Sunteți pe pagina 1din 32

Lecţia 4

BIOTOPUL
Definiţie
Biotopul reprezintă componenta nevie a
ecosistemului, aflat în strânsă interdependenţă
cu biocenoza. Biotopul este constituit din
totalitatea factorilor abiotici la nivel local
precum şi de interacţiunile dintre aceştia.

Putem astfel afirma că factorii abiotici au o


influenţă majoră asupra sistemele biologice,
dar sunt la rândul lor influenţaţi de acestea.

2
Dinamica factorilor abiotici
Factorii abiotici nu sunt statici, ei variază atât
în timp cât şi în spaţiu.

Dinamica factorilor abiotici este relativă în


funcţie de scara spaţio-temporală. Astfel, unii
factori cum ar fi cei geologici sunt percepuţi ca
fiind constanţi, dar la scară de timp geologică
sunt extrem dinamici.
Caracterul dinamic al factorilor abiotici este
caracterizat de doi parametri: periodicitate şi
amplitudine.
Dinamica factorilor abiotici
Prin combinarea acestor două criterii putem
împărţi factorii abiotici în patru categorii:

 factori abiotici periodici cu amplitudine mică


 factori abiotici periodici cu amplitudine mare
 factori abiotici neperiodici cu amplitudine
mică
 factori abiotici neperiodici cu amplitudine
mare
Dinamica factorilor abiotici
Periodicitatea este şi ea o noţiune relativă.
În general, adaptat la scara spaţio-temporală a
ecosistemelor, considerăm periodică variaţia
unui factor abiotic care se repetă cel puţin la
câţiva ani odată.

Astfel, putem considera ca factori periodici


atât alternanţa zi-noapte şi mareele, cât şi
fenomenul climatic El Niño care are loc odată la
câţiva ani.
Fenomenul El Niño
Fenomenul El Niño
Dinamica factorilor abiotici
Variaţiile periodice au caracter de regim şi
induc adaptări la populaţiile din biotopul
respectiv, acţionând astfel ca factori de selecţie.

Astfel, populaţiile se adaptează la aceste


variaţii şi pot tolera un anumit domeniu de
variaţie.

De exemplu, briza mării induce adaptări


comportamentale la insectele zburătoare,
limitând perioadele de zbor.
Dinamica factorilor abiotici
Variaţiile neperiodice cu amplitudine mare,
ce depăşesc ca amploare variaţiile periodice,
au caracter de perturbări.

Ele induc o mortalitate severă la nivelul


populaţiilor, fără însă a manifesta selectivitate
de aceea populaţiile nu se pot adapta la
perturbări.
Exemplu – tsunami.
Clasificarea factorilor abiotici
Din perspectiva rolului şi importanţei
factorilor abiotici pentru structurarea şi
funcţionarea biocenozei, aceştia pot fi
grupaţi în două categorii:
 factorii abiotici ce reprezintă resurse şi
 cei ce reprezintă condiţii.

Clasificarea este relativă.


Clasificarea factorilor abiotici
Factorii ce reprezintă resurse sunt cei
necesari pentru supravieţuirea şi existenţa
organismelor vii.

De exemplu, concentraţia de oxigen din sol sau


dizolvat în apă, cantitatea de apă disponibilă în sol
sau în ape de suprafaţă, cantitatea nutrienţilor şi
microelementelor din sol şi apă, a dioxidului de
carbon din aer sau dizolvat în apă (pentru
organismele fotosintetizante).
Clasificarea factorilor abiotici
Factorii ce reprezintă condiţii sunt în general
factori limitanţi ai diverselor procese de la nivelul
ecosistemului.

Aceşti factori pot:


 stimula (dacă sunt factori periodici, cu amplitudine
mică ce induc adaptări) sau pot
 inhiba (în principal dacă sunt factori neperiodici
cu amplitudine mare ce induc o mortalitate ridicată şi
neselectivă).

Energia radiantă solară din domeniul vizibil (lumina)


este o condiţie pentru cele mai multe animale care se
bazează pe simţul văzului.
Legea toleranţei
Fiecare specie este adaptată să tolereze variaţia
diferiţilor factori abiotici pe un anumit domeniu de
valori. Populaţiile sunt adaptate la un anumit
domeniu de variaţie care poate fi îngust sau foarte
larg şi nu la o valoare constantă a factorului abiotic.

La nivel individual adaptările se concretizează


prin modificări fiziologice, în timp ce la nivel
populaţional se concretizează prin modificări ale
numărului de indivizi, ale densităţii sau biomasei.
Legea toleranţei
Legea toleranţei
În funcţie de amplitudinea domeniului de variaţie
al factorului abiotic definim următoarele categorii de
populaţii:
 euribionte – specii care pentru un anumit factor
abiotic tolerează un domeniu larg,
 mezobionte – specii care tolerează un domeniu
intermediar
 stenobionte – specii care tolerează un domeniu
îngust.

