Ţesuturile vegetale. Clasificarea ţesuturilor vegetale.

Sisteme
de ţesuturi. Ţesuturile meristematice primare şi secundare.
Ţesuturile simple.
Ţesut vegetal - grupare de celule cu aceeaşi
forma şi origine, interdependente şi care
îndeplinesc aceeaşi funcţie. Ţesuturile sunt
unități anatomice și fiziologice, celulele
constituente fiind unite între ele prin intermediul
lamelei mijlocii și plasmodesmelor.
Criterii de definire a unui ţesut adevărat:
1. Celulele componente ale grupării sunt
asociate prin lamela mijlocie și plasmodesme,
alcătuind o unitate anatomică.
2. Celulele sunt specializate în îndeplinirea
unei funcții, ţesutul constituind o unitate
fiziologică.
3. Celulele sunt interdependente, fiind
subordonate organului din care fac parte.

Aceste condiții trebuie îndeplinite simultan, daca nu sunt respectate toate, gruparea nu este un
ţesut adevărat, ci cenobiu, colonie sau pseudoțesut (ţesut fals).
Peretele celular. Reprezintă, alături de plastide şi vacuole, element
structural caracteristic celulei vegetale.
Compoziţia chimica a peretelui celular diferă cu specia, vârsta şi funcţia
celulei, fiind reprezentată prin trei categorii de substanţe:
- substanțe cristaloide, cum este celuloza, care îndeplinesc rol scheletic;
moleculele de celuloză sunt grupate în microfibrile, fibrile și
macrofibrile;
- matrice, care este constituit din hemiceluloze, substanţe pectice şi
glicoproteine; matricea înglobează substanţele cu funcţie scheletică;
- substanțe incrustante, întâlnite numai la pereţii cu modificări
secundare; printre substanţele incrustante se remarca lignina, abundenta
în pereţii celulelor din xilemul tulpinii, suberina, cutina, taninurile.
În structura peretelui celular se disting lamela mijlocie şi peretele primar, iar la plantele
cu creștere secundară și peretele secundar.
• Lamela mijlocie, numita și substanţa intercelulară, este alcătuită din pectine. La
colţurile celulei clivează, delimitând spatiile intercelulare (meaturi)
• Peretele primar este caracteristic celulelor implicate în
procese metabolice ca fotosinteza, respiraţia, secreţia. Pereţii
primari nu sunt uniformi ca grosime, ci au zone subţiri numite
câmpuri de punctuaţiuni primare, la nivelul cărora trec
plasmodesmele, ce interconectează protoplaștii vii ai celulelor
adiacente.

• Peretele secundar se constituie prin activitatea protoplastului

după oprirea creşterii celulei. În astfel de celule protoplastul
moare după ce se formează peretele secundar. Celuloza este
abundentă în peretele primar, iar substanţele pectice lipsesc,
precum și în peretele secundar, astfel încât este mai rigid și
mai puțin extensibil. În cazul lemnului secundar
hemicelulozele matrixului sunt reprezentate prin lignina care
atinge cca 40-50% din materia peretelui celular.
 Clasificarea țesuturilor vegetale
Criterii:
a) Forma celulelor:
- ţesuturi parenchimatice - celulele sunt izodiametrice;
- ţesuturi prozenchimatice - celule heterodiametrice.
b) Gradul de diferenţiere a celulelor:
- țesuturi meristematice (embrionare) și
- ţesuturi adulte (mature, definitive).
c) Compoziția chimică a peretelui celular:
- ţesuturi suberificate şi
- ţesuturi lignificate.
d) Funcţia îndeplinită:
- țesuturi generatoare
- țesuturi specializate.
e) Prezenţa sau absenţa protoplastului.
 Meristemele
Meristemele se caracterizează prin activitate mitotică înaltă care duce pe de o parte la formarea de
celule noi care se vor diferenţia şi specializa devenind ţesuturi adulte, iar pe de alta parte, la formare de
celule care păstrează caracterul meristematic (meristemele se autogenerează, se autoîntreţin).

Celulele care se diferenţiază pierd treptat caracterele embrionare, transformându-se în cele din urma în
ţesuturi definitive (adulte, mature sau permanente). Unele celule diferenţiate îşi pot recăpăta în
anumite condiții proprietăţile mitotice (meristematice), având capacitatea de dediferenţiere
(remeristematizare, reembrionalizare).

