INTRODUCERE 

Fiziologia  studiază  funcționarea  organismelor  vii,  precum  și  reglarea  acestor  funcții. 
De  asemenea,  fiziologia  se  ocupă  cu  studierea  acelor  fenomene  fizice,  chimice  și 
biologice,  care  permit  apariția  vieții,  respectiv  supraviețuirea,  dezvoltarea  și 
adaptările  în  funcție  de  schimbările  mediului  înconjurător.  Supraviețuirea 
organismului  este  posibilă  numai  prin  funcția  unor  sisteme  de  reglare  complexe. 
Fiziologia  umană  se  ocupă  cu  funcționarea  organismului  sănătos,  respectiv  cu 
descrierea  și  explicarea  acelor  caracteristici  prin  care  organismul  uman  poate  fi 
considerat un organism viu.  

Există  câteva  caracteristici  importante,  prin  care  ființele  vii  se  diferențiază  de 
materiile lipsite de viață: 
• excitabilitate 
• respirație 
• digestie și/sau absorbție 
• excreție 
• creștere și regenerare 
• reproducere 
• mișcare 
Aceste caracteristici – deși sunt prezente în măsuri diferite – joacă un rol vital în 
funcționarea organismelor vii. 
 

Datorită  influențelor  externe  și  interne,  organismul  este  în  continuă 

schimbare și dezvoltare, iar fiziologia descrie dinamica acestor schimbări.  
  Cunoașterea  funcționării  normale  a  organismului  este  esențială  pentru  a 
înțelege  modificările  fiziopatologice  din  spatele  stărilor  patologice,  a  bolilor,  dar  şi 
înţelegerea    mecanismelor  de  acțiune  ale  medicamentelor.  Aceste  cunoștințe 
constituie de fapt baza vindecării bolilor și a îngrijirii profesionale a pacientului.  
  Organizarea corpului uman poate fi examinată prin două aspecte: 
• din punct de vedere funcțional, acesta fiind subiectul fiziologiei, respectiv 
• din punct de vedere structural, adică morfologic și anatomic.  
Aceste  două  abordări  nu  se  exclud  reciproc,  ci  dimpotrivă,  structura  definește 
funcția, iar funcțiile au efectul lor asupra structurii.  
 Studiind  organismul  uman  putem  descrie  mai  multe  nivele  de  organizare, 
începând  de  la  nivelul  atomilor.  Dintre  elementele  chimice  care  pot  fi  regăsite  în 
natură aproximativ 30 de elemente sunt prezente în structura organismului, unele în 
cantități  mai  însemnate  (carbon,  oxigen,  azot,  hidrogen,  fosfor,  sulf),  iar  altele  sub 
forma oligoelementelor (fier, cupru etc.) 
Atomii  se  leagă  între  ei  pentru  a  forma  molecule,  care  pot  fi  atât  compuși 
anorganici,  cât  și  organici.  Începând  de  la  molecule  simple,  mici  până  la 
macromolecule  (glucide,  lipide,  proteine,  acizi  nucleici),  în  organism  se  regăseşte 
multă materie organică şi de o mare varietate.  
  Celula  este  unitatea  de  bază  a  organismelor  vii.  Structura,  funcția  și  rolul 
biologic  al  celulelor  poate  diferi  în  mod  semnificativ,  însă  funcțiile  de  bază  sunt 
comune tuturor celulelor din organism. Subunitățile celulare cu funcții specifice se 
numesc organite celulare: 
• nucleul  –  rolul  principal  al  său  fiind  stocarea  materialului  genetic,  și 
reglarea expresiei genelor; 
• mitocondriile  –  acestea  produc  cea  mai  mare  parte  a  energiei  necesare 
pentru funcționarea celulei 
• reticulul  endoplasmatic  –  o  structură  membranară  alcătuită  din 
proeminențe saciforme și dintr‐o rețea de canale, care delimitează spații 
în  interiorul  citoplasmei;  există  forma  netedă  și  rugoasă  (granulară); 
reticulul  endoplasmatic  rugos  este  sediul  sintezei  proteinelor,  iar  cel 
neted joacă un rol în sinteza lipidelor, membranelor și stocarea calciului;  
• ribozomii  –  sunt  sediul  sintezei  lanțurilor  proteice,  pot  fi  sub  formă  de 
ribozomi liberi în citoplasmă sau atașați de reticulul endoplasmatic;  
• aparatul  Golgi  –  este  format  din  cavități  înconjurate  de  o  membrană 
netedă și este locul în care celula își prelucrează și ambalează proteinele 
și lipidele; 
• lizozomii – vezicule membranare ce se detașează de pe aparatul Golgi și 
conțin enzimele necesare pentru digestia intracelulară; 
• centrozomii (centriolii) – sunt structuri microtubulare, care joacă un rol în 
coordonarea elementelor  scheletului  celular  responsabile de  mobilitatea 
celulei, respectiv în formarea de cili și controlul diviziunii celulare; 
• citoscheletul  –  este  constituit  dintr‐o  rețea  de  microtubuli  și  filamente 
contractile,  responsabile  pentru  menținerea  formei  celulare  și  mișcările 
active ale celulei. 
Organitele  celulare  sunt  înglobate  în  citoplasmă,  care  (deși  pare 
nestructurată morfologic)are o structură moleculară bine organizată.  
 În organismele multicelulare anumite grupuri de celule s‐au specializat în 
vederea efectuării unor funcții specifice. Dezvoltarea graduală a unor funcții și 
structuri  specializate  într‐o  celulă  se  numește  diferențiere  celulară,  care 
implică  simultan  şi  o  pierdere  treptată  a  capacității  celulei  de  a  se  dezvolta 
într‐o direcție diferită. 
Celulele  specializate  pentru  o  anumită  funcție  formează  țesutul. 
Țesuturile din organismul uman pot fi împărțite in patru categorii: 
• țesut  epitelial:  de  tip  epiteliu  de  acoperire,  epiteliu  secretor, 
epiteliu senzorial; 
• țesut  conjunctiv:  țesut  conjunctiv  propriu‐zis,  sânge,  țesut  osos, 
țesut cartilaginos; 
• țesut  muscular:  în  mușchii  netezi,  mușchii  scheletici,  mușchiul 
cardiac; 
• țesut nervos. 
Organele sunt unități funcționale formate din mai multe tipuri de țesut. Fiecare organ 
îndeplinește o funcție specifică. Din punct de vedere structural organele se împart în 
două mari grupuri. Organele tubulare (sistemul circulator, tractul respirator, tractul 
digestiv etc.) sunt formate din mai multe straturi de țesut: 

• stratul epitelial interior, cu țesut conjunctiv adiacent 
• stratul  mijlociu  format  din  mai  multe  rânduri  de  țesut  muscular  și 
conjunctiv 
• epiteliul de acoperire la exterior și țesut conjunctiv 
Organele parenchimatoase dețin o capsulă din țesut conjunctiv, respectiv un 
schelet  conjunctiv  (stromă),  scheletul  formând  travee  din  ce  în  ce  mai  fine  înspre 
interior și printre aceste travee se regăsesc celulele responsabile de funcția specifică a 
organului.  
Pe  lângă  aceste  caracteristici  generale,  structura  organelor  se  adaptează  î 
pentru a îndeplini cât mai bine funcția specifică.  
Organele  care  îndeplinesc  împreună  o  anumită  funcție  vitală  formează 
sistemul de organe (tabelul 1).  
 
Tabelul 1. Sisteme de organe din organism și principalele funcții ale acestora 
Sistem de organe  Funcția principală 
sistemul circulator  transportul sângelui la diferite țesuturi 
sistemul digestiv  digestie,  absorbția  de  nutrienți,  minerale 
și apă  
sistemul respirator  schimbul  de  gaze,  reglarea  echilibrului 
acido‐bazic 
sistemul renal  reglarea compoziției plasmei, excreția de 
produse reziduale, electroliți și apă 
sistemul musculo‐scheletic  sprijinire, protecție, mișcare 
tegument  rol  protector  (împotriva  leziunilor, 
deshidratării,  agenților  patogeni), 
termoreglare 
sistemul imunitar  protecție împotriva agenților patogeni 
sistemul reproducător  producerea  de  celule  germinale, 
asigurarea  dezvoltării  embrionului  și 
fătului la femei 
sistemul endocrin  rol  de  reglare, coordonarea funcțiilor  din 
organism 
sistemul nervos  rol  de  reglare,  detectarea  schimbărilor 
mediului  extern  și  intern,  controlul 
mișcărilor,  conștiență,  învățare,  gândire, 
coordonarea funcţiilor organismului 
 
  Funcționarea  armonioasă  a  sistemelor  de  organe  asigură  condițiile  necesare 
pentru  buna  funcționare  a  întregului  organism,  dar  şi  a  fiecărei  celule  în  parte. 
Majoritatea  celulelor  din  organism  funcționează  doar  într‐un  mediu  cu  caracteristici 
constante,  care  se  realizează  printr‐un  schimb  intensiv  cu  mediul  înconjurător. 
Menţinerea  constantă  a  caracteristicilor  mediului  intercelular,  numit  şi  mediu 
intern,se  numește  homeostază  sau  homeostazie,  iar  homeostazia  este  condiția  de 
bază pentru un organism sănătos.  
 

MEDIUL INTERN ȘI HOMEOSTAZIA 
 
Unitatea funcțională a organismului viu este celula. Buna funcționare a organismului 
se  bazează  pe  buna  funcționare  a  fiecărei  celule.  Deși  celulele  din  corp  pot  avea 
diferențe  semnificative  între  ele,  caracteristicile  de  bază  sunt  comune,  cum  ar  fi  de 
exemplu că în prezența oxigenului celulele sunt capabile să producă energie folosind 
nutrienți,  iar  produsele  reziduale  formate  în  urma  proceselor  biochimice  ajung  în 
afara  celulei.  Materiile  necesare  pentru  funcționarea  celulară  sunt  absorbite  din 
fluidul din jurul celulei.  
  Celulele  își  pot  îndeplini  funcția  specifică  numai  dacă  în  mediul  din  jurul  lor 
există oxigen, ioni, glucoză și alți nutrienți în cantitățile necesare, respectiv dacă alte 
substanțe  (produse  reziduale,  metaboliți  intermediari)  nu  se  acumulează  în  mediul 
celular dar nici extracelular. Primele organisme unicelulare trăiau în supa primordială, 
care  era  un  mediu  extern  stabil,  asigurând  schimbul  constant  între  organismul 
unicelular și mediul înconjurător.  
  În cazul organismelor pluricelulare nu toate celulele vin în contact cu mediul 
exterior,  astfel  celulele  interacţionează  cu  așa‐numitul  mediu  intern.  Mediul  intern 
înseamnă  de  fapt  acel  spațiu  extracelular  (lichidul  tisular  și  plasma  sanguină)  care 
înconjoară  fiecare  celulă  în  parte  și  care  conține  nutrienții  și  ionii  necesari  pentru 
supraviețuire.  Compoziția  mediului  intern  poate  fi  caracterizată  printr‐un  echilibru 
dinamic, adică  parametrii  nu variază  în timp,  desi există un schimb permanent între 
celule,  lichid  tisular  şi  sânge.  Organismele  multicelulare  au  nevoie  de  un  sistem 
circulator care să transporte nutrienții la celule, respectiv pentru a elimina deșeurile 
lor. 
În  același  timp,  formarea  mediului  intern  a  făcut  posibilă  ca  organismele  vii  să 
depindă într‐o mai mică măsură de schimbările mediului extern.  
 
Homeostazia 

Homeostazia este capacitatea organismelor vii, multicelulare de a menține constante 
caracteristicile  mediului  intern  în  ciuda  schimbărilor  mediului  exterior,  respectiv 
interior.  Acest  lucru  presupune  capacitatea  organismului  de  a  detecta  aceste 
schimbări de mediu extern și intern printr‐o varietate de senzori (receptori) și de a își 
modifica  procesele  fiziologice  astfel  încât  caracteristicile  mediului  intern  să  nu  se 
modifice în mod considerabil.  
Fiecare  celulă,  organ  și  sistem  de  organe  din  organism  contribuie  într‐o 
oarecare măsură la menținerea stabilității mediului intern. Funcționarea acestora este 
coordonată  de  sistemul  endocrin,  respectiv  de  sistemul  nervos.  Mecanismele  de 
reglare  homeostatice  sunt  declanșate  de  modificarea  unui  anumit  parametru  al 
mediului intern.  
Compoziția mediului intern  nu este  întotdeauna  constantă, anumiți parametri ai 
săi  modificându‐se  într‐un  interval  mai  restrâns  sau  mai  larg.  Acest  lucru  poate  fi 
descris în mai multe feluri: 
• valoare  normală:  valoarea  medie  a  unui  eșantion  provenit  dintr‐un  grup 
format din indivizi sănătoși 
• interval normal (interval de referință): se stabilește limita inferioară, respectiv 
superioară a intervalului normal – 95% din indivizii sănătoși au valori incluse 
în acest interval 
Mediul intern este într‐o schimbare continuă atât datorită funcționării normale a 
celulelor, cât și în urma modificărilor mediului extern, unor leziuni, boli. Organismul se 
protejează  împotriva  fluctuațiilor  excesive  cu  ajutorul  unor  mecanisme  feedback  de 
autoreglare.  În  cazul  feedback‐ului  negativ  o  anumită  schimbare  a  unui  parametru 
într‐un sens eclanşează procese ce produc o schimbare în sens invers a sa, eaducând 
astfel valoarea parametrului la cea inițială. 
 
Feedback‐ul  este  un  proces  biologic  de  reglare  prin  care  rezultatul  (efectul)  unui 
anumit proces are efecte asupra procesului în sine (Figura 1).  
În  cazul  feedback‐ului  negativ  produsul  final  rezultat  prin  proces  inhibă 
procesul de formare a produsului.  În  cazul în care cantitatea produsului final crește, 
intensitatea procesului de formare a produsului va scădea. În cazul scăderii cantității 
produsului  final  scade  și  forța  inhibării  procesului,  astfel  intensitatea  procesului  va 
crește.  Prin  urmare,  cantitatea  produsului  final  reușește  să  rămână  între  anumite 
limite. Feedback‐ul negativ este de natură homeostatică. 
  În  cazul  feedback‐ului  pozitiv  produsul  final  rezultat  prin  proces  stimulează 
procesul de formare a produsului. Astfel performanța sistemului va crește. Feedback‐
ul pozitiv poate induce o altă stare de echilibru într‐un anumit sistem. La un nivel mai 
înalt de control, feedback‐ul pozitiv se asociază întotdeauna cu un feedback negativ. 

