UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

FACULTATEA DE ŞTIINȚE ȘI MEDIU

SPECIALIZAREA: ȘTIINȚA MEDIULUI – ANUL III, SEMESTRUL I

ECOLOGIE GENERALA

Profesor: Profesor dr. inginer Ciolac Andrei

1
 Student: Iamandi Mircea

1.Definirea si evolutia ecologiei. Teoria sistemelor biologice

Noţiunea de ecologie a fost folosită însă pentru prima dată în anul 1866 de către naturalistul
german Ernst Haeckel (1834-1919) în lucrarea ‚‚Generelle Morphologie der Organismen”, unde
defineşte ecologia ca ,,ştiinţa generală a interrelaţiilor dintre organisme şi mediul lor
înconjurător”.

Etimologia cuvântului ecologie este în limba greacă: oikos = casă, gospodărie; logos = cuvânt,
discurs, ştiinţă.

Haeckel a definit ecologia astfeltă: ,, este ştiinţa economică a organizării organismelor animale”.

Domeniile directe de studiu ale ecologiei sunt autoecologia, sinecologia şi demecologia

Manifestarea unei concepţii ecologice se regăseşte încă din perioada Greciei Antice, în scrierile
lui Aristotel şi Teofrast, care au evidenţiat relaţiile dintre organisme şi mediul înconjurător
(componenta biotică şi cea abiotică).

În lucrările ulterioare Haeckel susţine că ecologia trebuie înţeleasă ca ,,sumă a cunoştinţelor

referitoare la economia naturii”. Ca urmare, în anul 1869, a publicat următoarea
definiţie: ,,Ecologia este ştiinţa economică a organizării organismelor animale”. Ea studiază
relaţiile generale ale animalelor atât cu mediul lor anorganic, cât şi cu cel organic, inclusiv cu
alte fiinţe vii şi relaţiile cu alte animale şi plante cu care ele intră în contact direct şi indirect.

În timp, au fost formmulate o serie de definiţii, care sunt asemănătoare celei formulate de
Haeckel, acestea punând accent pe sistemele biologice supraindividuale:

Odum (1971), Ricklefs (1976) , Botnariuc şi Vădineanu (1982) – au definit fiecare ecologia ca
fiind ,,studiul interacţiunilor dintre organisme cu mediul lor precum şi dintre acestea”,
sau ,,economia naturii (adică modul de repartizare a substanţei vii pe specii, modul cum se
produce, cum circulă şi cum se descompune substanţa vie) sau ca ,,biologia ecosistemelor”.

1.2Evolutia ecologiei

În dezvoltarea ecologiei o importanta contribuiţie au avuto botaniştii europeni şi americani, care

au efectuat numeroase studii privind comunităţile de plante, văzute din două puncte de vedere.
Botaniştii europeni au studiat compoziţia, structura şi distribuţia acestor comunităţi, în timp ce
americanii au efectuat studii privind dezvoltarea plantelor sau succesiunea lor.

Evolutia ecologiei poate fi împărţită în două etape.

2
Prima etapă a început prin fundamentarea din punct de vedere teoretic şi practic de către E.
Clements (1905) a unor metode cantitative de cercetare în ecologia vegetală. Pe baza acestor
metode, a întreprins cercetări care i-au permis să înţeleagă parţial mecanismele succesiunii
ecosistemelor din primele faze până în stadiul de ecosistem matur, denumit şi stadiul de “climax
climatic” (E. Clements, 1916).

Ulterior, C. Elton, (1927) a evidenţiat rolul nişelor ecologice în funcţionalitatea biocenozelor şi a

descris în termeni cantitativi piramida trofică (piramida eltoniană).

Ecologia modernă începe, într-o anumită măsură, cu Charles Darwin care în dezvoltarea teoriei
sale a evoluţiei leagă adaptarea organismelor la mediul lor de viaţă de procesul selecţiei naturale.
De asemenea, o contribuţie importantă în conturarea ecologiei au avut-o biologii (de exemplu,
Alexander von Humboldt) preocupaţi de geografia plantelor (geobotanică), de modul în care s-a
realizat distribuţia plantelor pe glob.

Grigore Antipa(un distins discipol al lui Haeckel ) a efectuat numeroase cercetări asupra Mării
Negre, a Dunării şi a zonei inundabile. El a cuprins diversitatea factorilor abiotici şi biotici,
interacţiunile dintre aceştia, concepţie ce l-a apropiat de noţiunea ecologică de ,,sistem”. În
lucrarea ,,Organizarea generală a vieţii colective a organismelor şi mecanismul producţiei în
biosferă (1935) tratează aspectele ecologice ale organizării vieţii, analizând laturile comune în
concepţia sistemică. Poate fi considerat un precursor al gândirii sistemice în România, alături de
E. Racoviţă şi C. Motaş şi un sprijinitor al ocrotirii naturii (S. Cărăuşu, V. Ghenciu, 1971).

1.3Teoria sistemelor biologice

„Enciclopedia universală” defineste un sistem ca fiind un ansamblu de fenomene şi evenimente

independente care este extras din lumea exterioară printr-o acţiune intelectuală arbitrară,
vizându-se tratarea acestui ansamblu cu un întreg (tot unitar).

Conform acestei definitii un sistem real nu poate fi exista izolat, ci el trebuie să aparţină unui
sistem mai cuprinzător în cadrul căruia are anumite atribuţii.

Putem denumi sistemul ca fiind un ansamblu de părţi sau componente interconectate prin
legături funcţionale.

Sistemele biologice se pot clasifica în:

a.sisteme biologice individuale,

b.sisteme biologice supraindividuale

Toate sistemele biologice supraindividuale sunt formate dintr-un număr variabil de organisme
(indivizi) între care există conexiuni reciproce de natură genetică, structurală, funcţională sau
spaţială. Aceste tipuri de sisteme biologice în relaţie cu substratul pe care se manifestă constituie
obiectul general de studiu ecologic.

3
In 1991 ,Frontier şi Pichod-Viale, diferenţiaza două tipuri de acţiuni: acţiuni „puternice” şi
acţiuni „slabe”.

Acest categorii de acţiuni este reliefată de modalitatea prin care se măsoară intensitatea şi viteza
acţiunii. Se pot distinge astfel două aspecte:

a)Gradul de determinare a unei variabile ce caracterizează un compartiment al sistemului

prin intermediul altui compartiment.

b)Durata acţiunii.

In comparaţie cu durata de realizare a unei acţiuni directe, acţiunea indirectă este caracterizată de
un timp mai mare de realizare, deoarece acţiunea indirectă presupune faze sau etape intermediare
ceea ce măreşte durata de finalizare a acesteia.