Astfel pot fi definite speciile în funcţie de toleranţa


lor la temperatură (stenoterme şi euriterme),
salinitate (stenohaline şi eurihaline), presiune
(stenobat şi euribat) etc.
Clasificarea factorilor abiotici
1. factori cosmici 5. factori fizici
2. factori geologici 5.1 temperatura
3. factori geografici 5.2 lumina
3.1 poziţia pe glob 5.3 focul
3.2 altitudinea 6. factori chimici
3.3 adâncimea 6.1 salinitate
3.4 expoziţia 6.2 oxigen
3.5 panta 6.3 pH
3.6 morfologia 6.4 nutrienţi
4. factori mecanici 6.5 microelemente
4.1 vânt 6.6 poluanţi
4.2 apă
Clasificarea factorilor abiotici
Factorii abiotici nu acţionează izolat, din
interacţiunea lor rezultând clima, care poate fi
caracterizată în funcţie de scara spaţială în:

 macroclimat (la nivel macroregional sunt


definite zonele climatice majore: ecuatorială,
tropicală, temperată, arctică şi antarctică),
 mezoclimat (la nivel regional) şi
 microclimatul (la nivel local).
Temperatura
Lumina
Lumina – este un factor aproape decisiv,
mai ales, pentru plante, un factor ce contribuie
la limitarea arealului de răspândire şi prezintă
sursa principală de energie pentru toate
procesele ce au loc pe Terra şi reprezintă fuxul
de energie emis de Soare.

Acţiunea biologică a radiaţiei solare depinde


de:
 compoziţia ei spectrală (lungimea de
undă),
 intensitatea şi
 periodicitatea iluminării (durata).
Regimul hidric
Regimul hidric – este un factor abiotic indispensabil
oricarui organism viu, oricarui ecosistem si, de asemenea,
constituie unul din factorii ecologici limitativi.
Afându-se în diferite stări de agregare – lichidă, gazoasă şi
solidă, apa are o mare răspândire în invelişul geografic.
Apa este şi principalul solvent al substanţelor minerale şi
organice din rocile terestre şi reprezintă calea de migraţie a
elementelor biogene din roci în materia vie (plante şi animale) şi
invers.
Ea este extrem de importantă pentru viaţă, deoarece toate
fenomenele, procesele biologice, reacţiile chimice din mediu şi
biochimice din corpul organismelor vii se manifestă în prezenţa
apei.
Apa, de asemenea, prezintă un component principal al
materiei vii în proportie de 30-98%.
Formele de apă din sol
Apa higroscopică – se află în formă atomară, este
direct absorbită din atmosferă şi practic nu este
accesibilă plantelor;
apa peliculară – slab se deplasează, deoarece este
strâns reţinută pe suprafaţa particulelor de sol şi este
slab asimilată de plante;
apa capilară – umple fisurile capilare din sol, este
veşnic în mişcare şi este bine asimilată de plante;
apa gravitaţională – umple toţi porii din sol după
ploaie sau topirea zăpezii, constitue masa principală a
apelor fuviilor, râurilor, lacurilor subterane, din fântani şi
izvoare.

Regimul hidric este un factor ecologic direct care


infuenţează asupra răspandirii plantelor şi animalelor,
atât pe întrega planetă, cât şi în limitele unui teritoriu
foarte restrâns.
Factorii edafici
Factorii edafici (edaphos – fundament, sol) – prezinta un
complex de infuenţe şi de acţiuni stabilite între organismele vii şi
proprietăţile fizico-chimice ale solului.

Din punct de vedere ştiiţifc, solul prezintă stratul superficial al


litosferei, cea mai tânară formaţiune naturală reprezentată printr-
o succesiune de orizonturi (strate), care s-au format şi se
formează permanent prin dezagregarea şi alterarea rocilor
terestre şi resturilor organice, sub acţiunea factorilor fizici
(temperatura, presiune, umiditate, eroziune, coroziune etc.),
chimici şi biologici, în zona de contact a litosferei, atmosferei şi
hidrosferei.

Proprietatea principală a solului este fertilitatea, însuşire


prin care acesta pune la despoziţie plantelor substanţe organice
şi minerale nutritive şi apă pentru creştere şi dezvoltare.
Alţi factori
O infuenţă consideabilă asupra creşterii şi
dezvoltării organismelor o exercită şi alţi factori
abiotici: aerul şi vântul, relieful, poluările cu
substanţe nocive etc.
Un rol deosebit în diferite ecosisteme îl joacă şi
factorii orografici (geomorfologici), care includ:
relieful terestru, altitudinea, expoziţia, gradul de
înclinare şi de dezmembrare etc. Ei se manifestă
prin infuenţa asupra factorilor ecologici (lumina,
temperatura, umiditatea etc.), imprimându-le
trăsături specifice.
O contribuţie oarecare în viața organismelor o au
şi unii factori mecanici ai mediului înconjurător, cum
sunt vântul, incendiile, furtunile etc.
Prezentarea comparativă a
principalelor medii de viaţă
Principalele trei medii de viaţă sunt:
 acvatic marin,
 acvatic dulcicol şi
 terestru.

