Asociaţia vegetală

 Pe baza tuturor definiţiilor elaborate de diferiţi

cercetători putem stabili caracteristicile asociaţiei
vegetale:
 asociaţia este unitatea de bază în studiul covorului
vegetal, reprezentând o noţiune concretă, prin indivizii
de vegetaţie, respectiv fitocenozele componente dar şi una
abstractă în acelaşi timp, prin gradul mare de
generalizare
 fiecare asociaţie vegetală prezintă o anumită compoziţie
floristică, ce constituie baza sistemului de clasificare
cenotaxonomică, compoziţie dată de totalitatea speciilor
componente, a căror valoare informativă şi fidelitate
diferă după categoria din care fac parte: edificatoare,
diferenţiale, însoţitoare
 asociaţia are o determinare statistică, adică posedă o
combinaţie de specii ce se repetă cu o probabilitate
ridicată pe cuprinsul arealului său, în condiţiile
ecotopului caracteristic.
 asociaţia posedă şi contribuie prin populaţiile
fitocenozelor sale, la diferenţierea unui biotop
specific,reprezentat de rezultanta acţiunii factorilor
externi (factori ecologici, condiţii staţionale) şi a celor
interni (activitatea speciilor de plante componente şi a
celorlalte organisme care aparţin fitocenozelor)
 asociaţia constituie una dintre verigile dinamice (iniţiale,
intermediare, mature) ale covorului vegetal, fie în sens
progresiv, când se tinde spre stadiul declimax, fie în sens
regresiv, când se constată deteriorarea structurală,
simplificarea relaţiilor, scăderea productivităţii deci
asociaţia are şi un caracter dinamic, modificările având
loc la nivelul populaţiilor fitocenozelor componente
  asociaţia ocupă un areal, cu mărime şi contur variabil, în
general mai redus decât cel al speciilor edificatoare şi
care nu trebuie confundat cu suprafaţa pe care se
dezvoltă fitocenozele sale.
 edificarea, conturarea unei asociaţii vegetale se realizează
în timp în funcţie de condiţiile locale asociaţia are deci un
caracter istoric, fapt important de ştiut de către
cercetători pentru iniţierea acţiunilor eco-protective
În concluzie putem afirma că fitocenoza şi asociaţia
vegetală sunt noţiunile de bază cu care se oprezează în
această disciplină iar cunoaşterea exactă a învelişului
vegetal contribuie la buna funcţionare a ecosistemelor
majore şi mixte.

Relaţia dintre fitocenoză şi sistemele biologice

suprapopulaţionale

 Sistemul este considerat ca fiind “un ansamblu de

elemente aflate în interacţiune” reprezintă
unitatea organizatorică a lumii vii
 Organizarea este un fenomen general reprezentând:
“constituirea unor ansambluri de elemente, în aşa fel,
încât interacţiunile lor sunt subordonate funcţiilor
esenţiale ale întregului” (Botnariuc, 1985)
 Nivelul de organizare constituie o formă de mişcare a
materiei vii, “o categorie de sisteme biologice echivalente,
cu caracter de universalitate” (Botnariuc, 1985) ; nivelele
de organizare prezintă forme organizatorice, funcţii, legi
şi contradicţii caracteristice precum şi o ierarhizare
bazată pe criteriul relaţiilor structural-funcţionale
 1. Fitocenoză – Biocenoză
 Din prezentarea noţiuniii de fitocenoză s-a văzut ca ea se
dezvoltă în condiţii specifice de sol, edafotop (edaphos
gr.=sol, pămînt,topos=loc) şi de climă, climatop
(klima=climat, latitudine), care împreună cu alţi factori
staţionali alcătuiesc ecotopul (oikos gr= casă,
gospodărie), modelat de organismele ce-l modelează într-
un biotop (bios gr.=viaţă).
Cu fiecare din componenţii acestor factori fizici şi biotici,
fitocenoza se află în relaţii de intercondiţionare reciprocă
 Dar, în acelaşi timp, ea asigură hrana (materia şi
energia) tuturor animalelor fitofage şi parţial, celor
omnivore care se dezvoltă în limitele sale ori, care,
preferenţial sau accidental, folosesc resurse din interiorul
fitocenozei respective
 Totalitatea acestor animale şi a celor care fac parte şi a
celor care fac parte din categoria consumatorilor
secundari şi terţiari constiruie o comunitate, un sistem de
organizare cu multiple relaţii pro- şi anti-biotice, numite
zoocenoză (zoon gr.=animal; koinosis gr. =care se
asociază, care reuşeşte)
 Prin populaţiile sale, zoocenoza, în condiţii normale,
influenţează viaţa fitocenozei, fără însă a-i afecta
integralitatea şi chiar, uneori, ea este cea care asigură
perenitatea unui anumit tip de fitocenoză.
 Pe şi în interiorul organismelor ce compun fito- şi
zoocenoza, pe sol şi în sol, sau pe detritus, se dezvoltă
numeroase bacterii, ciuperci, alge, hetero- şi mixotrofe,
protozoare, etc toate alcătuind microbiocenoză (mikros
gr.= mic), legată şi ea prin relaţii reciproce atât de ecotop
cât şi de comunităţile de organisme macroscopice
 Prezentarea separată a celor trei tipuri de cenoze nu este
conformă cu realitatea, deoarece există strânse legături
trofice, energetice, informaţionale, etc, toate ducând la
conturarea unui alt sistem de organizare, integrator,
stabil şi dinamic, informaţional şi programat, sistem
numit BIOCENOZĂ, (bios gr.= viaţă, koinosis gr.=care se
asociază).
 Acest termen a fost introdus de Möbius, considerând
biocenoza ca o comunitate de organisme care ocupă un
anumit teritoriu, ce prezintă adaptări la condiţiile de
mediu şi unele faţă de altele, legate într+un întreg care se
schimbă odată cu schimbarea condiţiilor de staţionale
sau cu schimbarea numărului unora dintre speciile
componente.
 2. Fitocenoză – Biocenoză
O stabilire a unităţii structurale şi funcţionale dintre
biocenoză şi biotop o face în 1961 Sukacev, prin definirea
unei noţiuni noi, cea de BIOGEOCENOZĂ (bios gr. =
viaţă, gé sau gaia= pământ, sol; koinos gr. = care se
asociază, care reuşeşte), considerând-o ca “....un fragment
de scoarţă terestră, în care sunt reunite elemente ale
biocenozei şi părţi corespunzătoare din atmosferă, litosferă,
hidrosferă şi pedosferă, într-o configuraţie unitară, cu
interacţiuni uniforme şi stabile” (Pop, 1977, Stugren, 1982)
 După lansarea conceptului de biogeocenoză, asistăm, pe
de o parte, la explozia unor studii complexe, pe de altă
parte la deschiderea unor polemici asupra oportunităţii
utilizării acestei noţiuni, asupra sinonimizării ei cu
noţiunea de ecosistem. Toate acestea la un loc au
determinat, în final, un progres al ştiinţei comunităţilor
 de organisme (biocenologiei), în integrarea firească în
peisajul natural
 3. Fitocenoză – Ecosistem
 Termenul de ecosistem (oikos gr= casă, gospodărie,
systematos gr= sistem), în accepţiunea celui care l-a
introdus în ştiinţă (Tansley, 1935), desemnează o
conexiune funcţională, în special trofică, a vieţii şi
mediului, conexiune care acţionează ca un factor
unificator al biotopului biocenozei
 Botnariuc (1985), stabileşte: “....acea unitate
organizatorică elementară a ecosferei, capabilă să asigure
în mod de sine stătător fluxul de energie, precum şi
reciclarea permanentă a substanţelor”
 Ambele definiţii subliniază caracterul funcţional al
ecosistemului, edificat de funcţia sa energetică, de
circulaţie şi de autoreglare
 În aceste condiţii, apare evidentă constatarea că
delimitarea unui ecosistem se va face pe baza lanţurilor şi
reţelelor trofice şi, doar parţial, pe criterii spaţiale.
Totalitatea ecosistemelor de pe Terra formează biosfera,
termen definit în accepţiunea sa actuală de geologul
austriac E. Suess ca fiind un sistem superior de organizare
şi integrare, alcătuit din învelişul viu al planetei şi mediile
de viaţă
Unii autori sinonimizează noţiunea de biosferă cu cea de
ecosferă, mulţi autori considerând-o mai relevantă
deoarece ar marca şi unitatea comunităţilor de organisme
cu substratul abiotic.
Biomul desemnează “....unitatea vie rezultată din asocierea
mai multor ecosisteme similare, care manifestă acelaşi tip
de interacţiune cu climatul şi substratul regional” (Soran
et Borcea, 1985)
De ex. Ecosistemul biomul pădurilor de conifere reuneşte
ecosistemele forestiere care se dezvoltă în condiţiile unui
climat boreal.

Fitosociologia: definiţie, scop, sarcini, etape metodologice

 În natură, organismele, fie ele animale ori vegetale, nu
pot trăi izolat ci se asociază în comunităţi cu grade
diferite de complexitate şi într-un echilibru dinamic cu
ansamblul factorilor de mediu
 Asocierea organismelor nu se realizează la întâmplare, ci
pe baza unor legităţi perfectate în timp, verificate de
mecanismele co-evolutive şi de integrare, descifrate apoi
de o serie de discipline, între care un rol de bază îl are
FITOSOCIOLOGIA
 Fitosociologia (phyton gr = plantă, socius lat. = tovarăş,
logos gr= ştiinţă, vorbire) este o ştiinţă biologică ce are
drept obiectiv studiul covorului vegetal, aflat în strânsă
corelaţie cu mediul în care acesta se dezvoltă
 Studiile fitosociologice urmăresc elucidarea relaţiilor de
intercondiţionare şi influenţare reciprocă dintre
comunităţie de plante şi complexul de factori ecologici
 Rezultatul acestor interacţiuni este reprezentat de
conturarea anumitor sisteme biologice
suprapopulaţionale care, în dinamica lor, evoluează spre
o optimizare structurală şi funcţională, spre realizarea
unei homeostazii ridicate, procese coordonate de
sistemele ierarhic superioare
 La nivelul acestor ecosisteme vegetale au loc procesele
primare de acumulare şi transformare ale materiei şi
energiei, de transferare şi diversificare a informaţiei, de
modelare a acţiunii factorilor ambientali
 Asemenea comunităţi vegetale ori sisteme
suprapopulaţionale poartă numele de Fitocenoze şi
constituie producătorul primer al majorităţii
biocenozelor şi ecosistemelor de pe Terra.
 Deci, fitosociologia se poate defini ca “....ştiinţa care se
ocupă cu studiul complex al structurii şi funcţiilor
fitocenozelor, al raporturilor lor cu mediul abiotic şi
biotic, al răspândirii, tipizării şi clasificării lor, precum şi
de elaborarea principiilor de folosire raţională şi
conservare a fitocenozelor” (Ivan, 1979)
 Literatura de specialitate, mai ales din ţările est-
europene, a păstrat şi generalizat denumirea de
fitocenologie (phyton, Koinos gr = care se asociază,
reuneşte), termen introdus de elveţianul H. Gams în anul
1918, înlocuind denumirea dată anterior , cea de
fitosociologie de către I. K. Paczoski în 1896
 Ultimul termen este mai frecvent utilizat, motiv pentru
care şi la noi în ţară s-a acceptat folosirea lui – între
aceşti doi termeni nu există diferenţă de conţinut.
 Scopul acestei discipline s-a amplificat pe măsură ce ea
şi-a îmbogăţit bagajul de date faptice, şi-a perfecţionat
metodele investigare, dar şi paralel cu diversificarea
problemelor practice ce necesitau o urgentă rezolvare
 Acest scop poate fi rezumat astfel:
 Fitosociologia urmăreşte descifrarea structurii
fitocenozelor şi identificarea tipurilor de comunităţi
vegetale din diverse regiuni
 Contribuie la elucidarea mecanismelor şi legităţilor care
guvernează raporturile plantelor între ele şi cu condiţiile
de mediu, locale şi generale, finalizate în realizarea unor
comunităţi bine conturate şi integrate în ansamblul
ecosistemelor
 Reconstituie şi prognozează traiectorile dinamice ale
diverselor tipuri de grupări vegetale, fie sub influenţa
 factorilor naturali, fie în condiţiile intervenţiei umane,
îmbogăţind astfel, ştiinţa evoluţiei.