Studiul reţelelor complexe de interacţiuni din cadrul ecosistemelor este realizat prin aplicarea
teoriei grafurilor.

Shannon lansează in 1948, `Teoria informaţiei`utilizand noţiunea de „cantitate de informaţii”,

ceea ce a permis atribuirea unei valori precise „forţei” unei interacţiuni.

4
2.Caracteristicile sistemelor biologice. Principalele tipuri de biomuri

Totalitatea sistemelor biologice aflate pe acelaşi nivel de organizare cuprinde întreaga

materie vie, iar un nivel de organizare a materiei vii nu este altceva decât ansamblul sistemelor
vii echivalente.
Se identifică următoarele nivele de organizare ierarhică a materiei vii:
a) Nivelul individual- care include toate biosistemele reprezentate de organismele animale
sau vegetale
b) Nivelul populaţional- ocupat de sistemele supraindividuale
c) Nivelul biocenotic- reprezentat de comunităţi de plante şi animale
d) Nivelul biomic- pe care se situează sisteme de o complexitate superioară
e) Nivelul biosferei- reprezentat de ansamblul vieţii pe Pământ
Sistemul biologic individual ne este altceva decât individul biologic, organismul viu. La nivelul
acestui biosistem se manifestă legea specifică organismului biologic şi anume, metabolismul.
Stern şi Nanney au stabilit o metoda(1930) de urmărire a proceselor parcurse de anumiţi compuşi
metabolici importanţi la nivelul organismului.S-a constata ca organismul nu este sub toate
aspectele o entitate „statică”.
Chiar şi celulele nervoase sau musculare îşi reînnoiesc total majoritatea componentelor pe
parcursul existenţei lor, utilizând alte molecule.
Organismul nu este „ceva definitiv”,el poate avea periodic o compoziţie complet diferită sub
aspect micromolecular.
Lavoisier,a studiat pe cobai schimburile gazoase şi energetice, pentru a se evidenţia şi măsura
intrările şi ieşirile de materie şi energie.Concluzia- un organism animal produce aceeaşi cantitate
de căldură (energie) şi dioxid de carbon (materie) şi necesită aceeaşi cantitate de oxigen pentru
realizarea „arderii” metabolice ca şi în cazul combustiei la flacără a aceleiaşi cantităţi de glucide.
2.2. Principalele tipuri de biomuri
Biomul este o comunitate biotică caracterizată prin existenţa unor populaţii dominante de plante
şi animale, trăiesc într-un anumit climat specific de regulă unor zone geografice mai extinse.
a.Tundra arctică şi alpină.
-biom fara arbori ,plante mici, teren umed, în jurul latitudinii nordice de 60 grade.
- precipitaţiile cât şi procesul de evaporare au valori minime
- Diversitatea speciilor este scăzută; câteva specii de arbuşti pitici, câteva specii de plante
ierboase; Mamiferele sunt reprezentate de ierbivore ca renii, boul moscat, mamifere din familia
Leporidae, genul Lepus
b. Pădurile boreale de conifere.
- păduri umede şi reci de conifere (sau taiga), între paralelele de 45 şi 57 grade latitudine nordică.
- Vegetaţia: diferite specii de conifere dintre care cele mai comune sunt: Picea glauca, Abies

5
balsamea, Pinus resinosa, Pinus strobus, Picea mariana, Pinus contorta, Pinus ponderosa.
- Solul este acid
c.Pădurile de foioase din zonele temperate.
- biom caracterizat de un climat moderat şi arbori cu frunze căzătoare
- Plante: Acer sp., Fagus sp., Quercus sp., Carya sp., Populus sp., Ulmus sp., Salix sp. etc.
Plantele aflate la nivelurile inferioare coronamentului arborilor sunt bine dezvoltate şi
diversificate ca specii.
- fauna este bine reprezentată de ierbivore, carnivore şi unele specii de reptile şi amfibieni.
-Solul este relativ fertil cu o litieră subţire, datorită procesului rapid de descompunere a materiei
organice.
d.Zonele ierboase (grasslands).
- biom caracterizat prin prezenţa şi abundenţa vegetaţiei ierboase înalte sau mai puţin
înalte(.pampas.)
-plante: - formate mai ales din specii de Andropogon sp. ,zone ierboase cu înălţimi cuprinse între
1,5 şi 2 metri.
- Solul este fertil, cu o pondere mare a cernoziomurilor. În zonele mai uscate ale acestor biomi,
fertilitatea solurilor poate fi influenţată de salinitate.
- Mamiferele :- ierbivore mici şi rozătoare, precum şi de ierbivore de talie mare şi diferite specii
de carnivore. Multe din aceste specii sunt ameninţate de distrugerea habitatului datorită
extinderii culturilor agricole iar câteva sunt chiar pe cale de dispariţie.
e.Deşertul
- vegetaţii slabe şi dispersate alcătuită mai ales din specii de arbuşti.
- localizate între paralelele de 25 şi 35 grade latitudine nordică şi sudică, de regulă, în interiorul
continentelor.
f.Chaparral-ul (pădurea sclerofilă, sau zona cu vegetaţie săracă de tip mediteranean).
- biom cu o distribuţie spaţială particulară fiind prezent în zone limitate între 32 şi 40 grade
latitudine nordică şi sudică, de obicei, pe coastele vestice ale continentelor.
- climat uscat, datorat zonei de subtropicale de înaltă presiune, ce durează o bună parte a anului,
din primăvara până toamna târziu.
-precipitatiile se manifesta pe timp de iarna
-vegetaţia: specii de arbori şi arbuşti de talie redusă care nu îşi pierd frunzele în sezonul
secetosmăslinul :(Olea europea), eucaliptul, acacia, pinul maritim (Pinus pinaster), stejarul pitic
(Quercus dumosa)
g.Savana tropicală.
-biom regasit în estul Africii, America de sud şi Australia.
-clima acestei zone este caracterizata de un sezon umed şi un sezon secetos cu temperaturi
ridicate pe tot parcursul anului.
-Vegetaţia: asigură sursa de hrană pentru o mare diversitate de animale ierbivore, pe seama
cărora există o varietate crescută de specii carnivore
h.Pădurile umede tropicale şi ecuatoriale
-biom întâlnit într-o zonă largă în jurul Ecuatorului cu temperatura şi umiditatea relativ crescute
6
-Vegetaţia :foarte abundentă , poate conţine până la 100 de specii diferite de arbori, există 3 sau
4 specii de arbori. Densitatea acestei păduri este mare, iar înălţimea arborilor este frecvent de 25-
30 metri, unele specii având înălţimi de până la 40 metri
- în acest tip de biom se întâlnesc o mare varietate de animale. Se presupune că 30 – 50% din
toate speciile de animale de pe planetă.
Unii ecologi considera ca mediul marin şi oceanic are în structura lui biomi: : largul oceanului,
zonele litorale, zonele bentale, ţărmurile stâncoase sau nisipoase, estuarele sau zonele
mlăştinoase asociate mareelor.