Caracterele citologice ale meristemelor:

- nu au substanţe ergastice (de rezervă – amidon s.a.).
- forma celulelor este variată: de la izodiametrică (meristeme apicale) la heterodiametrica-fusiformă
(celulele cambiale).
- peretele celular este subţire, de natură pecto-celulozică (formată din microfibrile de celuloză între
care se găsește pectină şi hemiceluloză). Pereţii celulari subţiri facilitează fluxul de substanţe
nutritive care sunt foarte importante pentru susţinerea metabolismului lor activ.
- citoplasma cu numeroşi ribozomi, plastide, mitocondrii, multipli dictiozomi, RE, vacuole mici
nedecelabile la microscopul optic; nucleul este voluminos, dispus central.
- celulele meristematice sunt conectate structural şi funcţional prin plasmodesme.
- plastidele şi mitocondriile se găsesc sub forma de proplastide, respectiv de promitocondrii.
- între celulele meristemelor nu exista spatii intercelulare.
Aspect ultrastructural al celulelor meristematice
In funcție de direcția spaţiala a planurilor de diviziune, meristemele au
diferite modalităţi de creștere. După particularităţile de creştere se deosebesc
trei grupe de meristeme:
Meristeme masive: diviziunile celulare se realizează după planuri orientate
spațial în trei direcţii, rezultând corpuri aproximativ sferoidale sau de o formă
clar definită. Se întâlnesc în organele reproducătoare (sporangi, saci polinici,
etc.).
Meristeme placale: diviziunile celulare sunt predominant anticlinale ceea
ce duce la creșterea în suprafaţă, rezultând placi unistratificate; este întâlnit
în frunzele tinere la dicotiledonate.
Meristeme axiale (în şiruri
longitudinale): diviziunile celulare sunt
predominant periclinale, pereţii celulelor
noi formate sunt orientaţi perpendicular
atât faţă de axa longitudinală a celulei,
cât şi a organului în care se găsesc;
aceste meristeme dau naştere la corpuri
cilindrice - rădăcini, tulpini, peţioluri,
nervuri etc.
Țesuturi generatoare (nediferențiate)
Meristeme primordiale (promeristeme) - rezultă din
diviziunea zigotului; reprezentate de celule totipotente care
formează embrionul în primele faze de dezvoltare; la planta
adultă este reprezentat de celulele iniţiale localizate
în vârfurile de creştere ale axelor supra- şi subterane.

Celulele iniţiale (au dimensiuni puţin mai mari decât celelalte)

împreuna cu celulele cele mai apropiate care au derivat din
cele iniţiale, protejate de primordiile foliare şi de catafile (la
nivelul tulpinii) sau de piloriză (la nivelul rădăcinii)
constituie vârfuri vegetative meristematice.
(Vârful vegetativ meristematic = celule inițiale+celule
derivate apropiate+elemente de protecție).
Meristeme primare - situate la mică distanţă de vârful vegetativ
meristematic al rădăcinii şi al tulpinii; celulele acestora prezintă deja
un început de diferenţiere - vacuolizare şi schimbare a formei.
După poziţia lor pot fi: apicale şi intercalare.
Meristeme primare apicale - reprezentate de celulele
iniţiale, derivatele lor şi zonele axiale din rădăcină sau
tulpină situate imediat în apropierea vârfului, deasupra
celui mai tânăr primordiu. Ele conduc la creşterea în
lungime. Această creştere este, de asemenea, cunoscută
sub numele de creştere primară.

Meristeme intercalare - Ţesut meristematic localizat la distanţă de vârful vegetativ

meristematic. La tulpinile articulate (cu noduri) se găsesc la nivelul internodurilor.
La plantele juvenile întregul internod este meristematic; ulterior, pe măsura alungirii
tulpinii, meristemul se localizează la baza internodului, deasupra nodului. Aceste
meristeme asigura creșterea independentă în lungime. Funcţionarea acestor
meristeme este limitată în timp, în cele din urma diferenţiindu-se complet si dispărând.

Meristemele intercalare se găsesc în plantele erboase care nu au cambiu vascular sau felogen.
Aceste meristeme sunt responsabile pentru regenerare.
Meristeme secundare - numite şi meristeme laterale, deriva din
țesuturi definitive vii (care sunt deja diferențiate). Aceste
meristeme apar prin procesul de dediferentiere = pierderea de către
un ţesut definitiv a caracterelor dobândite prin diferenţiere şi
redobândirea însuşirii de a se divide (redevin meristeme, recapătă
activitate mitotică). Se formează în profunzimea rădăcinii şi a
tulpinii şi contribuie la creşterea în grosime a acestora. Apar la
majoritatea dicotiledonatelor şi la toate gimnospermele.

Meristemele laterale asigură creşterea secundară.

Creşterea secundara în grosime este determinata de activitatea a

două meristeme secundare concentrice:
- cambiu vascular (cambiul libero-lemnos) și
- felogenul (cambiul subero-felodermic).
Cambiul vascular. Este un strat de celule sub forma unui
cilindru. Este responsabil de generarea de celule şi ţesuturi
care asigură creşterea în grosime a tulpinilor şi rădăcinilor.
Cambiu vascular se formează din procambiu, constituit din
celule nediferenţiate, care rămân între xilemul şi floemul
primar, fiind cunoscut ca cambiu fascicular.

Cambiu vascular este stabilit la plantele dicotiledonate şi gimnosperme,

fiind lipsă la monocoteledonate, care nu dispun de creştere secundară.