 
Figura 1. Feedback negativ (stânga) și pozitiv (dreapta) 
   
  Bolile  pot  fi  considerate  de  fapt  o  perturbare  a  homeostazei.  Cu  toate 
acestea, mecanismele homeostatice funcționează și în caz de boli și mențin funcțiile 
vitale prin compensare la mai multe niveluri. Această compensare uneori deplasează 
unii parametrii în afara intervalului normal și astfel cauza primară a bolii se distinge cu 
greu  de  mecanismele  compensatorii.  Modificările  proceselor  fiziologice  în  caz  de 
boală constituie subiectul fiziopatologiei.  
 Menținerea homeostazei 

 
Acomodarea  organismului  la  schimbările  mediului  extern  și  intern  este  condiționată 
de  munca  în  echipă  a  tuturor  celulelor,  organelor  și  sistemelor  de  organe.  Această 
cooperare  se  realizează  prin  reglare  neurală  și  umorală.  Răspunsurile  generate  în 
cadrul  reglării  neurale  sunt  rapide,  bine  localizate  și  prin  urmare,  sunt  adecvate 
pentru interacționare cu mediul înconjurător. Răspunsurile generate în timpul reglării 
umorale sunt mai lente, mai difuze, astfel, reglarea umorală joacă un rol important în 
menținerea homeostazei.  
  Reglarea  umorală  se  realizează  prin  intermediul  unor  molecule  de 
semnalizare,  care  ajung  la  celula‐țintă  prin  lichidul  interstițial.  Moleculele  de 
semnalizare reglează doar acele celule (celulele țintă) care produc proteine specifice 
(receptori) capabile produc.  
Tipuri de reglare umorală (Figura 2): 
• reglarea endocrină – molecula de semnalizare acționează asupra unor celule 
îndepărtate, la care ajunge prin intermediul sângelui 
• reglarea  paracrină  –  molecula  de  semnalizare  acționează  asupra  unor  celule 
din apropiere, prin intermediul lichidului interstițial 
• reglarea  autocrină  –  molecula  de  semnalizare  acționează  asupra  celulei care 
sintetizează molecula respectivă 

 
Figura 2. Tipuri de reglare umorală 
 Membrana celulară 

Unitatea morfo‐funcțională a organismului viu este celula. Celula este înconjurată de 
un  mediu  apos  (spațiul  extracelular),  iar  în  interiorul  celulei  găsim  de  asemenea  un 
mediu  apos  (spațiul  intracelular).  Compoziția  acestor  două  spații  diferă  în  mod 
semnificativ, însă aceste diferențe  sunt esențiale pentru funcționarea celulei.  Aceste 
două spații sunt separate de membrana celulară, care previne amestecarea fluidelor, 
respectiv prin structura şi funcţiile ei menține diferențele privind compoziția spațiilor, 
asigurând transporturi controlate între interiorul celulei și interstițiu.  

Apa  este  principalul  solvent  al  organismului  uman.  Mai  multe  proprietăți  ale  apei 
determină modul în care organismul funcționează: 

• molecula de apă este polarizată, astfel dizolvă excelent moleculele polare, 
• căldura  specifică  a  apei  este  ridicată,  deci  pentru  o  mică  schimbare  în 
temperatură  este  nevoie  de  schimb  de  căldură  ridicat,  astfel  apa  conferă 
organismului stabilitate termică, 
• căldura  de  vaporizare  specifică  apei  este  ridicată,  astfel  evaporarea  a  unei 
cantități mici de apă duce la scăderea semnificativă a temperaturii 
• apa  interacţionează  cu  structura  proteinelor  (joacă  un  rol  important  în 
producerea structurii terțiare, respectiv în conformația proteinelor) 

STRUCTURA MEMBRANEI CELULARE 

Membrana  celulară  este  alcătuită  dintr‐un  dublu  strat  de  lipide  (bi‐strat  lipidic), 
care  conține  în  principal  fosfolipide.  Molecula  fosfolipidică  este  alcătuită  dintr‐o 
moleculă de glicerol, de care se leagă prin legături ester doi acizi grași, respectiv 
de al treilea atom de carbon se leagă o grupare fosfat și o moleculă organică mică 
(Figura 3). 

  În  mediu  apos,  fosfolipidele  pot  forma  două  structuri  stabile:  cu  partea  lor 
polară rotindu‐se spre exterior, formând astfel micele sau organizându‐se în două 
straturi. Acest ultim aranjament este specific membranelor biologice (Figura 3). O 
astfel de membrană este permeabilă moleculelor apolare, însă moleculele polare 
și ionii de mici dimensiuni nu pot traversa stratul mijlociu hidrofob al membranei. 
Prin urmare, apa și moleculele hidrofile nu trec prin bi‐stratul lipidic.  

  O  varietate  de  molecule  proteice  sunt  înglobate  în  stratul  dublu  lipidic  al 
membranei  celulare,  situându‐se  pe  suprafața  exterioară  sau  interioară  a 
membranei  sau  trecând  prin  toată  grosimea  membranei  (proteine 
transmembranare,  integrale).  Comunicarea  dintre  spațiul  extra‐  și  intracelular 
este asigurată de proteinele transmembranare.   

Figura 3. A. Structura fosfolipidelor. B. Structura membranei celulare.  

Cele mai importante caracteristici ale proteinelor transmembranare: 

• mobilitate  laterală  –  se  pot  deplasa  în  direcție  laterală  în  membrana 
celulară;  pentru  a  împiedica  acest  lucru,  majoritatea  proteinelor 
transmembranare  sunt  ancorate  la  scheletul  celular  (citoschelet),  astfel 
scheletul  celular  definește  distribuția  proteinelor  membranare  (de 
exemplu, la polul apical sau bazal al celulei), 
• conțin apă structurală, la fel ca toate proteinele. 

Privind funcția lor,  proteinele transmembranare pot fi împărțite în patru 
mari categorii (Figura 4). 
 Proteinele  carrier  sunt  proteine  transmembranare  care  transportă  una 
mai  sau  mai  multe  tipuri  de  particule  (ioni  sau  molecule  neutre).  În  cazul  în 
care transportă doar un  singur tip de  particule, se  numesc proteine uniport. 
Proteinele  carrier  care  transportă  mai  multe  tipuri  de  particule  prin 
membrana  celulară  se  numesc  cotransporteri.  Aceștia  pot  fi  antiporteri,  în 
cazul  în  care  transportă  particule  în  direcții  diferite  (una  înspre  interiorul 
celulei,  cealaltă  spre  exterior),  sau  simporteri,  dacă  transportă  particulele  în 
aceeași direcție.  

Figura  4.  Clasificarea  proteinelor  membranare.  A.  Tipurile  de  proteine 

membranare  (de  la  stânga  la  dreapta:  canal  ionic,  carrier,  pompă  de  ioni, 
receptor) și posibilele efecte intracelulare ale activării receptorului. B. Tipurile 
de carrier. 

  Canalele  ionice  creează  un  canal  apos  între  cele  două  părți  ale  membranei 
celulare. Ionii  pot traversa  membrana  celulară  prin  acest  canal apos.  Transportul  de 
ioni  se  întâmplă  din  mediul  cu  concentrație  mai  mare  în  direcția  mediului  cu  o 
concentrație  mai  scăzută  (în  sensul  gradientului  de  concentrație).  Acest  tip  de 
transport nu necesită utilizare de energie (transport pasiv). Unele canale ionice sunt 
selective (îl pot traversa numai anumiți ioni, de ex. canalul de Na+  sau de K+), în timp 
ce  alte  canale  transportă  mai  multe  tipuri  de  ioni.  Prin  deschiderea  acestor  canale 
scade diferența de concentrație între cele două medii. 

  Pompele ionice transportă de asemenea ioni, dar din direcția concentrațiilor 
mai mici către  concentrațiile  mai  mari  (în  sensul opus  gradientului de concentrație). 
Pompele  ionice  utilizează  energie  în  timpul  funcționării  lor  (transport  activ),  energie 
obținută  prin  hidroliza legăturilor macroergice  (care  se  găsesc de  ex. în  molecula de 
ATP).  În  urma  activității  pompelor  ionice  diferența  de  concentrație  între  cele  două 
medii crește. 

  Receptorii  de suprafață  sunt proteine transmembranare capabile de legarea 

unor molecule de semnalizare de porțiunea lor exterioară (extracelulară). Așa cum se 
potrivește  cheia  în  broască,  așa  se  leagă  în  mod  specific  și  molecula  de  semnalizare 
(ligandul) de receptor. Molecula de semnalizare nu intră în celulă, în schimb modifică 
structura  moleculară  a  receptorului.  Există  mai  multe  moduri  posibile  prin  care 
schimbarea  porțiunii  intracelulare  a  configurației  receptorului  influențează  funcția 
celulară:  prin  modificarea  excitabilității  celulare  sau  prin  intermediul  mesagerului 
secundar (second messenger) care este de fapt o altă moleculă de semnalizare, care 
se sintetizează intracelular.  

La rândul lui, mesagerul secundar poate influența alte molecule transmembranare sau 
procese intracelulare, ori poate activa enzime numite protein‐kinaze. 

  Molecula de ATP (adenozină trifosfat) se compune din adenozină (adenină și 
riboză) și trei grupări fosfat. A doua și a treia grupare fosfat se leagă printr‐o legătură 
caracterizată  prin  energie  înaltă  (legătură  macroergică)  (Figura  5).    Astfel,  în  urma 
hidrolizei  ATP‐ului  se  eliberează  energie,  care  se  va  utiliza  în  cadrul  altor  reacții 
chimice, permițând funcționarea celulei.  

  Sursa de energie a celulelor este reprezentată de anumite molecule (glucoză, 
glicogen, acizi grași etc.); energia produsă în timpul degradării acestor molecule este 
stocată  sub  forma  legăturilor  macroergice.  Energia  utilizabilă  în  mod  direct  provine 
din hidroliza ATP‐ului, dar există și alte molecule care pot stoca, de asemenea, energie 
(de exemplu fosfoccreatina sau creatin fosfatul).  

  Figura 5. ATP‐ul și hidroliza sa. Legăturile macroergice sunt marcate cu roșu.  

  ADP – adenozină difosfat, AMP – adenozină monofosfat 
La  acțiunea  unei  enzime  numite  adenilat  ciclază  (AC)  ATP‐ul  se  transformă  în  cAMP 
(AMP ciclic), care are o structură ciclică și joacă un rol important în unele mecanisme 
de  semnalizare  intracelulare.  O  moleculă  similară  este  GTP‐ul  (guanozină  trifosfat), 
care prin descompunerea unei legături macroergice se transformă în GDP (guanozină 
difosfat), respectiv la acțiunea GC‐ului (guanilat ciclază) se poate transforma în cGMP 
(GMP ciclic).  
 Căi de semnalizare 

Prin cale de semnalizare ne referim la procesul prin care un impact extern provoacă o 
schimbare  în  interiorul  celulei.  Impactul  extern  se  transmite  de  obicei  printr‐o 
moleculă de semnalizare extracelulară numită ligand, pentru că se leagă de receptorul 
său  specific.  Legarea  ligandului  activează  o  întreagă  cascadă  intracelulară,  care 
amplifică efectul, iar transmisia până la molecula efectoare se întâmplă în mai mulți 
pași.  

  Modalitatea prin care este indusă schimbarea din interiorul celulei (respectiv 
structura moleculară a receptorilor) împarte receptorii în patru familii mari (Figura 6): 

• receptori ionotropi (canale ionice activate de ligand) 
• receptori metabotropi (receptori cuplați cu proteina G) 
• receptori legați de proteine  
• receptori intracelulari (nucleari) 

Figura 6. Familii de receptori și mecanisme de semnalizare. (L – ligand, R – receptor, E 
– enzimă, G – proteină G).  1.receptor ionotrop, 2. receptor  metabotrop, 3. receptor 
legat de enzime, 4. receptor nuclear 

 
Receptorii  ionotropi  sunt  de  fapt  canale  ionice  cu  situs  de  legare  pentru  liganzi. 
Legarea  ligandului  modifică  funcția  canalului  ionic  prin  deschiderea  lui  şi  curentul 
ionic  astfel  creat  modifică  excitabilitatea  membranei  celulare,    care  conduce  la 
apariția efectului celular. Transmiterea semnalului se întâmplă foarte rapid (durată în 
msec).  

Receptorii  metabotropi  activează  proteine  G  ancorate  la  suprafața  interioară  a 

membranei celulare. Proteinele G sunt compuse din trei subunități și leagă GTP/GDP. 
Proteinele  G  influențează  sinteza  unor  molecule  de  semnalizare  intracelulare 
(mesageri  secundari)  sau  prin  deschiderea  canalelor  de  Ca2+  cresc  concentrația 
intracelulară  de  Ca2+.  Mesagerii  secundari  activează  numeroase  enzime  și  alte 
proteine  fie  prin  mod  direct,  fie  prin  fosforilare.  Efectele  mediate  de  receptorii 
metabotropi sunt rapide, se dezvoltă în câteva secunde.  

  În  al  treilea  grup  receptorii  sunt  legați  de  enzime  sau  porțiunea  lor 
intracelulară  are  activitate  enzimatică.    Enzimele  activate  inițiază  cascade  de 
fosforilare,  fie  în  mod  direct,  fie  prin  intermediul  unor  mesageri  secundari  (de  ex. 
cGMP  –  GMP  ciclic),  care  în  cele  din  urmă  afectează  transcripția  genelor.  Astfel  de 
receptori  mediază  efectul  moleculelor  responsabile  de  diviziunea  celulară, 
diferențierea  celulară  și  creștere,  respectiv  de  răspunsul  imun.  Transmiterea 
semnalului este lentă, efectul se dezvoltă în câteva ore.  

mesager  primar  (messenger)  –  moleculă  de  semnalizare  extracelulară  (hormon, 

neurotransmițător, citokină etc.), se leagă de receptorul său specific 

mesageri secundari – sunt sintetizaţi sau eliberaţi intracelular la legarea mesagerului 
primar  și  activează  cascade  intracelulare  de  semnalizare.  Exemple  de  mesageri 
secundari ar fi: 

o Ca2+ 
o cAMP, cGMP 
o IP3 (inozitol trifosfat), DAG (diacilglicerol) 
o NO (oxidul nitric) 

Cascadă  –  o  serie  de  procese  care  se  induc  succesiv  și  joacă  un  rol  important  de 
exemplu în: 

• transmiterea  semnalului – după legarea moleculei de semnalizare se 
activează/se inhibă intracelular o varietate de enzime, 
 • coagularea sângelui – activarea treptată a factorilor de coagulare.  

Receptorii  intracelulari  se  găsesc  în  citoplasmă  și  captează  un  ligand  liposolubil, 
care  poate  trece  prin  membrana  celulară.  Receptorul  ajunge  în  nucleu  și  astfel 
influențează  în  mod  direct  transcripția  anumitor  gene.  Efectul  apare  în  câteva  ore. 
Astfel de receptori mediază anumite efecte hormonale și metabolice.  

FOSFORILAREA 

Fosforilarea  (Figura  7)  este  una  dintre  cele  mai  frecvente  mecanisme  de  reglare  în 
interiorul celulei. Proteinele  fosforilate  își schimbă conformația  și funcția, proteinele 
devin astfel activate. Fosforilarea este efectuată de către protein‐kinaze, prin 

atașarea unei grupări de fosfat la o moleculă de proteină. Prin procesul numit 
defosforilare, care este efectuată de către fosfataze, proteina devine din nou inactivă. 
Fosforilarea inhibă sau activează anumite procese intracelulare, inclusiv în nucleu.  

Figura 7. Fosforilarea. PK – protein‐kinază, Pi – fosfat anorganic. 
 Compartimentele de apă 

Compartimentele de apă sunt spațiile în care apa este distribuită în organismul uman. 
Apa  din  organism  se  găsește  în  aceste  compartimente  (Figura  8)  separate  prin 
membrane (membrană celulară, perete capilar, respectiv strat epitelial). 