Funcţiile fitocenozelor

 Îndeplinirea unei anume funcţii de către fitocenoze este

dependentă de tipul şi stadiul de evoluţie ale
ecosistemului în care se integrează şi care le coordonează.
Ca urmare, atribuirea unor funcţii specifice fitocenozelor
nu poate face abstracţie de aceste particularităţi.
 Regiunea geografică, unitatea geomorfologică, dinamica
factorilor edafo-climatici generali şi locali, istoria
evoluţiei dinamice şi a presiunii antropice exercitată
asupra fitocenozei sunt alte elemente care completează
cadrul fizico-geografic şi istoric la care trebuie raportată
realizarea unei funcţii date.
 Ca atare, nu poate fi omisă cunoaşterea structurii, dar
corelarea ei cu funcţiile fitocenozelor nu se poate face
printr-o încadrare în “tipare generale”, ci ea trebuie
interpretată şi în funcţie de particularităţile locale ale
staţiunii
 În acest sens, Botnariuc (1982) atrage atenţia asupra
faptului ca nu întotdeauna o mare complexitate
structurală presupune implicit şi o stabilitate ridicată,
deci şi o funcţionare cu maximum de randament.

 1. Funcţia de producţie a fitocenozei

 Dacă vom reaminti doar faptul că vegetaţia Globului
realizează cca. 95% din biomasa întregii Biosfere şi
producţie netă de 16x10¹º t.s.u./an, putem fi de acord cu
afirmaţia că “....prima şi cea mai de seamă funcţie a
 fitocenozei este fixarea şi inmagazinarea energiei solare
în biomasa populaţiilor care o constituie” (Ivan, 1979)
 Importanţa acestei funcţii devine covârşitoare ân
momentul în care o plasăm în contextul general al
funcţionării ecosistemului, apoi al biosferei şi nu în
ultimul rând, al Sociosferei
 Fiecare individ vegetal produce, prin acest mecanism al
fotosintezei o anumită cantitate de substanţă organică, nu
doar atât cât ii este lui necesar, ci şi pentru constituirea
unei rezerve substanţiale (de circa 2-3 ori mai mare decât
trebuinţa pentru propria-i existenţă)
 De fapt, fiecare plantă autotrofă se află într-o triplă
ipostază: de producător, beneficiar şi “întreţinător” al
nivelelor trofice superioare.

 În aceeaşi situaţie de producător, consumator şi

exportator, dar la o scară mult mai amplificată se află şi
fitocenoza.
 Ambele nivele realizează ceea ce se cunoaşte sub numele
de Producţie primară definită ca totalitatea energiei
acumulată de plante sub formă de substanţe organice
 În cadrul acestei funcţii se distinge o producţie brută de
fitomasă, reprezentând întreaga energie asimilată
(convertită în substanţe organice) de o fitocenoză în
procesul de fotosinteză, precum şi o producţie netă,
desemnând energia acumulată sub formă sub formă de
compuşi organici în celulele şi ţesuturile fitoindivizilor
componenţi
 Deci, producţia netă cuprinde acea cantitate de substanţe
organice care rămâne disponibilă după ce s-a consumat
energia necesară desfăşurării proceselor metabolice şi
fitiologice în care fiecare fitoindivid în parte, necesar
care se estimează la cca. 55% din producţia brută.
 Evaluând cantitatea de substanţe organice acumulate de
o fitocenoză într-o perioadă nedeterminată de timp şi
existenţă la un moment dat, putem aprecia de fapt
fitomasa acesteia
 Dacă ne interesează rata acumulării de fitomasă,
raportând-o la unitate de timp şi de suprafaţă, vom afla
productivitatea primară, care stă la baza producţiei
primare nete (Ivan, 1979)
 Pentru calcularea prductivităţii primare a covorului
vegetal, Walter (1963) propune următoarea formulă:
 P=∑ΔMi= ∑(k x S x f - R) unde:
 i = 1-n, n = numărul de zile ale perioadei de vegetaţie în
regiunea dată
 ΔM = creşterea zilnică (cotidiană) a producţiei nete
 k = constantă
 S = suprafaţa totală a frunzelor.
 f = intensitatea fotosintezei / dm²
 r = materia uscată consumată prin respiraţie
 Aprecierea valorică a producţiei primare se exprimă în
Kg substanţă uscată (Kg s.u.) sau în echivalentul
energetic: fie calorii (1 Kg s.u. = 4700 Kcal), fie Joule (1J
= 0,24 cal)
  În cazul productivităţii, aceste valori se consideră, în
general, pe timp de un an şi pe o suprafaţă de un hectar
(ex. 1880 Kg / ha / an)
 Literatura de specialitate mai consemnează aprecieri ale
producţiei de fitomasă în Kg masă verde (Kg m.v.) , în
cazul grupării ierboase (în special fâneţe) ori în m³, în
cazul pădurilor
 De asemenea, în cazul pajiştilor şi al agro-ecosistemelor
(culturilor agricole) se vorbeşte despre recoltă,
înţelegând prin aceasta cantitatea de fitomasă utilă
produsă de o anumită suprafaţă, valoarea ei fiind mai
mult sau mai puţin apropiată de producţia primară netă
(Soran et Puia, 1982)
 Principalii factori care influenţează producţia şi
productivitatea fitocenozelor sunt aceiaşi cu cei care
guvernează autecologia şi particularităţile biologice ale
speciilor vegetale componente, la care se adaugă cei
specifici populaţiilor şi comunităţilor multispecifice
 1. Molidişuri de tundră – A = 30400; P = 2500
 - părţi verzi – 10%
 - părţi supraterane perene – 6%
 - litieră – 8%
 - rădăcini – 76%
 2. Molidişuri de taiga – A = 266000; P = 7000
 - părţi verzi – 6%
 - părţi supraterane perene – 70%
 - litieră – 2%
 - rădăcini – 22%
3. Păduri de stejar – A= 406500; P = 9000
 - părţi verzi – 1%
 - părţi supraterane perene –74%
 - litieră – 2%
 - rădăcini – 23%
4. Păduri tropicale pluviale – A = 525000; P = 32500
 - părţi verzi – 8%
 - părţi supraterane perene –70%
 - litieră – 5%
 - rădăcini – 17%
5. Deşerturi – A = 21900; P = 9500
- părţi verzi – 8%
 - părţi supraterane perene –1%
 - litieră – 43%
 - rădăcini – 48%
Unde:
A = acumularea (Kg / ha)
P = productivitatea (Kg / ha / an)
 Zona climatică , caracterizându-se printr-un anumit
regim pluvio-termic, a imprimat plantelor şi o serie de
particularităţi funcţionale, în special ale fotosintezei,
respiraţiei şi transpiraţiei
 Se ştie, de ex., că fotosinteza în zonele calde prezintă în
faza de întuneric un mecanism particular, C4 (ciclul
Hatch şi Slack), cu un randament de 1,5 – 3 ori mai mare
decât în regiunile temperate şi reci, unde caracterul
heliofil al plantelor este mai pronunţat
 Aici, aceeaşi fază de întuneric urmează ciclul Calvin (C3),
motiv pentru care productivitatea plantelor cu flux
fotosintetic de tip C4 va fi mai mare decât a celor
caracterizate de tipul C3.
 Atât acumularea, cât şi productivitatea fitocenozelor scad
de la ecuator spre poli
 În condiţii ecologice extreme, fitocenozele se
caracterizează printr-o puternică dezvoltare a părţilor
subterane
 În cadrul aceleaşi zone climatice intervin numeroşi alţi
factori care condiţionează producţia şi productivitatea
fitocenozelor:
 1 - în cazul unui climat cald, (Walter, 1974) constată o
creştere a productivităţii 3 - troficitatea şi fertilitatea
solului, prin conţinutul mai ridicat sau mai scăzut de
substanţe minerale şi respectiv, organice (humus),
influenţează decisiv productivitatea fitocenozelor
 4 - chiar şi în condiţii staţionale similare, productivitatea
poate fi diferită, în funcţie de rata de creştere specifică a
 edificatorului, aşa cum demonstrează, mai ales pentru
stratul arborescent şi cercetările efectuate de Chifu et al
(1997) în pădurile din Podişul Central Moldovenesc
 5 - consistenţa plantelor (lemnoasă sau ierboasă) şi
durata de viaţă ale edificatorilor unei fitocenoze
marchează evident şi productivitatea. Astfel, cenozele
edificate de terofite au o productivitate mai scăzută decât
cele dominate de hemicriptofite, deoarece primele au
nevoie de o bună perioadă de timp pentru formarea
definitivă a aparatului foliar, iar, în plus, perioada de
vegetaţie este mai scurtă (Walter. 1963).

