Sunteți pe pagina 1din 18

nte

le
le
fig
fig
ura
ura
Subs
Subs Sânge
PROTEINELE
Plas
Plas
Sânge PLASMATICE
te(
t.t. Neaz te(
ma( le(100
le(100
Rezidu
Azot Neaz45
Apă
Apăm m ma( Rezidu
Azot 45
ot
ot
(91-
(91-in 55
55 ul%)
ul at
%)
Substa
at
Substaat %)
%)
in
95%
95%er %)
%) uscat
uscat ee nte :at :
))
er
(5-9%)
nte eritro
e
e
al Enzi
(5-9%)Enzi eritro
al
me
organi
organi Gluci
Gluci
cite,
ee me cite,
de
Prot
Prot ce
ce de
leuco
leuco
O proteină este Anio
Anio plasmatică dacă: Lipid
considerată Lipid
1) are concentratie mainii eine
eine cite
cite
nii
mare in spaţiul plasmatic decât
ee
extravascular;
Nep
Nep
2) işi desfăşoară principala funcţie in plasmă.
Cati tromb
tromb
Plasma sangvină Cati Acizi
Aciziin concentraţie totală de 65-85
conţine câteva sute de specii proteice,
g/1, ceea ce corespundeonii rotei
rotei ocite
ocite
onii
unei cantităţi de
orga
150-250 g proteine
orga
circulante.
ce
Pentru determinarea / fracţionarea
ce proteinelor din plasmă se utilizează mai multe
metode: nici
nici
 - precipitarea salină a albuminelor şi globulinelor,
 - ultra-centrifugarea,
 - electroforeza liberă şi în zonă,
 - metodele cromatografice,
 tehnicile imunologice etc.

Funcţiile biologice ale proteinelor plasmatice


• importantă rezervă proteică / aminoacidică pentru organism;
• proteinele asigură presiunea coloid-osmotică plasmatică;
• proteinele plasmatice asigură o vâscozitate minimă posibilă a sângelui;
• îndeplinesc funcţia de vehicul nespecific şi/sau specific în sânge prin fixarea pe
suprafața lor a unor substanţe micromoleculare organice şi anorganice.
• Proteine / enzime cu importante roluri biologice chiar în circulaţia sanguină (enzime
proprii ale plasmei sunt LPL(Lipoprotein lipase), LCAT(Lecithin–cholesterol
acyltransferase), factorii de coagulare, inclusiv factorii sistemului properdinic şi de
complement).
• O parte a enzimelor din celulele unor organe şi ţesuturi ajung (în condiţii fiziologice)
în plasmă numai în cantităţi minime. Astfel, creşterea activităţii lor plasmatice
reprezintă un bun indicator al afectării / lizei ţesuturilor şi organelor de origine
(LDH, ALT, AST, CFK etc).
• Rol în apărarea umorală specifică a organismului - imunoglobulinele, cu funcţii
importante de anticorpi.
• O formă deosebită a proteinelor plasmatice biologic active o constituie antiproteazele
cu acţiune anticoagulantă, dar şi antiinflamatoare.
• Participă la menținerea echilibrului acido-bazic (EAB) (proteinele constitind 5-10%
din capacitatea totală de tamponare sanguină).
Metabolismul proteinelor plasmatice
Concentraţia proteinelor plasmatice este un parametru dinamic, determinat de trei
factori principali:
1. Rata de sinteză.
2. Rata de eliminare (prin catabolism sau pierderi externe).
3. Volumul de distribuţie între spaţiul intravascular şi extravascular (inclusiv pierderile în
lichidele de ascită şi exudate).
SINTEZA
• Sinteza proteinelor plasmatice se realizeaza in:
 ficat: albuminele, globulinele, factorii coagularii cu exceptia F VIII, unele
apoproteine (apo B100, apoE, apo A)
 plasmocite: imunoglobulinele
 rinichi: renina, eritropoietina
 celulele intestinale: apoproteinele unor fractiuni lipoproteice (apo B48, apoA)
 glandele endocrine: hormonii polipeptidici (PTH-parathormonul, insulina,
glucagonul, ACTH-adenocorticotrop hipofizr, TSH-tireotrop)
 macrofage (citokine, factori de complement şi inhibitori de proteaze),
 adipocite (VEGF-foctorul de creștere endotelială vasculară, factorul de necroză
tumorală alfa (TNFa), interferonul, (GMCSF), IL-6, IL-8, IGF-1, IL-1a, FGFb,
rezistin, proteină inflamatorie macrofagală (MIP- 1), adiponectina, leptină și RANTE).
Zilnic se sintetizează şi se degradează aproximativ 25 g de proteine plasmatice. Nu
există depozite intracelulare de proteine, cu excepţia celulelor glandulare producătoare de
hormoni de natură proteică.
Reglarea sintezei depinde de:
• Factori genetici (deficite, polimorfism genic)
• Inducerea / represia genică sub acţiunea unor hormoni (corticosteroizii, androgenii,
tiroxina - au efect stimulator, iar estrogenii - inhibitor asupra sintezei albuminei şi a
altor transportori specifici).
• Existenţa unor factori toxici (de exemplu alcoolul: inhibă sinteza proteinelor la nivel
hepatic).
• Scăderea presiunii coloid-osmotice plasmatice este un stimul important pentru
accelerarea sintezei proteinelor şi lipoproteinelor în ficat.
• Produşii de degradare ai fibrinogenului (PDF) şi protrombinei stimulează sinteza
proteinelor respective în ficat.
• Citokinele: IL-1 şi IL-6 sunt factori de stimulare hepatică a sintezei reactanţilor de
fază acută (proteina C reactivă, haptoglobina, alfa-1-antitripsina, alfa-1-glicoproteina
acidă etc), TNF-a are efect citotoxic asupra celulelor tumorale, IFN-y are efecte
antivirale).
• Sinteza citokinelor are loc ca răspuns la stimuli extracelulari, este reglată de
corticoizi şi se degradează rapid după dispariţia semnalelor care le-au determinat
sinteza.
Catabolismul / Eliminarea
• Majoritatea proteinelor sunt degradate de propriile celule.
• Localizări importante din punctul de vedere al ratei de catabolizare sunt: ficatul şi
tubii contorti proximali renali.
• Traversând filtrul glomerular, proteinele cu moleculă mică (de ex. lanţuri uşoare
libere, (beta 2 microglobulina) ajung în urina primară, de unde în mod normal sunt
reabsorbite şi dezintegrate de către celulele tubulare renale.
• In cazul creşterii concentraţiei plasmatice a acestor proteine, procesul de reabsorbţie
renală poate fi depăşit (proteinurie prerenală).