Figura 8. Compartimentele de apă din organism, săgețile indică direcția migrării apei. 
SIC  –  spațiul  intracelular,  SI  –  spațiul  interstițial,  SIV  –  spațiul  intravascular,  STC  – 
spațiul transcelular. 

  Apa  conținută  în  celule  formează  spațiul  intracelular  (SIC),  iar  apa  dintre 
celule reprezintă spațiul interstițial (SI, lichid tisular). Lichidul din interiorul vaselor de 
sânge  aparține  spațiului  intravascular  (SIV).  Al  patrulea  sector,  așa  numitul  spațiu 
transcelular  (STC)  conține  o  cantitate  de  apă  significant  mai  mică  decât  celelalte,  în 
această  categorie  intră  compartimentele  de  apă  mărginite  de  un  strat  epitelial.  Apa 
conţinută în aparatul  digestiv practic  nu face parte din apa din organism, pentru că 
aici  apa  se  absoarbe  și  se  excretă  în  mod  continuu.  Vorbim  de  excreție  de  apă 
continuă și la nivelul rinichilor, plămânilor și  pielii.  

  Conținutul  total  de  apă  al  organismului  se  numește  apă  totală.  Masa  apei 
totale depinde de sexul și vârsta individului, dar variază și în funcție de timpul zilei și 
de  perioada  anului.  90%  din  greutatea  corporală  a  embrionului este  dată  de  apă,  la 
nou născuți această fracţie este de 75%, iar la vârstnici scade la 50%.  

  Distribuția  apei  în  organism  nu  este  uniformă.  În  general,  celulele  conțin 
multă  apă  (cu  excepția  cazurilor  în  care  anumite  molecule  se  acumulează  în 
citoplasma  lor,  de  ex.  la  adipocite),  iar  în  caz  de  moarte  celulară  se  formează  țesut 
conjunctiv, care conține mai multe fibre, și astfel conținutul de apă a țesutului scade. 
Anumite  tipuri  de  țesut  conțin  mai  puțină  apă  deoarece  spațiul  interstițial  are  un 
conținut  de  apă  mai  scăzut  (de  ex.  în  cazul  țesutului  osos,  din  cauza  acumulării  de 
săruri de calciu și fosfat). 

  Spațiul  intravascular  reprezintă  aproximativ  7%  din  greutatea  corporală  (în 

cazul unei greutăți de 70 kg asta însemnând aprox. 5 l de sânge). O determinare mai 
precisă se poate face în funcție de suprafața corpului: 
• ♂: 3.1 l/m2 
• ♀: 2.9 l/m2 
Volumul  acestui  sector  de  apă  este  reglat  cu  cea  mai  mare  precizie.  În  cazul 
creșterii  acestui  volum  vorbim  de  hipervolemie,  iar  scăderea  lui  se  numește 
hipovolemie.  Volumul spațiului intravascular influențează tensiunea intravasculară. 
  Spațiul interstițial este de două‐trei ori mai voluminos decât cel intravascular, 
reprezentând  14‐17%  din  greutatea  corporală.  Conținutul  de  apă  al  spațiului 
interstițial  determină  volumul  și  fermitatea  (turgescența)  țesuturilor.  În  caz  de 
scădere  vorbim  de  deshidratare  (exsicare),  când  scade  și  turgescența  pielii  și  a 
țesuturilor.  În  caz  de  creștere  apare  edemul  (infiltrație  lichidiană),  cazul  în  care 
semnul godeului este pozitiv.  
  Spațiul  intracelular  reprezintă  40‐60%  din  greutatea  corporală  (de  două‐trei 
ori mai mare decât suma celor menționate mai sus). Deoarece apa trece cu ușurintă 
prin  proteinele  transmembranare  din  membrana  celulară,  lichidele  intracelulare  și 
extracelulare sunt izoosmolare (conțin același număr de particule dizolvate). În cazul 
creșterii volumului spațiului intracelular vorbim de hiperhidratare, când celulele devin 
umflate,  iar  în  cazul  scăderii  vorbim  de  un  spațiu  intracelular  hipohidratat,  care  se 
caracterizează prin celule micșorate.  
Compartimentul  transcelular  include  spațiile  lichidiene  mărginite  de  un  strat 
epitelial,  cum  ar  fi  umoarea  apoasă  din  globul  ocular,  lichidul  articular,  lichidul 
cefalorahidian  și  lichidul  conținut  între  membranele  seroase  (pleură,  peritoneu, 
pericard). În condiții fiziologice acestea reprezintă o cantitate mică de lichide, însă din 
punct  de vedere funcțional  este  importantă  cunoașterea  acestor  spații. Variaţiile lor 
cantitative indică de cele mai multe ori condiții severe.  
  Aceste  sectoare  de  apă  sunt  în  contact  permanentîntre  ele  și  cu  mediul 
extern, astfel volumul și compoziția lor este în continuă schimbare. 
  Celulele  comunică  între  ele  prin  intermediul  lichidului  tisular,  fiecare  celulă 
fiind  înconjurată  de  acest  lichid.  Comunicarea  între  spațiul  intracelular  și  cel 
interstițial se realizează prin membrana celulară. Cu toate că spațiile intracelulare nu 
comunică  în  mod  direct  între  ele,  compoziția  spațiului  intracelular  este  în  mare 
măsură aceeași în cazul diferitelor celule, tipuri de celule, și chiar specii. 
  Între  majoritatea  celulelor  și  sânge  nu  există  comunicare  directă,  astfel 
acestea  comunică  între  ele,  respectiv  cu  sângele  prin  intermediul  lichidului  tisular. 
Prin  pereții  capilaleror  lichidul  tisular  este  în  contact  permanent  cu  sângele.  Din 
această  cauză,  compoziția  plasmei  și  a  lichidului  tisular  este  în  mare  măsură 
asemănătoare, cu excepția conținutului de proteine.  
  Spațiul transcelular este, de asemenea, în contact direct cu lichidul tisular.  
 Procese de schimb 

 
Pentru  buna  funcționare  a  celulelor  este  nevoie  de  un  mediu  constant,  adică 
prezența  nutrienților  necesari,  respectiv  eliminarea  produşilor  metabolici  reziduali. 
Acest lucru se poate realiza doar prin menținerea schimbului constant între diferitele 
compartimente de apă, respectiv în interiorul fiecărui spațiu.  
Mișcarea substanțelor se realizează prin două modalități: 
• în sistemul circulator 
• ajungând de la capilare la celule prin intermediul lichidului tisular. 
Prin modalitățile de mai sus lichidele extracelulare se amestecă permanent între ele, 
astfel compoziția lor este în general constantă în tot organismul.  
 
Transportul de substanțe prin membrana celulară 
 
Diferitele substanțe pot traversa membrana celulară prin două mecanisme: transport 
pasiv sau activ. 
  Transportul  pasiv  se  bazează  pe  procesul  de  difuziune.  Substanțele 
liposolubile  (moleculele  apolare)  difuzează  liber  prin  bi‐stratul  lipidic.  Substanțele 
solubile  în  apă  (moleculele  polare,  ionii)  traversează  membrana  celulară  doar  în 
prezența  unor  proteine  specifice  din  membrana  celulară:  canale  ionice  pentru  ioni, 
respectiv  așa  numitele  carrieri  pentru  molecule,  şi  în  acest  ultim  caz  vorbim  de 
difuziune facilitată. Semnificativ mai puține substanțe sunt transportate prin carrieri, 
decât  prin  intermediul  canalelor  ionice,  de  calciu  spre  exemplu,  deoarece  în  timpul 
transportului molecular proteina transportoare se leagă cu legături chimice slabe de 
substanța transportată și mai suferă și modificări conformaționale.  
  Transportul activ implică utilizare de energie. Energia necesară poate proveni 
din degradarea ATP‐ului (transport activ primar) sau proteinele transportoare se pot 
folosi  de  diferența  de  concentrație  ionică  deja  existentă  (în  general  vorbim  de 
concentrația  sodiului),  acesta  fiind  transportul  activ  secundar.  Pompele  ionice  și 
anumite proteine carrier (simport și antiport) sunt implicate în transportul activ.  
  Transportul  moleculelor  mai  voluminoase  sau  a  cantităților  mai  mari  de 
substanțe  se  întâmplă  prin  endocitoză  și  exocitoză..  În  cazul  endocitozei  membrana 
celulară înconjoară treptat o moleculă sau o celulă mai voluminoasă (bacterie, parazit 
unicelular, celulă moartă – fagocitoză) sau o picătură de lichid interstițial (pinocitoză), 
pentru  ca  apoi  s‐o  încapsuleze.  Veziculele  endocitotice  se  unesc  cu  lizozomi, 
conținutul  lor  se  degradează  și  substanțele  astfel  rezultate  se  utilizează  înăuntrul 
celulei. În timpul exocitozei se eliberează substanțele sintetizate în celulă, conținute 
în  vezicule  secretoare,  prin  fuziunea  membranei  veziculare  cu  membrana  celulară  și 
deschiderea către exterior.  
 

Difuziunea  
 
Particulele de materie se află în mișcare continuă. Moleculele și ionii din substanțele 
în  stare  lichidă  se  deplasează,  se  ciocnesc  între  ele  și  astfel  își  schimbă  viteza  și 
direcția  de  deplasare.  Aceste  mișcări  întâmplătoare  (random)  se  numesc  mișcări 
termice,  deoarece  intensitatea  acestora  crește  odată  cu  temperatura  și  încetează 
doar când se ajunge la 0 grade absolut (0 Kelvin). 
  Difuziunea este definită ca amestecarea moleculelor în urma mișcării termice 
a acestora (Figura 9). Fiind un proces pasiv, difuzia nu necesită transfer de energie. 

 
Figura 9.  Difuziunea.  Compartimentul  stâng  al  recipientului din imagine  este umplut 
cu apă, în timp ce compartimentul din partea dreaptă se umple cu soluție de glucoză 
10%  (linia  albastră).  Peretele  despărțitor  dintre  cele  două  compartimente  se 
îndepărtează în momentul t0. În timp, diferența de concentrație dintre cele două părți 
scade  și  procesul  de  îndreaptă  în  direcția  egalizării  (linia  roșie).  Diferența  de 
concentrație  raportată  la  o  unitate  de  distanță  (Δc/Δx)  se  numește  gradient  de 
concentrație.  (c  –  concentrație,  x  –  distanță,  t0  –  începutul  experimentului,  t1  –  un 
moment ulterior) 
Schimbul  prin  difuziune  între  două  soluții  diferite  este  caracterizat  de  viteza  de 
migrare moleculară (exprimată în mol/s), care depinde de mai mulți factori. Viteza de 
migrare este mai mare: 
• în apropierea interfeței dintre cele două soluții, aici concentrația se schimbă 
rapid, iar la distanțe mai mari se modifică mai lent 
• cu cât diferența de concentrație este mai mare 
• în cazul unei suprafețe de schimb mai mari.  
Această relație este descrisă de legea lui Fick: 
Δc
    J = −D ⋅ A ⋅  , unde 
Δx
J înseamnă viteza de difuzie, 
A înseamnă suprafața de schimb, 
Δc înseamnă diferența de concentrație, 
Δx înseamnă distanța, 
Δc/Δx înseamnă gradientul de concentrație,  
D  înseamnă  coeficientul  de  difuzie,  care  depinde  de  natura  solventului  și  a 
solvitului, 
iar semnul – indică scăderea concentrației din cauza migrării substanței. 
  Deoarece din cauza migrării moleculare gradientul de concentrație va scădea, 
scade în timp și viteza de difuzie. Astfel, egalizarea totală între cele două soluții este 
posibilă în teorie, dar numai într‐un timp foarte lung.  
  În  organism  există  mai  multe  locuri  unde  are  loc  un  schimb  intens  prin 
solvitului,  de  ex.  prin  peretele  alveolo‐capilar,  prin  peretele  tubului  digestiv,  prin 
membrana celulară a eritrocitelor. În aceste locuri suprafața de schimb și diferența de 
concentrație  este  mare,  iar  distanța  de  difuzie  este  mică,  toate  acestea  cu  scopul 
creșterii eficienței procesului de difuziune.  
  Distanța  la  care  poate  ajunge  o  anumită  substanță  prin  difuziune  poate  fi  
calculată cu ajutorul relației descrise de către Einstein: 
2 
    Δ = 2 ∙ D ∙ t, unde 
   
Δ  este distanța medie parcursă de molecule într‐o anumită direcție,  
D este coeficientul de difuzie,  
t este timpul 
 
Tabelul  2.  Relația  dintre  distanța  medie  de  difuziune  și  timpul  necesar  pentru 
difuziune, referitor la oxigen, în mediul intern al organismului. 
     
Distanță  Timp 
 1 µm  0.5 ms 
10 µm  50 ms 
100 µm  5000 ms = 5 s 
1 mm  500 s = 8.3 min 
1 cm  14.3 h 
 

Dat fiind faptul că în mediul apos al organismului o moleculă mică (O2 sau glucoză) 
parcurge o distanță de 1 µm în 0.5 ms, difuzia este eficientă la o distanță de aprox. 
100 µm, adică celulele aflate sub această distanță pot fi hrănite eficient prin difuzie 
(Tabelul 2). 

 
Osmoza 
 
Cantități semnificative de apă trec prin membrana celulară (prin aquaporine, nu prin 
proteine specifice sau alți pori membranari), însă în condiții normale cantitatea de apă 
care părăsește celula, respectiv intră în celulă este în echilibru, astfel volumul celulei 
rămâne  constant.  În  anumite  condiții,  concentrația  apei  poate  diferi  între  cele  două 
părți ale membranei şi în astfel de situații există o mișcare netă de apă într‐o anumită 
direcție. Fluxul de apă printr‐o membrană datorat gradientului de concentrație a apei  
se numește osmoză.  
  Osmoza  înseamnă  de  fapt  difuziune  printr‐o  membrană  semipermeabilă.  O 
membrană semipermeabilă este o membrană care  (prin proteine transmembranare) 
permite trecerea moleculelor de solvent (în organismul uman acesta însemnând apa), 
însă  rămâne  impermeabilă  pentru  substanțele  dizolvate.  Când  vorbim  de  osmoză, 
vorbim întotdeauna de  două  soluții  separate  printr‐o  membrană  (Figura  10). Pentru 
că  nici  în  acest  caz  sistemul  nu  necesită  utilizare  de  energie,  osmoza  este  de 
asemenea un proces pasiv.  
  Dat fiind faptul că difuziune de solvit nu traversează membrana, niciodată nu 
se poate ajunge la echilibrare completă. Migrarea moleculelor de solvent produce o 
diferență  de  presiune  care  împiedică  migrarea  ulterioară  a  moleculelor;  presiunea 
care  împiedică  migrarea  ulterioară  a  moleculelor  de  solvent  este  de  fapt  presiunea 
osmotică a soluției respective (Figura 10). Presiunea osmotică este definită prin legea 
lui van’t Hoff: 
    Posm = i ∙ R ∙ T ∙ c, unde 
  i  înseamnă  numărul  particulelor  rezultate  din  disocierea  unei  molecule  de 
solvit 
  R este constanta universală a gazului 
  T este temperatura absolută (K) 
  c este concentrația molară 
  În  conformitate  cu  legea  lui  van’t  Hoff,  presiunea  osmotică  a  unei  anumite 
soluții  depinde  numai  de  numărul  de  particule  al  substanței  dizolvate,  și  nu  de 
mărimea  atomică/moleculară  sau  de  caracteristicile  chimice  sau  alte  proprietăți  ale 
particulelor.  De  asemenea,  scăderea  punctului  de  îngheț  caracteristic  pentru  o 
anumită  soluţie  depinde  doar  de  numărul  de  particule,  asta  putând  fi  utilizat  în 
calcularea presiunii osmotice (în cazul soluțiilor care conțin mai mulți solviţi).  