6 - complexitatea structurală şi mai ales suprafaţa foliară

mult mai ridicată a pădurilor, face ca acestea să aibă o
productivitate medie de cca. 3,5 ori mai mare decât cea a
pajiştilor (Doniţă et Ivan, 1982). Tocmai de aceea, indicele
suprafeţei foliare (calculat ca raportul dintre suprafaţa totală
a frunzelor şi suprafaţa proiecţiei orizontale a
coronamentului) se dovedeşte un indicator extrem de util în
studiile ecologice
7 - gradul de înclinare a pantei influenţează producţia
pajiştilor situate pe versanţi, chiar în aceeaşi ambianţă
cenotică generală, aşa cum apreciază Resmeriţă et al. (1968)
8 - vârsta fitocenozei, apreciată prin vîrsta medie a
populaţiilor speciilor dominante, imprimă o dinamică a
productivităţii strâns legată de ritmul genetic al creşterii
fitoindivizilor, aproximativ sub fora unei distribuţii normale,
cu asimetrie spre stânga, adică cu o “coadă lungă ” spre
dreapta.
Astfel, în arboretele echiene, curba creşterii curente (anuale)
a volumului lemnos în funcţie de vârstă culminează destul de
repede în faza de tinereţe, după care descreşte din ce în ce
mai lin. Punctul de intersecţie dintre curba creşterii curente
şi cea a eliminării naturale marchează un prag critic,
deoarece, odată depăşit acest prag, fitomasa lemnoasă totală
începe să scadă printr-o rărire accentuată a arboretului
9. De-a lungul perioadei de vegetaţie, productivitatea creşte
până ce plantele şi-au realizat suprafaţa foliară optimă,
scăzând treptat spre toamnă. În cazul pajiştilor, scăderea are
loc după încheierea procesului de anteză la poaceele
dominante. În cadrul aceleaşi faze fenologice, diferenţele de
producţie vegetală dintre fitocenozele celor două asociaţii
analizate se pot datora valorii furajere diferite a păşunilor
analizate, deoarece unele plante sunt consumate preferenţial
de către animalele ierbivore
 10. Eliminarea naturală intraspecifică, a cărei intensitate
este este în parte controlată de densitatea fitoindivizilor,
poate cauza variaţii ale producţiei de fitomasă la nivel
fitocenotic, dar afectează mai ales cunatumul care revine
unui individ. Astfel, este bine cunoscută “legea
exponentului -3/2” (Yoda et al., 1963), conform căreia
fitomasa medie /individ (w) creşte exponenţial odată cu
scăderea densităţii fitoindivizilor din specia respectivă
(d): w=c x d-x, unde c şi x sunt parametrii regresiei. În
toate populaţiile vegetale, valoare parametrului x este de
aproximativ -3/2, care exprimă grafic, în spaţiu
logaritmic, panta “liniei de rărire dinamică” (Weler,
1990): w=log c- 3/2 x log d
Omul, prin măsurile sale, poate interveni în mărirea
productivităţii fitocenozelor naturale şi seminaturale fie prin
lucrări menite să contribuie la îmbunătăţirea structurii
acestora (supraânsămânţări, plantaţii, lucrări de îngrijire
etc), fie prin ameliorarea factorului edafic (aport de elemente
minerale şi organice etc) ori a celui climatic (perdele de
protecţie), fie prin reducerea consumatorilor primari (acţiune
făcută fără respectarea principiilor biologice)
Toate aceste lucrări vizează, de fapt, creşterea recoltei sau a
fitomasei utile
De foarte multe ori aceste acţiuni antropice, realizate cu mari
consumuri de energie (mai ales energie fosilă,
neregenerabilă), deşi îşi ating scopul imediat (sporirea
recoltei), diminuează celelalte funcţii ale fitocenozelor şi, în
final, calitatea mediului înconjurător
Nu întotdeauna, studiile privitoare la producţie şi
productivitate se referă la fitomasa reală existentă
De ex, apreciind producţia unui molidiş, cei mai mulţi autori
apreciază doar cantitatea de lemn extrasă de pe un hectar
Dar, în estimare, este firesc să fie incluse şi produsele
secundare
Astfel, ritidoma molidului este utilizată pentru extragerea
unor răşini, a taninurilor, iar reziduul, în amestec cu
îngrăşămintele chimice, dă un bun compost pentru
agricultură
Cetina oferă materie primă pentru extragerea unor uleiuri
eterice iar făia de ctină este un stimulator bun în hrana
animalelor crescute în sistem industrial
Deci, valoarea funcţiei productive nu trebuie estimată numai
prin prisma calităţii de fitomasă ci şi în corelaţie cu gradul de
valorificare a produşilor ei

2. Funcţia mediogenă şi de reglaj a

fitocenozei
De obicei, în abordarea funcţiilor fitocenozelor, literatura
de specialitate tratează funcţiile de producţie şi de
protecţie, deşi aceasta din urmă are o sferă mult mai
restrânsă decât cea mediogenă
Prin structura lor, prin producţia realizată, prin
activitatea metabolică a organismelor componente,
fitocenozele influenţează extrem de complex dinamica
factorilor fizici, chimici şi biologici, creând în interiorul
lor un fitomediu specific
Acesta, la rândul său, va acţiona, cel mai adesea în sens
moderator asupra ambianţei din imediata apropiere
Aceste mici influenţe la nivel local, însumate la scară
regională şi planetară, vor putea fi considerate deosebit
de importante pentru calitatea vieţii
Principalele efecte determinate de activitatea
fitocenozelor în mediul înconjurător, va permite o
apreciere a importanţei acestei funcţii:
1. Reglajul climatului, cu referire strictă la microclimat,
reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ce
caracterizează funcţia mediogenă. Prin activitatea
metabolică, prin barierele fizice ale tuturor
componenţilor săi, fitocenoza realizează un climat
favorabil, nu numai sinuziilor sale, ci şi unui număr
semnificativ de specii animale, microorganisme şi
plante heterotrofe, care numai în ambianţa
microclimatică dată îşi pot desfăşura normal procesele
vitale. În plus, covorul vegetal reduce sau chiar opreşte
acţiunea perturbatoare a unor factori fizici, mari
producători de entropie. Această funcţie de reglaj a
climatului se realizează prin diverse procese de natură
biometeorologică
Redistribuirea radiaţiilor
Pământul, situat la 149670000 km de soare, primeşte
de la acesta o cantitate de energie de cca. 4,9 x 1028
Kcal/an, aproximativ 19% din energia iniţială pornită
de la soare. Din această energie, doar 1% este utilizată
de către organisme, în special de plante în procesul de
fotosinteză, cu o eficienţă a convertirii în energie
chimică oscilând între 0,16 şi 1,6%. Cea mai mare
parte din radiaţiile ajunse pe Pământ sunt absorbite fie
de oorul vegetal, fie de masele de apă, fie de sol, restul
fiind reflectate în stratele inferioare ale atmosferei
(troposferă). Proporţia din radiaţia incidentă care este
reflectată poartă numele de albedou şi are alori diferite
după tipul de fitocenoză. De ex., o pajişte mezofilă din
climatul temperat are valoarea albedoului de cca. 26%,
o pădure de foioase din acelaşi climat are albedoul de
13-17% , un molidiş de 10-15%, pe când stratul de
zăpadă prezintă valorile cele mai ridicate (80-90%)
Radiaţia absorbită de vegetaţie poate atinge 75-90%
dinradiaţia incidentă în cazul pădurilor, fiind folosită
în marea ei majoritate pentru transpiraţie. Proporţia
radiaţiei transmise, ce ajunge la nivelul solului, variază
în limite largi în funcţie de tipul fitocenozei, anotimp,
vârstă, grad de acoperire etc., putându-se reduce la
doar 1-2% sub masivul arboretelor dense de molid
Efectele absorbţiei, reflexiei şi filtrării de către covorul
vegetal pot fi rezumat astfel:
- permite sinteza şi acumularea fitomasei, adică
realizarea producţiei primare
- influenţează temperatura aerului de deasupra
stratelor superioare ale fitocenozelor, care se modifică
după o ecuaţie de gradient şi nu după factorul de
gradient altitudinal
- o fitocenoză bine structurată reduce amplitudinea
oscilaţiilor termice în interiorul ei şi diminuează
supraâncălzirea ori răcirea accentuată a solului. Astfel,
Bîndiu et Iacob (1984) constată că în molidişurile de
limită din Munţii Retezat, temperaturile maxime sunt
cu 4-5°C mai scăzute, iar cele minime cu 1-2°C mai
ridicate decât în pajiştile din apropiere. La fel,
temperatura la suprafaţa solului este cu 1-4°C mai
ridicată în molidişurile cu o structură plurienă, decât
în cele echiene, situaţie care va determina modificări şi
în ritmul proceselor de humificare şi de circulaţie a
materiei
- frânează pierderea de căldură din sol (prin procesul
de ecranare termică nocturnă) precum şi intensitatea
evaporaţiei apei din sol, chiar şi a transpiraţiei
plantelor din stratele inferioare
- contribuie la desăvârşirea structurii verticale (la
stratificare) şi astfel, la o utilizare eficientă a energiei
solare şi spaţiului disponibil
- favorizarea precipitaţiilor cum sunt: ceaţa, bruma,
roua, chiciura, datorită condensării vaporilor de apă
din atmosferă pe părţile supraterane ale plantelor. Prin
acest fenomen, fitocenoza îşi poate mări aportul de
umiditate cu 4 – 5%
- temporizarea procesului de topire a zăpezii, paralel
cu împiedicarea spulberării acesteia de către vânt. Spre
ex, molidişul de limită din Munţii Retezat reţine cu 20-
30 zile mai mult stratul de zăpadă, decât apjiştile din
apropiere şi în acest fel se diminuează scurgerea
superficială a apei rezultată din prin topire, crescând
ponderea cantităţii de apă ce se infiltrează în sol
- Absorbţia şi eliberarea apei, proces continuu şi activ,
dependent atât de structura fitocenozei, cât şi de
caracterele morfo-anatomice ale speciilor componente
(ale edificatorilor în special) ori de adaptările lor
funcţionale
În acet fel, se reglează umiditatea din sol şi din
atmosferă, se eliberează treptat vaporii de apă care vor
reveni după un timp sub formă de precipitaţii
Duvigneaud, apreciază că, în condiţiile climatului
temperat, plantele consumă cca. 2000-3000 t/ha/an, din
care doar 1% intră în compoziţia substanţelor organice
Restul de 99% este eliminat prin transpiraţie,
realizând într-o primă fază un microclimat mai umed
la adăpostul fitocenozei şi astfel, o reducere a evapo-
transpiraţiei din stratele inferioare
Rolul jucat de vegetaţie în reglajul hidrologic se
apreciază prin aşa-numitul “bilanţ hidric” al solului,
dependent şi el de tipul şi structura fitocenozei:
O dovadă elocventă a reglajului hidrologic exercitat de
vegetaţia forestieră este atenuarea inundaţiilor, adică a
debitelor maxime de viitură
Această atenuare este cu atât mai mare cu cât procentul de
împădurire şi suprafaţa bazinului hidrografic sunt mai
mari
Atenuarea vitezei vântului
Aerul în mişcare poate acţiona atât benefic, cât şi în mod
perturbator asupra grupărilor vegetale, determinând
efecte mecanice, microclimatice şi morfo-fiziologice în
interiorul acestora
Fitocenozele pot atenua doar una dintre caracteristicile
vânturilor şi anume intensitatea, apreciată prin viteza de
deplasare a maselor de aer
 De ex într-o pădure factorul de atenuare al vântului
depinde şi de distanţa de la lizieră, acesta crescând spre
interiorul pădurii