7
3.Ecosistemul: definire, structura, categorii de ecosisteme dupa studiul clorofilei a.

3.1.Definitie:

Unitatea organizatorică elementară a biosferei. Un sistem deschis, cu o alcătuire complexă

conferită de cele două subsisteme majore din care acesta este alcătuit, şi anume biotopul şi
biocenoza .

- Ecologul britanic Sir Arthur George Tansley a introdus în 1935 termenul de ecosistem

3.2.Structura

Ecologia modernă stabileşte mai multe categorii de structuri ale ecosistemului.Cele mai multe
ecosisteme prezintă două straturi principale:

-Autotrof: alcătuit din totalitatea populaţiilor de plante, situat superior, şi beneficiază de accesul
necondiţionat la radiaţia solară luminoasă alcătuit din organisme, care nu au acces la energia
luminoasă

-Heterotrof: alcătuit din organisme, care nu au acces la energia luminoasă; dependent de

existenţa organismelor autotrofe în scopul asigurării necesarului energetic.

Ecosistemul este alcătuit din cinci subsisteme:

a. substanţe de natură anorganică

b. producători primari

c. animalele consumatoare

d. detritusul vegetal şi animal

e. microorganisme reducătoare sau descompunătoare

Structura ecosistemelor este determinată de o varietate de factori care se manifestă

interrelaţional, cele mai importante componente sunt solul, atmosfera, radiaţia solară, apa.
Concentraţia de clorofilă a este de aproximativ 0,4 g până la 3 g pe metru pătrat.

Studiul clorofilei a, a condus la evidenţierea a patru categorii de ecosisteme:

a.Ecosisteme stratificate.:- includ :-toate tipurile de păduri; -ecosistemele cu vegetaţie ierboasă

înaltă;- ecosistemele artificiale (culturi agricole);

8
Reducerea pe orizontală a intensităţii radiaţiei solare ,determina evidenţierea unor substraturi
vegetale cu o concentraţie diferită a concentraţiei de clorofilă.

Stratificărea unui ecosistem terestru se face pe trei nivele:-superior;-mediu;-inferior

b.Ecosisteme umbrite:- stratul autotrof are un singur nivel;- Concentraţia de clorofilă a este
asemănătoare cu cea existentă le nivelul inferior al ecosistemelor stratificate

Procesul de fotosinteză este de câteva ori mai redus ca intensitate comparativ cu ecosistemele
stratificate. Concentraţia de clorofilă a are valori medii foarte scăzute (0,001- 0,5 g/m2 )

c.Ecosisteme mixte:- sunt similare nivelului mediu din ecosistemele de tip stratificat.

–sunt ecosisteme acvatice în care rolul principal în realizarea producţiei primare îl deţin algele
planctonice. Concentraţia de clorofilă a este variabilă în intervalul 0,02- 1g/m2 cu o eliberare de
oxigen de 1-10g/oră pentru fiecare gram de clorofilă.

d.Ecosistemele de lumină:- sunt incluse acele ecosisteme caracterizate de existenţa unor straturi
vegetale cu o dezvoltare nesemnificativă pe verticală(peliculele de alge sau cele de licheni,
culturile agricole).

Concentraţia de clorofilă a este similară cu aceea de la nivelul superior din ecosistemele

stratificate: 0,01-0,6g/m2 , 1g de clorofilă fiind implicat în eliberarea a 8-40g oxigen/oră.

9
4.Biotopul. Principalii factori abiotici: radiatia solara, temperatura

4.1.Biotopul :-acel subsistem fundamental al ecosistemului care înglobează toţi factorii externi
de natură abiotică ce afectează organismele vii.

- substratul, mediul fizicochimic pe care sau în care populaţiile componente ale biocenozei,
comunităţile de plante, animale şi microorganisme trăiesc, se dezvoltă şi se reproduc.

Justus von Liebig (1840) a lansat ipoteza, că organismele vii sunt în general limitate de către
acţiunea unui singur factor al biotopului care este insuficient în comparaţie cu necesităţile
acestora.

4.2.Principalii factori abiotici:- se pot manifesta în două moduri distincte:

-O manifestare „normala”:-manifestare a fluctuaţiei valorilor acestora într-un anumit interval, cu

o anume amplitudine şi o periodicitate bine definită;

- Un alt tip de manifestare a acţiunii factorilor abiotici ai mediului este reprezentat de fluctuaţia
întâmplătoare a acestora şi înregistrarea unor valori „anormale” ale amplitudinii variaţiei lor,

4.3.Radiaţia solară

-este principala sursă de lumină şi energie termică pentru ecosistemele naturale

-soarele este cea mai importantă sursă de energie pentru derularea activităţii normale la nivelul
majorităţii ecosistemelor.

-lumina vizibilă, este numai o fracţiune din spectrul larg al radiaţiei electromagnetice care
include undele radio, microundele, radiaţiile infraroşii, lumina vizibilă, radiaţiile ultraviolete,
radiaţiile x şi radiaţiile gamma.

Radiaţia solară are lungimi de undă cuprinse între 1 Ǻ ( Angstrom, 1 Ǻ = 10 -10m) şi câţiva
kilometri (în cazul undelor radio lungi). Cea mai mare pondere din energia solară incidentă o
deţin însă radiaţiile cu lungimi de undă cuprinse între 0,2 · 10 -6şi 4· 10 -6metri.

Radiaţiile vizibile ale spectrului solar reprezintă aproximativ 42 procente.

10
La nivelul zonelor acvatice, energia solară totală incidentă la suprafaţa apei are o valoare medie
estimată de 1,4 · 10 12calorii pe minut. Apa absoarbe lumina în mod diferit, în funcţie de
lungimea de undă a radiaţiei solare şi în consecinţă tipul de lumină care pătrunde în diverse
orizonturi acvatice este diferit.

Plantele se adapteaza la fluctuaţia intensităţii radiaţiei solare sau la deficitul de lumină:

- modificări ale complexului pigmentar;

- modificarea vitezei de reacţie a aparatului pigmentar;

- diferenţierea cantitativă a structurii pigmenţilor fotosintetizatori.

In cazul animalelor, pe lângă rolul energetic, lumina solară are şi o importanţă în ceea ce
priveşte modul de percepere şi transmitere a informaţiilor.

In mediul acvatic există sute de specii de animale care pot să producă lumină.Acest proces
presupune prezenta oxigenului pt.oxidarea unei substanţe (luciferina),si a unei
enzime(luciferaza)pt. a obtine o substanta (oxiluciferina).