Figura  10. Osmoza.  Partea  dreaptă  a  tubului  conține  apă, iar partea stângă  este 

umplută  cu  soluție  de  glucoză.  Membrana  care  separă  cele  două  soluții  este 
permeabilă  pentru  moleculele  de  apă  și  impermeabilă  pentru  moleculele  de 
glucoză.  Conform  legilor  difuziunii,  moleculele  de  apă  migrează  dinspre  locul  cu 
concentrație  mai  ridicată  a  lor  (apă)  în  direcția  concentrației  mai  scăzute  a 
moleculelor  de  apă  (soluția  de  glucoză),  producând  ‐o  mișcare  netă  de  apă  din 
dreapta spre stânga. Din acest motiv, nivelul lichidian pe partea stângă începe să 
crească și pe partea dreaptă va scădea. Diferența de nivel între cele două părți a 
tubului creează o diferență de presiune între cele două părți ale membranei.  
 
  Pe baza legii gazului R ∙ T = 22.4, astfel posm= 22.4 ∙ i ∙ c. Produsul multiplicării 
numărului  de  particule  provenite  din  disociația  unei  singure  molecule  și  a 
concentrației molare se numește concentrație osmotică, care este măsurată în Osmol 
(Osm).  
    Cosm = i ∙ c 
  Dacă vorbim de  osmoză,  vorbim  automat  de două  soluții; când concentrația 
osmotică (și presiunea osmotică) a acestora este egală, vorbim de izoosmolaritate. În 
cazul  în  care  osmolaritatea  celor  două  soluții  diferă,  la  soluția  mai  concentrată  ne 
referim ca fiind hiperosmolară, iar cea cu concentrație mai mică este hipoosmolară.  
  În practica clinică se folosește mai degrabă conceptul de tonicitate în locul 
osmolarității (soluții izotone, hipertone, hipotone). Tonicitatea şi osmolaritatea sunt 
concepte aproape identice, cu o singură excepție: când vorbim de tonicitate, luăm în 
considerare doar substanțele dizolvate (solviţii) care nu trec prin membrană, în timp 
ce în cazul osmolarității ne referim la toţi solviţii.  

  În  medicină  și  în  fiziologia  umană  de  obicei  comparăm  soluțiile  cu  mediul 
intern  al  organismului.  În  acest  sens,  o  soluție  este  numită  izotonică  fără  alte 
specificații, dacă osmolaritatea ei este identică cu osmolaritatea plasmei. O astfel de 
soluție ar fi soluția salină fiziologică, obținută prin dizolvarea a 9 g de NaCl în 1 L de 
apă.  Concentrația  soluției  astfel  obținute  este  de  0.9g/100  ml  sau  0.154  mol/L. 
Presiunea osmotică a soluției saline fiziologice poate fi calculată cu ajutorul formulei 
van’t Hoff: 
    Posm = (22.4 ∙ i ∙ c = 22.4 ∙ 2 ∙ 0.154) atm = 6.8992 atm 
Aceasta este, de asemenea, presiunea osmotică a plasmei sanguine. Dacă celulele din 
organism ajung într‐un mediu mai concentrat (hiperton), pierd apă și se micșorează. 
Într‐un mediu mai diluat, celulele preiau apă, se umflă și membrana lor se poate leza 
(liză celulară). Soluțiile administrate în organism pe cale parenterală trebuie să fie de 
preferință izotonice.  
 
  Soluțiile  administrate  intramuscular  sau  subcutan  ar  trebui  să  fie  cât  mai 
aproape de izoosmolaritate, pentru că soluțiile mai concentrate și mai ales, acele 
mai  diluate  pot  provoca  cu  ușurință  leziuni  celulare,  iritații.  Soluțiile  injectate  în 
fluxul sanguin (administrate pe cale intravenoasă) se amestecă în sânge, deci dacă 
sunt administrate în cantități mici, pot fi hipo‐ sau hiperosmolare.  
  Soluțiile intravenoase (perfuziile) administrate în cantități mari pot fi: 
• izoosmolare  (izotonice)  –  în  caz  de  pierdere  de  sânge,  deshidratare, 
pierdere de lichide extracelulare , astfel de soluții sunt următoarele:  
o soluția salină 0.9% (soluția fiziologică) 
o soluția de glucoză 5% 
o soluția Ringer lactat 
• hipoosmolare (hipotonice) – în caz de deshidratare intracelulară (de ex. în 
cetoacidoză  diabetică),  astfel  apa  va  intra  în  celule.  O  astfel  de  soluție 
este: 
 o soluția salină 0.45% 
• hiperosmolare (hipertone) – cresc volumului plasmei sanguine și astfel va 
crește și volumul sângelui circulant. Astfel de soluții sunt următoarele: 
o soluția salină 3% 
o soluția de glucoză 10% 
Soluțiile  perfuzabile  care  nu  sunt  izotonice  se  administrează  în  timpul 
resuscitării sau în terapia intensivă, întotdeauna sub supraveghere atentă! 
 
per os, peroral – administrat în organism pe calea gurii 
parenteral – ajuns în organism prin ocolirea tractului digestiv 
 
  Orice  substanță  care  se  acumulează  în  organism  (într‐un 
sector/compartiment de apă), reține apa și astfel volumul apei şi al compartimentului 
va crește. Prin acest fapt se poate explica de exemplu apariția diurezei osmotice, când 
o  anumită  substanță  ajunge  în  urină  în  cantități  mari,  sau  dezvoltarea    diareei  în 
malabsorbție.  
 
Presiunea coloidosmotică 
 
Prin  presiunea coloidosmotică  (sau  oncotică)  înțelegem  presiunea osmotică  produsă 
de proteine (coloid = soluție proteică). 
  În  peretele  capilar  există  fenestrații  microscopice  prin  care  moleculele  mici 
trec dar cele mari nu. Membrana bazală situată sub celulele endoteliale contribuie de 
asemena la funcția de filtru a peretelui capilar.  
  Moleculele  mici  (cu  masa  moleculară  mai  mică  de  10  kDa)  traversează  liber 
peretele  capilar.  Astfel  de  molecule  sunt  moleculele  materiilor  anorganice  și 
moleculele  organice  mici.  Moleculele  cu  masă  moleculară  mare  (peste  60  kDa)  – 
printre  altele  proteinele  plasmatice  –  nu  penetrează  deloc  fenestrațiile  peretelui 
capilar. Permeabilitatea  capilară  pentru  moleculele  de  dimensiuni  medii (10‐60 kDa) 
depinde  de  alți  factori  (de  ex.  de  sarcina  electrică  a  moleculei),  dar  există  puține 
molecule  de  acest  tip  în  plasma  sanguină.  În  concluzie,  din  punctul  de  vedere  al 
proteinelor peretele capilar se comportă ca o membrană semipermeabilă.  
  Spațiul  interstițial  conține  o  cantitate  relativ  mică  de  proteine,  50  mg/dl.  În 
condiții  fiziologice,  concentrația  plasmatică  a  proteinelor  este  de  7‐8  g/dl,  asta 
însemnând un număr mic de particule, care produc o presiune osmotică relativ mică 
(25  mmHg),  aceasta  reprezentând  presiunea  coloidosmotică.  Această  presiune 
creează o mișcare a apei, atragând apa din spațiul interstițial în interiorul capilalelor.  
  La  capătul  arterial  al  capilalelor  tensiunea  arterială  (presiunea  hidrostatică) 
este  de  30‐35  mmHg,  la  capătul  venos  este  de  10‐15  mmHg  și  această  diferență  de 
presiune  asigură  fluxul  de  sânge  în  capilare.  Presiunea  hidrostatică  împinge  lichidul 
din capilare înspre afară / interstiţiu prin peretele capilar.  
  La  nivelul  secțiunilor  vasculare  în  care  presiunea  hidrostatică  este  mai  mare 
decât  presiunea  coloidosmotică,  lichidul  părăsește  patul  capilar  (filtrare),  iar  în 
secțiunile în care presiunea coloidosmotică depășește presiunea hidrostatică, lichidul 
intră din interstițiu în capilare (reabsorbţie) (Figura 11).  
  În condiții fiziologice, filtrarea şi reabsorbţia sunt în echilibru (la această stare 
de echilibru contribuie și circulația limfatică, care drenează din interstițiu o parte din 
lichidul  filtrat).  În  cazul  creșterii  filtrării,  o  cantitate  mai  mare  de  lichid  ajunge  în 
interstițiu,  depășind  cantitatea  reabsorbită,  iar  asta  are  ca  şi  consecinţă  apariția 
edemelor.  În  cazul  în  care  cantitatea  de  lichid  reabsorbită  este  mai  mare  decât 
cantitatea filtrată, vorbim de deshidratare (exsicare).  

 
Figura 11. Modificări de presiune de‐a lungul capilarului. Presiunea hidrostatică scade 
în mod exponențial de‐a lungul vasului capilar (linia roșie). Presiunea coloidosmotică 
crește  ușor  la  capătul  arterial  al  capilarului  (deoarece  se  filtrează  lichid  din  capilar, 
crescând  astfel  concentrația  proteinelor),  apoi  scade  (linia  albastră),  pentru  că  din 
cauza  reabsorbţiei  scade  concentrația  de  proteine  din  sânge.  Zonele  cuprinse  între 
cele  două  curbe  sunt  direct  proporționale  cu  cantitatea  de  lichid  filtrată,  respectiv 
reabsorbită. 
 
Modificările  de  presiune  care  influențează  mișcarea  apei  prin  peretele  capilar  pot 
duce la apariția edemelor: 
• în  cazul  scăderii  concentrației  proteinelor  plasmatice  (edem 
hipoproteinemic),  din  cauza  presiunii  coloidosmotice  scăzute  crește 
filtrarea,  respectiv  scade  reabsorbţia.  Edemul  apare  mai  întâi  în  țesutul 
conjunctiv  lax.  Cauza  poate  fi  sinteza  scăzută  de  proteine  (înfometare, 
boli  de  ficat  sau  malabsorbție)  sau  pierderea  de  proteine  (de  ex.  prin 
proteinurie).  
• creșterea  presiunii  venoase  –  în  mod  generalizat,  de  ex.  în  insuficiență 
cardiacă, când edemul apare mai întâi la nivelul gleznelor sau localizat, în 
cazul obstrucției venoase.  
Creșterea presiunii arteriale nu conduce în mod direct la apariția edemelor.   
 
Echilibrul acido‐bazic 
 
pH‐ul  unui  mediu  intern  joacă  un  rol  important  în  stabilitatea  acestuia.  pH‐ul  poate 
varia  doar  între  limite  înguste,  deoarece  aciditatea/bazicitatea  unui  mediu  intern 
influențează  ionizarea  substanțelor  și  funcționarea  sistemelor  enzimatice,  și  prin 
urmare, toate procesele fiziologice.  
  pH‐ul  este  determinat  de  concentrația  ionilor  de  hidrogen  din  soluția 
respectivă.  
  O  mică  parte  a  moleculelor  de  apă  se  disociază  spontan,  astfel  chiar  și  apa 
distilată conține concentrații mici (10‐7 mol/l) de ioni de hidrogen. 
    H2O ↔ H+ + HO‐ 
  În apa distilată, numărul de ioni de hidrogen și de ioni de hidroxil este identic, 
astfel  soluția  are  pH  neutru.  pH‐ul  soluțiilor  depinde  de  natura  soluților.  Unele 
substanțe  dizolvate  dau  naștere  unor  soluții  neutre,  deoarece  nu  influențează 
concentrația ionilor de hidrogen.  
  Compușii  care  într‐o  soluție  apoasă  eliberează  ioni  de  H+  (protoni),  sunt 
considerați acizi. În cazul acizilor tari, toate moleculele (sau majoritatea moleculelor) 
disociază, astfel în soluție ajunge o cantitate mare de ioni de H+. În cazul acizilor slabi, 
majoritatea moleculelor nu disociază, astfel se eliberează puţini ioni de hidrogen.  
    HCl → H+ + Cl‐ 
   
H2CO3 ↔ H+ + HCO3‐ 
 
Substanțele  alcaline  (bazice)  sunt  capabile  de  legarea  protonilor,  astfel 
scăzând concentrația de ioni de hidrogen din soluție.  
    NaOH ↔ Na+ + HO‐ 
    HO‐ + H+ ↔ H2O 
  Concentrația  protonilor  poate  varia  semnificativ  în  diferitele  soluții  (altele 
decât mediul intern). Datorită diferențelor prea mari, în locul concentrației de ioni de 
hidrogen, pH‐ul unei soluții este exprimat mai degrabă folosind logaritmul negativ al 
acesteia: 
    pH = ‐lg[H+] 
  pH‐ul unei soluții neutre este egal cu 7, pH‐ul soluțiilor acide fiind mai scăzut, 
iar al celor alcaline (bazice) este mai mare.  
  Concentrația  de  ioni  de  hidrogen  care  caracterizează  mediul  intern  al 
organismului este de 40 nmol/l, care este echivalent cu un pH de 7.4. Concentrația de 
protoni poate varia doar între limite înguste, abaterea fiziologică putând fi doar de 3‐5 
nmol/l.  
  Majoritatea  metaboliților  formați  în  timpul  metabolismului  fiziologic  și 
funcționării  organelor  sunt  de  natură  acidă.  Aici  menționăm  CO2  produs  în  timpul 
metabolismului oxidativ, din care prin acțiunea anhidrazei carbonice se formează acid 
carbonic,  respectiv  acizii  ficși  (acid  fosforic,  acid  sulfuric  etc.)  care  rezultă  din 
degradarea proteinelor și grăsimilor.  
  Există trei mecanisme care contribuie la menținerea pH‐ului organismului: 
• diluția,  
• soluțiile tampon din organism și 
• restabilirea echilibrului final de către plămâni, rinichi și alte organe.  
Acizii  și  bazele  care  ajung  sau  se  formează  în  organism,  se  distribuie  prin 
intermediul  sistemului  circulator  în  întregul  spațiu  extracelular,  însă  datorită 
volumului acestuia pH‐ul nu se modifică semnificativ.  
Cu  scopul  menținerii  echilibrului  acido‐bazic,  cu  ajutorul  soluțiilor  tampon, 
organismul înlocuiește acizii tari cu acizi slabi mai puțin disociativi, care modifică într‐
o măsură  mai  mică  pH‐ul  soluției.  Soluțiile  tampon  minimalizează  în câteva secunde 
modificarea  pH‐ului.  Soluțiile  tampon  nu  modifică  concentrația  de  ioni  de  hidrogen 
din organism, ci doar leagă/eliberează ioni de hidrogen.  
  La  echilibrul  final  se  ajunge  cu  ajutorul  mai  multor  organe  și  sisteme  de 
organe.  Sistemul respirator  se  poate  adapta  în numai  câteva  minute  și în funcție de 
nevoi poate elimina mai mult sau mai puțin CO2. Pe parcursul a câteva ore, rinichiul se 
dovedește a fi cel mai eficient organ în excreția diferiților acizi sau baze.  
O soluție, care la adiția unei cantități limitate de acid sau bază nu își schimbă pH‐
ul în mod semnificativ, se numește soluție tampon. Soluțiile tampon transformă acizii 
sau  bazele  tari,  care  disociază  (aproape)  complet,  în  acizi  sau  baze  slabe,  care 
disociază într‐o mai mică măsură.  
În soluția de 1 mmol/l a unui acid tare, disociat complet (de ex. HCl) concentrația 
ionilor  de  H+  este  de  10‐3  mol/l,  pH‐ul  soluției  fiind  3.  Dintre  moleculele  acidului 
carbonic (un acid slab) numai fiecare miime disociază, astfel în cazul soluției de H2CO3 
cu o concentrație similară de 1 mmol/l, pH‐ul soluției va fi de 6.  
Amestecarea unui acid slab cu sarea formata de acesta cu o bază tare sau a unei 
baze slabe cu sarea formata de aceasta cu un acid tare  duce la obținerea unei soluții 
tampon. pH‐ul (concentrația  de  ioni  de  H+  a)  soluției tampon  nu se  schimbă  în mod 
semnificativ la adăugarea unei cantități limitate de acid tare sau bază tare: 
    CH3 – COOH + NaOH ↔ CH3 – COO‐Na+ + H2O 
    CH3 – COO‐Na+ + HCl ↔ CH3 – COOH + NaCl 
În  organism  există  mai  multe  sisteme  tampon  care  asigură  un  pH  constant,  o 
parte  dintre  aceste  sisteme  se  găsesc  în  sânge  (sistemul  bicarbonat,  hemoglobina), 
cealaltă  parte  intracelular  (proteine,  fosfați).  Diferitele  sisteme  tampon  din  același 
compartiment de apă sunt echilibrate unul cu celălalt.  
Cel  mai  important  sistem  tampon  din  organism  este  tamponul  bicarbonat, 
întrucât  acesta  este  reglat  atât  de  plămâni,  cât  și  de  rinichi,  și  pe  deasupra  acest 
sistem permite compensarea.  
Acidul  carbonic  poate  fi  sintetizat  în  organism  din  dioxid  de  carbon  și  apă, 
respectiv  se  disociază  în  bicarbonat  și  ion  de  hidrogen.  Ambele  sunt  reacții  chimice 
echilibrate: 
    H2O + CO2 ↔ H2CO3 ↔ HCO3‐ + H+ 
Formarea de acid carbonic din dioxid de carbon este un proces lent, catalizat de 
anhidraza  carbonică  (AC)  în  anumite  țesuturi  (de  ex.  în  eritrocite).  Această  enzimă 
accelerează reacția chimică, însă nu influențează atingerea stării de echilibru.  
Aplicând  legea  efectului  de  masă  reacției  de  disociere  de  mai  sus,  ajungem  la 
ecuația  Henderson‐Hasselbalch,  cu  ajutorul  căreia  se  poate  calcula  pH‐ul 
organismului: 
 