2. Reglajul pedogenezei şi protecţia solului

Acţionează atât în suprafaţa ocupată de fitocenoza dată,
cât şi asupra celor situate la distanţe mai mult sau mai
puţin îndepărtate
Pedogeneza este un proces complex şi îndelungat prin
care roca mamă este dezagregată, alterată, produsul final
fiind reprezentat de sol
Alături de factorii fizici (climatici) şi chimici, de roca mamă,
se apreciază că forţa motrice în procesul de pedogeneză o
reprezintă factorii biologici, între care, pe prim plan se
situează formaţia vegetală
Aceasta se explică, pe de o parte prin fitomediul generat de
grupările vegetale şi care direcţionează şi reglează activitatea
celorlalte organisme (supra- şi subterane) din biocenoză, iar
pe de alta prin aportul substanţial de resturi organice, între
care celuloza şi lignina constituie precursorii acizilor humici
şi implicit ai HUMUSULUI
Ori, în absenţa acestui compus, nu se poate vorbi despre
fertilitate edafică, nici chiar despre sol, ci doar de un
substrat.
Prin activitatea sa, fitocenoza este cea care determină, în
condiţii litologice şi climatice date, formarea unui tip genetic
de sol
Ea poate, în timp, să modifice evoluţia unui sol format spre
alt tip, cu profil diferit
De ex. în Câmpia Transilvaniei sunt frecvente cernoziomurile
levigate, generate de acţiunea formaţiunilor ierboase xero- şi
xero-mezofile. Dar o analiză a profilului de sol evidenţiază
faptul că ele s-au format pe fondul unor soluri forestiere
existente odinioară, element ce le diferenţiază de
cernoziomurile tipice
La o scară mai redusă a timpului, fitocenoza modifică
anumite proprietăţi fizico-chimice ale solurilor, cum ar fi:
reacţia (pH), troficitatea, fertilitatea (gradul de aprovizionare
cu humus), culoarea, structura, etc
Această modelare edafică prezintă particularităţi chiar şi în
cadrul fitocenozelor aceleiaşi asociaţii, în funcţie de gradul de
închegare, de înclinaţia terenului, de stadiul de evoluţie
Umiditatea solului se menţine la valori optime într-o
fitocenoză bine închegată, comparativ cu una ce prezintă un
grad redus de acoperire, atât prin ecranarea solului de către
părţile supraterane, cât şi prin întreruperea capilarităţii
solului de către sistemul radicular
Diminuarea scurgerilor de suprafaţă este unul din procesele
cele mai însemnate în cadrul acestei funcţii, cu importanţă
pentru staţiunea dată, dar şi pentru grupările vegetale situate
la baza versanţilor şi chiar pentru cele aflate pe marginea
cursurilor de apă
Efectul protectiv în acest sens depinde nu numai de
închegarea şi consistenţa fitocenozelor, ci şi de modul de
creştere a părţii, precum şi de poziţia lor de-a lungul
versantului
O serie de studii efectuate la noi în ţară au arătat că valoarea
scurgerilor de suprafaţă într-un molidiş de limită este de
aproximativ 1% din cuantumul apei căzute prin averse, iar în
jnepenişurile din apropiere ea este apropiată de 0%
De asemenea, într-un molidiş matur din Munţii Retezat se
pierd anual cca. 8-10kg sol/ha, pe când într-o tăietură de
pădure (tot de molid), pierderile sunt de 34-44kg sol/ha/an
Eroziunile de adâncime sunt net reduse de covorul vegetal,
eficienţă ridicată în cazul pădurilor, arborii stabilizând atât
solurile cât şi roca mamă datorită sistemului radicular
puternic şi adânc, cu excepţia molidişurilor care au radăcinile
superficiale dar întinse mult pe orizontală
Din acest motiv, alunecările de teren sunt cel mai bine fixate
printr-o reconstrucţie ecologică bazată pe folosirea arborilor
de talie mică şi arbuştilor într-o combinaţie care trebuie să
ţină cont şi de natura substratului, de condiţiile climatice
locale, de regimul de umiditate
Depunerile de aluviuni, pe lângă rolul lor în
modelarea reliefului, contribuie la formarea celor mai
tinere tipuri de sol
Vegetaţia, reducând viteza de curgere a viiturilor, vamări
considerabil ritmul depunerii suspensiilor organominerale şi
astfel, se realizează o protecţie a bazinelor inferioare faţă de
colmatare Frecventele situaţii de colmatare a unor lacuri
suntdatorate mai ales defrişărilor din bazinele râurilor şi
pâraielor care le alimentează În SUA, peste 500-600 mil tone
de sol sunt transportate anual în ocean, iar fluviile din India
sunt încărcate, în
acelaşi interval de timp, cu cca 6 miliarde tone de sol fertil, pe
care-l transportă în luncile din bazinele inferioare şi în
ocean.Cauza principală este reducerea drastică a suprafeţelor
ocupate de vegetaţia primară, mai ales de păduri, paralel cu
extinderea suprafeţelor cultivate
Fixarea reliefului antropic este realizată tot de către cenozele
vegetale, într-un ritm ce depinde de proprietăţile fizico-
chimice ale materialului de bază (coeziunea, granulometria,
troficitatea, etc), de capacităţile adaptative ale comunităţilor
de plante, de variabilitatea ecotipică (biodiversitate genetică)
a speciilor componente
Reintegrarea în peisaj şi în circuitul economic ala cestor
forme de micro- şi mezo-relief se poate accelera prin
ameliorarea condiţiilor edafice, care însă presupune investiţii
foarte mari, justificabile într-o perspectivă pe termen lung.
Prin următoare figură exemplificăm distribuţia pe verticală a
speciilor ce colonizează haldele de steril rezultate de la minele
de cărbune în funcţie de temperatura materialului depus şi
respectiv de expoziţie.

3. Reglajul circuitelor biogeochimice

Fitocenoza este considerată ca placă turnantă a acestei funcţii
de bază a oricărui ecosistem
Echilibrul gazos al aerului este menţinut, mai ales, ca urmare
a procesului de fotosinteză şi a activităţii microorganismelor
În primul caz sunt implicaţi oxigenul şi bioxidul de carbon, în
cel de-al doilea azotul şi bioxidul de carbon
Circuitul ionilor (cationi şi anioni) se realizează cel mai
adesea în sistem deschis, proces în care fitocenoza
îndeplineşte rolul de motor al întregii activităţi ce se produce
în biocenoză
O analiză a ciclurilor biogeochimice ale cerbonului, azotului,
potasiului, fosforului, etc, va evidenţia şi rolul de releu al
fitocenozei, nu doar de motor, aspect important când vorbim
de reglaj
Energia convertită de fitocenoze stă la baza fiecărui ecosistem
major sau mixt
Piramida energetică evidenţiază, pe de o parte scăderea
producţiei nete şi a consumului respirator, iar pe de alta
creşterea ratei metabolice, începând dela producătorii
primari şi până la carnivorele secundare (consumatori
terţiari)
Şi această situaţie reliefează necesitatea asigurării unei
“baze” constituite din producători primari cât mai complex
structurate şi cu funcţionare optimă
Orice modificare în structura şi funcţionarea acestei baze, va
afecta întregul în ansamblul său
Structura fitocenozelor(sinstructura)

1. Fizionomia şi aspectul fitocenozelor

Daca acceptăm ideea că fitocenozele nu reprezintă o simplă

sumă de indivizi, ci un subsistem biologic unitar, dar nu
uniform, dependent de particularităţile biotopului şi supus
reglajului de sistemul ierarhic superior, atunci putem afirma
că fitocenoza prezintă o serie de însuşiri funcţionale proprii,
specifice, care îi vor conferi individualitate
Fiecare fitoindivid se caracterizează printr-un anumit
HABITUS, rezultat în urma interacţiunii genotip-fenotip-
mediu şi care se păstrează atât timp cât specia îşi menţine
integralitatea şi condiţiile de mediu nu se modifică radical
În cadrul unei fitocenoze iau naştere o multitudine de
interacţiuni între speciile componente, între acestea şi mediu,
între genofondul populaţiilor şi ansamblul factorilor
staţionali, rezultatul conretizându-se şi în apariţia unei
fizionomii specifice fiecărui tip de ftocenoză
Dar, această înfăţişare va fi foarte asemănătoare la toate
fitocenozele care ocupă biotopuri asemănătoare şi care au
aceleaşi specii dominante, diferind de cea a a fitocenozelor
vegetale instalate în alte tipuri de staţiuni şi cu o compoziţie
floristică distinctă
Suma calitativă şi cantitativă, constantă şi caracteristică a
însuşirilor morfologice ale unei fitocenoze poartă numele de
FIZIONOMIE
Ca şi în cazul habitusului plantelor, fizionomia fitocenozei
poate fi observată, caracterizată şi recunoscută de la o
oarecare distanţă
Cunoaşterea fizionomiei diverselor tipuri de fitocenoze
prezintă importanţă în stabilirea, pe teren, a traseelor de
urmat şi în alegerea suprafeţelor de probă
De obicei, fizionomia fitovenozelor este imprimată de specia
sau de speciile edificatoar, de formele biologice dominante
Dar în oricare punct al arealului de răspândire al unei
asociaţii, complexul de specii din fitocenozele acesteia îşi va
pune amprenta, ajustând caracteristicile întregului
De ex:
1. fizionomia unui unui făget este imprimată de fag, care est
specie dominantă, dar ea este întregită de celelalte
arborescente (carpen, cireş, arţar, paltin, tei, etc), de stratul
arbuştilor (corn, alun, păducel, zmeur, etc) şi de cel al
ierburilor (ferigi, mierea ursului, măcriş, etc)
2. o pajişte de colilie (Stipa pulcherrima) va avea fizionomia
determinată de acest edificator, dar ea va fi mozaicată de
ponderea cantitativă mai mare sau mai redusă a speciilor
însoţitoare şi caracteristice (jaleş, bărboasă, etc)
Deci, fizionomia constituie o caracteristică morfologică a
fitocenozelor care se va păstra atât timp cât nu vor acţiona
forţe externe sau interne, cu o asemenea intensitate, încât să
depăşească capacitatea de suport a complexului cenotic,
situaţie în care fitocenoza va fi înlocuită printr-o alta de
provenienţă secundară
Cu alte cuvinte, fizionomia are o durată egală cu durata cu
durata de viaţă a unei fitocenoze şi este dependentă de
structura floristică şi biologică a acesteia, precum şi de
intensitatea acţiunii factorilor perturbatori
În fitosociologie se vorbeşte şi despre aspectul unei fitocenoze,
care se va schimba în funcţie de succesiunea anotimpurilor în
decursul unui an, de starea fenologică a speciilor
componente, în dinamica lor anuală
În acelaşi timp, aspectul va fi marcat de vârsta fitocenozei, de
periodicitatea anilor cu şi fără fructificaţie, de acţiunea unor
factori externi, abiotici şi biotici
Deci, aspectul reprezintă înfăţişarea, suma calitativă şi
cantitativă a caracterelor morfologice, pe care o fitocenoza o
are într-un anumit moment al ciclului său anual, diferită de
la un anotimp la altul, dar şi repetabilă periodic, dacă nu
intervin factori care să frâneze manifestarea bioritmurilor
codificate în informaţie genetică a fitopopulaţiilor
componente
Întotdeauna însă, aspectul se integrează în limitele
fizionomiei, având, în condiţiile climatului nostru,
următoarea succesiune:
1. vernal
2. estival
3. autumnal
4. hibernal
De ex, un făget va avea aspectul VERNAL caracterizat prin
deschiderea mugurilor şi apariţia frunzelor arborilor şi
arbuştilor, de înflorirea ghioceilor, brânduşelor de
primăvară, păştiţelor, toporaşilor
Aspectul ESTIVAL este marcat de maturizarea frunzelor
arborilor şi arbuştilor, de anteza unor specii ierboase
umbrofile, cumar fi: vinariţă, fragii de pădure, nu-mă-uita,
păiuşul de pădure, etc
Aspectul AUTUMNAL impresionează prin galbenul şi
ruginiul frunzelor, prin bogăţia litierei, în care se mai văd
pâlcuri de muşchi şi frunzele unor ferigi
Aspectul HIBERNAL relevă arborii desfrunziţi, pe fundalul
covorului de zăpadă, evidenţiind sinuziile de licheni corticoli
Atât aspectul cât şi fizionomia prezintă anumite
particularităţi în funcţie de vârsta sau stadiul dinamic al
fitocenozei date
Vom putea astfel vorbi despre o fizionomie de tinereţe
(incipientă), de maturitate (climax) şi despre una de declin
(regresie), în cadrul cărora fiecare din cele 4 tipuri de aspect
vor prezenta note particulare
Concluziile ce pot fi desprinse din prezentarea celor două
noţiuni sunt:
1. de ordin metodologic: studiul unei fitocenoze va fi
considarat complet numai în măsura în care a surprins
cele trei aspecte ale perioadei de vegetaţie în condiţiile
climatului temperat (vernal, estival, autumnal) şi
respectiv două în condiţiile climatului tropical (de sezon
secetos şi ploios)
2. de ordin teoretic: ilustrează modul de manifestare
fenologică a bioritmurilor codificate de genofondul
populaţiilor integrate în fitocenoze, informând în acelaşi
timp asupra condiţiilor climatice în care s-a derulat
evoluţia unor taxoni, chiar şi consolidarea tipului de
fitocenoză, dar şi evidenţiind permanenta dinamică a
sistemului fitocenotic în limitele integralitaţii sale
3. de ordin practic: ajută la interpretarea corectă a
aerofotogramelor, foarte utile în activitatea de cartare a
vegetaţiei, în realizarea proiectelor de amenajare a
teritoriului, în proiectarea spaţiilor verzi, în
reconstrucţia ecologică a unor ecosisteme deteriorate ori
în înfiinţarea unora artificiale
Structura calitativă a fitocenozelor