Timpul de înjumătăţire a proteinelor plasmatice

Caracteristicile principalelor proteine plasmatice


• Marea majoritate sunt glicoproteine (cu un conţinut variabil de carbohidraţi: 10-25%).
• Excepţie - albuminele, amilaza-alfa, proteina C reactivă (PCR), beta-2 microglobulina
(şi a altor câteva mai puţin analizate), care sunt alcătuite exclusiv din aminoacizi.
Clasificarea principalelor proteine plasmatice
HOMEOSTAZIA PROTEINEMIEI
• Proteinemia totală (concentratia proteinelor plasmatice) = 65-85 g/L
• Principalele fracţiuni proteice sunt:
 albuminele (60%)
 globulinele (40%) cuprind:
- alfa1- globuline (3-6%) – ex: α1 antitripsină, α1 antichimotripsină
- alfa2- globuline (6-12%) – ex.: antitrombina III (AT-III), ceruloplasmina, eritropoietina,
haptoglobina
- beta- globuline (9-15%) – ex.: transferina, fibrinogenul, factorul XII, proteina C reactivă
- γ- globuline (15-21%) – ex. : majoritatea imunoglobulinelor, lizozimul.

Modificările cantitative ale proteinelor plasmatice


• Valorile normale – 65-85 g/l
• Modificările cantitative:
1. Hiperproteinemie
2. Hipoproteinemie
3. Disproteinemie
4. Paraproteinemie
1. HIPOPROTEINEMIA = ↓micșorarea concentraţiei proteinelor plasmatice
a. RELATIVĂ
- apare in starile insotite de hemodilutie:
• - perfuzii masive
• - retenția hidrosalină (IRA faza de stare, IC congestivă)
• - ↓ hematocritul
b. ABSOLUTĂ
Cauze:
- √ pierderi de proteine
• - pe cale renală: sindromul nefrotic
• - pe cale digestivă: enteropatia exudativă
• - la nivel cutanat: plasmoragia din arsuri
• · la nivelul aparatului respirator: bronsiectazii
↓sintezei proteice
• · primara (determinata genetic)
• · secundara - unor carente de aminoacizi: inanitie, malabsorbtie
• · secundara - unor afectiuni hepatice cronice
↑catabolismului proteic (in sange ↑compuşii azotaţi neproteici)
• · ↑ nivelul hormonilor catabolizanti: DZ, infectii, tumori
Consecinte:
• ↓ presiunii oncotice → iesirea apei din patul vascular → edem + hipovolemie
• √ tulburari de coagulare
• √ tulburari de transport plasmatic → intoxicaţii medicamentoase
2. HIPERPROTEINEMIA - creșterea concentraţiei proteinelor plasmatice
a. RELATIVĂ
- apare in starile insotite de hemoconcentratie:
• - depleția hidrosalină (transpiratii profuze, varsaturi severe, diaree, diabet insipid,
diabet zaharat etc.)
• ↑ hematocritul
b. ABSOLUTĂ
Cauze:
• ↑ productiei de imunoglobuline in:
· infectii
· boli autoimune
· plasmocitom (mielom multiplu), boala Waldenstrom
·posibil in leucemia limfoida cronica si in limfoame →paraproteinemie +
paraproteinurie
· gamapatia idiopatica
CONSECINȚE:
• ↑ presiunii oncotice → atragerea apei din interstiu in patul vascular → rar,
hipervolemie.
• ↑ vascozității plasmei
• ↓ - sintezei altor fractii proteice → tulburări de transport, coagulare, imunologice.