La plantele tropicale celulele cambiale se divid continuu pe parcursul

anului, generând floem și xilem secundar. La plantele din zona temperată
cambiu are activitate sezoniera – îşi încetează activitatea când condiţiile
de vegetaţie devin nefavorabile (sfârşitul toamnei, iarna). Cambiu
vascular generează: vase conducătoare, parenchim şi fibre (acestea din
urma lipsesc din ţesutul conducător primar).
 Cambiul vascular este distribuit în cilindrul
central (stel) între fasciculele libero-lemnoase.
Generează centripet - xilemul
secundar şi centrifug - floemul secundar.
Rolul cambiului vascular:
a) produce floem şi xilem secundar;
b) generează calus – mase celulare apărute în jurul rănilor;
c) participă la fuzionarea altoiului pe portaltoi prin
generarea de calus care asigură racordarea ţesuturilor
conducătoare (al altoiului şi al portaltoiului).
Felogenul - al doilea tip de meristeme secundare. Este foarte
asemănător cu cambiu vascular, reprezentând, de asemenea, un cilindru
subţire care rulează în lungimea rădăcinilor şi tulpinilor. Este
unistratificat. Celulele felogenului se divid generând suber spre
exterior (ţesut mort la maturitate) si feloderm spre interior (celule
vii, izodiametrice, ce formează scoarţa secundară).
Sub suber din felogen se poate forma feloidul care contribuie la exfolierea
suberului. Suberul împreuna cu feloidul constituie felemul (pluta), iar suberul
împreuna cu felogenul şi felodermul formează periderma.

Originea felogenului este variata:

- din celulele epidermei sau/şi din primul strat celular subepidermal,
- din primele 2-3 straturi corticale,
- din parenchimul floemic,
- din periciclu.
 Țesuturi generatoare (nediferențiate)

Asigură
Meristeme creșterea
primordiale primară

Asigură creșterea
Meristeme apicale primară
(în lungime)
Țesut Meristeme
meristematic primare
Asigură creșterea
Meristeme
independentă a
intercalare internodurilor,
regenerarea

Cambiul
(cambiul vascular- Xilemul secundar
Meristeme sau libero-lemnos) Floemul secundar
secundare
Felogenul Suberul
(cambiul subero-
felodermic) Felodermul
 Țesuturi diferențiate (definitive, adulte)
Epiderma
Țesuturi de
Rizoderma(exoderma, endoderma),
apărare
Periderma
(protectoare)
Caliptra (sau piloriza)

Parenchimul (asimilator, acvifer,

Țesuturi aerifer, de înmagazinare a
Țesut fundamentale substanțelor),
diferențiate Colenchimul,
Sclerenchimul

Țesuturi Xilemul, floemul, parenchimul

conducătoare conducător

Celule și structuri de secreție,

Țesut speciale Țesuturi senzitive
Țesutul de separație
 ȚESUTURI DEFINITIVE
ŢESUTURILE SIMPLE
Există trei tipuri de bază după tipul de celule care îl alcătuiesc:
Parenchimul - ţesut vegetal fundamental, bogat în conţinut
protoplasmatic. Celulele parenchimului sunt cele mai răspândite tipuri de celule
ce se găsesc în aproape toate organele plantelor superioare. Aceste celule sunt
de formă sferă, izoedrică (până la 14 laturi), pereţi subţiri, care se aplatizează
la punctele de contact, atunci când sunt asamblate în zone masive. Dețin
vacuole mari şi pot conţine:
- diverse secreţii, inclusiv amidon, uleiuri, taninuri, cristale;
- multiple cloroplastele, formând ţesuturile de bază ale frunzei.
Funcţia de bază al acestui tip de ţesut este fotosinteza, în timp ce ţesuturile
parenchimale fără cloroplastele au rol în general de stocare. Parenchimul
constituie partea de bază a ţesuturilor cărnoase ale fructelor.
Unele grupuri de celule sunt aranjate difuz, cu spaţii aeriene, acest ţesut fiind numit
aerenchim. Aceste tipuri de celule pot dezvolta, de asemenea, extensii neregulate ale peretelui
intern care măreşte suprafaţa totală a membranei plasmatice şi facilitează transferul de substanţe
dizolvate între celulele adiacente.
Celulele parenchimului au capacitate de dividere și de dediferenţiere.
 Parenchimul de asimilaţie

• Formate din celule

bogate în cloroplaste.
• Funcția esențială -
fotosinteză.
• Formează mezofilul
frunzelor
 Ţesuturi acvifere Aerenchim

Se întâlnesc la plantele care Se întâlnesc la plantele

trăiesc în regiunile secetoase acvatice şi la plantele din
sau pe terenurile sărăturate. mlaştini.
Sunt alcătuite din celule cu
spaţii mari între ele, în care se
depozitează aerul.
Ţesuturi de depozitare a substanțelor de rezervă
Sunt alcătuite din celule cu membrane subţiri şi
lipsite de cloroplaste. Se întâlnesc în rădăcini,
rizomi, bulbi, tuberculi, seminţe, fructe, etc.
Colenchimul – ţesut de susţinere din organele tinere, în curs de
creştere al plantelor, format din celule vii, cu membranele celulozice
puternic şi inegal îngroşate. Aceste celule au o protoplasma bogată
ca şi celulele parenchimului.

Pot păstra capacitatea de multiplicare pentru o perioadă lungă de timp.