  pH = pk + lg  , unde 
pk este logaritmul negativ al constantei de disociere (k) a acidului carbonic  
[HCO3‐] este concentrația de bicarbonat 
pCO2 este presiunea parțială a dioxidului de carbon în sângele arterial 
a este constanta de difuzibilitate a CO2 
Din  ecuația  Henderson‐Hasselbalch  reiese  că  pH‐ul  depinde  doar  de  raportul 
dintre  [HCO3‐]/pCO2(ceilalți  factori  din  formulă  sunt  constanți).  Datorit  acestui  fapt, 
variațiile de pH pot fi compensate. Dacă raportul [HCO3‐]/pCO2  este normal, pH‐ul va fi 
în intervalul normal, indiferent de valoarea celorlalți parametri.  
Parametrii necesari pentru stabilirea echilibrului acido‐bazic sunt determinaţi din 
probă de sânge arterial, cel  mai  frecvent prin metoda  Astrup. Unii dintre parametrii 
sunt determinați în mod direct, iar alții folosind formule sau nomograme. Parametrii 
cei mai importanți: 
• pH – valoarea acidității actuale, valoarea lui normală fiind între 7.35‐7.45; 
scade în acidoză, și crește în alcaloză 
• pCO2  –  caracteristic  pentru  funcția  respiratorie,  valoarea  ei  depinde  de 
respirație, în condiții normale valoarea este între 40‐44 mmHg 
• [HCO3‐]st  –  bicarbonatul  standard,  caracterizează  latura  metabolică  a 
reglării, valoarea lui fiind între 22‐29 mEq/L 
• BB (Buffer Base) – bază tampon,  suma  concentrațiilor bazelor din sânge 
care sunt capabile de legarea tuturor H+, valoarea parametrului depinde 
mai ales de cantitatea de bicarbonat și hemoglobină, în condiții normale 
având a valoare de 46 mmol/l 
• BE  (Base  Excess)  –  exces  de  bază,  indică  aceea  cantitate  de  acid  sau  de 
bază  care  este  necesară  pentru  restabilirea  echilibrului  acido‐bazic  în  1 
litru de lichid extracelular, valoarea normală fiind de +/‐ 2 mmol/l  
 
Caracterizarea tulburărilor echilibrului acido‐bazic: 
 
Vorbim de un dezechilibru acido‐bazic, când în organism se acumulează acizi sau baze, 
sau  dimpotrivă,  din  organism  se  pierde  o  anumită  cantitate  de  acizi  sau  baze. 
Acumularea de acizi sau pierderea de baze determină acidoză, în acest caz pH‐ul de 
obicei  scade  (acidemie).  Acumularea  de  baze  sau  pierderea  de  acizi  determină 
alcaloză, iar în cazul creșterii pH‐ului vorbim de alcalemie.  
  Conform  grupării  etiologice,  tulburările  de  echilibru  acido‐bazic  pot  fi 
împărțite  pe  dezechilibre  de  origine  respiratorie,  respectiv  metabolică.  În  cazul 
tulburării  de  origine  respiratorie,  sunt  evidente  în  primul  rând  schimbările  de  pCO2, 
acest  parametru  fiind  în  echilibru  cu  concentrația  acidului  carbonic  din  sânge.  O 
creștere  de  pCO2  indică  retenția  de  CO2,  prin  urmare,  cantitatea  acidului  carbonic 
crește,  iar  pH‐ul  scade.  Cauza  scăderii  pCO2  este  eliminarea  crescută  de  CO2  şi  din 
această  cauză  scade  cantitatea  acidului  carbonic  și  pH‐ul  va  crește.  În  cazul  unei 
tulburări de origine metabolică se modifică în primul rând valoarea excesului de baze 
(BE).  Excesul  de  baze  crescut  determină  alcaloză,  iar  scăderea  excesului  de  baze 
(deficit de bază, BE negativ) duce la acidoză. 
  Tulburările  echilibrului  acido‐bazic  pot  fi  necompensate,  parțial  compensate 
sau  compensate  în  totalitate.  În  cazul  compensării,  tulburarea  primară,  inițială  este 
compensată de către organism printr‐un proces opus. Dacă în urma compensării pH‐
ul  revine  în  intervalul  normal,  vorbim  de  compensare  totală,  dacă  pH‐ul  rămâne 
modificat,  este  vorba  de  o  compensare  parțială.  Prin  compensare,  raportul  dintre 
[HCO3‐]/pCO2 începe să se apropie de valoarea normală.  
  Există  noțiunea  de  acidoză/alcaloză  mixtă,  când  ambele  axe  de  reglare  se 
modifică patologic în aceeași direcție.  
 FIZIOLOGIA SÂNGELUI 

O consecință a apariției organismelor multicelulare, și a dimensiunii celulare crescute, 
respectiv a diferențierii celulare este că nu toate celulele pot fi în contact direct între 
ele, respectiv cu mediul exterior. Iar pentru menținerea echilibrului dinamic necesar 
pentru  funcționarea  celulară  nu  mai  este  suficient  schimbul  doar  cu  mediul  din 
imediata  apropiere  a  celulelor.  Soluția  o  reprezintă  un  sistem  de  transport  intern 
format  din  inimă  și  sistemul  vascular,  respectiv  țesutul  lichid  (sângele)  conținut  în 
sistemul de transport, care facilitează comunicarea între diferitele celule specializate 
ale organismului.  
  Circulația sângelui în organism este asigurată de forța de pompare a inimii. La 
nivelul capilarelor sângele intră în contact direct cu stratul subțire de lichid interstițial 
care înconjoară celulele.  Pe măsură ce sângele curge prin capilare, compoziția lui se 
modifică  prin  schimburile  sale  cu  lichidul  interstițial  (are  loc  schimbul  de  oxigen, 
dioxid  de  carbon,  nutrienți,  substanțe  reziduale).  Acest  schimb  continuu  asigură  de 
fapt un mediu intern constant, ceea ce este baza homeostazei.  
  Rolul sângelui este: 
• transportul:  sângele  transportă  o  serie  de  substanțe,  contribuind  astfel  la 
următoarele procese: 
o respirație – transportul de oxigen și dioxid de carbon între țesuturi și 
plămâni 
o nutriție – transportul de nutrienți între tractul digestiv și țesuturi,  
o excreție ‐  transportul reziduurilor la organele excretoare 
• întreținerea  echilibrului  hidroelectrolitic  și  acido‐bazic  –  prin  schimbul 
constant cu lichidul tisular,  
• reglarea unor funcții – prin transportul hormonilor,  
• apărarea împotriva infecțiilor – prin acțiunea leucocitelor,  
• protecție împotriva leziunilor – prin apărare locală (inflamație) și coagulare,  
• termoreglarea  –  asigură  mișcarea  termică  necesară  pentru  pierderea,  după 
caz, a unei cantități mai mici sau mai mari de căldură prin tegumente.  
 Compoziția sângelui 
 
 
Pentru  a  determina  compoziția  sângelui,  acesta  trebuie  tratat  cu  un  anticoagulant. 
Ulterior,  prin  centrifugarea  sângelui,  se  separă  cele  două  componente  principale: 
supernatantul  care  e    plasma  sanguină,  respectiv  elementele  figurate  (eritrocitele, 
leucocitele și trombocitele), care rămân pe fundul eprubetei (Figura 12).  

Figura 12. Determinarea compoziției sângelui 

Procentul volumului elementelor figurate din volumul sângelui în care acestea 
se  găsesc  se  numește hematocrit,  a  cărui  valoare  normală  este  de 45%  la bărbați  și 
42%  la  femei.  Dintre  elementele  figurate  99%  sunt  eritrocite,  prin  urmare,  anemia 
scăderea  numărului  și/sau  a  volumului  lor,  cum  se  întâmplă  în  multe  anemii, 
determină scăderea hematocritului.  
  Plasma  sanguină  conține  multe  substanțe  organice  și  anorganice 
hidrosolubile, respectiv macromolecule suspendate. Marea majoritate a substanțelor 
suspendate  sunt  proteine,  de  ex.  factori  de  coagulare.  Dat  fiind  faptul  că  plasma 
conține factori de coagulare, are capacitatea de a se coagula.  
  Plasmă sanguină se poate obține doar prin scoaterea elementelor figurate din 
sângele  anticoagulat.  Dacă  sângele  coagulează,  factorii  de  coagulare  se  folosesc  din 
plasmă. În timpul coagulării se formează cheaguri, din care se secretă un lichid. Acest 
lichid este de fapt serul sanguin, care are o compoziție similară cu cea a plasmei, însă 
nu mai conține factori de coagulare.  
 
Proteinele plasmatice 
 
Plasma  sanguină  conține  sute  de  tipuri  de  proteine,  într‐o  concentrație  de  7‐8  g/dl. 
Funcțiile  și  dimensiunile  acestor  proteine  sunt  extrem  de  variate  (dar  toate  au  o 
greutate  moleculară  mai  mare  de  60  kDa).  Majoritatea  proteinelor  au  structură 
globulară, dar există și proteine fibrilare, cum ar fi fibrinogenul. Proteinele mai dețin si 
proprietatea amfoterică specifică aminoacizilor.  
 
amfoter: reacționează ca acid în prezența  unei baze, și ca bază în prezența unui acid 
Datorită  naturii  lor  amfoterice,  într‐o  soluție  apoasă  aminoacizii  și  proteinele  pot 
neutraliza o cantitate mică de acid sau de bază, formând de fapt o soluție tampon. 

 
  Figura 13. Structura zwitterionică și efectul tampon al aminoacizilor.  
 
Astfel, în funcție de condițiile existente proteinele plasmatice pot lega sau pot 
elibera  ioni  de  hidrogen,  contribuind  în  acest  mod  la  menținerea  echilibrului  acido‐
bazic (Figura 13).  
Proteinele  globulare  pot  fi  împărțite  în  două  categorii:  majoritatea  sunt 
molecule  mici  (60‐70  kDa),  albuminele,  iar  o  parte  din  ele  sunt  molecule  mai  mari 
(100‐1000  kDa,  în  general  de  5‐6  ori  mai  mari,  decât  albuminele),  acestea  fiind 
globulinele.  
Cantitatea  totală  de  proteine  în  plasmă  este  de  aproximativ  8  g/dl,  din  care 
albuminele  aproximativ  5  g/dl,  iar  globulinele  3  g/dl.  Astfel,  raportul  dintre  masa 
albuminelor și a globulinelor este mai mare decât 1: 

   =   > 1 
Dacă  exprimăm  raportul  din  punct  de  vedere  al  numărului  de  particule  (în 
cazul în care masa moleculară a globulinelor este în general de 6 ori mai mare decât a 
albuminelor) acesta devine: 
    =   =   =   , 
deci  numărul  de  molecule  de  albumină  este  de  10  ori  mai  mare  decât  numărul 
globulinelor.    Cunoscând  faptul  că  presiunea  ozmotică  depinde  în  primul  rând  de 
numărul  de  particule,  putem  enunța  că  în  menținerea  presiunii  coloidosmotice 
albuminele joacă cel mai mare rol.  
  În  cazul  creșterii  permeabilității    peretelui  capilar  (de  ex.  în  inflamații), 
albuminele pot ajunge în interstițiu, crescând astfel rata filtrării și ducând la apariția 
edemelor.  
  Separarea  proteinelor  plasmatice  în  funcție  de  tipul  lor  se  realizează  cu 
ajutorul electroforezei (Figura 14).  
 
electroforeza: migrarea unor particule încărcate electric într‐un câmp electric 
 
  Proteinele  plasmatice  ionizează  în  condițiile  date  de  pH‐ul  alcalin  al 
organismului: se comportă ca acizi, eliberează ioni de H+, astfel încât vor fi încărcate 
negativ.  Ionizarea  are  loc  pe  suprafața  moleculei,  astfel    încărcătura  proteinelor 
ionizate  este  direct  proporțională  cu  suprafața  lor,  așa  cum  există  relație  de 
proporționalitate directă și între masa și volumul lor. În raport cu masa lor, suprafața 
moleculelor mici este mai mare, implicit și încărcarea lor este mai mare în raport cu 
masa.  Prin  urmare,  într‐un  câmp  electric  moleculele  mici  migrează  cu  o  viteză  mai 
mare și se sedimentează prin gravitație mai lent decât moleculele mari. 