3. DISPROTEINEMIILE = modificarea raportului dintre fractiuniile proteice, cu


alterarea raportului albumine/globuline. Proteinemia, de regulă, nu se modifică
semnificativ deoarece creşterea sintezei unor fracţiuni proteice este compensată prin scăderea
sintezei altor fracţiuni.
Disproteinemia din inflamația acută:
- Cauze: leziuni tisulare (infarctul miocardic, tumori, interventii chirurgicale, infectii,
colagenoze) → declansarea reacției de fază acută → ↑ sinteza proteinelor de fază acută
(α1-antitripsina, α1-orosomucoidul, α2-haptoglobina, ceruloplasmina, proteina C reactiva,
fibrinogenul, componentele complementului)
• Caracteristici:
↓ albuminele
↑ α1- si α2-globulinele.
Disproteinemia din inflamația cronică:
- este identică cu inflamația acută, la care se adaugă ↑ gama -globulinelor (imunoglobuline).
Disproteinemia din bolile hepatice
- Cauze: hepatite cronice active, ciroza hepatică
→ deficit de sinteza a albuminelor datorită lezării hepatocitului;
↑ productia de Ig datorita hiperreactivitatii tesutului reticuloendotelial hepatic;
defect de degragarea hepatica a Ig.
- Caracteristici:
- ↓ albuminele
- ↑ β si γ-globulinele.
- Aspect caracteristic al proteinogramei: apare "domul cirotic" - prin unirea virfurilor
beta si gama;
- se asociaza cu hipoproteinemia.
Disproteinemia din sindromul nefrotic
- Cauze: glomerulonefrite → ↑ permeabilitatii filtrului glomerular → proteinurie > 3,5
g/24 ore
- Caracteristici:
• ↓ albuminele si gama-globulinele (prin pierdere pe cale urinara + deficit de crestere
compensatorie a sintezei hepatice a albuminelor)
• ↑alfa 2- si beta-globulinele (compensator -↑ sinteza lor hepatica)
- se asociaza cu hipoproteinemia
Disproteinemia prin pierderea de proteine plasmatice pe cale digestiva
- Cauze: enteropatie exudativa (exudatie inflamatorie, dereglari ale sistemului limfatic)
→ pierderea digestivă neselectiva de proteine → compensator ↑ sinteza a-globulinele
• ↑ degradarea intestinala a proteinelor - flux ↑ de aminoacizi la nivel hepatic din
care o parte trec in circulatie = hiperaminoacidurie
- Caracteristici:
↑ relativ a-globulinele
Disproteinemia prin defecte primare de sinteză
- Analbuminemia:
• - conduce la edeme
• - compensator se dublează concentraţia globulinelor
- Atransferinemia→ANEMIE
• - Deficitul de α1 antitripsină: BPCO cu emfizem pulmonar la varste tinere
• - Deficitul de ceruloplasmină (boala WILSON) – apar depozite patologice de
cupru in ţesuturi → tulburări nervoase, hemoliză, distrucţii renale, insuficienţă
hepatică
• - Disproteinemiile sistemului Ig: anomalii ale imunităţii umorale