Cercetările fitosociologice urmăresc, într-o primă etapă

cunoaşterea complexului de specii şi de factori ecologici
care caracterizează viaţa unei fitocenoze, iar apoi, într-o
altă etapă, vor putea fi desprinse concluzii
generalizatoare
Baza pentru etapa sintetică o reprezintă prima etapă, cea
analitică, de teren, motiv pentru care subliniem
importanţa ce trebuie acordată acesteia, necesitatea
efectuării unor observaţii şi determinări riguroase,
complete şi repetate într-un număr d eşantionaje
suficient de mare pentru obţinerea unei acoperiri
statistice satisfăcătoare
Fitocenoza este alcătuită dintr-un complex de specii
autotrofe, cu origini geografice şi cerinţe ecologice mai
mult sau mai puţin apropiate, cu structură cariotipică şi
importanţă economică diferite
Totuşi, aceste fitopopulaţii se reunesc în comunităţi
relativ stabile şi bine conturate, cărora le imprimă
caracteristici proprii
În abordarea structurii calitative a fitocenozelor se va
insista asupra următoarelor aspecte: compoziţia
floristică, structura bioformelor şi geoelementelor,
structura eco-cenotică, structura genetică şi valoarea
economică a acestora

Compoziţia floristică

Această caracteristică, imprimată de totalitatea speciilor

eutotrofe care participă la alcătuirea unei comunităţi
vegetale, reprezintă “....un element important de
diferenţiere, delimitare şi tipizare a fitocenozelor” (Ivan,
1979)
Compoziţia floristică diferă în funcţie de regiunea
geografică în care se dezvoltă o anumită fitocenoză, de
tipul de vegetaţie căreia îi aparţine, de altitudine, de rocă,
de sistemul relaţiilor interspecifice, de intensitatea
acţiunii factorului antropo-zoogen, de stadiul dinamic al
fitocenozei
În analiza compoziţiei floristice se ia în consideraţie, în
primul rând numărul de specii componente şi importanţa
lor în constituirea ambianţei cenotice

Bogăţia specifică

Este o componentă importantă a diversităţii floristice, iar

aceasta, la rândul ei, oferă informaţii asupra gradului de
homeostazie a sistemului dat, ştiindu-se că, în general,
stabilitatea oricărui sistem biologic este dependentă de
complexitatea sa structurală şi funcţională
O diversitate mare va conferi sistemului şi posibilităţi
multiple de evoluţie
Pentru specialist, compararea numărului de specii din
fitocenozele unei asociaţii poate să sugereze şi alte
aspecte, cum ar fi: particularităţi ale ecotopului, stadiul
dinamic al fiecărei fitocenoze în parte şi, uneori, chiar
corectitudinea cu care fitocenozele respective au fost
analizate
Înainte de a analiza câteva exemple concrete, considerăm
utilă prezentarea unor legităţi care guvernează
variabilitatea numărului de specii din comunităţile
vegetale:
- numărul de specii scade atât altitudinal, din etajul
colinar până în cel alpin, mai ales datorită scăderii
temperaturii medii, pe măsură ce ecotopul se apropie de
limitele extreme ale valorilor diverşilor factori abiotici,
odată cu gradul de izolare a biotopului, datorită
existenţei barierelor geografice (oceane, deşerturi, catene
muntoase, etc) ce limitează uneori diseminarea
seminţelor sau sporilor, creşterea presiunii factorului
antropo-zoogen
- asistăm la o creştere a numărului de specii, în condiţiile
aceleaşi zone de vegetaţie, odată cu creşterea suprafeţei
ocupate de o anumită fitocenoză, a heterogenităţii
microstaţionale de pe cuprinsul ei, a apropierii de zona
de ecoton, de interferenţă cu alte fitocenoze; pe măsură
ce fitocenoza se apropie de stadiul de climax
Exemple:
1. pe 1 km², într-o pădure tropicală pluvială pot fi
inventariate cca 10000 de specii de fanerogame, într-un
făget european numărul lor se reduce la aprox 200, iar în
molidişurile scandinave se întâlnesc în medie 40-50 specii
2. în cadrul aceleaşi zone şi etaj de vegetaţie,
microrelieful influenţează semnificativ numărul de specii
din structura fitocenozelor; astfel, Popescu (1963)
constată deosebiri evidente pe cele 4 expoziţii ale
movilelor dinBanat, unde versantul nordic este mai
favorabil cormofitelor, dată fiind insolaţia mai moderată,
în condiţiile silvostepei vestice
3. pajiştile de bărboasă (Botriochloa ischaemum) din ţara
noastră au un număr mare de specii în condiţiile etajului
colinar, unde originea lor este secundară, faţă de zona de
silvostepă şi cea nemorală, situaţie explicabilă prin
poziţia fitocenozelor sale la contactul cu grupări vegetale
foarte diferite
4. aceleaşi pajişti stepice, din apropierea localitţii
Mangalia, după ani de păşunat intensiv şi-au redus
diversitatea cu 5-7 specii
5. fitocenozele edificate de gorun şi carpen prezintă un
număr diferit de specii n diversele regiuni ale ţării
noastre, la latitudini şi altitudini diferite, chiar în
condiţiile comparării unor suprafeţe relevate de mărimi
apropiate; dacă în Munţii Zarandului se întâlnesc 52 sp,
în Pod Secaşelor fitocenozele totalizează 35 sp, cele din
Dl. Cetăţii Neamţului reunesc numai 24 sp
6. un alt exemplu, este cel al unor fitocenoze edificate de
păiuşul sulcat (Festuca rupicola) şi iarba câmpului
(Agrostis capillaris) şi care sunt situate în regiuni
diferite, pe expoziţii diferite (păşune, fâneaţă), iar analiza
lor s-a făcut în trei luni diferite ale sezonului estival
Referindu-ne la numărul de specii din acest exemplu am
putut constata următoarele:
- în condiţiile utilizării lor ca păşune, aceste fitocenoze îşi
reduc simţitor numărul de specii de la vest spre est, chiar
la aceleaşi altitudini (diferind expoziţia şi înclinaţia
versanţilor , păşunatul eliminând speciile sensibile)
- folosirea lor ca fâneţe are efecte benefice asupra
numărului de specii
- numărul de specii comune, cel puţin în două din cele
trei fitocenoze analizate este de 27 (afinitate floristică de
66,6%), fiecare având şi un număr de specii (între 11 şi
28) care le oferă originalitate
Concluzionând, se poate aprecia că bogăţia specifică este
un indicator preţios al structurii floristice al
fitocenozelor, dar şi al asociaţiilor vegetale, ea putând fi
utilizată în caracterizarea indivizilor de asociaţie, dar
absolutizarea lui nu poate la concluzii pertinente
Este nevoie, printre altele, de a altele, de a analiza rolul şi
ponderea cantitativă a fiecărei specii în fitocenozele
respective

Categoriile cenotice de specii (fitocenotipurile)