Comportamentul animalelor este determinat de lumina( fototropism). Din acest punct de vedere,
plantele şi în special animalele pot reacţiona diferit. Se poate diferenţia un fenomen de
fototropism pozitiv, care descrie tendinţa organismelor de a se apropia de sursa de lumină,
precum şi un fenomen de fototropism negativ, care reprezintă tendinţa animalelor de a se
îndepărta de lumină.

4.4.Temperatura

Particularitatea a unui corp care determină transferul de căldură la sau de la alte corpuri.

-Este în general o consecinţă a manifestării radiaţiei solare prin componenta ei calorică şi

reprezintă un factor limitativ manifestat mai ales în diferite tipuri de biomuri în care, pe lângă
variaţiile diurne sau sezoniere cu caracter normal, se pot înregistra abateri perturbatoare pentru
biocenoze, cum sunt sezoanele reci în care temperatura coboară extrem de mult sau sezoane
calde cu temperaturi foarte ridicate.

Fiecărei specii îi sunt caracteristice anumite limite de toleranţă la variaţiile de temperatură.;

unele forme de rezistenţă ale unor organisme suportă valori de temperatură mult mai accentuate
decât ar suporta organismele tipice.( –70 0C şi 90 0C).Plantele si animalele supravietuiesc intr-un
interval mai mic(-200C pana la 500C). Temperatura are un rol foarte important în răspândire şi
distribuţia geografică a speciilor, iar variaţiile de temperatură influenţează activitatea
biocenozelor din aceleaşi zone geografice.

Fluctuaţia valorilor de temperatură este foarte importanta pentru studiile ecologice.De aceea s-au
instalat pe satelitul Terra senzori speciali de tipul spectroradiometrelor cum este MODIS
(Moderate-resolution Imaging Spectroradiometer) care pot măsura cu precizie temperatura la

11
suprafaţa marilor bazine acvatice, pentru interpretarea şi prognoza unor fenomene climatice la
scară mondială.

Există diferenţe notabile între valorile optime de temperatură pentru diferite specii.

Sunt organisme care preferă mediile cu temperaturi extrem de ridicate:-sau descoperit organisme
procariote care trăiau în izvoarele termale fierbinţi la temperaturi, uneori mai mari decât punctul
de fierbere al apei(aşa numitele specii termofile care se dezvoltă normal la temperaturi de circa
115 0C)

Cele mai multe specii sunt adaptate la temperaturi cuprinse între 00 C şi 500 C.

Valorile de temperatură superioare temperaturii zero sunt cunoscute şi sub numele de valori ale
temperaturii eficiente.

Adaptarea la temperatură

Adaptărea speciilor la fluctuaţiile temperaturii mediului şi la diverse valori ale acesteia sunt de
natură morfologică, fiziologică sau comportamentală.

Regula lui Bergmanne ne spune ca exista o relaţie între temperatura medie a biotopului şi
dimensiunile unor specii de organisme homeoterme. Animalele care trăiesc în zone climatice,au
talia de dimensiuni mai mari decât talia unor organisme din zonele calde.

Adaptările fiziologice şi comportamentale pornesc de la o legitate de natură fizico-chimică.Se

stie că viteza reacţiilor chimice se dublează la fiecare creştere a temperaturii cu 100 C.

În sezonul rece, unele organisme reacţionează la valorile scăzute de temperatură:

- Peştii se aglomerează în zone mai adânci şi nu se deplasează, reducând la minimum pierderile

de energie datorate mişcării, care nu pot fi compensate datorită inexistenţei surselor de hrănire.

- Larvele unor chironomide pot supravieţui în gheaţă prin existenţa unor mecanisme care le
permite deshidratarea ţesuturilor.

- Algele monocelulare microscopice sunt capabile de sinteza unor substanţe grase formate din
acizi graşi cu un grad scăzut de saturare.

Acest tip de adaptare la temperaturi scăzute, care constă în principiu în producerea şi stocarea de
substanţe grase constituite din acizi organici cu un grad mare de nesaturare, poate fi întâlnită la
multe specii de peşti, păsări sau mamifere acvatice sau terestre care populează zonele reci ale
planetei.

12
5. Apa (biotopul acvatic). Climatul

5.1.Apa:

- un factor al mediului abiotic, atunci când ne referim la ecosistemele terestre, dar formează
efectiv biotopul ecosistemelor acvatice, mediul abiotic în care organismele acvatice trăiesc. Are
câteva caracteristici de natură fizico-chimică ce îi conferă proprietăţi cu implicaţii fundamentale
asupra vieţii pe Pământ.

-O moleculă de apă este formată din un atom de oxigen doi atomi de hidrogen.

-Densitatea maximă a apei se realizează la temperatura de 40 C.

Există de asemenea alte caracteristici care conferă apei unicitate şi importanţă deosebită la nivel
global. Apa are o căldură specifică relativ mare, ceea ce determină ca atât încălzirea acesteia cât
şi răcirea ei să se realizeze în mod natural destul de greu, adică treptat. Conductibilitatea termică
a apei este de asemenea mare. Este din punct de vedere chimic un solvent ideal(facilitează
dizolvarea, transportul şi asimilarea substanţelor atât la nivelul organismelor vii cât şi în
circuitele biochimice la scară planetară).

Biotopul acvatic

Apa este un factor important al biotopului. Ea este un mediu de viaţă pentru un imens număr de
organisme.

Ponderea biotopurilor acvatice de peste 70% din suprafaţa Pămîntului ,determină importanţa
globală a acesteia în climatul planetar.

Asupra biotopurilor acvatice acţionează o serie de factori abiotici care influenţează şi biotopurile
terestre:

-Datorită acţiunii vânturilor predominante şi rotaţiei Pământului ce determină acţiunea forţei

Coriolis, iau naştere curenţii oceanici de suprafaţă.

-Formarea curenţilor de adâncime depinde de diferenţa de densitate dintre masele de apă

adiacente şi este cunoscută sub denumirea de circulaţie termohalină.

13
- Densitatea apei este influenţata de temperatura şi salinitate(procesul de evaporaţie a apei din
zonele geografice calde determină creşterea salinităţii acesteia, măreşte densitatea apei şi o face
mai grea decât masele de apă adiacente).

- In Marea Weddell (Antarctica) se formeaza imense cantităţi de gheaţă care conduc la creşterea
salinităţii apei şi deci la creşterea densităţii acesteia. Mare parte a apei de adâncime a oceanelor
este rezultatul acestui proces.

-În zona nordică a Atlanticului, apa rece cu densitate mai ridicată coboară formând apa de
adâncime care se deplasează spre sud. Aceste mase de apă sunt mai puţin dense decât apele
sudice de adâncime.