 
  Figura  14.  Electroforeza  proteinelor  plasmatice.  Proteinele  serice  sunt 
suspendate  într‐o  soluție  izotonică.  pH‐ul  soluției  este  8.4,  de  aceea  proteinele 
disociază  și  devin  acide.  Aplicăm  tensiune  electrică  pe  circuit,  iar  după  o  anumită 
perioadă de timp uscăm și colorăm discul de probă.  
 
  În  timpul  electroforezei,  proteinele  migrează  pe  benzi  separate,  formând 
astfel  5  fracțiuni:  albumine,  α1,  α2,  β  și  γ  globuline.  Raportul  dintre  sarcina 
electrică/masa  moleculară  a  proteinelor  din  aceeași  fracțiune  este  similar,  însă  asta 
nu înseamnă că există și similarități privind  structura chimică și funcția acestora.  
 
Rolul proteinelor plasmatice este: 
• transportul: moleculele mici, care de altfel ar părăsi patul vascular, au nevoie 
de  transportare,  la  fel  și  moleculele  liposolubile.  Grăsimile  și  proteinele 
formează  o  suspensie  solubilă,  acestea  fiind  lipoproteinele.  Moleculele  mici 
legate de proteine  nu sunt capabile  să intre  în  celule și să participe astfel în 
metabolismul  celular.  Acest  fenomen  este  important  mai  ales  în  cazul  unor 
medicamente,  deoarece  pentru  ca  efectul  lor  să  apară  datorită  moleculelor 
de  medicament  care  sunt  libere  în  plasmă,  este  nevoie  mai  întâi  de  multe 
molecule de medicament care sa producă saturarea tuturor proteinelor care 
pot să le lege. Unele substanțe îndepărtează alte substanțe de pe proteina de 
transport,  activându‐le  din  punct  de  vedere  biologic  și  introducându‐le  în 
țesuturi.  Albuminele  transportă  acizi  grași,  vitamine,  anumiți  ioni, 
medicamente,  încetinind  astfel  excreția  lor  prin  rinichi. Unele globuline sunt 
de fapt proteine de transport specifice: 
o transferina – transportă fier 
o ceruloplasmina – transportă cupru 
o hemopexina – transportă hem 
o haptoglobina – transportă hemoglobină 
o transcortina – transportă hormoni glucocorticoizi; 
• formarea  de  depozite  proteice  –  în  caz  de  nevoie,  proteinele  plasmatice  se 
degradează  rapid,  iar  aminoacizii  pot  contribui  la  formarea  proteinelor 
tisulare în stările cu deficit de proteine (în înfometare, malabsorbție); 
• coagularea sângelui; 
• apărarea  imună:  anticorpii  sau  imunoglobulinele  fac  parte  din  fracția  γ 
globulinelor; sistemele de cascadă din plasmă (complement, sistemul kinină) 
ajută  la  activarea  sistemului  imunitar  și  răspunsul  inflamator  în  sistemul 
circulator;   
• menținerea  echilibrului  acido‐bazic:  proteinele  plasmatice  formează  de  fapt 
un sistem tampon; 
• controlul  distribuției  lichidului  extracelular  în  afara  și  înăuntrul  vaselor  de 
sânge prin presiunea coloidosmotică. 
 Elementele figurate din sânge 

Elementele  figurate  din  sânge  sunt  reprezentate  de  eritrocite,  leucocite  și 
trombocite.  99%  din  cantitatea  totală  este  determinată  de  cantitatea  globulelor 
roșii.  
  Celulele sanguine se formează în măduva ososasă roșie, iar unele linii celulare 
își  continuă  maturizarea  în  afara  măduvei  ososase.  Măduva  ososasă  roșie 
funcționează ca un organ cu o greutate totală de 1500 g. Măduva este localizată 
în osul spongios (stern, pelvis, coaste, vertebre), respectiv în epifizele spongioase 
ale  unor  oase  tubulare.  Grinzile  ososase  sunt  formate  din  osteoblaste  (celulele 
care construiesc osul). Vasele de sânge dintre grinzile osoase se dilată și formează 
sinusoide (cavități), iar celulele endoteliale care căptușesc aceste sinusoide nu se 
ating una de cealaltă, astfel celulele formate prin hematopoează pot ajunge fără 
vreun  obstacol  deosebit  în  vasculatură,  iar  de  acolo  înapoi  în  măduvă.  Între 
osteoblaste și sinusoide sunt situate celulele hematopoetice, respectiv alte tipuri 
de celule stem și celule conjunctive. 
  Celulele  stem  sunt  celule  nediferențiate  care  încă  dețin  capacitatea  divizării 
nelimitate. În timpul divizării, celulele stem pot forma celule stem noi (prin auto‐
reînnoire)  sau  se  pot  angaja  în  direcția  unei  linii  de  dezvoltare.  Formarea 
elementelor figurate se întâmplă prin multiple diviziuni celulare, în timpul cărora 
celulele  stem  se  transformă  mai  întâi  în  blaști  (forme  celulare  mai  puțin 
diferențiate, vechi), apoi în celule mature.  
 
În  caz  de  suspiciune  de  anumite  boli  poate  fi  necesară  eșantionarea  măduvei 
osoase. Acest lucru poate fi realizat prin biopsiere (când se recoltează o probă din 
osul spongios) sau prin aspirație. În cazul aspirației, măduva osoasă este extrasă 
într‐o  seringă  printr‐un  ac.  Proba  astfel  recoltată  este  supusă  examinării 
microscopice și imunologice.  
 
Procedeul  aplicat  în  vindecarea  anumitor  boli  ale  sistemului  hematopoetic 
(insuficiența  medulară  totală,  anumite  anomalii  genetice  ale  celulelor  sanguine, 
imunodeficiențe, leucemii) este transplantul de măduvă osoasă. După eradicarea 
celulelor hematopoetice ale pacientului, celulele stem prelevate de la un donator 
compatibil  sunt  injectate  în  circulația  pacientului,  care  ulterior  colonizează 
măduva.  După  un  transplant  de  succes,  se  regenerează  toate  liniile  celulare 
provenite din măduva osoasă. 
 ERITROCITELE 
 
Globulele roșii reprezină majoritatea  elementelor figurate din sânge. Sunt celule 
înalt  diferențiate,  specializate  în  transportul  gazelor.  Din  cauza  diferențierii 
(specializării) eritrocitele pierd câteva caracteristici celulare: eritrocitele nu dețin 
nucleu, astfel nici nu se divid și nu sintetizează proteine. Au o limită de viață de 
aproximativ 120 de zile. Stocul de hemoglobină al eritrocitelor se dezvoltă înainte 
de  maturarea  completă  a  celulelor.  Reproducerea  și  diviziunea  celulară  este 
posibilă  numai  prin  preformele  care  încă  dețin  nucleu  (Figura  15).  Pe  parcursul 
maturării  eritrocitelor  se  acumulează  treptat  hemoglobină  intracitoplasmatic, 
ARN‐ul  dispare,  nucleul    degenerează  și  într‐un  final  este  expulzat  din  celulă, 
organitele celulare se descompun și astfel scade dimensiunea eritrocitară.  

 
Figura 15. Formarea eritrocitelor. 
În  sângele  periferic  sunt  prezente  doar  formele  mature  ale  eritrocitelor,  cu 
excepția a 1% din ele care sunt reticulocite (10‰). Citoplasma reticulocitelor încă 
mai conține ribozomi conectați la ARN (substantia reticulofilamentosa). Creșterea 
numărului  de  reticulocite  se  numește  reticulocitoză,  care  se  datorează  creșterii 
producției de hematii, de exemplu în tratamentul anemiei.  
 
 Reglarea producției de eritrocite 
 
 
Numărul de eritrocite este determinat de: 
• necesarul de oxigen al organismului și 
• aportul de oxigen (presiunea parțială a oxigenului în aer). 
 
presiunea  parțială  a  unui  gaz  într‐un  amestec  de  gaze:  valoarea  presiunii  gazului 
respectiv din presiunea totală a amestecului 
presiunea  parțială  a  unui  gaz  dizolvat  într‐un  lichid:  presiunea  parțială  a  gazului 
respectiv din faza gazoasă cu care este în echilibru soluția în faza gazului de echilibru 
este identică cu presiunea parțială a gazului 
 
  Organismul  se  adaptează  la  cererea  crescută  de  oxigen  prin  creșterea 
numărului de respirații, respectiv prin creșterea numărului de eritrocite (mobilizarea 
eritrocitelor  din  depozitele  de  sânge  funcționale,  creșterea  debitului  cardiac  și 
creșterea formării de globule roșii). 
  Scăderea  capacității de  transport a oxigenului  este detectată  de rinichi, care 
în  caz  de  hipoxie  (oxigenarea  insuficientă  a  sângelui)  produce  eritropoetină.  (Figura 
16). Eritropoetina este o moleculă de natură hormonală, care stimulează producția de 
eritrocite în măduva osoasă.  

 
  Figura 16. Reglarea numărului de eritrocite prin feedback negativ. Numărul de 
eritrocite determină cantitatea de  oxigen  (pO2  –  presiunea parțială a oxigenului) din 
sânge  și  țesuturi.  Scăderea  aportului  de  oxigen  în  rinichi  stimulează  producția  de 
eritropoetină,  care  ulterior  stimulează  producția  eritrocitară.  Pentru  producția  de 
globule roșii sunt necesare anumite condiții, iar procesul este influențat de numeroși 
factori (vezi mai jos).  
Cea mai mare parte a eritropoetinei sintetizate în organism este produsă în rinichi. În 
caz  de  afectare  severă  a  rinichiului  (insuficiență  renală)  producția  de  eritropoetină 
poate  scădea  astfel  încât  cantitatea  ei  să  nu  mai  fie  suficientă  pentru  menținerea 
producției normale de eritrocite și se dezvoltă anemia.   
  Eritropoetina  accelerează  maturarea  eritrocitelor,  astfel  în  câteva  zile  va 
crește  numărul  globulelor  roșii  în  circulație  și  individul  se  adaptează  mai  bine  la 
activitatea  fizică  crescută.  Eritropoetina  se  utilizează  în  mod  ilegal  pentru 
îmbunătățirea performanței la sportivi.  
 
  Producția de eritrocite este influențată și de alți factori: 
• este stimulată de efort fizic și de efecte simpatice, 
• stimulată de hormonii sexuali,  
• stimulată de hormonul de creștere,  
• inhibată de hormonii steroizi (glucocorticoizi).  
Producția de eritrocite necesită buna funcționare a măduvei osoase și variate 
substanțe nutritive ingerate prin dietă: 
• fier,  
• vitamina B12, 
• acid folic, 
• proteine,  
în lipsa acestora, producția de globule roșii devine insuficentă.
 Forma eritrocitelor 
 
Eritrocitele  arată  ca  un  disc  scobit  pe  ambele  fețe,  adică  sunt,  de  formă  biconcavă 
(Figura 17).  

 
  Figura 17. Forma și dimensiunile generale ale eritrocitelor. 
 
  În  cazul  în  care  diametrul  mediu  al  eritrocitelor  este  de  7.5  µm,  vorbim  de 
normocitoză. În alte situații: 
• diametru mai mare: macrocitoză,  
• diametru mai mic: microcitoză,  
• diametre inegale, cu o medie normală: anizocitoză.  
Cu toate că volumul eritrocitar este mic, forma lor specială asigură o suprafață de 
schimb mare, astfel distanța de difuzie va fi mică, iar schimbul de gaze foarte eficient. 
De asemena, datorită formei speciale, chiar dacă eritrocitele sunt presate împreună în 
circulație, o mică cantitate de plasmă va ajunge între concavitățile a două eritrocite și 
astfel difuzia, respectiv schimbul de gaze nu se opresc. Pe lângă acestea, eritrocitele 
sunt  flexibile,  de  exemplu,  la  trecerea  printr‐un  capilar  cu  diametrul  mai  restrâns 
decât diametrul lor, se pliază și apoi  la ieșirea din capilar își recapătă forma inițială.   
Forma  normală  este  condiția  de  bază  a  funcției  normale,  astfel  formele  diferite 
pot fi considerate patologice: 
• sferocitoză: eritrocite sferice, 
• ovalocitoză: eritrocite ovalare, 
• drepanocitoză:  eritrocite  în  formă  de  seceră  (în  anemia  cu  celule  în 
seceră), 
• poikilocitoză: eritrocite de diverse forme. 
 Cu  toate  că  eritrocitele  nu  conțin  nucleu  și  nu  sunt  capabile  să  sintetizeze 
proteine,  se  găsesc  o  varietate  de  proteine  în  citoplasma  globulelor  roșii,  respectiv 
legate de membrana lor celulară. Astfel de proteine sunt: 
• hemoglobina,  
• enzime care protejează hemoglobina de oxidare,  
• enzime necesare pentru producția de energie,  
• o enzimă numită anhidrază carbonică (AC),  
• proteine de membrană,  
• proteine structurale. 
 
Reducerea conținutului de hemoglobină din sânge se numește anemie. Aceasta poate 
fi cauzată de scăderea numărului de hematii circulante sau de scăderea concentrației 
de hemoglobină în hematii. Principalele cauze ale anemiilor sunt următoarele: 
• producție  insuficientă  de  eritrocite  –  în  insuficiență  medulară  sau  în  lipsa 
nutrienților necesari pentru producție 
• liza eritrocitelor circulante (hemoliză) – în boli autoimune, infecții, intoxicații 
• hemoragii 
Anemiile dezvoltate din motive diferie pot fi diferențiate pe baza parametrilor de 
laborator discutați mai jos. 
Creșterea  numărului  de  eritrocite  se  numește  policitemie  sau  eritrocitoză. 
Cauzele  acesteia  pot  fi  anomalii  ale  măduvei  osoase  sau  sinteza  crescută  de 
eritropoetină  în  hipoxie  (de  exemplu  în  boli  pulmonare  sau  în  zone  cu  altitudini 
crescute).  
 
Parametrii  relevanți privind mărimea,  numărul,  respectiv  conținutul de hemoglobină 
(important în privința funcției) a eritrocitelor:  
• numărul eritrocitelor: 
o bărbați: 4.7 – 5.2 milioane/mm3 
o femei: 4.2 – 4.7 milioane/mm3 
o nou‐născuți: 5.5 – 6 milioane/mm3 
• hematocrit (Hct): 
o bărbați: 45% 
o femei: 42% 
• concentrația de hemoglobină: 
o bărbați: 15 ‐17 g/dl 
o femei: 13.5 – 14.5 g/dl 
o nou‐născuți: 17 – 20 g/dl 
• MCV  (mean  corpuscular  volume):  caracterizează  dimensiunea  medie  a 
eritrocitelor: 

MCV =   = 80‐100 fl 
• MCH  (mean  corpuscular  hemoglobin):  cantitatea  medie  de  hemoglobină 
eritrocitară: 

MCH =   =27 ‐ 31 pg/celulă 
• MCHC  (mean  corpuscular  hemoglobin  concentration):  media  concentrațiilor 
de hemoglobină din eritrocite: 

MCHC =   =32 ‐ 36 g/dl
 Hemoglobina 
 
Hemoglobina  reprezintă  aproximativ  o  treime  din  masa  eritrocitară.  Hemoglobina 
este o proteină de 64.5 kDa, concentrația sa medie în volumul total de sânge fiind de 
16 g/dl la bărbați și 14 g/dl la femei.  
  Principala  caracteristică  a  hemoglobinei  este  capacitatea  sa  de  legare  a 
moleculelor  de oxigen. După legarea oxigenului, culoarea hemoglobinei devine roșie 
(în sângele arterial), iar fără oxigen este albastră (în sângele venos).  
 