Aceste categorii se stabilesc atât pe teren, cât mai ales, în

etapa de prelucrare a datelor analitice obţinute în prima
fază a unei investigaţii fitosociologice
În acest sens se are în vedere:
- semnificaţia ecologică
- frecvenţa de apariţie în fitocenozele unei asociaţii
- ponderea cantitativă
- importanţa fitogeografică
Cunoaşterea acestor categorii este importantă în
realizarea interpretărilor cenotaxonomice
(sintaxonomice) şi dinamice (sindinamice) sau în
formularea recomandărilor practice, motiv pentru care
trebuiesc făcute precizările:
- deşi categoriile cenotice s-au stabilit în urma analizării
unui mare număr de relevee, ele pot suferi în continuare
ajustări odată cu prelucrarea statistică a datelor de
vegetaţie de pe întregul continent European
- analiza acestor categorii, în corelaţie cu cea a factorilor
ecologici generali şi locali, nu poate lipsi din niciun
studiu fitosociologic care se pretinde ştiinţific şi util,
chiar dacă această analiză presupune un volum sporit de
muncă, o informare bibliografică mai amplă şi apelarea
la metodologiilor unor discipline adiacente
- orice apariţie a unor specii, care par să nu aibă nimic în
comun cu ambianţa cenotică sau ecologică generală,
trebuie să ducă la o aprofundare a investigaţiei, la
completarea ei li, numai în final, la desprinderea unor
concluzii cenotaxonomice, de clasificare a vegetaţiei
Şcoala fitosociologică-floristică clasică, insistând mai
mult asupra fidelităţii speciilor din fitocenoze (a speciilor
cu afinitate pentru un anumit tip de grupări vegetale),
distinge următoarele categorii cenotice de specii (Braun-
Blanquet, 1964):
1. Specii caracteristice, cu trei subtipuri:
- fidele, întâlnite exclusiv sau aproape exclusiv într-o
anumită unitate fitocenotică
- elective, prezent, de regulă într-o anumită unitate, dar
care pot să apară, cu abundenţă redusă, şi în alte grupări
- preferenţiale, regăsite în mai multe tipuri de cenoze
2. Specii însoţitoare (indiferente), ce pot fi întâlnite în
foarte multe grupări, fără a manifesta vreo preferinţă
pentru una dintre ele
3. Specii întâmplătoare (sau străine), care apar în mod
accidental într-o anumită unitate fitocenotică
Şcoala fitocenologică din România, alături de mulţi
adepţi de la Zurich-Montpellier acceptă, din motive
practice, împărţirea speciilor din compoziţia
fitocenozelor în:
- specii caracteristice (sau fidele), cu răspândire limitată
aproape exclusiv la o unitate cenotaxonomică superioară;
uneori, ca urmare a gradului înaintat de adaptare la
condiţiile eco-cenotică ale unităţii respective, una-două
dintre aceste specii pot atinge valori ridicate de
abundenţă, devenind în acelaşi timp şi edificatoare a
unor asociaţii incluse în cenotaxonul respective
- specii edificatoare (sau dominante), care prin numărul
sau acoperirea fitoindivizilor lor, formeazăcea mai mare
parte a fitomasei, imprimând astfel fizionomia
fitocenozelor, particularităţile fitomediului lor, dar şi
determinând compoziţia floristică specifică a
fitocenozelor unei asociaţii, ca rezultantă a multiplelor
relaţii de concurenţă şi co-adaptare
- specii diferenţiale, care individualizează un grup de
fitocenoze aparţinând unei anumite asociaţii, regiuni sau
staţiuni, faţă de altele asemănătoare lor din perimetrul
general de răspândire al unităţii cenotaxonomice
respective; ele se stabilesc în urma analizelor
comparative pe un număr de eşantioane
- specii de recunoaştere, componente ale unui nucleu
cenotic capabil să circumscrie caracterul inter-relaţiilor
din cadrul unor comunităţi vegetale; în parte, acestă
categorie se suprapune peste conţinutul speciilor
caracteristice şi diferenţiale, dar înglobează şi unele
specii indicatoare ori altele importante din punct de
vedere fitogeografic
- specii indicatoare, care prezintă preferinţe, deci şi
exigenţe faţă de anumite valori ale unor factori abiotci,
funcţionând ca veritabile şi expeditive aparate de
măsură; numărul lor, modul de distribuire în interiorul
fitocenozei, pe lângă informaţiile privitoare la
particularităţile lor biologice, evidenţiază caracterul mai
mult sau mai puţin uniform al ecotopului fitocenozelor
date
- specii însoţitoare, care nu au preferinţe cenotice
evidente, fiind întâlnite în grupări vegetale destul de
deosebite unele de altele şi deci, valoarea lor
informaţională este mai redus
- specii întâmplătoare (sau accidentale) sunt acelea care
apar în structura fitocenozelor fie din grupări învecinate,
uneori chiar foarte îndepărtate, fiind dispersate de
diverşi vectori fizici sau biologice, fie ca rămăşiţe din
stadiile dinamice iniţiale ale fitocenozelor respective
Calitatea de specie caracteristică trebuie circumscrisă
geografic, în condiţii climatice şi geo-pedologice
determinate
Astfel, unele specii pot prezenta în interiorul arealului lor
afinităţi pentru asociaţii foarte diferite
Acesta este motivul pentru care Westhoff (1973) susţine
necesitatea separării în următoarele trei subcategorii:
specii caracteristice locale, a căror fidelitate în raport cu
o anumită unitate cenotaxonomică se manifestă doar pe
un teritoriu relativ restrâns din cadrul arealului acesteia
din urmă
- specii caracteristice regionale, care apar frecvent în
fitocenozele unor grupări, dar au arealul mai întins decât
al comunităţilor vegetale respective
- specii caracteristice absolute, al căror areal coincide cu
cel al unităţii cenotaxonomice în cauză
Deşi pentru existenţa fitocenozei toate speciile sunt
importante, sub aspect informaţional au valoare sporită
acelea care alcătuiesc grupa cenotică, grupă ce reuneşte
toate speciile caracteristice unei asociaţii şi unităţilor
ierarhic superioare (vor fi incluse aici speciile
edificatoare, cele caracteristice, deseori şi unele din cele
indicatoare şi diferenţiale)
De asemenea, prezintă valoare informaţională şi grupa
ecologică, în care sunt cuprinse speciile adaptate la
condiţiile edafo-climatice oferite de staţiunea în care se
dezvoltă fitocenozele unei asociaţii sau ale unui grup de
asociaţii înrudite
Între cele două grupe există uneori o corespondenţă, dar
nu şi o suprapunere, dată fiind tocmai evoluţia lor într-
un anumit context de factori biotici şi abiotici foarte
diferenţiat
În grupa cenotică sunt adesea cuprinse specii care nu se
regăsesc în categoria celor indicatoare, deci nici în grupa
ecologică
Este cazul speciilor cu largă amplitudine ecologică
(euritope), care edifică fitocenozele mai multor asociaţii
vegetale
În concluzie, considerăm că din prezentarea privind
compoziţia floristică se pot desprinde ideile:
- identificarea corectă şi completă a tuturor taxonilor din
alcătuirea fitocenozelor se impune ca o necesitate, fapt
realizabil în practică numai prin constituirea unor
colective mixte de cercetare
- compoziţia floristică este cea care imprimă
fitocenozelor caracteristicile morfo-structurale,
reflectând în acelaşi timp şi particularităţile ambianţei
ecologice generale şi locale, precum şi unele aspecte ale
dinamicii acestora
- cu cât o fitocenoză este mai complex structurată
floristic, cu atât apar mai multe nişe ecologice pentru
populaţiile de consumatori şi descompunători.

Curs 8 lipsa
Curs 9
Originile şi dezvoltarea agriculturii biologice

Originile agriculturii biologice datează de la începutul

intensificării agriculturii
De fapt, chiar de atunci, câteva spirite clar-văzătoare au
început să se neliniştească de influienţa crescândă a
chimiei şi a tehnicii asupra dezvoltării agriculturii
Publicarea în SUA, în anul 1911, a cărţii lui F. King
“Ţărani din totdeauna: 40 de secole de agricultură
neântreruptă în China, în Coreea şi în Japonia” a stat la
 originea unei mişcări în favoarea unei agriculturi mai
apropiate de natură, care nu utilizează decât gunoiul de
grajd, sau alte materii organice pentru a întreţine
fertilitatea solului, care conservă tradiţia rotaţiilor şi
utilizează, cât mai puţin cu putinţă pesticidele de sinteză
În Europa, meritul de a pune bazele agriculturii biologice
revine austriacului R. Steiner şi englezului A. Howard
Încă din 1924, Steiner propune, în cerinţele sale,
agicultorilor să practice o agricultură impregnată de
filosofia sa şi de respectul vieţii
• După moartea sa, discipolii săi, Kolisko şi Pfeiffer au pus
în practică propunerile sale pe un domeniu aflat în estul
Germaniei, iar mai târziu în SUA, într-un institut de
cercetări care a devenit mai târziu Institutul Pfeiffer
• În 1940, Howard a publicat “Agricultural Testament”,
ăn care propune o agricultură mai “naturală” şi mai
puţin costisitoare, bazată pe tehnici de fertilizare
inspirate din metodele tradiţionale, pe care el avusese
ocazia să le experimenteze de-a lungul carierei sale în
India
• După unele începuturi timide în anii 30-40, agricultura
biologică a cunoscut un prim avânt între anii 1960 şi
1970, determinat de repunerea în discuţie a societăţii de
consum de către diverse mişcări
Era de asemenea epoca creşterii spectaculoase a
randamentelor agricole generate de industrializarea
agriculturii tradiţionale
Începând din acest moment, agricultura biologică
evoluează destul de diferit în funcţie de fiecare ţară
Din ce în ce mai marginalizată în Franţa, de către
tehnicieni şi lobi-urile lor agrochimice şi alimentare, ea a
avut o soartă mai bună, mai ales în Danemarca, în
Suedia, Marea Britanie şi în Germania
Comunitatea Europeană recunoaşte oficial agricultura
biologică
Confruntată cu gravele probleme de mediu şi cu
societatea creată de Politica sa Agricolă Comună (PAC),
CEE se declară favorabilă unei agriculturi “mai
respectuoase faţă de mediu” şi contribuie la realizarea
unor programe de cercetare pentru găsirea de soluţii
alternative
La ora actuală, agricultura biologică este în expansiune
în nordul Europei, mai ales în Danemarca, Germania şi
Olanda
Puterile publice colaborează atât în organizarea unor
pieţe, cât şi la nivelul programelor de cercetare
Situaţia agriculturii biologice pare mai puţin favorabilă
în ţările Europei de sud şi est, unde fie deteriorarea
puternică a mediului, fie schimbările social-politice din
ultimii ani frânează dezvoltarea unei strategii ecologice
pe termen lung

Unitățile cenotaxonomice
Operând cu indivizi de asociație (fitocenoze) diferiți ca
structură, ca preferințe ecologice, ca distribuție
geografică ori ca istorie a genezei lor, fitosociologia nu
poate realiza o sistematizare a imensului material de date
faptice, decât prin elaborarea unui sistem de clasificare și
ordonare
Acest sistem, denumit cenotaxonomic spre al diferenția
de cel filogenetic, poate fi caracterizat drept un sistem
natural, deoarece reunirea comunităților vegetale în
diverse unități se face pe baza unor criterii variate, dar
menite să evidențieze legăturile și afinitățile structurale,
ecologice și evolutive dintre aceste comunități
Prin această tipizare, sistemul cenotaxonomic
(sintaxonomic) dobândește și o valoare practică, atât ca
instrument de lucru în fitosociologie, cât și ca element
operațional în diverse sectoare aplicative
De la ecomandările formulate de cei doi fondatori ai
școlii fitosociologice central-europene (Braun-Blanquet și
Tuxen) s-a ajuns la un act normativreprezentat de Codul
de nomenclatură fitosociologică , care se află deja la a 3-a
ediție (Weber et al., 2000)
Sistemul cenotaxonomic este unul de tip ierarhic și
inductiv, adică construit de jos în sus
Unitățile de clasificare (cenotaxoni sau sintaxoni) sunt
ierarhizate în progresie sociologică după complexitatea
structurală și maturitatea succesională a fitocenozelor
Unitate de bază este asociația vegetală
În raport cu aceasta s-au distins unități de rang
superior sau inferior, fiecare recunoscându-se după un
sufix caracteristic:

CLASA - etea
SUBCLASA - enea
ORDINUL - etalia
SUBORDINUL - enalia
ALIANȚA - ion
SUBALIANȚA - enion
ASOCIAȚIA - etum
SUBASOCIAȚIA - etosum
FACIESUL – osum
Asociația vegetală sau tipul de fitocenoză reprezintă
modelul statistic al fitocenozelor asemănătoare, prin
compoziție și structură, ce cuprinde doar trăsăturile
esențiale, comune acestor fitocenoze (Ivan et Doniță,
1975)
Diferențierea asociației vegetale este posibilă deoarece ea
ocupă un spațiu ecologic și unul geografic bine
determinate
Repetarea în spațiu a combinației caracteristice de
specii, legată și de existența unor stațiuni ecologic
echivalente, este o condiție esențială în definirea
conceptului de asociație
Pe această observație se bazează Pott (1998), atunci când
preciza că nu orice comunitate de vegetală poate fi
clasificată într-un tip fitocenotic, adică circumscrisă unei
asociații
Astfel, grupările încă insuficient consolidate, aflate în
diferite faze succesionale, cele afectate de procese
degenerative sau regenerative, fragmentele izolate și de
extindere redusă, toate incluzând un cortegiu de specii
tranzitorii, trebuie evitate în etapa analitică de relevare,
dacă obiectivul principal este încadrarea cenotaxonomică
Deloc de neglijat sunt reglementările privind
nomenclatura asociațiilor vegetale
Pe lângă corectitudinea formulării denumirii, de obicei
binare, este necesar ca aceasta să fie și sugestivă, să
înmănunchieze o suma de caracteristici structurale ale
fitocenozelor subordonate
Numele generic al asociației are la bază denumirea de
gen a unei sau a două specii, la rădăcina cărora se
adaugă sufixul –etum
Ca și în cazul speciilor, denumirea asociației este urmată
de numele autorului, scris întreg sau prescurtat și anul în
care s-a publicat descrierea asociației respective
În cazul în care denumirea se formează pornind de la o
singură specie dominantă, se aplică regula generală după
cum urmează:
- o pajiște edificată de păiușul rupicol, Festuca rupicola,
va avea denumirea de asociație Festucetum rupicolae
Burduja et al. 1956
- o pădure edificată de cer, Quercu cerris, va fi denumită
Quercetum cerris
Uneori apar o serie de cazuri particulare ce necesită
modoficări ortografice, în concordanță cu cele fonetice:
- rogozurile au denumirea de gen Carex, iar numele
asociației se va forma de la rădăcina genitivului (caricis)
și nu a nominativului (carex); asociațiile de rogozuri vor
avea în acest caz denumirea generică de Caricetum, la
care se adaugă epitetul format din genitivul speciei (ex.
Caricetum acutiformis)
În denumirea asociațiilor pot fi incluse două specii (cazul
cel mai des întâlnit)
Cele două specii pot aparține la același gen (Festucetum
valesiacae-rupicolae Csuros et Kovacs 1962) sau la
genuri diferite cu următoarele cazuri mai frecvente:
- una este dominantă iar alta indicatoare ori diferențială;
aceasta din urmă va forma prima parte a denumirii de
asociație: la rădăcina genului se adaugă vocala o sau i,
urmează genitivul speciei, iar prin linia de legătură se
adaugă denumirea speciei dominante, denumire formată
ca și în cazul unei singure specii (sufixul -etum+ genitivul
speciei); ex: Asperulo capitatae-Seslerietum rigidae
(Zolyomi 1939) Coldea 1991
- speciile pot fi codominante, ocupând fie același strat, fie
strate diferite; în această situație, denumirea se formează
supă regulile menționate, cu precizarea că prima se trece
specia di stratul sau substratul inferior; ex: Oxali
acetosellae-Pinetum abietis Brezina et Hadac 1962

Subtaxoni subordonați asociației

În practica fitosociologică se utilizează numeroși taxoni

inferiori asociației, cum ar fi:
1. Subasociația: reunește fitocenoze care se deosebesc de
tipul asociației prin variații ecologice și dinamice
evidente, cel mai adesea aceste modificări nefiind altceva
decât stadii, mai mult sau mai puțin îndelungate, ale
unor serii succesionale; alteori subasociația marchează
particularitățile imprimate structurii fitocenozelor unei
asociații de către factorii oro-edafo-climatici locali ori de
cei antropo-zoogeni
Denumirea acestui infrasintaxon se face pornind de la
specia cea mai discriminantă (care înmănunchiază
complexul de modificări amintit), la rădăcina genului
adăugându-se sufixul -etosum, iar specia se pune la
genitiv
Numele astfel obținut se aduagă celui de asociație, se
scrie cu litere mici și se specifică autorul și anul
De ex.: Vaccinio myrtilli-Piceetum abietis Brezina et
Hadac 1962 juniperetosum nanae (Resmeriță 1970) Pop
et al. 1988
2. Faciesul reunește fitocenozele în care una-două specii
se afirmă cantitativ într-unul din strate, fără însă a fi
afectată structura calitativă a asociației
Condiționarea faciesului este dată în cea mai mare
măsură de fctori ecologici locali, de factorul antropo-
zoogen și numai, uneori de fazele succesionale
Denumirea faciesului se realizează cu ajutorul sufixului -
osum, adăugat la rădăcina genului speciei afirmate
cantitativ și din genitivul numelui de specie
Astfel, în pădurile de fag și carpen de la noi (Carpino
betuli-Fagetum sylvaticae Paucă 1941), pe mari suprafețe
se poate afirma leurda edificând faciesul alliosum ursini,
alteori se afirmă rogozul edificând faciesul caricosum
pilosae

Sintaxoni ierarhic superiori asociației

Acești cenotaxoni se diferențiază ecologic mai pregnant și

se pot pune în evidență la o scară mai mare
Tocmai de aceea ei constituie deseori unități operaționale
pentru biogeografi, geomorfologi, arhitecți etc dar și
pentru cei ce se ocupă de conservarea biodiversității

1. Alianța (alianța de vegetație) reunește asociațiile

asemănătoare ca structură floristică și se stabilește pe
baza unei asociații tip
Denumirea alianței se stabilește pornind de la una din
asociațiile caracteristice, implicit și de la o specie
caracteristică, adăugându-se sufixul -ion urmat de
genitivul speciei
În cazul în care denumirea se face după două specii se
aplică regulile prezentate la asociație, respectându-se
doar sufixul
De exemplu, pajiștile xerofile din Transilvania, dezvoltate
pe terenuri afectate de eroziune, cu soluri luto-argiloase
și luto-nisipoase, sărace în baze și humus, sunt încadrate
în alianțele:
- Festucion rupicolae Soo (1940) 1964, incluzând asociații
ale unor fitocenoze mai puțin degradate
- Danthonio provincialis-Stipion stenophyllae Ghișa 1941,
localizate pe platouri sau în treimea superioară a
versanților însoriți
- Stipion lessingianae Soo 1947, cu asociații ale căror
fitocenoze sun mai puțin închegate, iar solurile sunt
puternic erodate
2. Ordinul (ordinul de vegetație, ordin de alianțe), cu un
grad mai ridicate de generalizare, reunește tipurile de
alianțe după consistența și regiunea geografică în care se
dezvoltă fitocenozele asociațiilor incluse
În denumirea ordinului se utilizează numele unei alianțe
(de obicei a alianței tip), la rădăcina genului adăugându-
se sufixul caracteristic –etalia , iar specia punându-se la
genitiv
De exemplu, în cazul pădurilor de foioase europene din
climatul temperat, printre altele sunt conturate ordinele:
- Quercetalia pubescenti-petraeae Klika 1933, ce include
pădurile de stejari xero-subtermofili
- Quercetalia roboris Tx. 1931, în care se grupează
pădurile de stejari mezo-acidofili din etajul colinar și
montan inferior
- Fagetalia sylvaticae Pawl. 1928, care cuprinde pădurile
de foioase și de amestec din etajul montan
- Populetalia albae Br.-Bl. 1931, ce include pădurile de
plopi și frasini situate pe terasele fluviale inundabile
3. Clasa (clasa de vegetație, clasa de ordine) cuprinde
ordinele ce prezintă o anumită afinitate ecologică și
floristică, frecvent și geografică constituind sintaxonul cu
 gradul cel mai ridicat de generalizare (dintre cei utilizați
dintre cei utilizați în fitosociologie)
În ultimul timp s-a tot pus problema ca tipurile de
vegetație ce aparțin ce aparțin aceleiași clase, să fie
asemănătoare și din punct de vedere structural și
fizionomică
În virtutea acestei tendințe revizioniste, unele clase care
inițial au fost foarte cuprinzătoare, au fost scindate și ca
atare, au apărut clase noi, dar și mai omogene
Denumirea clasei se realizează după numele unui ordin
(uneori se iau în considerare două ordine, din care unul
este ordinul tip), prin adăugarea sufixului – etea , urmat
de genitivul speciei, iar în cazul a două genuri, de obicei
nu se mai includ în denumire și speciile
Câteva dintre clasele de vegetație de pe continentul
european sunt:
- pajiștile xerofile și xero-mezofile din climatul temperat
sunt încadrate în clasa Festuco-Brometea Br.-Bl. et Tx.
1943, pe când cele mezo- și higrofile sunt reunite în
Molinio-Arrhenatheretea Tx. 1937, cele halofile
continentale în Puccinelio-Salicornietea Țopa 1939
- pădurile temperate mezo- și mezo-higrofile de foioase
caducifoliate sunt înglobate în clasa Querco-Fagetea Br.-
Bl. et Vlieger 1937, cele mezo-xerofile în clasa Quercetea
pubescentis Doing-Kraft ex Scamoni et Passarge 1959
- pădurile de conifere acidofile aparțin în marea lor
majoritate la clasa Vaccinio-Piceetea Br.-Bl. 1939