4. PARAPROTEINEMIILE – apariția proteinelor patologice în sânge


- Ig complete sau lanţuri polipeptidice usoare (L) sau grele (H) - paraproteinuria Bence –
Jones (L) in mielomul multiplu
- IgM monoclonale - macroglobulinemia Waldenstrom
- Crioproteinele: γ globuline ce precipita la temp. < 37°C.
• Consecinte:
- cresc vâscozitatea sângelui
- agregă eritrocitele
- perturbă funcţia trombocitară
- alterează permeabilitatea peretelui vascular
- determină leziuni glomerulare
Manifestari: criopatie manifestata prin: crampe vasculare induse de expunerea la frig,
cianoză, hiperemie reactivă dureroasă (sindrom Raynaud secundar), peteşii, purpură,
urticarie, cianoză, ulceraţii, necroze, gangrene
PROTEINE TRANSPORTOARE
• Plasma umană conţine 35-53 g/L (0,5-0,9 mmol/L) albumine.
• Albuminele din plasmă se formează exclusiv în hepatocite.
• Sinteza hepatică de albumină este de aproximativ 20 g/zi, dar poate fi triplată la
nevoie.
• Catabolizarea are loc în toate ţesuturile, mai ales în ţesutul hepatic, renal sau în
tractul gastro-intestinal.
• Timpul lor de înjumătăţire plasmatică este de 15-25 de zile.
Albuminele serice
• hiperalbuminemia este o entitate patologică rară, se datorează cel mai frecvent
deshidratării.
• analbuminemia este o boală genetică foarte rară, transmisă autosomal recesiv. Clinic
se manifestă doar la homozigoţi prin edeme maleolare, hipotensiune, steatoree.
• hipoalbuminemia este o scădere a concentraţiei plasmatice a albuminei sub 30 g/L
(sub valoarea de 15 g/1 prognosticul este rezervat).
Creşteri absolute nu se înregistrează  în nici o condiţie fiziologică sau patologică; valorile
crescute la determinările de laborator constituie un indicator de deshidratare severă.
Scăderi ale albuminei serice pot fi cauzate de:
- aport inadecvat: malnutriţie,
- necesar crescut: sarcină, hipertiroidism,
- sindroame de malabsorbţie
- deficit de sinteză: ciroză hepatică, alcoolism cronic, analbuminemie ereditară,
- catabolism crescut:  infecţii , neoplazii,
Pierderi excesive: sindrom nefrotic, hemoragii masive, anasarcă, enteropatie cu pierderi
de proteine, arsuri extinse, afecţiuni dermatologice severe.
Proteine de fază acută (PFA)
-Sunt α1, α2 şi β-globuline a căror producţie hepatică creşte sub acţiunea citokinelor produse
şi eliberate de imunocitele implicate în reacţii inflamatorii.
-Concentraţia plasmatică a PFA se modifică nespecific, ca răspuns la anumite situaţii
patologice: IMA (infarct miocardic acut), reacţii inflamatorii acute şi cronice, tumori
maligne, traumatisme, intervenţii chirurgicale majore.
Funcţia acestor proteine este nespecifică: anihilează proteazele în exces produse în
leucocite sau eliberate de bacterii şi favorizează fagocitoza.
Clasificarea PFA
• Proteine cu creşterea rapidă (1-2 ore) şi intensă (de 10-2000 ori) a concentraţiei
serice: PCR (proteina C reactivă), amiloidul seric A (SAA);
• Proteine cu creştere mai lentă (24 - 48 ore) şi moderată (de 2-5 ori): α 1AT, α 1GPac
(α 1glicoproteina acidă), haptoglobina şi fibrinogenul;
• Proteine cu creştere lentă (2-3 zile) şi modestă (maximum de 2 ori): Ceruloplasmina,
C3, C4 şi C1INH;
• Componentele negative ale reacţiei de fază acută sau proteine anti - fază acută:
albumina, prealbumina, PCE, factorul XIII al coagulării şi transferina (a căror sinteză
hepatică scade în inflamaţii, sub acţiunea inhibitorie a TNF-a.
PCR
Denumirea provine de la faptul că precipită polizaharidul "C" al peretelui pneumococului
în prezenţa Ca2+.
Este sintetizată de hepatocite, alcătuită din cinci lanţuri polipeptidice (masa moleculară
fiind 5 x 20 kDa).
Concentraţia plasmatică normală este sub 1 mg/L (mai mare la supraponderali și
fumători);
Nivelul PCR creşte nespecific în multe procese inflamatorii acute infecţioase sau
neinfecţioase, uneori de 100-1000 ori în numai 24 ore.
Creşteri ale concentraţiei PCR la 10-50 mg/L pot surveni în infecţii acute bacteriene și
cronice (tbc, sifilis), infecţii virale, colagenoze, colita ulceroasă, infecţii intrauterine, în
ruptura prematură a membranelor.
Creşteri ale concentraţiei PCR peste 50 mg/L pot apare în infecţii bacteriene severe (cel
mai adesea generalizate), vasculite sistemice, pancreatită acută, tumori metastatice.
Creşterile modeste ale concentraţiei PCR (până la 10 mg/L), determinabile doar prin
tehnici cu sensibilitate înaltă, sunt importante în evaluarea microinflamaţiei în plăcile de
aterom şi au valoare predictivă în evaluarea riscului cardiovascular.
Valori peste 3 mg/L, la 90% dintre pacienţii cu angină pectorală instabilă, prezic un
infarct miocardic acut în următoarele 3 luni.
Amiloidul seric A (SAA)
Este produs de macrofagele şi fibroblaştii hepatici sub acţiunea stimulatoare a IL-1, IL -6,
TNF-a, eliberate de imunocite implicate în procese inflamatorii bacteriene şi virale.
Concentraţia serică (normal sub 10 mg/L) creşte chiar mai repede (2-4 ore) şi mai
pronunţat (până la 2000 ori) decât a PCR. SAA se leagă la micelii lipidice, în special la HDL3,
accelerând degradarea hepatică a acestei subclase Lp.
α 1-GP acidă
Se mai numeşte şi orosomucoid. Este o glicoproteină cu masa moleculară de 44 kDa şi cu
un conţinut glucidic între 40-45% cu predominanţa acidului acetilneuraminic (NANA) , care
realizează caracterul acid al proteinei.
Se formează în hepatocite sub acţiunea IL-6.
Concentraţia normală în plasmă a α 1-GP acidă este de 0,6 - 1,0 g/L.
Cantitatea ei creşte mult în cursul inflamaţiilor acute, subacute şi cronice, dar şi la
bolnavii cu tumori maligne.
Are acţiune imunosupresivă, datorită efectului său inhibitor asupra activării PMN
(leucocite polimorfonucleare), dar şi de inhibare a agregării plachetelor.
Dinamica PFA în timpul inflamației acute