- Circulaţia apelor oceanice de adâncime pe verticala determinată de acţiunea vântului care

deplasează masele de apă mai calde din zonele platformei continentale, acestea fiind înlocuite de
mase de apă de adâncime, mai reci,este cunoscut ca fenomenul de upwelling. Zonele în care se
produce fenomenul de upwelling sunt recunoscute pentru abundenţa resurselor pescăreşti
(coastele vestice ale Africii, vestul Americii de Sud etc.).

Mareele- o formă diferită de deplasare, o ridicare şi coborâre a masei de apă ,datorată atracţiei
gravitaţionale exercitate de Lună şi Soare asupra Pământului.

Mareele lunare sunt mai puternice decât cele solare datorită faptului că Luna este mai aproape de
Pământ. Pe faţa Pământului expusă Lunii se produce maree directa,iar pe cealaltă faţă o maree
opusă.

Mareele provocate de soare au la bază tot atracţia gravitaţională, dar reprezenta aproximativ 46%
din forţa de gravitaţie lunară. În perioadele de "lună nouă" şi "lună plină", când Soarele, Luna şi
Pământul sunt aliniate pe aceeaşi direcţie, mareele lunare şi solare coincid determinând fluxuri
mai înalte şi refluxuri de nivele mai scăzute decât în mod obişnuit.

Ridicarea şi scăderea pe verticală a nivelului apei sunt însoţite de diverse mişcări orizontale ale
maselor de apă cunoscute sub denumirea de curenţi mareici.

Un fenomen ,ce se produce în Oceanul Pacific, de-a lungul coastelor unor ţări cum sunt Ecuador
şi Peru, este aşa numitul El Niño. Se petrece la intervale de timp de 3-7 ani şi afectează climatul
global pentru mai mult de un an.

In timpul fenomenului El Niño ,vânturile predominante de est încetează sau chiar îşi modifică
sensul ceea ce determină ca temperatura apei de suprafaţă să nu se modifice la fel de mult ca
înainte. Ca urmare, climatul umed existent în mod normal în vestul Pacificului se mută spre est,
determinând căderi masive de precipitaţii în America de Sud şi condiţii de secetă în Asia de Sud-
Est, India şi Africa de Sud.Efectele ecologice ale acestui fenomen sunt extrem de severe.

Apele curgătoare pot modifica morfologia unor biotopuri prin capacitatea lor de a eroda,
transporta şi depune diverse componente ale solului, substanţe minerale, materie organică,

14
precum şi material biologic. Delta Dunării este un exemplu tipic al rezultatului acţiunii de
transport realizate de fluviul Dunărea.

Cele mai mari formaţiuni deltaice din lume sunt deltele combinate ale fluviilor Gange şi
Brahmaputra în India, Delta Nilului în Egipt şi delta fluviului Mississippi în S.U.A.

Apele curgătoare au un rol important şi în ceea ce priveşte antrenarea şi transportul unor

organisme vii ceea ce conduce la modificarea temporară a structurii biocenozelor acvatice. In
şenalul Dunării pot fi întâlnite în anumite perioade ale anului populaţii de acvatice atipice pentru
acest biotop cum sunt diverse specii de fitoplancton şi zooplancton şi chiar specii de peşti care nu
sunt în mod normal reofile.

Adaptările organismelor la viaţa în mediul acvatic sunt mult mai numeroase şi extrem de
interesante.

5.2. Climatul

Majoritatea factorilor abiotici sunt interdependenţi.

Presiunea atmosferică este dependentă de temperatură, cantitatea de oxigen solvit în apă depinde
de temperatură şi de mişcările apei etc. Manifestarea complexă şi corelată a principalilor factori
fizici ai mediului determină la scară locală, regională sau globală cea ce denumim generic climă
sau climat.

Modificările climatice pot afecta ecosistemele naturale,ceea ce determină interesul specialiştilor

pentru monitorizarea fenomenelor care pot contribui la modificări majore ale climei pe planetă.

Unul din fenomene este reprezentat de aşa numitul efect de seră. Acest fenomen natural are o
importanţă deosebită pentru viaţă, deoarece în lipsa manifestării lui, temperatura medie a
Pământului ar fi inacceptabil de scăzută pentru manifestarea vieţii aşa cum o cunoaştem în
prezent.

Intensificarea efectului de seră a devenit o problema, datorită creşterii concentraţiei gazelor care
stimulează acest fenomen şi în special creşterea concentraţiei de dioxid de carbon, metan şi oxizi
de azot.

Concentraţia dioxidului de carbon a crescut cu aproximativ 30%,de la începutul revoluţiei

industriale ,prin arderea combustibililor fosili şi a altor activităţi umane.

Eliberarea de dioxid de carbon în atmosferă se produce şi ca urmare a proceselor naturale

(respiraţie, descompunerea materiei organice). Cantitatea de CO2 emisă în atmosferă ca urmare a
acestor procese este de 10 ori mai mare decât cantitatea liberată ca urmare a activităţii antropice.

Se estimează că în absenţa unor masuri de control şi reducere a emisiei, în anul 2100,

concentraţia de dioxid de carbon ar putea fi cu 30% până la 150% mai mare decât nivelul actual.

15
Tendinţa de încălzire globală este demonstrată de creşterea temperaturii medii la suprafaţa
planetei. Câteva date statistice generale sunt mai mult decât convingătoare:

- anii 1980 – 1990 au fost cele mai calde perioade înregistrate;

- cei mai calzi 10 ani din istoria meteorologică globală cunoscută au fost înregistraţi în ultimii
115 ani;

- secolul al XX - lea a fost cel mai cald la nivel global în ultimii 600 ani.

Temperatura medie globală poate creşte cu10 C - 3,5 0 C. Temperaturile din ce în ce mai crescute
vor conduce la modificări ale regimului vânturilor, cantitatea şi natura precipitaţiilor, manifestări
mai frecvente şi severe ale condiţiilor meteorologice