În cazul în care sângele conține o cantitate mare de hemoglobină deoxigenată, apare 
o  colorație  albăstruie  la  nivelul  mucoaselor  și  a  tegumentului,  care  se  numește 
cianoză.  Apariția  cianozei  depinde  în  primul  rând  de  cantitatea  de  hemoglobină 
deoxigenată și nu de procentul acesteia. Prin urmare, cianoza se dezvoltă extrem de 
rar la pacienții anemici, dar pe de altă parte în caz de policitemie poate apărea și fără 
alte modificări patologice.   
 
  Molecula  de  hemoglobină  este  alcătuită  din  patru  subunități,  fiecare 
subunitate conținând o proteină globulară (globina) și o grupare hem. Gruparea hem 
are  structură  ciclică,  conține  un  ion  de  Fe2+  (ion  feros)  și  este  capabilă  de  legarea 
rapidă,  reversibilă  a  unei  molecule  de  oxigen  în  funcție  de  presiunea  parțială  a 
oxigenului.  
  Dintre  lanțurile  de  globină,  două  lanțuri  sunt  întotdeauna  de  tip  alfa  și 
celelalte  două  de  tip  non‐alfa.  Structura  hemoglobinei  de  tip  adult  (HbA)  este  de 
α2β2. La 3% din populația adultă eritrocitele conțin HbA2 cu o structură de α2δ2, însă 
semnificația biologică a acestui fenomen este necunoscută.  
  Hemoglobina  de  tip  fetal  (HbF)  are  o  structură  de  α2γ2  și  acest  tip  leagă 
oxigenul cu o afinitate mai ridicată. Deoarece sângele matern și fetal nu se amestecă, 
schimbul de gaze are loc prin intermediul placentei. Datorită conținutului lor de HbF, 
eritrocitele  fetale  leagă  cu  ușurință  oxigenul  transportat  și  cedat  de  hematiile 
materne.  
 
După  naștere,  în  momentul  începerii  respirației,  organismul  nu  mai  are  nevoie  de 
capacitatea de legare crescută a oxigenului specifică HbF, și din această cauză o parte 
dintre  eritrocite  se  lizează,  iar  hemoglobina  din  interiorul  lor  se  descompune. 
Produsul de degradare principal al hemoglobinei este bilirubina, de culoare galbenă, 
acesta fiind cauza colorației ușor galbene a nou‐născuților (icter). Liza hematiilor și a 
hemoglobinei  fetale  este  un  proces  fiziologic,  dar  în  cazul  intensificării  lui 
(concentrația  de  bilirubină  depășește  o  anumită  limită)  bilirubina  poate  traversa 
bariera  sânge‐creier  (hematoencefalică)  încă  nedezvoltată  a  nou‐născutului, 
acumulându‐se  în  țesutul  cerebral  și  provocând  leziuni  neurologice.  Icterul  neonatal 
se tratează prin fototerapie: lumina albastră transformă bilirubina din capilarele pielii 
într‐un  izomer  hidrosolubil,  care  este  excretat  prin  bilă.  HbF  dispare  treptat  din 
circulație până la vârsta de patru ani. 
 
În  cazul  anumitor  boli  (de  ex.  în  anemie  falciformă  sau  talasemii)  se 
sintetizează forme patologice de lanțuri de globină. 
Sinteza de hemoglobină se produce în formele eritrocitare mai tinere, ce conțin 
nucleu, mai precis începând cu stadiul de normoblast policromatofil. 
 Degradarea hemoglobinei 
 
Eritrocitele  nu  sunt  capabile  de  sinteză  de  proteine,  și  implicit,  de  regenerare. 
Activitatea  proceleselor  lor  metabolice  scade  treptat  și  proteinele  se  degradează. 
Elasticitatea membranei celulare scade, astfel devine mai vulnerabilă în momentul în 
care eritrocitele trec prin vase de sânge cu diametrul scăzut (cum se găsesc de ex. în 
splină).  10‐20%  dintre  eritrocitele  îmbătrânite  se  lizează  în  circulație,  hemoglobina 
eliberându‐se  și  fiind  legată  de  haptoglobină.  Dacă  gruparea  hem  se  desprinde, 
aceasta este legată de hemopexină. Hemoglobina și gruparea hem legate de proteine 
de transport sunt înglobate de macrogafe. 
  80‐90%  din  eritrocite  sunt  legate,  înglobate  și  descompuse  de  macrofage 
aparținând  de  sistemul  fagocitelor  mononucleare.  Aceste  macrofage  se  găsesc  mai 
ales în ficat și în splină (Figura 18). 

 
  Figura  18.  Degradarea  hemoglobinei:  formarea  și  excreția  de  bilirubină,  și 
circulația enterohepatică. 
 
  Eritrocitul  legat  este  înglobat  și  degradat  de  celula  macrofag.  Hemoglobina 
eliberată  este  descompusă  în  grupare  hem  și  lanțuri  de  globină.  Globina  se 
descompune în aminoacizi, care ajung în sânge.  
  Ionul  de  fier  eliberat  din  gruparea  hem  ajunge  în  circulație  și  hemul  se 
transformă  astfel  în  biliverdina  de  culoare  verzuie.  Prin  reducere,  biliverdina  este 
convertită în bilirubină, o moleculă gălbuie, nu foarte hidrosolubilă, prin urmare, după 
părăsirea  macrofagului,  bilirubina  se  leagă  de  o  albumină. 
 
 
Aceasta  formă  se  numește  bilirubină  indirectă  (iBi),  deoarece  poate  fi  detectată 
printr‐o  reacție  chimică  în  două  etape.    Concentrația  normală  a  bilirubinei  indirecte 
este de 0.5 mg/dl. Fiind legată de o proteină (moleculă mare), bilirubina indirectă nu 
se excretă în urină.  
  Prin circulație, bilirubina indirectă ajunge în ficat, unde se leagă de suprafața 
hepatocitelor, disociază (adică proteina se detașează), iar bilirubina este preluată de 
hepatocit.  În  interiorul  celulei  hepatice  de  bilirubină  se  leagă  doi  acizi  glucuronici, 
formând  astfel  diglucuronat  de  bilirubină.  Această  formă  a  bilirubinei  poate  fi 
detectată  și  printr‐o  reacție  chimică  dintr‐un  singur  pas,  de  aceea  se  numește 
bilirubină  directă.  Bilirubina  directă  se  excretă  în  bilă  și  conferă  culoarea  sa 
caracteristică,  galben‐verzuie.  În  condiții  normale,  bilirubina  directă  nu  se  mai 
întoarce în sânge, astfel concentrația sa sanguină este sub 0.1 mg/dl.   
  Bila  ajunge  în  intestinul  subțire,  unde  –  prin  intermediul  bacteriilor  florei 
intestinale  –  se  formează  mai  mulți  produși  de  degradare,  aceștia  fiind  de  fapt 
pigmenții  biliari.  Aceștia  includ  urobilinogenii  (UBG)  și  stercobilinogenii. 
Stercobilinogenii  sunt  de  culoare  maro  închis,  iar  urobilinogenii  sunt  incolori,  dar 
oxidându‐se la aer își schimbă culoarea în maro închis.  
  O parte semnificativă a urobilinogenului este absorbită (parțial din intestinul 
subțire, dar în principal din colon) în vena portă. Circulația portală transportă sângele 
venos  al  tractului  digestiv  de  la  stomac  până  la  colon,  de  aici  sângele  ajungând  în 
rețeaua  capilară  a  ficatului  și  ulterior,  în  vena  cavă  inferioară.  Prin  circulația  portală 
urobilinogenul se reîntoarce în ficat, unde se transformă  din nou în bilirubină. Acest 
proces este numit circulația enterohepatică.  
  Sângele  care  pleacă  din  ficat  conține,  de  asemena,  o  cantitate  mică  de 
urobilinogen,  care  este  excretată  de  rinichi.  Din  partea  inferioară  a  rectului  sângele 
ajunge  în  vena  cavă  inferioară,  iar  urobilinogenul  absorbit  aici  se  excretă  prin 
intermediul rinichilor.  
  O  parte  din  pigmenții  biliari  se  excretă  prin  materiile  fecale  (în  forma 
urobilinei,  respectiv  a  stercobilinei),  dând  culoarea  specifică  a  scaunului.  În  absența 
pigmenților biliari, culoarea scaunului devine gri sau galben pal.  
  În condiții fiziologice, bilirubina directă nu ajunge în circulația sistemică, deci 
nu apare în urină.  În urină  nu  se  găsește  nici  forma  indirectă  a  bilirubinei,  care este 
legată  de  proteină  și  astfel  nu  se  filtrează. 
 
Creșterea  concentrației  de  bilirubină  se  numește  icter.  Bilirubina  se  leagă  de  fibrele 
de  țesut  conjunctiv,  conferindu‐le  o  culoare  gălbuie.  Dacă  nivelul  de  bilirubină 
depășește 2.5 mg/dl, colorarea  devine vizibilă  la nivelul sclerei, iar în jurul valorii de 
4.5 mg/dl pielea devine de asemenea gălbuie.  
  Creșterea nivelului de bilirubină poate fi cauzată de o serie de factori complet 
diferiți, pe baza cărora putem diferenția trei tipuri de icter: 
• icter hemolitic – cauzată de distrugerea crescută a hematiilor 
• icter mecanic – cauzată de obstrucția în calea scurgerii biliare, dată de litiaza 
canalului biliar comun sau de o tumoră de cap pancreatic 
• icter  hepatocelular  –  cauzată  de  deteriorarea  celulelor  hepatice  în  hepatite 
sau intoxicații (date de medicamente, alcool, ciuperci) 
Pe baza rezultatelor de laborator, diferențierea celor trei tipuri de icter se realizează 
cu ușurință (Tabelul 3).   
 
  Tabelul 3. Diagnosticul de laborator al diferitelor tipuri de icter.  
Tip  Piele/sânge  Materii fecale  Urină 
iBi  dBi  Bi  UBG 
Hemolitic  ↑  ‐  culoare închisă  ‐  ↑ 
Mecanic  N  ↑  culoare deschisă  ↑  ↓ 
Hepatocelular  ↑/N  ↑  culoare deschisă/N  ↑  ↑/N 
 
În  caz  de  icter  hemolitic,  datorită  numărului  mare  de  eritrocite  lizate,  bilirubina 
indirectă se formează în cantități mari, de aceea o cantitate mare de bilirubină directă 
ajunge  și  în  tractul  digestiv;  ficatul  fiind  sănătos,    sângele  care  pleacă  din  ficat  nu 
conține bilirubină directă, prin urmare nici în urină nu se detectează bilirubină directă.  
În  caz  de  icter  mecanic,  bilirubina  directă  nu  poate  părăsi  hepatocitul,  prin  urmare 
reintră  în  circulația  venoasă,  de  unde  ajunge  în  urină.  Bilirubina  directă  nu  poate 
ajunge în intestine, scaunul fiind de culoare deschisă; UBG nu se formează.  
În caz de icter hepatocelular, afectarea funcțiilor, respectiv gradul lor de afectare 
depinde de cauza deteriorării ficatului. În general, ficatul nu poate elimina în totalitate 
bilirubina indirectă, astfel nivelul său sanguin va crește. Prin hepatocitele deteriorate 
și lizate bilirubina directă reintră în circulație și apare și în urină. Prin urmare, o 
cantitate mai mică de bilirubină directă ajunge în tractul digestiv, se va forma o 
cantitate mai mică de UBG, însă UBG‐ul absorbit nu este extras de hepatocitele 
deteriorate (astfel nivelul de UBG din urină poate crește). 
 Metabolismul fierului 
 
Prezența fierului este esențială în organism. Concentrația sa plasmatică este scăzută, 
doar  0.1  mg/dl,  de  aceea  fierul  intră  în  categoria  oligoelementelor  (substanțe  cu  o 
concentrație plasmatică sub 1 mg/dl).  
  Organismul uman conține aproximativ 4 g de fier. Din această cantitate 65% 
(~2.5 g)  se găsește în eritrocite, 20‐30% în depozitele de fier (splină, ficat, macrofage), 
iar  restul  în  mioglobină  și  în  enzimele  cu  conținut  de  fier  din  fiecare  celulă  a 
organismului  (deoarece  fierul  transferă  electroni  cu  ușurință,  enzimele  numite 
oxidoreductaze conțin fier).  
  Fierul  din  eritrocite  este  implicat  într‐un  ciclu  (Figura  19).  Durata  de  viață  a 
eritrocitelor este de 120 de zile, deci aproximativ 1% din hematii se degradează zilnic, 
eliberând 25 mg de fier.   

 
  Figura 19. Ciclul fierului în organism 
 
  Ionii de fier nu circulă liber, ci legați de transferină (o moleculă de transferină 
leagă doi ioni de fier). În condiții normale, doar 1/3 din capacitatea totală de legare a 
transferinei este saturată  de  fier.  Măduva  osoasă  hematopoetică  încorporează zilnic 
în  jur  de  25 mg  de  fier  în  hematiile  nou  formate.  O  cantitate  mică  de  fier  se  pierde 
prin  descuamarea  pielii,  prin  moartea  celulelor  epiteliale  intestinale,  iar  această 
cantitate  trebuie  înlocuită    (zilnic  1  mg).    Se  absoarbe  doar  în  jur  de  10%  din  fierul 
introdus prin alimente,  prin urmare  este nevoie de administrarea a 10 mg de fier în 
fiecare zi prin alimentație (alimente  cu conținut de fier: carne, lapte, ficat; fierul din 
legume  este  sub  formă  redusă,  se  absoarbe  mai  bine  în  prezența  vitaminei  C  sau  a 
altor acizi). 
 
Din  cauza  menstruației,  organismul  unei  femei  pierde  lunar  20‐30  mg  de  fier,  prin 
urmare necesarul zilnic al femeii este de 2 mg (20 mg de fier trebuie administrat zilnic 
prin alimentație). Pe perioada totală a sarcinii necesarul de fier al organismului crește 
cu  aproximativ  1000  mg,  aceasta  fiind  cantitatea  de  fier  care  este  necesară  pentru 
creșterea  fătului,  a  placentei,  înlocuirea  volumului  sanguin  crescut  și  alte  țesuturi 
legate de sarcină. Această cantitate de fier trebuie suplimentată în mod obligatoru în 
timpul sarcinii.  
 