Transferina
Transferina reprezintă proteina care transportă fierul absorbit din intestin şi de la
locul de degradare al Hb spre locurile de depozitare şi sinteză a Hb.
Este formată dintr-un singur lanţ peptidic şi două lanţuri glucidice identice dotate cu
situsuri de fixare a fierului trivalent (Fe3+).
Se sintetizează în hepatocite şi în cantităţi reduse în splină, ganglionii limfatici şi în
celulele epiteliale ale mucoasei intestinale.
În condiţii fiziologice, doar 30% din locusurile de legare de pe transferină sunt saturate,
transportând însă 99% din fierul seric.
Valori de referinţă:
• Conţinutul normal în transferină al plasmei este de 60 mkmol/L (2-4 g/L).
• Saturaţia transferinei 16-45%.
Interpretarea rezultatelor
- Creşteri
• anemie feriprivă,
• sarcină,
• anticoncepţionale orale
- Scăderi
• anemia din bolile cronice
• anemiile sideroblastice
• anemii hemolitice
• deficit proteic: malnutriţie sau pierderi crescute (arsuri, sindrom nefrotic, boli
hepatice),
• boli hepatice acute,
• atransferinemia congenitală,
• sindroame de supraîncarcare cu fier, hemocromatoză, tumori maligne .
Transferina deficitară în carbohidrat (CDT)
Din punct de vedere structural este un polipeptid ce prezintă la capătul amino-terminal
două lanţuri polizaharidice. Aceste două lanţuri se ramifică formând 2 sau 3 structuri
antenare ce au ca reziduu terminal acidul sialic, determinând astfel existenţa a 4 izoforme:
pentasialo, tetrasialo, trisialo şi disialo.
Izoforma disialo reprezintă la persoanele normale mai puţin de 1%, dar creşte de 10-
15 ori la marii consumatori de alcool, la care mai apare şi o formă specială, asialo.
Fracţia disialo împreună cu cea asialo formează transferina deficitară în carbohidrat
(CDT).
În comparaţie cu alţi parametrii disponibili pentru diagnosticarea abuzului cronic de alcool
CDT s-a dovedit a avea cea mai mare specificitate, fiind un marker important în identificarea
şi monitorizarea consumatorilor cronici de alcool.
Valori de referinţă - <1.75%.
Interpretarea rezultatelor
• Creşterea CDT (>3 %) reprezintă un marker pentru abuzul cronic de alcool
(specificitate > 90%).
• Cantitatea minimă de alcool care determină creşterea CDT este de 50-80 g etanol/zi,
cel puţin 7 zile consecutiv.
• După abstinenţă, valorile se menţin ridicate timp de 2-4 săptămâni.
• Valori crescute ale CDT se pot găsi şi în hepatita cronică activă, carcinom hepato-
celular, ciroza biliară primitivă, sarcină şi în sindromul foarte rar de deficit de
carbohidrat –glicoproteină, condiţionat genetic.
• Valori cuprinse între 1.75 si 3% nu pot indica cu certitudine abuzul de alcool şi
necesită monitorizare.
Feritina
Este cunoscută ca metaloproteină de depozit a fierului în organism (fiecare moleculă
poate stoca până la 4.500 ioni Fe2+).
Proteina (apoferitina) este alcătuită din 24 subunităţi bazice (forma -L) sau acide (forma -
H), cu masa moleculară de 450 kDa.
Prin supraîncărcarea cu fier feritina se transformă în hemosiderină (proteină denaturată
în mare parte - datorită încărcăturii ferice deosebite, concentrată în special în sideroblaşti).
Sinteza feritinei în celule depinde de conţinutul în fier al acestora: creşterea concentraţiei
în fier favorizează sinteza feritinei şi inhibă sinteza receptorului transferinei.
Concentraţia serică este proporţională cu conţinutul în fier al celulelor care îl
înmagazinează (este marker-ul acceptat pentru aprecierea fierului depozitat): 1 mg/L
feritină serică corespunde la 8 mg fier în ţesuturile de depozit.
Pragul inferior al concentraţiei serice a feritinei la femei este de 12 mg/L (la bărbaţii din
grupa de vârstă 20-50 ani, valoarea fiind aproximativ triplă).
Feritina este şi un marker tumoral, precum şi o proteină de fază acută.
Haptoglobina
Este o glicoproteină cu masa moleculară de cca. 100 kDa, face parte din fracţia α 2-
globulinelor.
Este alcătuită din două perechi de lanţuri peptidice uşoare (9 kDa) şi grele (16 kDa),
legate între ele prin punţi disulfidice.
Există trei tipuri diferite de haptoglobină: 1-1 monomerică (85 kDa), 2-1 dimerică (200
kDa) şi 2-2 tetramerică (400 kDa).
Rolul fiziologic al haptoglobinei constă în captarea echimoleculară a Hb libere,
rezultate în urma hemolizei intravasculare şi transportul acesteia la locul de degradare în
sistemul macrofagal.
Complexul haptoglobină- hemoglobina are o masă moleculară mare şi deci se exclude
pericolul pierderii Hb prin filtrul renal.
Interpretarea rezultatelor
• Creşterea haptoglobinei este asociată cu:
• Infecţii şi stări inflamatorii acute sau cronice, • neoplazii, limfoame în stadii avansate,
• obstrucţie biliară, • colagenoze, • distrucţii tisulare.
• Scăderea haptoglobinei este asociată cu:
• Afecţiuni dobândite• Hemoliză intravasculară de etiologii diverse, • anemie hemolitică
autoimună, • alte hemoglobinemii cauzate de hemoragii intravasculare, • reacţii
transfuzionale, • eritroblastoza fetală, • malaria, • hemoglobinuria paraxistică nocturnă,
• purpura trombotică trombocitopenică, • anemia hemolitică indusă medicamentos,•
afecţiuni hepatice acute sau cronice;
• Afecţiuni ereditare • siclemie, • deficit de G6PD, • sferocitoza ereditară, • talasemie, •
anemii megaloblastice, • absenţa congenitală (la 1% din populaţia africană şi asiatică).
• Limite şi interferenţe
• - androgenii cresc valorile haptoglobinei;
• - estrogenii şi contraceptivele orale reduc concentraţia haptoglobinei.
• Interferenţe analitice
• În cazuri foarte rare prezenţa gamapatiei, în special IgM (macroglobulinemia
Waldenström) poate determina rezultate eronate.