Diferența distinctivă principala o constituie grosimea pereţilor

celulari. În secţiune transversală, pereţii arată inegal.

Celulele colenchimale se găsesc sub

epidermă, sunt alungite, pereţii sunt
pliabili.
Formează suporturile flexibile pentru
organe, cum ar fi pețiolii frunzelor, tijele
florale, tulpinile.
În condiții normale lipsește în rădăcini.
Sclerenchimul - ţesut alcătuit din celule moarte, cu
membrane îngroşate. Aceste celule au pereţi groşi
formaţi din mare parte din lignină. Funcţia de bază
este de suport.
Se disting 2 tipuri elemente specifice sclerechimului:
– Sclereidele - celule moarte, îngroşate şi lignificate care
formează ţesutul dur al cojilor de nucă, al sâmburilor
etc.
– Fibre sclereide. Se găsesc în asociere cu alte ţesuturi în
rădăcini, tulpini, frunze şi fructe. De obicei, fibrelele
sunt mult mai lungi cu resturi reduse de citoplasmă în
centrul celulei.
Fibrele a peste 40 de familii de plante sunt folosite la
fabricarea produselor textile, frânghiilor, șforilor şi altor
produse.
 Ţesuturile complexe. Xilemul şi floemul.
Ţesuturile de protecţie: epiderma şi periderma.
Ţesuturi protectoare secundare

Ţesuturile compuse din mai multe tipuri de celule sunt

numite ţesuturi complexe.
Xylemul şi floemul sunt două ţesuturi complexe mai
importante. Funcțiilor lor principale includ transportul de
apă, ioni şi substanţe nutritive în întreaga plantă.

Xilemul – transportă fluidele de la rădăcină spre toate

organele plantei, iar floemul distribuie substanţele organice,
în special hidraţii de carbon, sintetizaţi în timpul
fotosintezei, spre toate organele plantei. Sunt ţesuturi
conducătoare cu funcţie de suport.
Xylemul este un ţesut important, cu funcţii de conducere
realizând legături între axul tulpinilor şi rădăcinilor. Este un
ţesut complex care, în afara transportului sevei brute prin
celulele vaselor conducătoare, mai îndeplinește şi rol
mecanic (prin fibrele sale xilematice), precum şi rol
de depozitare (prin celulele sale parenchimatice).
Conducerea unidirecționată a apei şi substanţelor nutritive este
realizată cu implicarea elementelor celulare constitutive.

Celulele conducătoare ale xilemului, numite elemente

traheale, sunt de două tipuri:
- traheide, caracteristice gimnospermelor, dar întâlnite
şi la angiosperme;
- trahei.
 Traheidele:
- vase închise (imperfecte);
- forma alungită, cilindrică sau prismatică; cu capetele ascuţite
sau rotunjite;
- pereţii celulari transversali (terminali oblici) sunt prevăzuţi cu
pori denumiți punctuaţiuni;
- sunt unite unele cu altele în şiruri lungi, fără ca pereţii terminali
vecini să fie străbătuţi de perforaţii mari, ci doar de numeroase
punctuaţiuni areolate;
- circulaţia mai înceată, dificilă, deoarece exista pereţi celulari
transversali – circulația se face prin punctuaţii şi prin difuziune;
- fără conţinut viu la finalul diferenţierii (când sunt complet
diferenţiate sunt moarte).

Traheidele mai sunt numite şi vase lemnoase

imperfecte
Traheele se întâlnesc la angiosperme (mono- şi
dicotiledonate), cu excepţie la ordinul Ranales
(Familia MAGNOLIACEAE, Familia RANUNCULACEAE,
Familia BERBERIDACEAE) (la ordinul Ranales traheidele
sunt inicele elemente conducătoare).