Vegetaţia României

1. Condiţiile determinante pentru formarea învelişului

vegetal şi al unităţilor fitocenologice din ţara noastră
La noi în ţară se întâlnesc mai multe unităţi zonale şi
regionale de vegetaţie, fiecare dintre acestea cuprinzând un
număr destul de mare de fitocenoze care aparţin la asociaţii
distincte
 Pe teritoriul ţării există stepe, păduri de foioase cu
caracteristici foarte diferite, păduri de răşinoase boreale,
tufărişuri şi pajişti scunde de climat rece, vegetaţie de
mlaştini, sărături, nisipuri, lunci, deltă etc
 Marea diversitate a unităţilor zonale şi a celor de
vegetaţie, cât şi a unităţilor fitocenologice ce le alcătuiesc,
se datorează mai multor cauze
 De mare importanţă sunt în primul rând condiţiile
geografice: situarea pe continent, caracterul reliefului, al
climatului şi al substratului
 Intervine apoi bogăţia florei, spectrul ei ecologic larg
 Un anumit rol l-a avut şi evoluţia vegetaţiei în postglaciar

1. Diversitatea condiţiilor geografice – cauza

primordială a formării unităţilor geografice de
vegetaţie
Teritoriul ţării noastre este situat în plină zonă a
climatului temperat, şi anume, la interferenţa
variantelor de climat central-european cu nuanţe
oceanice, est-european cu nuanţe continentale şi
sud-european cu nuanţe submediteraneene
În Dobrogea se resimte influenţa climatică locală a
Mării Negre
Astfel, prin situarea pe continent, se realizează o
diferenţiere destul de accentuată a climatului în
diversele părţi ale ţării noastre
Specifică pentru ţara noastră este varietatea mare
a formelor de relief, realizată prin îmbinarea
teritoriilor de platformă cu cele de orogeneză ale
lanţului carpatic
Câmpiile şi podişurile, dealurile şi munţii au aproximativ
aceeaşi pondere în cadrul reliefului
În marile câmpii din sudul şi vestul ţării, ca şi în podişurile
Moldovei şi Dobrogei, se manifestă zonarea latitudinală a
climatului, în timp ce în teritoriul deluros-muntos, în care
altitudinea creşte pe distanţe relativ mici de la 200-300m la
peste 2500m, ia naştere o evidentă zonare altitudinală
(etajare) a climatului
Climatul este condiţia de bază a diferenţierii unităţilor
geografice, prin regimurile hidrotermice ce se formează atât
pe teritoriile mai întinse cât şi pe plan local
Climatul zonal corespunzător latitudinilor este unul temperat
cu ierni reci şi veri călduroase, adesea secetoase
Teritoriul carpatic, care are în principal un climat de nuanţă
central-europeană, se caracterizează prin rapida schimbare a
climatului pe altitudine
Iau naştere câteva etaje distincte de climat:
 1. Un climat temperat răcoros mai umed, cu temperaturi
medii anuale între 4-9 ºC şi precipitaţii anuale de 650-
1100 mm
2. Un climat boreal rece şi umed, cu temperaturi medii
anuale între 2-4 ºC şi precipitaţii de 1000-1200 mm
3. Un climat subalpin, cu temperaturi medii anuale între 2 şi -
0,5 ºC şi precipitaţii peste 1200 mm
4. Un climat alpin, cu temperaturi medii anuale de la -0,5 ºC
la -2,5 ºC şi precipitaţii ce pot depăşi 1400 mm
Unităţi geografice zonale
Zone şi subzone
Aşezarea ţării noastre între vestul oceanic şi estul continental
al Europei condiţionează predominarea în zonele de câmpie
şi podişuri joase a unui climat de tranziţie ce favorizează
existenţa atât a pădurii cât şi a pajiştii stepice
Aşa cum rezultă din hărţile de vegetaţie, în lipsa munţilor
România s-ar încadra aproape în întregime în zona de
silvostepă
Condiţiile de climat, mai aride, din partea de est a Câmpiei
Române, Dobrogea centrală şi din partea de sud a Moldovei
determină înlocuirea în aceste teritorii a silvostepei prin zona
de stepă
În schimb, în teritoriile joase din preajma domeniului
carpatic în care influenţa munţilor, fără a provoca încă
etajarea climatului şi a vegetaţiei, se face totuşi simţită
printr-o creştere a volumului precipitaţiilor, se creează
condiţii favorabile pentru instalarea compactă a pădurilor de
stejar caracteristice pentru zona nemorală
Pentru teritoriile joase ale României, în care se manifestă
zonalitatea latitudinală a climatului, unităţile geografice
zonale de vegetaţie sunt următoarele:
1. Zona stepei
- Subzona stepei cu graminee
- Subzona stepei cu graminee şi dicotiledonate
2. Zona silvostepei
- Subzona silvostepei nordice
- Subzona silvostepei sudice
3. Zona nemorală (a pădurilor de stejar)
- Subzona pădurilor de stejari mezofili (Quercus robur)
- Subzona pădurilor de stejari submezofili-termofili
(Quercus cerris, Q. frainetto)
Etaje şi subetaje
În teritoriul deluros-muntos, în care se resimte
precumpănitor influenţa modificatoare de climă a altitudinii,
s-a arătat că se formează câteva etaje de climat:
1. Etajul nemoral
În climatul încă suficient de cald şi umed de la altitudini mici
şi mijlocii, cu predominarea speciilor de foioase cu frunze
căzătoare
Acest etaj se desfăşoară pe cel mai mare interval de
altitudine: între 300 (400) şi 1300 (1450) m şi după natura
speciilor edificatoare din păduri se împart în două subetaje:
al pădurilor de gorun şi al pădurilor de fag şi de amestec de
fag cu răşinoase
2. Etajul boreal
În climatul rece al regiunii montane mijlocii (1200-1300-1700-
1850 m), în care perioada de vegetaţie este prea scurtă pentru
cele mai multe specii de foioase
Aici se formează păduri aproape pure de molid
În acest etaj, destul de uniform din punct de vedere al
vegetaţiei, nu se conturează subetaje, dar se pot separa cel
puţin două fâşii zonale: una cu molidişuri normale, alta cu
molidişuri de limită, în care, pe alocuri, se amestecă lariţa cu
zâmbrul
3. Etajul subalpin
Peste 1700-1850 m; locul pădurii încheiate este luat de rarişti
de arbori (cu molid, lariţă, zâmbru) care devin din ce în ce
mai scunzi şi se localizează în locuri tot mai adăpostite, odată
cu creşterea altitudinii
Între arbori se instalează tufişuri de jneapăn şi ienupăr care,
treptat, devin dominante alături de tufişuri de bujor de
munte
Această fâşie prin care arborii sunt înlocuiţi treptat prin
arbuşti se situează la altitudini între 1700 (1850) – (2000)
2200 m alcătuind etajul subalpin
4. Etajul alpin
Pe cele mai înalte culmi ale Carpaţilor, între 2000 – 2200 şi
2500 m
Aici se instalează arbuşti pitici din genul Salix, Dryas
octopetala, Loiseleuria procumbens, ierburi scunde (Carex
curvula, Juncus trifidus, Sesleria coerulans) etc formându-se
un complex de tufărişuri şi pajişti scunde caracteristic
etajului alpin
De fapt, aceste ecosisteme sunt specifice subetajului inferior
din etajul alpin
Celălalt subetaj, nival, cu zăpezi veşnice, nu se întâlneşte în
Carpaţii noştri

Unităţi regionale
Variantele de climat care se fac simţite în diversele părţi ale
ţării, atât în teritoriile joase cât şi în domeniul carpatic,
provoacă modificări destul de importante în cuprinsul
unităţilor zonale de vegetaţie
Ţinând seama de răspândirea unor specii diferenţiale sau a
unor variante regionale de asociaţii vegetale, se pot separa, în
cadrul unităţilor zonale, o serie de subdiviziuni cu caracter
regional
Cea mai recentă regionalizare este făcută în special pe baza
speciilor şi fitocenozelor de pădure şi stabileşte în cadrul
unităţilor zonale latitudinale patru diviziuni regionale, dintre
care trei corespund celor trei variante de macroclimat – estic,
sudic şi vestic, iar a patra reprezintă o interferenţă de
influenţe estice şi sudice
Pe cuprinsul domeniului carpatic situaţia este mai complexă
Etajele de vegetaţie de pe macroversanţii externi ai
Carpaţilor au fost subdivizate în tot patru subunităţi
regionale în baza aceloraşi influenţe de climat, care se fac
simţite nu numai la câmpie ci şi la deal şi munte
În interiorul arcului carpatic s-au separat, de asemenea,
patru subdiviziuni regionale, diferenţa în structura
învelişului vegetal fiind aici provocate de specificul regimului
de precipitaţii al diferitelor masive muntoase, în funcţie de
aşezarea lor în raport cu circulaţia meselor de aer oceanice
sau continentale
Fiecare dintre aceste subdiviziuni se caracterizează printr-un
anumit spectru de tipuri de areal al speciilor care intră în
alcătuirea asociaţiilor, prin prezenţa unor asociaţii sau
variante de asociaţii deosebite, prin modul de structurare a
învelişului vegetal, ceea ce-i conferă o notă regională distinctă
Este de menţionat faptul că diferenţierile regionale cele mai
accentuate se observă în zonele de silvostepă şi nemorală şi în
etajul nemoral, atât în vegetaţia de pajişti cât şi de pădure
Pe măsură ce altitudinea creşte, diferenţele sunt tot mai
estompate
Folosirea rezultatelor studiului ecologic al vegetaţiei în
economie şi ştiinţă
1. În exploatarea raţională a pajiştilor spontane
Datele asupra compoziţiei, structurii, productivităţii, valorii
nutritive etc, a modificării acestor parametri în funcţie de
condiţiile climatice şi de sol, precum şi modul de folosire,
constituie criteriile ştiinţifice pe care se bazează organizarea
procesului de producţie al fermelor zootehnice din regiunile
în care există asemenea pajişti
Aprofundarea cercetărilor privind dinamica producţiei de
biomasă în funcţie de variaţia factorilor abiotici determinanţi
(căldură, umiditate, substanţe minerale etc) cât şi modul de
folosire a pajiştilor va permite, îmbunătăţirea în continuare a
valorificării acestei mari bogăţii naturale
2. În ameliorarea pajiştilor spontane
Este o problemă deosebit de importantă pentru dezvoltarea
zootehniei
Ameliorarea pajiştilor se bazează pe datele experimentale
privind modificarea compoziţiei, structurii şi productivităţii
cantitative şi calitative a pajiştilor, în urma efectuării unor
lucrări de eliminare a concurenţei tufărişurilor sau a
populaţiilor de plante dăunătoare, de administrare de
amendamente, îngrăşăminte organice sau minerale, de
supraînsămânţare etc
3. În înfiinţarea şi întreţinerea pajiştilor cultivate
Problema este la ordinea zilei în regiunile de câmpie şi în
parte în cele de deal cunoaşterea caracteristicilor ecologice
ale speciilor furajere importante, a reacţiei lor la măsurile
culturale şi la modul de folosire, a raporturilor ce iau naştere
în amestecurile de ierburi în funcţie de sol şi climat constituie
o premisă a rezolvării cu succes a acestei probleme