Inhibitorii plasmatici ai proteazelor


Sunt α-globuline, reprezentând 10% din totalul proteinelor plasmatice. Au rol în
protejarea organismului faţă de acţiunea proteazelor: inactivează proteazele, complexul
celor două proteine fiind recunoscut de receptorii macrofagici specifici hepatici şi îndepărtat
din circulaţie.
În lipsa anti-proteazelor apar leziuni tisulare severe.
Principalii inhibitori proteazici plasmatici sunt SERPINE (serin-protease inhibitors): a 1AT
(a1-antitripsina), a1-ACT (a1-antichimotripsina), a2-AP (a2-antiplasmina), AT III (antitrombina
III) şi C1lnh aparţin fracţiunii a2-globulinelor.
În categoria anti-proteazelor mai intră PAI (plasminogen activator Inhibitor) şi a 2-Mg (a2-
macroglobulina).
a1-antitripsina (a1-AT)
Este o glicoproteină cu masa moleculară de 55 kDa, formată în hepatocite. Concentraţia
normală în plasmă este de 2 - 4 g/L.
Deficienţa înnăscută de a1-AT duce la apariţia emfizemului, hepatitei neonatale şi
cirozei în copilărie. Severitatea afecţiunilor este în funcţie de statusul homo/heterozigot.
Alelele posibile sunt următoarele: M - normală, Z - deficit de procesare şi eliberare din
hepatocite, S - formă uşor degradabilă şi varianta nul O - (lipsa sintezei). Boala apare la
genotipurile 00, ZZ, MZ şi MS.
Alfa1-antitripsina constituie un “reactant de fază acută”, înregistrându-se niveluri
crescute în infecţii bacteriene, poliartrită reumatoidă, vasculite, neoplazii.
• Valori de referinţă - 0.9 -2.0 g/L3.
• Factor de conversie: g/L x 18.4 = μmol/L
• Valori de alertă clinică - <0.7 g/L indică o mare probabilitate de deficit homozigot şi
conferă un risc crescut de emfizem pulmonar precoce.
• Limite şi interferenţe
• Condiţii fiziologice - nivelurile de alfa1-antitripsină sunt scăzute la naştere; în sarcină
pot fi întâlnite valori crescute.
• Condiţii patologice - valori scăzute pot fi întâlnite în malnutriţie şi sindrom nefrotic.
• Medicamente - estrogeni, contraceptive orale, oximetolon, tamoxifen (determină
creşteri).
• Interferenţe analitice
• În cazuri foarte rare prezenţa gamapatiei, în special IgM (macroglobulinemia
Waldenström) poate determina rezultate eronate.

