asociată adeseori
fenomenului de poluare, dar ea se referă la: - gospodărirea raţională a resurselor; - evitarea
dezechilibrelor prin conservarea naturii; - evitarea poluării mediului; - reconstrucţia ecologică a
mediului.

Dezvoltare durabilă = acea dezvoltare care satisface cerinţele prezente fără a compromite
generaţiile viitoare, de a-şi satisface propriile cerinţe. Noosfera = controlul conştient, raţional al
naturii de către oameni, pe baza principiilor ecologice