Deosebirea principală de traheide este că traheele sunt

elementele de vase ce contactează cap la cap, formând tuburi
lungi (până la 1,5 m, la liane până la 5m), numite şi vase
perfecte, întrucât pereţii terminali vecini sunt străbătuţi
de perforaţii care permit circulaţia uşoară a sevei brute.
Traheele şi traheidele generate pe parcursul creşterii în
lungime a tulpinii şi rădăcinii au îngroșări inelate sau spiralate,
iar cele generate mai târziu au pereții cu îngroșări în reţea sau
prezintă îngroșări uniforme (doar în dreptul punctuaţiunilor
pereţii rămân subițri). .
Traheidele și traheiele împreună cu parenchim lemnos formează lemnul
primar sau hadromul (fascicul conducător lemnos).
Xilemul diferențiază protoxilemul și metaxilemul.
Protoxilemul - pereţi celulari subţiri, puţin lignificaţi. Se constată
diferite tipuri de trahei după îngroşarea pereţilor:
- lipsite de pereţi îngroşai, strâns lipite între ele;
- cu pereţi îngroşaţi în spirală;
- cu dublu helix;
- îngroşări spiralate şi paralel îngroşări inelate.
În metaxilemă – pe
măsura extensiei printre
îngroşările spiralate se
dispun structuri secundare.
În rezultat se formează un
strat ce acoperă îngroşările
primare, formând pereţi
celulari groşi şi lignificaţi
Printre elementele celulare de bază ale xilemului se întâlnesc şi
celule parenchimale (tilidele), care comunică prin punctuaţiuni
semiareolate. Aceste celule asigură cu săruri minerale, aminoacizi,
hormoni. Dispun de un RE abundent dezvoltat, substanţe de
rezervă depozitate, de obicei cloroplastele sunt lipsă.
Pe măsura creşterii traheelor şi traheidelor celulele parenchimatice
pătrund printre ele, contactând direct şi formând un sistem unic.
Celulele parenchimatice:
- vii, puțin alungite, pereţi celulari celulozici subțiri (în rădăcină)
sau îngroşaţi şi lignificaţi (în tulpină)
- cel mai frecvent însoţesc lemnul secundar (parenchimul
secundar), prezente şi în lemnul primar (parenchimul primar) -
exista parenchim lemnos primar si secundar;
- depozit de amidon şi alte substanţe de rezervă;
- rol în circulaţia substanţelor - conducere radiară;
- rol de susţinere - alături de celulele conducătoare şi vasele
lemnoase.
Floemul
Suplimentar funcției conducătoare, îndeplineşte rol mecanic (prin
fibrele sale floemice şi sclereide), precum şi de depozitare (prin
celulele sale parenchimatice). Celulele conducătoare ale floemului
se numesc elemente ciuruite şi au în pereţi numeroși pori grupaţi
în câmpuri ciuruite.
La angiosperme, elementele ciuruite formează câmpuri ciuruite
cu pereţii vecini. Pereţii terminali oblici sunt numiţi plăci ciuruite.
Elementele ciuruite se suprapun cap în cap, alcătuind tuburi
ciuruite (vase liberiene). Spre deosebire de elementele traheale ale
xilemului, elementele ciuruite rămân vii la maturitate. Reticulul
endoplasmic al protoplaștilor din celule vecine este interconectat la
nivelul porilor. La angiosperme fiecare element ciuruit este însoțit
de 1-2 celule anexe. Astfel, floemul este alcătuit din: tuburi
ciuruite, celule anexe (la angiosperme), parenchim liberian, fibre
liberiene (acestea sunt lipsă în liberul primar).
 Tuburi ciuruite:

- vase alungite, alcătuite din celule

prismatice, poziționate cap la cap;
- celule vii, fără nucleu la maturitate;
- vacuolă mare, citoplasma parietal
distribuită, pereţi celulari celulozici
subţiri;
- în pereţii transversali exista pori
(perforaţii) care formează ciururile (plăcile
ciuruite).
Celulele anexe:
- asigură coordonarea metabolică pentru tuburile ciuruite;
- au originea din aceiași celula-mama ca şi tubul ciuruit;
- însoţesc permanent şi comunică cu tubul ciuruit;
- celule vii, citoplasma densa, nucleu mare, multă
citoplasma, fără substanțe de rezervă;
- rol de coordonare funcțională a tuburilor ciuruite (acestea
nu posedă nucleu);
- lipsesc la ferigi, gimnosperme, dicotiledonatele lemnoase
primitive şi din protofloemul angiospermelor.

La ferigi si gimnosperme - celule ciuruite. Nu se costată celule anexe,

dar celule albumifere (albuminice, proteinice); echivalente cu celulele
anexe la angiospermene dar de origine diferită cu celulele ciuruite.
Parenchimul liberian:

- rol de conducere a sevei elaborate în sens

radiar;
- celule vii, puţin alungite, pereţi celulari
celulozici, neciuruiţi, uneori încărcate cu mult
amidon - este ţesut de rezerva amilifer;
- lipsește la monocotiledonate.

Fibrele liberiene:

- prezente doar în liberul secundar;

- sunt elemente sclerenchimale;
- rol de susţinere - formează liberul tare
(liberul moale este constituit din celule ciuruite
plus celulele anexe și parenchimul liberian).
.
Fasciculele conducãtoare în tulpină la
Monocotiledonate
Fasciculele conducãtoare sunt
repartizate pe toatã secțiunea
unei tulpini în secțiune
trasversalã.

Acest tip de organizare rezultã

din traiectul fasciculelor foliare,
care pãtrund în tulpinã de la
periferie și parcurg descendent
câteva internoduri.
Structura primară a tulpinii la Dicotyledonatae și la
Monocotyledonatae
 ŢESUTURI DE PROTECIE
Sunt ţesuturi definitive cu poziţie periferică. Atunci
când i-au naştere din meristemele primare se numesc
ţesuturi de protecţie primare, iar atunci când sunt
formate de felogen se numesc ţesuturi de protecție
secundare.
Epiderma este compusă din celule parenchimale şi
formează ţesuturile de protecție pentru toate organele
plantelor (frunze, flori, fructe, seminţe), ce nu dispun de
pereţi secundari. Din punct de vedere morfologic
epiderma nu este un ţesut omogen. Epiderma de
asemenea include celule specializate, care permit
circulaţia de apă şi gaze, glande secretorii, perişori,
celulele de depozitare, precum şi alte celule sau structuri
cu funcţie de absorbție.
Epiderma este în contact direct cu mediul şi, prin urmare, este
supusă acţiunii factorilor de mediu. În general, epiderma este un
strat de celule cu pereți groși, cu toate acestea există şi excepţii,
cum ar fi la plante tropicale, unde stratul epidermal este reprezentat
prin mai multe rânduri de celule formând, un perete spongios.