16
6. Biocenoza: structura, indici structurali, nisa ecologica, structura trofica, relatiile
interspecifice
In anul 1877 Mobius lanseaza conceptul de biocenoză interpretată ca o anumită comunitate de
organisme care îşi desfăşoară activitatea pe un anumit areal la care sunt adaptate şi între care
există relaţii speciale, care conferă comunităţii o coeziune sistemică.Este formată din populaţii de
plante şi animale ce aparţin unor specii diverse, care au în comun faptul că ocupă un anumit areal
geografic şi sunt interdependente din punct de vedere funcţional.
-Botnariuc şi Vădineanu,( 1982).:- sistem biologic supraindividual ce reprezintă „un nivel de
organizare a materiei vii alcătuit din populaţii legate teritorial şi interdependente funcţional”
6.1. Structura biocenozei Elementele capabile să caracterizeze structura biocenozei sunt:
- speciile (populaţiile) din componenţa biocenozei;
- distribuţia spaţială a populaţiilor;
- dinamica elementelor structurale;
- importanţa diverselor grupe de organisme sub aspect funcţional.
6.2. Indici structurali Principalii indici structurali ai biocenozei:
-Frecvenţa:- Acest indice arată cât de frecvent pot fi întâlniţi indivizii unei populaţii în raport cu
ceilalţi componenţi ai acesteia.
-Abundenţa relativă:- Acest indice se calculează pentru un număr suficient de probe prelevate
din biocenoză, de preferinţă în acelaşi timp sau într-o perioadă de timp suficient de scurtă.
-Dominanţa:- se determină luând în considerare abundenţa relativă a acesteia şi se consideră că
valoarea lui reliefează influenţa mai mare a unei specii (sau a mai multora) asupra modului de
funcţionare a unei biocenoze.
-Constanţa unei populaţii într-un anumit ecosistem, deci într-o biocenoză, poate măsura
persistenţa acesteia într-o biocenoză.
Stabilitatea relaţiilor unei populaţii cu biocenoza din care face parte, poate fi exprimată de
fidelitate.Astfel se pot identica :
-specii caracteristice: -dependente de condiţiile specifice unui anumit ecosistem
-specii preferenţiale:- preferă un anumit tip de ecosistem dar pot fi întâlnite şi structura unor alte
biocenoze
-specii întâmplătoare, alohtone:- specii străine ce pot fi prezente întâmplător într-un ecosistem
-specii indiferente:- specii euritope care nu par să fie deranjate de existenţa lor în diferite
ecosisteme.
In condiţii de mediu favorabile, numărul de specii din structura biocenozei este mare şi de obicei
fiecare populaţie are un efectiv numeric relativ redus. În condiţii mai puţin favorabile vieţii, în
cadrul ecosistemului biocenoza cuprinde un număr restrâns de specii, care de regulă sunt
prezente cu efective numeroase.Noţiunea de diversitate presupune două aspecte:
-diversitate specifică-când se consideră fie numărul de specii, fie numărul de genuri

17
- maniera de reprezentare a unui număr dat de specii prin numărul de indivizi din fiecare
specie:- aspect ce poate fi considerat mai complex, deoarece dacă o specie sau un număr redus de
specii sunt reprezentate printr-un număr foarte nare de indivizi, iar celelalte specii din biocenoză
au un efectiv redus, poate exista tendinţa de a aprecia că biocenoza are o diversitate redusă.
Principalii factori care sunt implicaţi în determinarea valorii diversităţii biologice sunt foarte
diferiţi şi au la bază următoarele elemente:
- gradul de heterogenitate a biotopurilor şi implicit diversitatea tipurilor de habitat;
- condiţii de mediu (geografice, climatice) care favorizează activitatea biocenozelor; - surse de
hrană diverse şi suficiente;
- competiţia în cadrul aceluiaşi nivel trofic;
- productivitatea biologică a biocenozelor;
- timpul necesar speciaţiei (procesul de apariţie a unor noi specii).
Există mai multe metode matematice elaborate pentru definirea indicelui de diversitate dintre
care le vom prezenta pe cele mai interesante:
-Indicele Gleason (I) : ) ia în calcul creşterea logaritmică a numărului de specii (n) în funcţie de
logaritmul zecimal al numărului de indivizi (N). I = (n −1)log N
-Indicele Simpson: presupune că proporţia indivizilor de pe un anumit areal determină importanţa
1
speciei din care fac parte pentru diversitate. D=
∑ p21
-Indicele Shannon-Weaver (Weiner) (H):este un calcul al entropiei în condiţiile unui ecosistem şi
este adecvat deoarece entropia are acele calităţi pe care ar trebui să le posede un indice al
n
diversităţii: H=∑ f i∗log 2 f i
i =0
n−1
-Indicele Margaleff: are avantajul că este foarte simplu de calculat. DM=
lnN
6.3. Nişă ecologică In 1910, Johnson,introduce in literatura de specialitate,conceptul de nişă
ecologică, cu semnificaţia de unitate de distribuţie a speciei.In general, într-o biocenoză, o nişă
ecologică aparţine unei singure populaţii (specii) ,două specii diferite nu pot "ocupa", în
principiu, nişe identice sub toate aspectele (axioma: o specie – o nişă).
Definiţia lui Hutchinson (1957) generalizează sensul iniţial al nişei ecologice, acela de habitat şi
ia în consideraţie intervalul de toleranţă al speciei faţă de principalii factori de mediu.
În realitate, în mediul natural pot fi întâlnite două specii cu spectre trofice foarte apropiate care
în anumite condiţii pot intra în competiţie pentru o sursă de hrană convenabilă pentru ambele
specii.Se admite în principiu că o creştere a numărului de specii dintr-o biocenoză implică
majorarea intrărilor energetice la diverse nivele trofice, prin utilizarea unor resurse de hrană mai
diversificate.
6.4. Structura trofică a biocenozei Are la bază manifestarea relaţiilor de hrănire dintre speciile
componente si are următoarele componente:
- producători primari (organisme autotrofe)- capabile să producă substanta organică proprie
utilizând resurse energetice externe
- consumatori primari sau consumatori de ordinul I (organisme ierbivore), specii a căror hrană
este constituită în exclusivitate de plante;
-detritivori sau specii saprofage care se hrănesc cu resturile alterate ale plantelor şi animalelor,
cum sunt speciile necrofage (consumatoare de cadavre).
- omnivori adică organisme care consumă atât plante cât şi animale