Viaţa a apărut în apă şi toate formele de viaţă


cunoscute conţin în organismul lor o cantitate
apreciabilă de apă. De aceea caracteristicile fizico-
chimice ale apei pot explica în mare parte
deosebirile dintre cele trei medii de viaţă precum şi
adaptările induse organismelor ce le ocupă.
Densitatea ridicată a apei
Deoarece densitatea specifică a organismelor vii este doar
puţin mai mare ca densitatea apei, întregul volum reprezentat
de mediul acvatic este colonizat permanent de organisme.

Consecinţe sunt extrem de importante:


 Viaţa în mediul acvatic se realizează într-un cadru
tridimensional (volum) în timp ce viaţa în mediul terestru se
desfăşoară preponderent într-un cadru bidimensional
(suprafaţă).
 Organismele din mediul acvatic nu necesită organe de
susţinere; când acestea există sunt folosite pentru deplasare.
 Plantele acvatice pot fi aproape în totalitate consumate,
producţia primară fiind mult mai rapid reciclată comparativ cu
cea terestră.
 Deplasarea pe uscat este mult mai uşoară faţă de mediul
acvatic. De aceea, pentru a diminua consumul energetic,
organismele acvatice utilizează metode de dispersie pasive,
utilizând curenţii de apă.
Prezenţa sărurilor în mediul marin
Concentraţia în săruri a oceanului planetar este similară cu
compoziţia şi concentraţia acestora din organismele vii. Aceasta
face ca echilibrul osmotic să fie uşor de atins pentru organismele
din mediul marin, care nu necesită adaptări specifice.

Pentru a coloniza însă mediul acvatic dulcicol, organismele


marine trebuie să limiteze pierderile de săruri care ar difuza în
mediul extern şi să împiedice apa să pătrundă în organism.
Aceasta se realizează prin:
 dezvoltarea unor mecanisme de excreţie eficiente care
elimină apa în exces,
 izolarea ţesuturilor şi a fluidelor interne de apa din exterior,
 mecanisme active de menţinere a concentraţiei interne de
săruri.
De aceea, la organismele acvatice dulcicole menţinerea
echilibrului osmotic se realizează cu consum mare de energie.
Capacitatea apei de a dizolva
compuşi chimici
Solubilitatea unei game extrem de largi de
compuşi organici şi anorganici în apă, facilitează
transferul acestor compuşi din mediu în corpul
organismelor vii şi înapoi în mediu.
Din această cauză plantele şi microorganismele
acvatice pot prelua compuşii chimici dizolvaţi prin
întreaga suprafaţă a corpului.

Circuitele biogeochimice sunt mult mai rapide


în mediul acvatic.
Stratificarea pe verticală în
mediul acvatic
Gradienţii verticali determinaţi de presiunea
hidrostatică, temperatură, salinitate, densitate, lumină,
concentraţia de oxigen dizolvat, concentraţia de nutrienţi,
etc. împart masa apei în zone cu grade diferite de
atractivitate pentru organisme.

Aceasta face ca organismele acvatice să fie


distribuite neuniform şi să migreze periodic între corpuri
de apă cu caracteristici diferite.

Curenţii de apă verticali şi orizontali sunt de aceea


factori esenţiali în structurarea comunităţilor acvatice.
Stratificarea pe verticală în
mediul acvatic
Deoarece apa pură are densitatea maximă în stare
lichidă la temperatura de 4 0C şi nu în stare solidă ca
majoritatea elementelor şi compuşilor chimici, apa mai
caldă va ‘pluti’ la suprafaţă pe mase de apă cu
temperatură mai scăzută şi densitate mai mare.
Salinitatea influenţează la rândul ei densitatea. La
concentraţii scăzute de săruri în apă densitatea este mai
scăzută. Pe măsură ce concentraţia de săruri dizolvate
creşte, creşte şi densitatea apei.
Densitatea depinde deci atât de temperatură cât şi de
salinitate. Densitatea maximă a apei de mare este la -2 0C.
Lumina scade direct proporţional cu adâncimea şi
transparenţa apei.
Singurul parametru care creşte constant odată cu
adâncimea este presiunea hidrostatică. La fiecare 10 m
adâncime, presiune creşte cu o atmosferă.
Stratificarea pe verticală în
mediul acvatic
Stratificarea pe verticală a
Mării Negre
Stratificarea pe verticală a
Mării Negre