Epiderma are celule cu pereţii exteriori, cerificați ori impregnaţi cu

dioxid de siliciu. Conţine o substanţă secretată de celulele
epidermice (cutină - o substanță lipidică), ce formează un strat de
protecţie numit cuticula. Toate organele supraterane mature şi
părţile din rădăcini prezintă deasupra epidermei - cuticulă.
Grosimea cuticulei determină rata cantităţii de apă pierdută prin
evaporare. În plus, cuticula oferă rezistență faţă de unele bacterii şi
patogeni. Cuticula şi derivaţii ei secundari ai epidermei plantelor
vasculare sunt rezultatul adaptării la condiţiile mediului extern.
 Caracteristici:
Dispune de spaţii intercelulare reduse.
Durata: pe toata durata vieţii la plantele care nu cresc în grosime; la
plantele cu creştere secundară - până la formarea peridermei (în
general în primul an de viaţă)

Celulele sunt vii. Protoplastul – citoplasma cu multiple plastide,

mitocondrii, dictiozomi, RE, microtubuli, uneori vacuole cu pigmenti
antociani.
Nucleul - forma variată, dispus parietal în apropierea peretelui
tangenţial intern.
Plastide – leucoplaste, cromoplaste; cloroplaste (în cazuri
individuale) au activitate fotosintetică mult redusa faţa de
cloroplastele din parenchimul asimilator.
Mitocondriile şi dictiozomii sunt bine dezvoltaţi => activitate
metabolica intensă.
 Formaţiuni epidermice
Stomatele
• Formaţiuni epidermice prin
care se stabilesc legături
între mediul înconjurător şi
ţesuturile aflate sub
epidermă.
Alcătuire:
• Două celule stomatice
reniforme, cu cloroplaste.
• Orificiu - ostiolă.
 Perii
• Formaţiuni epidermice ce
apar prin creşterea şi
alungirea membranelor
externe ale celulelor
epidermice.
• Apără planta contra
radiaţiilor solare, alţii sunt
agăţători, absorbanţi sau
secretori, etc.
 Epiderma multistratificată
Velamen radicum: epiderma multistratificată caracteristică rădăcinilor
aeriene ale unor epifite (Orchidaceae); rol de ţesut de absorbţie şi
înmagazinare a apei; fără spaţii intercelulare.
Tipuri de celule epidermice:
a) celule epidermice propriu-zise - variate ca formă, mărime,
dispoziţie;
b) celule specializate: celule stomatice (cu cloroplaste) şi celule anexe,
peri (trihomi), papile etc.
Stomatele - structuri specializate ce asigură respiraţia şi transpiraţia țesuturilor
subepidermale.
Alcătuite din 2 celule stomatice reniforme (= celule de închidere) care lasă între ele o
deschizătură - ostiola, cu mărime variabilă în funcţie de turgescenţă.
Distribuţia stomatelor: pe toate organele aeriene (mai ales pe frunze), pe rizomi.

Stomate acvifere
Pline cu apă, mult mai mari, ostiola permanent deschisă. Situate la extremitatea
nervurilor.
 Rolurile epidermei:
- Rol de protecție.
- Cuticula şi ceara - rol izolator faţă de factorii distructivi din
mediul extern.
- Diminuează transpiraţia şi reglează balanţa hidrică în diferite
condiţii ecologice şi perioade de vegetaţie.
- Permite pătrunderea luminii în ţesuturile asimilatoare
subepidermale.
- Unele celule epidermale (celulele buliforme şi cele veziculoase)
reprezintă depozite de apă şi produşi metabolici.
- Au plastide => sinteza de diferite substanțe organice.
- Rol de absorbţie (Orchidaceae și Bromeliaceae)
- Rol de secreţie - uleiuri eterice.
- Rol de percepere a unor stimuli - lumină, temperatură, compuși
salini.
- Deține capacități proliferative și de defirențiere, generând
stomate, peri, papile, asigurând regenerarea, formarea calusului
de rană.
Exoderma. Caracteristica rădăcinilor. Face parte din scoarţa
primară. Reprezentata de un strat (la dicotiledonate) sau 2-3
straturi (la monocotiledonate) subrizodermice. Preia funcţia
de apărare după exfolierea rizodermei. Alcătuită din celule
vii, parenchimatice poligonale, cu pereţi celulari uşor
lignificaţi, fără spaţii intercelulare.
În dreptul perişorilor radiculari absorbanţi există celule cu
pereţi subţiri, nesuberificați - celule de pasaj, care permit
circulaţia sevei brute de la perişorii absorbanţi către
țesuturile conducătoare.