18
Nivelul trofic reprezintă o grupare de specii care îndeplinesc funcţii identice ca semnificaţie, în
ceea ce priveşte procesul de hrănire.
Din punct de vedere al efectivelor populaţiilor, raporturile dintre speciile aflate pe diferite nivele
trofice pot fi exprimate şi descrise grafic prin piramida ecologică( constă dintr-o bază alcătuită
din plantele verzi, cu un nivel superior ocupat de animalele ierbivore)..
Ch. Elton (1927) a introdus noţiunea, piramidei eltoniene, piramida fiind utilizată ca un
instrument general pentru studiul stării biocenozei.
Interacţiunile dintre speciile aflate pe nivele trofice diferite sunt determinate mai ales de
relaţiile de hrănire. Aceste relaţii constituie aşa numite lanţuri trofice care descriu „traseele” pe
care se produce transferul de materie şi energie în ecosistem.Lanţurile trofice pot fi considerate
sisteme morfologice ale fluxului de energie în ecosistem, fapt care permite descrierea piramidei
ecologice şi în termeni cantitativi
6.5. Relaţii interspecifice Manifestarea relaţiei dintre speciile / populaţiile componente ale
biocenoze, este caracteristica de bază a raţiunii existenţei biocenozei.În studiile bioecologice
clasice, se prezintă mai multe tipuri de astfel de relaţii.
- Competiţia sau concurenţa ;- o relaţie în care una sau mai multe specii exercită o acţiune care
poate fi defavorabilă pentru alte specii.
- Cooperarea:- asocierea frecventă a speciilor în scopul unei acţiuni cu rezultate favorabile
pentru speciile implicate.
- Simbioza:- relaţie complexă în care se pot identifica câteva manifestări speciale cum sunt:
 mutualismul- o relaţie obligatorie între două specii cu avantaje evidente pentru
ambele specii implicate;
 comensalismul- o asociere în care o specie (specia comensală) este dependentă de
acest tip de relaţie, în timp ce a doua specie implicată pare să nu fie evident
afectată.
- Amensalismul:- o relaţie care nu este obligatorie pentru specii
- Parazitismul:- o relaţie obligatorie pentru una din specii (specie parazită) în relaţia acesteia cu
altă specie (specie gazdă)
- Relaţia pradă-prădător (prădătorismul):- o relaţie obligatorie care se manifestă între o
populaţie de obicei paşnică (populaţia pradă) şi o populaţie "agresivă" reprezentată de prădător
Relaţia dintre speciile biocenozei este complexa. Speciile unei biocenoze pot comunica, în sensul
transmiterii şi interceptării unor mesaje, care în unele cazuri sunt extrem de complexe, având
caracteristici proprii unui adevărat limbaj.
- elefanţii pot comunica atât prin sunete cu o frecvenţă ce permite perceperea lor de organul
auditiv uman, cât şi prin sunete de joasă frecvenţă, pe care omul nu le aude .
- delfinii pot "vizualiza" astfel obiecte cu forma extrem de complicate, pe care le disting de alte
obiecte şi le pot recunoaşte cu precizie, dacă le-au văzut iniţial prin intermediul organului vizual.
Numeroase specii de organisme acvatice utilizează semnale luminoase sau cromatice.
Comunicarea chimică se realizează atât în mediul terestru cât şi în mediul acvatic, prin
intermediul unor metaboliţi cu o mare capacitate de dispersie.
Relaţiile dintre speciile unei biocenoze pot fi abordate şi sub aspectul rolului pe care acestea îl
pot avea în cadrul biocenozei din punct de vedere al modului în care influenţează diverse procese

19
esenţiale pentru funcţionarea ecosistemului.Între speciile unei biocenoze există un anumit tip de
relaţii care influenţează modul de reproducere al unor specii:
- Rhodeus sericeus amarus depune icrele numai în camera paleală a unor lamelibranhiate ale
genurilor Unio sau Anodonta.
- Seminţele unor specii de plante ating stadiul de germinaţie sau sunt transportate spre locurile
favorabile în acest scop numai dacă au trecut prin tractusul digestiv al unor mamifere
- Multe din speciile parazite depind în totaliate de gazdele lor pentru a realiza reproducerea
Relaţiile trofice sunt cele mai semnificative legături dintre specii, relaţie reprezentată de relaţia
pradă-prădător.
Comunicarea chimică modalitate de realizare a comunicării în cadrul speciei sau între specii.
Această modalitate de comunicaţie permite diferitelor specii să-şi semnaleze prezenţa, să se
orienteze în spaţiu, să se apere, să faciliteze sau să inhibe procese complexe cum sunt hrănirea,
reproducerea şi creşterea organismelor.

20
7. Productivitatea ecosistemelor: biomasa, productia primara, fotosinteza, productia
secundara, determinarea productiei secundare
Productivitatea reprezintă conversia energiei în biomasă, ceea ce înseamnă că la nivelul
individului biologic, productivitatea este apreciată de creşterea organismului şi reproducerea lui.
Deşi, întreaga energie derivă din radiaţia solară, nu toată această energie este utilizată de plante,
o cantitate importantă fiind disipată în diverse procese, ceea ce determină ca producţia primară
brută să fie reprezentată de cantitatea de energie solară asimilată, în timp ce producţia primară
netă să reprezinte numai cantitatea de energie care este de fapt transformată în biomasă.
7.1.Biomasa:- cantitatea de substanţă organică acumulată într-o anumită perioadă de timp şi
cuantificată la un moment dat.
- termen generic pentru materia vie. Utilizat însă şi atunci când se aminteşte despre materia
organică nevie.( sapromasă sau necromasă.)
Productivitatea secundară poate fi definită în mod similar. Cantitatea de energie asimilată şi
transformată în biomasă este de asemenea în mare măsură determinată de cantitatea disponibilă
de nutrienţi şi disponibilitatea altor resurse necesare vieţii.
Exemplu:-necesitatea plantelor de a avea la dispoziţie cantităţi suficiente de magneziu.
Ecosistemele terestre sunt mai productive decât cele acvatice.
Structura chimică a biomasei poate fi redată prin diferite formule:
-Pentru organismele animale: C148 H296 O146 N16 P1,3 S1 ,
-Pentru mediul acvatic: C106 H163 O110 N16 P1
Astfel, biomasa poate fi exprimată prin:
- masa uscată sau substanţa uscată conţinută (S.U.);
- efectiv sau numărul total de indivizi a căror biomasă se exprimă;
- volumul biomasei sau biovolumul;
- cantitatea totală de carbon;
- cantitatea totală de azot;
- conţinutul caloric (energia stocată);
- cantitatea totală de clorofilă, sau cantitatea unui anumit tip de clorofilă, ca un indicator al
capacităţii de producţie vegetală a unui ecosistem;
- conţinutul de ATP, ADP şi AMP (acizii adenozin- tri,- di,- sau monofosforic), modalitate de
exprimare a biomasei extrem de interesantă, deoarece aceste substanţe componente ale celulei vii
se degradează foarte rapid la moartea organismului, ceea ce permite o mai simplă distincţie între
biomasă şi substanţa organică moartă (necromasă).