a2-Macroglobulina (a2-Mg)
Este o glicoproteină cu masa moleculară între 725-850 kDa.
Se formează în hepatocite, concentraţia normală în plasmă fiind de 2,5-4,0 g/L.
Acţionează ca o anti-protează împotriva serinproteazelor (pepsina, plasmina, elastaza,
colagenaza), dar numai în interiorul patului vascular.
Inactivează antiproteazele atât în mod direct, cât şi sub formele transmise de către a1-AT,
dar şi de alte anti-proteaze ale sistemului de coagulare sanguină.
Deşi nu este un reactant de fază acută (cantitatea ei plasmatică nu creşte în cursul
inflamaţiilor), cantitatea ei creşte la bolnavii cu sindrom nefrotic şi scade în hepatopatii.
Limitează reacţia de fază acută prin legarea citokinelor nefixate pe receptorii celulari.
• Valori de referinţă - 1.3-3 g/L.
• Interpretarea rezultatelor
• Valorile α2-macroglobulinei sunt crescute în sindrom nefrotic proporţional cu
severitatea pierderii de proteine.
• Creşteri moderate ale valorilor plasmatice de α2-macroglobulină pot fi observate la
pacienţii cu ciroză hepatică şi în fazele incipiente ale nefropatiei diabetice.
• În stările hiperfibrinolitice, după intervenţii chirurgicale majore, insuficienţă hepatică
severă şi pancreatită acută se înregistrează concentraţii reduse de α2-macroglobulină.
Nivelurile de A2M sunt scăzute în sepsis şi au fost asociate cu evoluţie letală în unele
studii.
• Bolnavii care au suferit un infarct miocardic acut şi au valori plasmatice scăzute de
α2-macroglobulină au un prognostic mult mai bun, cu perioadă de supravieţuire mai
mare de un an.
• Creşterile sau scăderile A2M pot fi observate din modificările fracţiunii alfa2-
globulinelor din electroforeza proteinelor serice.
α-Globulinele
• α-lipoproteinele sau HDL,
• α1-antitripsina,
• α-fetoproteina,
• ceruloplasmina,
• haptoglobinele,
• etc.
β-globulinele
• β-lipoproteinele sau LDL,
• transferina,
• globulina fixatoare de steroizi,
• hemopexina,
• etc.
Gama-globulinele
• Sunt produse de limfocitele B transformate secretor în plasmocite.
• Sunt compuşi tetrameri formaţi din câte o pereche de lanţuri peptidice grele
(heavy, H) şi uşoare (light L), cu masele moleculare de 44 - 66 kDa și, respectiv,
22kDa.
Lanţurile sunt cuplate între ele prin punți difulfidice.
gama-globulinele sau imunoglobulinele
 Rolul – anticorpi; Se notează Ig
 Tipurile :
Structura imunoglobulinelor

Clasificarea imunoglobulinelor
Lanţurile L(ușoare) au numai două izotipuri: κ sau λ; în molecula unei Ig poate fi prezent
numai un singur izotip.
Lanţurile H (grele) pot exista sub forma a 5 izotipuri: γ, α, µ, δ și ε.
Markerii acestora sunt localizaţi în domeniile cu secvenţa aminoacidică constantă şi
determină clasele de imunoglobuline prezente la toţi indivizii speciei umane:
• IgG, IgA, IgM, IgD şi IgE.
Clasele de Ig

IgG
Sunt cea mai abundentă clasă de Ig în plasmă, fiind produşi ca răspuns la contact cu
antigenul.
Străbat endoteliile şi placenta, de aceea intervin în imunitatea pasivă a nou-născutului.
Neutralizează toxine bacteriene şi funcţionează ca opsonine (se leagă la suprafaţa
bacteriană favorizând fagocitoza).
Imunoglobulina A (IgA)
Constituie 10-15% din cantitatea totală de Ig
Se găsesc în lacrimi, salivă, secreţii respiratorii, gastro-intestinale, secreţii ale
tractului uro-genital.
În serul sangvin se află sub formă monomerică.
În secreții se află sub formă dimerică (IgA2) - conţin 2 lanţuri oligo-peptidice: unul
joncţional şi altul secretor (o glicoproteină).
Ig A2 este rezistentă la acţiune proteolitică şi are rol în legarea bacteriilor (le
aglutinează), împiedicând penetrarea lor prin mucoase.
Are perioada de înjumătățire – 6-8 zile

Imunoglobulina M (IgM)
Ig M sunt anticorpi majori produşi în timpul răspunsului imun primar.
Se produc după naştere (prezenţa lor la nou-născut indică o infecţie intrauterină).
Au structură pentamerică, 5 macromolecule de Ig M sunt legate cu un polipeptid
joncţional.
Factorul reumatoid şi izoaglutininele (a şi P) de grupă sanguină ABO aparţin acestei
clase.
Imunoglobulina D (IgD)
Ig D sunt imunoglobuline aflate pe suprafaţa limfocitelor B, cu rol de receptor al
acestora pentru antigene.
Fiecare limfocit B produce un singur idiotip imunoglobulinic.