Dispune de perişori, care sunt importanţi pentru sporirea

suprafeţei de absorbție. Perişorii sunt extensii tubulare, a
corpului celular a celulelor epidermale.
Endoderma. Ţesutul cel mai intern al scoarței primare; exista mai ales
în rădăcini, rar în tulpini și frunze (la plantele criptogame).
Este un ţesut viu alcătuit din celule poligonale, unistratificate, fără
spaţii intercelulare; pereţii celulari sunt fie neîngroşaţi, fie inegal
îngroşaţi (în forma de bandă sau în formă de potcoavă - aceste
îngroşări = îngroşările Caspary). Celulele din dreptul fasciculelor
lemnoase rămân cu pereţii neîngroşaţi - celule de pasaj - permit
circulaţia radiară a apei.
La tulpinile supraterane - stratul intern al scoarţei nu este diferenţiat
specific în endodermă. Uneori se atestă teaca amilifera (depozitează
amidon).
La tulpinile subterane exista endodermă tipică, celule cu îngroşări
Caspary şi celule de pasaj.
Roluri: de protejare a ţesuturilor vii interne, rol de rezistență
mecanică, rol de a limita transportul sevei.
 Tesutul caliptral
Specific rădăcinii - protejează vârful vegetativ meristematic. Provine
din caliptrogen. Este o structura alcătuită din celule parenchimatice, cu
pereții celulari uşor suberificaţi. Se mai numește piloriză sau scufie.
Are rol în facilitarea creşterii rădăcinii - celulele apicale devin
mucilaginoase şi lichefiază particulele solului - şi în orientarea
geotropă pozitivă (celulele prezintă statolite – incluziuni intracelulare
solide de amidon). Odată cu creşterea rădăcinii, se dezorganizează
treptat, dar se regenerează permanent pe seama caliptrogenului. La
plantele acvatice există rizomitra care nu se uzează şi nu se
reînnoieşte. Nu exista la plantele parazite.
 Ţesuturi protectoare secundare
Ţesuturile suberoase secundare se formează din felogen
(meristem secundar format prin dediferenţiere).
Creşterea secundară în grosime este determinată de produsele
felogenului şi ale cambiului vascular.
Țesuturile de protecţie primare sunt înlocuite (în rădăcinile şi
tulpinile cu creştere secundară în grosime) de un complex de
ţesuturi de apărare secundare = peridermă (suber + felogen +
feloderm).
Periderma este reprezentată în cea mai mare parte din celulele
plutei şi, prin urmare, reprezintă scoarţa plantelor lemnoase.
Periderma este formată din celule semi-dreptunghiulare şi
alungite. Aceste celule sunt moarte la maturitate. Totuşi, înainte
ca celulele să moară, protoplasma secretă suberin ce se depune pe
pereţii exteriori ai celulelor. Suberinul conferă impermeabilitate
şi protejează ţesuturilor interne.
Ţesutul de protecție secundar - suberul, se caracterizează
prin pereţi impregnaţi cu suberina. Rezultă din activitatea
felogenului.
Spre deosebire de epidermă, celulele mature sunt moarte,
dispuse de obicei în mai multe straturi de celule suprapuse
radiar. Interiorul celulelor este plin cu aer, iar pereţii pot
conţine răşini şi tanin, ceea ce le măreşte însuşirea
protectivă. Conţine la 35% acizi nesaturaţi şi 20-30%
lignină, precum şi celuloză, tanine. Fiind impermeabile,
datorita suberinei, straturile compacte de suber nu permit
schimburi de gaze şi transpirația ţesuturilor vii, mai
interne.
 Particularităţile suberului
- Slab permeabil pentru apă => barieră împotriva - transpiraţiei
excesive.
- Greu permeabil pentru gaze.
- Slabă conductibilitate termică (celulele moarte au lumenul plin cu
aer) => protecţie împotriva variaţiilor mari de temperatură, frig
excesiv, agenţi patogeni (la Quercus suber - are 20 cm -
impermeabil pentru gaze, lichide)
- Se utilizează în fabricarea dopurilor ermetice, materialelor izolante,
colacilor de salvare).
Suber de rană - traumatic - acoperă rănile de pe unele organe; la
traumare se secretă hormoni, care stimulează activitatea mitotică a
celulelor vecine ce generează formarea de calus - la exteriorul lui
apare felemul (suber + feloid).
Suber de cicatrizare (felem) - sub ţesuturile de separaţie, la nivelul
căruia se detașează unele organe (pețiolii frunzelor, lilamentul
anterelor etc.).
Schimbul de gaze, transpirația se realizează la
nivelul lenticelelor - structuri formate pe tulpină,
rădăcini. Reprezintă deschideri în suber, permiţând
schimbul de gaze între ţesuturile vii interne şi
mediul extern.
Sunt echivalente stomatelor din epidermă.