21
In1991 Frontier si Pichod-Viale, afirma: biomasa este un "flux", ea măsurând viteza cu care ia
naştere un compartiment dat de materie organică.
7.2. Producţia primară:
Sinonimă producţiei autotrofe. În bilanţul producţiei autotrofe se vor distinge cu claritate
noţiunile:
- producţie brută:- cantitatea de carbon fixat într-o anumită perioadă de timp de către o biomasă
vegetală dată;
- producţie netă:- valoarea procesului asimilaţiei vegetale nete, fiind în fapt diferenţa dintre
producţia brută şi respiraţia vegetală (manifestate în acelaşi timp);
- creşterea biomasei vegetale:-diferenţa dintre producţia netă şi consumul realizat în acelaşi
timp; creşterea biomasei poate fi negativă, reprezentând o diminuare a biomasei, în cazul în care
pierderile de materie organică în intervalul considerat sunt superioare producţiei nete.
În accepţia ei de flux, producţia primară poate fi raportată la:
- unitatea de timp (de unde confuzia cu noţiunea de productivitate care reprezintă de fapt rata
realizării producţiei);
- unitatea de suprafaţă sau de volum a ecosistemului (m2 , km2 , ha, m3 etc.);
- cantitatea de biomasă (B) implicată în realizarea producţiei (P).
Productivitatea:- raportul dintre producţie şi biomasă (P/B) exprimat în procente de biomasă
produsă în unitatea de timp. Raportul invers, dintre biomasă şi producţie (B/P) este denumit
valoare de reînnoire sau valoare de refacere a biomasei (turn-over). De exemplu, dacă o anumită
biomasă realizează 10% din valoarea sa într-o lună înseamnă că are un turn-over de 10 luni.
Exprimarea producţiei primare şi în unităţi energetice este facilitată de transformarea masei
uscate a vegetalelor în echivalentul lor caloric. Astfel:
- 1 gram din substanţa uscată (SU) a plantelor terestre are valoarea calorică de 4,5 kcal;
- 1 gram din SU a algelor conţine 4,9 kcal;
- 1 gram de substanţă organică (SO) conţinută de plante terestre are 4,6 kcal;
- 1 gram din SO a algelor are un echivalent energetic de 5,1 kcal.
7.3.Fotosinteza
Cea mai mare parte a producţiei primare realizată la nivel global este rezultatul activităţii
plantelor care are la bază procesul de fotosinteză.
Aspectul biochimic al procesului de fotosinteză presupune o reacţie globală de forma:
CO2 + H2O + 112,3 kcal → [HCHO] + O2
în care, [HCHO] este elementul de bază din structura glucidelor.
Există trei tipuri sau mecanisme fotosintetice.
a) Tipul fotosintetic C3 sau mecanismul în C3 (ciclul Kalvin-Benson) Mecanismul în C3 cuprinde
două faze secvenţiale:
- reacţia luminoasă, care reprezintă de fapt fotoliza apei ce eliberează hidrogenul la nivelul
pigmenţilor clorofileieni;
- reacţia obscură, ce presupune reducerea dioxidului de carbon de către hidrogenul rezultat din
fotoliza apei.
Acest mecanism scade randamentul fotosintezei prin faptul că, în condiţii naturale, aproximativ
25% din carbonul conţinut de moleculele în C3 se elimină fără a contribui la formarea glucidelor
de rezervă.
b) Tipul fotosintetic C4 sau mecanismul în C4 (Kortschek, 1965)

22
Acest mecanism presupune faptul că acceptorul de CO2 este fosfoenolul piruvic (PEP), iar
fixarea dioxidului de carbon este catalizată de enzima PEP carboxilază. Se formează acidul oxal-
acetic care prin intermediul NADP-H2 trece în acid malic:
COOH
CH ― OH
CH2
COOH
Acest tip fotosintetic este caracteristic plantelor cu o mare productivitate. Exemple: trestia de
zahăr, porumbul, sorgul, plantele de seră, trandafirii şi plante similare care se dezvoltă natural.
c) Tipul fotosintetic crasulaceu
Acest mecanism este specific pentru unele plante aparţinînd familiilor Crassulaceae, Cactaceae,
Liliaceae, Bromeliaceae. Acestea absorb dioxidul de carbon în timpul nopţii. Cantitatea de CO2
acumulată este supusă transformărilor fotosintetice pe parcursul zilei următoare.
În continuare, dioxidul de carbon urmează transformările specifice mecanismului fotosintetic în
C4, dar în paralel, au loc şi alte tipuri de reacţii care conduc la formarea unor acizi organici pe
parcursul asimilării dioxidului de carbon absorbit.
Din acest motiv, vacuolele de dimensiuni mari ale acestor specii plante nu sunt numai nişte
rezervoare de apă, dar şi de glucide, ceea ce determină ca fotosinteza să nu fie dependentă strict
de cantitatea de dioxid de carbon disponibilă.
7.4. Producţia secundară
Este producţia datorată consumatorilor, adică a organismelor animale de orice tip, ierbivore,
carnivore, paraziţi, organisme detritivore sau microorganisme descompunătoare (reducători) şi
reprezintă biomasa acestor organisme.
Determinare producţiei secundare este un proces mai dificil decât determinarea producţiei
primare,deoarece:
a) Lanţurile trofice care sunt implicate în realizarea producţiei secundare sunt mai numeroase şi
multe dintre ele foarte complexe.
b) O mare parte din valoarea producţiei secundare este consumată chiar pe măsură ce aceasta
este produsă, ceea ce determină o creştere de biomasă inferioară, comparativ cu producţia dată de
plante, care poate rămâne, de exemplu, neconsumată de animalele ierbivore în procent de până la
80%.
c) Încă nu s-au elaborat metode standard utilizabile pentru măsurarea carbonului fixat în
biomasa animalelor.
Pentru determinarea producţiei secundare se poate folosi următoarea relaţie:
N i ,t ΔW t ΔN i ΔW i
Pt (tn-l,tn)= n
+
Δt 2¿ ¿
Pt (tn-l,tn)- producţia secundară în intervalul de timp considerat
N i ,t -efectivul clasei de dimensiuni i care se înregistrează (supravieţuieşte) la momentul tn;
n

∆Ni /∆t - numărul de exemplare care mor în intervalul de timp ∆t ;

∆Wi /∆t - creşterea medie în biomasă în intervalul de timp ∆t .
Pentru determinarea biomasei eliminate din populaţie, adică transferată la alte nivele trofice se
poate utiliza, mai ales în cazul populaţiilor cu generaţii discrete, cum sunt cele de insecte sau
unele specii de peşti la care nu există o suprapunere evidentă a stadiilor de dezvoltare (Botnariuc
şi Vădineanu, 1982).
Dacă se cunosc valorile mediii ale taliei indivizilor din fiecare stadiu de dezvoltare şi raportul
talie/masa uscată, se poate determina biomasa eliminată din populaţie cu relaţia:

23
∆N /∆t - numărul de indivizi care sunt eliminaţi din populaţie în fiecare stadiu de dezvoltare;
Wj - masa medie a exemplarelor în stadiul j;
Br - masa inclusă în gonade, produse de secreţie şi excretate;
i - numărul stadiilor de dezvoltare incluse în ciclul de viaţă.

24