Imunoglobulina E (IgE)
Ig E sunt imunoglobuline fixate prin fragmentul Fc, pe suprafaţa mastocitelor.
Cuplarea lor cu antigenul induce degranularea mastocitului cu declanşarea reacţiei alergice
(tip I, anafilactic).
Intervin în patogeneza reacţiei imune patologice de tip I.

Hipergamaglobulinemii
A.Policlonale
• Stimularea mai multor linii limfocitare B duce la amplificarea sintezei mai multor
tipuri de Ig (pe electroforegramă se constată creşterea globală a fracţiunii y-
globulinelor).
• Hipergamaglobulinemiile policlonale se produc în infecţii acute şi cronice
(mononucleoza infecţioasă, tuberculoză, endocardită bacteriană), boli autoimune
(lupus eritematos diseminat, poliartrită reumatoidă, sindromul Sjogren, sclerodermie),
afecţiunile hepatice acute şi cronice (ciroză, hepatită cronică activă, hepatită virală
acută).
B. Oligoclonale
• Stimularea unui număr restrâns de clone limfocitare B duce la amplificarea sintezei
tipurilor de Ig produse de acestea (pe electroforegramă apar zone mai restrânse ca
dispunere, benzi discrete, omogene în fracţiunea y-globulinelor). în paraproteinemii
pot apare de asemenea benzi oligoclonale.
C. Monoclonale
• Proliferarea unei singure clone celulare B duce la sinteza excesivă a unui singur tip de
Ig patologică (paraproteină), care formează "gradientul M" (monoclonal) în
electroforegramă.
• Cea mai frecventă cauză este de natură malignă - mielomul multiplu (plasmocitom),
macro-globulinemia Waldenstrom, rar leucemia limfocitară cronică, limfoamele
nonhodgkiniene cu celule B şi cauze "benigne" (hepatita cronică, ciroza hepatică).
Crioglobulinele
• Crioglobulinele sunt Ig care precipită la 4°C şi se redizolvă prin încălzire la 37°C.
• 50% din crioglobuline sunt paraproteine, altele sunt complexe Ig - anti Ig (cel mai
adesea produse la factorul reumatoid).
• Unele crioglobuline precipită chiar la temperaturi peste 22°C, acestea cauzează
simptome clinice.
• Sindromul Raynaud (caracterizat prin dureri episodice de natură ischemică la nivelul
extremităţilor, determinate de scăderea temperaturii) are printre cauze şi
crioglobulinemia.
Deficitul de imunoglobuline
• Se consideră deficienţă semnificativă dacă valoarea Ig este de 10 ori mai mică decât
limita normală inferioară (Ig G - 600 mg/dL, Ig A -50 mg/dL, Ig M - 40 mg/dL).
• La nou-născut există o deficienţă "fiziologică" de Ig, deoarece cu excepţia Ig G, restul
nu trec prin placentă (IgG trece în ultimul trimestru al sarcinii). Ig G matern conferă
imunitate pasivă nou-născutului fată de diferiţi agenţi patogeni. Aceste Ig G sunt
catabolizate la 1-3 luni de viaţă, când sinteza Ig proprii este încă deficitară.

Deficienţele de Ig pot fi:


• secundare: în tumori limfoide (mielom multiplu, boala Hodgkin, leucemie limfocitară
cronică), tratament cu medicamente citotoxice şi steroizi, sindrom nefrotic, enteropatii
cu pierderea proteinelor din tubul digestiv.
• primare (genetice): Agamaglobulinemia primară Bruton, legată de cromozomul X
(apare la băieţi).
• Deficitul selectiv de Ig A (ambele subclase): incidenţa acestei boli este 1:500 în
populaţie. Unii indivizi par sănătoşi, alţii au frecvent infecţii respiratorii şi gastro-
intestinale, diaree cronică, sunt predispuşi la boli cu complexe imune circulante, cum
ar fi lupusul eritematos diseminat (LED), poliartrita reumatoidă (PR).
• Sindromul de hiper- Ig E (sindromul Job): se caracterizează prin infecţii pulmonare şi
cutanate. Deşi creşte nivelul Ig E, există o deficienţă funcţională a leucocitelor
polimorfonucleare (PMN), creşte numărul eozinofilelor.
SUBSTANŢE AZOTATE NEPROTEICE
1. Ureea 7-Bilirubina
2. Creatina şi creatinina 8- etc
3. Acidul uric
4. Amoniacul
5. Aminoacizii
6. Hormonii azotaţi