Structura transversală prin

lenticele
 Ritidomul (rhitis = încreţitură, zbârcitură)
Este un ansamblu de ţesuturi de protecție secundare moarte (o
succesiune de periderme), care împreună alcătuiesc ţesuturile de
apărare ale ramurilor, trunchiurilor şi ale unor rădăcini.
Tipuri de ritidom
a) inelar (concentric) - se descuamează în inele - Betula, Prunus
avium
b) fibros - la unele plante se desface în făşii - Vitis, Clematis vitalba,
Taxodium, Juniperus.
c) solzos - se descuamează în solzi (placi) - Malus, Picea
Rolurile ritidomului:
- Protecţie împotriva pierderii de apă prin transpiraţie
- Protecţie împotriva supraîncălzirii
- Protecţie împotriva factorilor de mediu extremali
- Protecţie împotriva pătrunderii paraziţilor.
 Stejar Brad Mesteacăn
Ritidomul la unele plante nu se descuamează, ci se îngroașă
şi crapă, ducând la formarea unei reţele de şiruri adânci şi
largi – brazde.
 ȚESUTURILE SPECIALE

STRUCTURI ȘI ȚESUTURI SECRETOARE ȘI EXCRETOARE

Structurile secretoare sunt alcătuite din celule separate sau grupuri de

celule, dispersate printre parenchimuri, având proprietatea de a elabora
și/sau secreta (excreta) diferite substanțe.

Substanțele secretate, care sunt utilizate în metabolism sunt conside-

rate produse de secreție; cele care sunt scoase definitiv din circuitul
metabolic se numesc produse de excreție. Celulele sau grupurile de
celule care secretă substanțe și le depun în interiorul lor sau le elimină
în afară sunt structuri secretoare. Totalitatea acestor structuri
constituie sistemul structurilor secretoare.
Celule secretoare izolate:
•idioblaste – se găsesc printre celulele țesuturilor parenchimatice ale
frunzei sau fructului. Substanțele secretate de aceste celule sunt: uleiuri
eterice; oxalat de calciu; taninuri.
Papilele secretoare sunt celule epidermice de forma conica sau ovala, cu
peretele extern necutinizat, produc uleiuri volatile ce difuzează prin peretele
celular și conferă mirosul. Se întâlnesc pe petalele unor flori (trandafiri,
panseluțe). Mai rar papilele se pot găsi pe ramurile tinere ale unor
arbori (mesteacăn) sau pe solzii mugurilor (castan porcesc).

Osmoforele formațiuni ale epidermei în forma de cili, apendici, peri,

care secretă uleiuri volatile (la petalele de Narcissus și ale multor
orhidee).

Perii secretori sunt pluricelulari, rar unicelulari, adesea cu vârful dilatat

(peri glandulari). Apar în epidermă la diverse organe (perii de la urzica
sunt mari, unicelulari și secreta acetilcolină, histamină, formiat de sodiu
și alți compuși).
Glandele saline/salifere sunt caracteristice plantelor nesuculente de
sărături, la care au rolul de a elimina surplusul de săruri.
Glandele acvifere (= hidatodele) sunt structuri ce elimina apa
excedentară din frunze (și din întreg organismul plantei) prin picurare
sau gutație. Soluția eliminata conține diferiți compuși (săruri de calciu,
potasiu, azot, fosfor și clor).
Glandele nectarifere - excreta nectarul - un amestec apos de zaharuri și
diverse alte substanțe organice.
Glandele digestive sunt peri/trichomi care elimina apa și enzime
proteolitice, uneori și nectar. Se întâlnesc mai ales la plantele insectivore
(enzimele proteolitice sunt excretate în momentul
capturării unei insecte).
Laticiferele. Latexul este o emulsie de polimeri ai izoprenului ce se
găsește la cca 300 de specii de plante. Laticiferele sunt formate prin
anastomozarea (conectarea) mai multor celule laticifere, pereții
separatori ai celulelor pot fi perforați sau în mare parte resorbiți. Sunt
prezente la rostopasca (cu latex portocaliu), mac, arborele de cauciuc etc.
 ȚESUTURILE DE SEPARAȚIE
Detașarea sau separarea unor țesuturi sau complexe de țesuturi sau în final, a
unor organe vegetative la anumite etape ontogenetice se datorează unor
structuri speciale, numite țesuturi de separație.
Detașarea normala a unui organ vegetal se face periodic, într-o anumită etapa
ontogenetica și este determinată de încetarea funcției lui (căderea frunzelor, a
elementelor florale după anteză, florilor nefecundate, fructelor etc.).

ȚESUTURILE SENZITIVE
Ca sisteme vii, plantele manifesta proprietatea de iritabilitate echivalentă
însușirii de a răspunde la stimuli (lumină, gravitație, stimuli tactili, substanțe
chimice). Răspunsurile plantelor constau mai mult în schimbarea formei
celulelor, dar uneori și a organelor.
Aceste modificări sunt lente, macrostructural neapreciabile.

Plantele superioare răspund mediului anizotropic prin tropisme - reacții de

orientare.
Mișcările plantelor, efectuate mai mult sau mai puțin rapid se numesc nastii:
-mișcările efectuate de plantele carnivore pentru capturarea prăzii,
-mișcările frunzelor de Mimosa pudica ca răspuns la un stimul mecanic,
-mișcările periodice de închidere/deschidere ale florilor și de ridicare/coborâre
a frunzelor.