Fierul  legat  de  transferină  poate  fi  preluat  și  de  celelalte  celule  din  organism,  de 
exemplu de hepatocite,  nu doar de celulele hematopoetice. Fierul ajuns în interiorul 
acestor  celule  este  încorporat  în  enzime  sau  depozitat  legat  de  feritină.  Ferritina 
poate lega în mod reversibil aproximativ 4500 de atomi de fier, și poate elibera acești 
atomi  de  fier  în  funcție  de  necesități.    La  niveluri  ridicate  de  fier  seric  feritina  se 
saturează,  iar  fierul  se  depune  sub  formă  de  hemosiderină  în  creier,  plămâni  și  alte 
organe.  
  Fierul  absorbit  din  alimente  se  leagă  de  feritină  și  în  celulele  epiteliale 
intestinale,  iar  de  aici  este  preluat  de  transferină  în  funcție  de  necesitățile 
organismului.  Dacă  în  celulele  epiteliale  intestinale  ajunge  o  cantitate  prea  mare  de 
fier din alimente, transferina se saturează, nu mai are capacitate de transport, deci nu 
mai  preia  fierul,  iar  fierul  se  elimină  din  organism  împreună  cu  celulele  intestinale 
moarte. Prin urmare, din fierul administrat oral organismul nu preia mai mult decât îi 
este  necesar.    Pe  de  altă  parte,  în  organism  nu  există  un  mecanism  care  să  regleze 
excreția  de  fier,  din  această  cauză  fierul  administrat  parenteral  (injectabil)  se  poate 
supradoza.  În  caz  de  supradozaj  se  formează  hemosiderină,  care  se  depune  în 
anumite organe (de ex. în creier), cauzând tulburări funcționale. Pe baza acestora, în 
tratamentul deficitului de fier se preferă de primă intenție administrarea orală de fier, 
cu  toate  că  tratamentul  este  prelungit  (durează  mai  multe  luni)  din  cauza  ratei  de 
absorbție mici.  
 
În  infecții,  scade  absorbția  fierului  în  intestinul  subțire  din  cauza  citokinelor 
inflamatorii,  și  de  asemenea  este  inhibată  utilizarea  fierului  din  depozite.  Astfel 
agenții patogeni nu mai au acces la fierul necesar, reproducându‐se mai încet. Acest 
mecanism poate oferi o protecție eficientă, însă în cazul infecțiilor prelungite, poate 
duce la dezvoltarea de anemie feriprivă. 
 Grupele sanguine 
 
În membrana eritrocitară se găsesc o serie de proteine care se comportă ca antigeni.  
 
antigen  –  o  moleculă  care  nu  este  recunoscută  de  organism  și  împotriva  căreia 
organismul produce anticorpi 
anticorp    (imunoglobulină)  –  o  proteină  plasmatică  secretată  de  celulele  plasmatice 
(plasmocite) formate din limfocite B activate, care leagă antigenul străin și contribuie 
la distrugerea acestuia 
complex imun –  antigenul legat de anticorpul său specific 
 
Acești antigeni pot fi grupați cu scopul descrierii sistemelor grupelor sanguine, 
a căror cunoaștere este esențială pentru succesul transferului de sânge. 
În  cazul  în  care  un  antigen  de  pe  suprafața  eritrocitară  reacționează  cu 
anticorpul sintetizat împotriva lui, hematiile: 
• se pot liza (hemoliză), dacă reacția are loc in vivo  
• se  pot  aglutina  (aglutinare),  dacă  reacția  are  loc  in  vitro,  iar  în  acest 
caz  
o antigenul reactant se numește aglutinogen, 
o anticorpul reactant se numește aglutinină.  
 
in vivo – într‐un organism viu 
in vitro – într‐un recipient de sticlă, deci nu în mediul biologic obișnuit, într‐un mediu 
artificial  
 
  În  caz  de  hemoliză,  din  hematiile  lizate  și  din  celulele  imune  activate  se 
eliberează  mediatori,  care  conduc  la  scăderea  tensiunii  arteriale,  șoc  și  adeseori 
moarte.  
 
mediatori  ai  inflamației  –  substanțe  eliberate  de  țesuturile  lezate,  plasma  sanguină 
sau  celulele  imune,  care  –  atât  local,  cât  și  sistemic  –  sunt  responsabile  de  apariția 
simptomelor de inflamație – cum ar fi vasodilatația, durerea  
SISTEMELE GRUPELOR SANGUINE 
Sistemul AB0 
 
Acest  sistem  de  grupe  sanguine  este  definit  de  doi  antigeni  cu  moștenire 
codominantă: A și B, împotriva cărora se sintetizează următorii anticorpi: α (anti‐A) și 
β  (anti‐B).  Dacă  în  sângele  unui  individ  nu  este  prezent  nici  un  antigen  dintre  cei 
amintiți mai sus, prezența anticorpilor sintetizați împotriva acestora este obligatorie.  
  Acest sistem cuprinde patru grupe sanguine (Tabelul 4).  
 
  Tabelul 4. Sistemul AB0 
Grupă  Antigen  Anticorp 
0 (I)  ‐  α, β 
A (II)  A  β 
B (III)  B  α 
AB (IV)  A, B  ‐ 
 
Transfuzia de sânge se  efectuează  întotdeauna  cu sânge  din aceeași grupă  eventual 
din  grupă  compatibilă, doar  în  cantități  mici.  Sângele  compatibil nu conține antigeni 
străini  pentru  recipient,  dar  poate  conține  anticorpi  care  pot  intra  în  reacție  cu 
hematiile pacientului. Pentru apariția hemolizei este necesară atingerea unei anumite 
concentrații de anticorpi, însă sângele transfuzat în cantități mici se diluează în timpul 
amestecării cu sângele pacientului.  
 
 
Sistemul Rh 
 
Antigenii sistemului Rh (C, D, E, c, e ) sunt codificați de gene cu moștenire dominantă 
(C, D, E), respectiv recesivă (c, d, e). Dintre acești  antigeni, antigenul D este cel care 
are  capacitatea  de  a  produce  răspunsul  imun  cel  mai  puternic,  anticorpul  sintetizat 
împotriva acestuia numindu‐se anti‐D. Un individ este considerat Rh pozitiv, dacă pe 
suprafața  hematiilor  sale  este  prezent  antigenul  D  (la  aproximativ  85%  în  populația 
europeană) (Tabelul 5.) 
 
  Tabelul 5. Sistemul Rh.  
Grupă  Antigen  Anticorp 
Rh+  D  ‐ 
Rh‐  ‐  ‐ 
Rh‐ imunizat  ‐  anti‐D 
 
  Indivizii cu Rh‐ se pot imuniza printr‐o transfuzie de sânge incorectă sau prin 
incompatibilitate  materno‐fetală.  După  imunizare,  în  plasma  sanguină  a  pacientului 
Rh‐se pot detecta anticorpii anti‐D.  
 
Incompatibilitatea  materno‐fetală  poate  să  apară  în  cazul  unei  mame  cu  Rh‐, 
însărcinată cu un făt Rh+. În sarcină circulația maternă și fetală sunt separate, dar în 
timpul  nașterii  sau  al  avortului,  când  placenta  se  detașează,  există  posibilitatea  ca 
hematiile fetale să ajungă în circulația maternală. După trecerea a aproximativ două 
săptămâni, organismul mamei începe să producă anticorpi anti‐D.  
  Pe parcursul sarcinii următoare anticorpii anti‐D vor traversa placenta și vor 
conduce la hemoliza eritrocitelor fetale. Prin hipoxie tisulară, respectiv prin creșterea 
nivelului de bilirubină, acest lucru conduce la apariția leziunilor fetale. Pentru a 
preveni acest tip de imunizare, în 48 de ore după naștere sau avort este necesar să se 
administrareze mamei anticorpi anti‐D, care vor distruge hematiile fetale. 
 Rolul eritrocitelor 
TRANSPORTUL DE OXIGEN 
 
Principalul rol al eritrocitelor este transportul gazelor respiratorii. Oxigenul se dizolvă 
în plasmă, dar în cantități minime: aproximativ 3 ml de O2 este solubil într‐un litru de 
sânge. Hemoglobina însă este capabilă de legarea oxigenului rapid și în mod reversibil, 
o  moleculă  de  hemoglobină  legând  4  molecule  de  O2.  Saturația  în  oxigen  a 
hemoglobinei depinde de presiunea parțială a O2: într‐un mediu bogat în oxigen (cum 
ar fi de exemplu capilarele pulmonare) oxigenul se leagă de hemoglobină, iar în caz de 
mediu deficitar în oxigen, molecula de oxigen se separă de hemoglobină.  
  Sângele care pleacă din plămâni este complet saturat cu oxigen (200 ml O2/l 
de sânge). 20‐25% din oxigenul transportat rămâne în țesuturi, astfel sângele venos va 
conține 150‐160 ml O2 pe litru. Diferența dintre aceste două valori reprezintă de fapt 
diferența arteriovenoasă (40‐50 ml O2/litru de sânge).  
  La  o  saturație  de  100%,  fiecare  loc  de  legare  a  hemoglobinei  conține  o 
moleculă  de  O2.  Presiunea  parțială  a  oxigenului  în  plămâni  este  de  ≈100  mmHg,  la 
această presiune saturația fiind de 100%.  

 
  Figura  20.  Relația  dintre  saturația  în  oxigen  a  hemoglobinei  și  presiunea 
parțială a oxigenului. 
 
 Saturația  în  oxigen  a  hemoglobinei  depinde  de  presiunea  parțială  a 
oxigenului, relația fiind reprezentată de o curbă sigmoidală (Figura 20). Acest lucru se 
datorează cooperării dintre cele 4 grupări hem: prima moleculă de oxigen este legată 
mai  greu  de  hemoglobină,  însă  după  ce  acest  lucru  se  întâmplă,  se  schimbă 
conformația  moleculară  facilitând  astfel  legarea  moleculei  următoare  și  așa  mai 
departe. În cazul unei presiuni parțiale a oxigenului de 26 mmHg, saturația de oxigen 
va  fi  de  50%  (jumătate  din  locurile  de  legare  sunt  ocupate  cu  oxigen).  Presiunea 
parțială a oxigenului în țesuturi este mai ridicată, 40‐50 mmHg, astfel hemoglobina se 
desparte de 20‐25% din cantitatea oxigenului transportat.  
Scăderea  afinității  (capacității  de  legare)  hemoglobinei  pentru  oxigen  este 
direct  proporțională  cu  scăderea  pH‐ului,  cu  creșterea  presiunii  parțiale  a  CO2  sau  a 
temperaturii – specific țesuturilor cu funcționare intensă. În aceste condiții, curba de 
saturație  se  deplasează  spre  dreapta  (adică  la  aceeași  pO2  (presiune  parțială  a 
oxigenului)hemoglobina  leagă  mai  puține  molecule  de  O2  –  hemoglobina  eliberează 
mai mult oxigen).  
Curba de saturație  mai este  influențată și  de prezența 2,3‐difosfogliceratului 
(2,3‐DPG, 2,3‐BPG). Această substanță se găsește în eritrocite în cantitate echimolară 
cu  hemoglobina.  În  absența  ei  crește  afinitatea  hemoglobinei  față  de  oxigen,  adică 
hemoglobina nu mai eliberează oxigenul (p50=1 mmHg). În sângele conservat DPG‐ul 
se  degradează,  dar  acest  lucru  poate  fi  prevenit  prin  adăugarea  de  inosină,  astfel 
sângele râmăne transfuzabil. 
 
Fierul  din  hemoglobină  poate  lega  și  monoxidul  de  carbon,  nu  doar  oxigenul. 
Carboxihemoglobina  astfel  formată  însă  nu  mai  poate  transporta  O2,  intoxicația  cu 
monoxid de carbon ducând la hipoxie tisulară.  
 
TRANSPORTUL DIOXIDULUI DE CARBON 
 
Dioxidul de carbon este unul dintre cei mai importanți metaboliți. Dioxidul de carbon 
care  se  formează  în  țesuturi  este  transportat  la  plămâni  prin  intermediul  sângelui 
venos,  pentru  ca  aici  să  fie  îndepărtat  prin  expirație.  Sângele  arterial  conține,  de 
asemenea, o cantitate relativ crescută de dioxid de carbon, sub formă de CO2 și ioni 
de bicarbonat , având rol în menținerea echilibrului acido‐bazic.  
La  nivel  tisular,  dioxidul  de  carbon  ajunge  în  interiorul  eritrocitelor  prin  difuziune, 
unde  (printre  altele)  sub  acțiunea  anhidrazei  carbonice  (AC)  se  transformă  în  acid 
carbonic  (H2CO3),  care  ulterior  produce  un  ion  de  hidrogen  și  un  ion  de  bicarbonat. 
Bicarbonatul  este  transportat  sub  formă  dizolvată,  parțial  în  eritrocite,  parțial  în 
plasma sanguină.  
Dioxidul de carbon care urmează să fie eliberat în plămâni este transportat: 
• sub forma dioxidului de carbon dizolvat, 
• legat de hemoglobină (reacționând cu radicalii amino ai lanțurilor de globină, 
formând carbaminohemoglobina,  
• sub forma bicarbonatului format în eritrocite (respectiv dizolvat în plasmă). 
 LEUCOCITELE ȘI SISTEMUL IMUNITAR 

Celulele  enumerate  mai  jos  nu  se  găsesc  doar  în  sânge,  există  de  asemenea  forme 
tisulare.  Împreună  cu  organele  sistemului  imunitar  au  rol  în  formarea  imunității,  de 
aceea fiziologia globulelor albe este prezentată în contextul apărării imune.  
  Leucocitele  alcătuiesc  o  populație  eterogenă.  Numărul  lor  în  sânge  este 
relativ  mic,  6000‐8000/mm3.  Numărul  lor  crește  în  contextul  oricărei  infecții  sau 
inflamații.  
 
infecție – cauzată de un agent patogen, în general acompaniată de inflamație 
inflamație – o reacție dată la variați factori nocivi 
 
Modificările patologice ale numărului leucocitar: 
• peste 10000/mm3 vorbim de leucocitoză 
• sub 3000/mm3 vorbim de leucopenie 
 
CLASIFICAREA LEUCOCITELOR 
 
Gruparea  clasică,  originală  a  leucocitelor  se  bazează  pe  examenul  microscopic  al 
frotiului  efectuat  din  sângele  periferic.  Leucocitele  sunt  translucide,  dar  cu  ajutorul 
colorației  May‐Grünwald‐Giemsa  se  pot  distinge  componentele  celulare  bazice  de 
cele acide (Figura 21, Tabelul 6).  
  Unele  leucocite  se  colorează  bazofil  (agranulocite):  citoplasma  lor  este  de 
culoare albastru deschisă, au nucleu mare.  Acestea includ limfocitele și monocitele. 
  În  celălalt  grup,  citoplasma  celulară  este  ușor  acidofilă,  nucleul  este 
segmentat, iar în citoplasmă se găsesc granulații. Aceste celule se numesc granulocite. 
Există trei tipuri de granulocite în funcție de colorația granulațiilor: 
• celulă bazofilă: mare, granulații albastre 
• celulă eozinofilă: rotundă, granulații roșii 
• celulă neutrofilă: granulațiile leagă ambii coloranți.  

 
Figura 21. Leucocitele din sângele periferic, de la stânga la dreapta: neutrofil, 
eozinofil, bazofil, limfocit, monocit.  
 
  Această  clasificare  poate  genera  confuzii,  pe  de  o  parte,  pentru  că  de  fapt 
citoplasma tuturor leucocitelor conține granulații, pe de altă parte, pentru că celule cu 
funcții diferite sunt grupate în aceeași categorie.  
 
Tabelul 6. Distribuția leucocitelor în sângele periferic 
Tip celulă  Procentaj 
neutrofil  55‐65% 
eozinofil  2‐4% 
bazofil  0.5‐1% 
limfocit  25‐35% 
monocit  4‐8% 
 
 Apărarea imună (răspunsul imun) 

 
Prin răspunsul imun, sistemul imunitar distinge moleculele proprii de cele străine și le 
distruge  pe  acestea  din  urmă.  Sistemul  imunitar  recunoaște  cu  mare  siguranță 
structurile srăine, chiar dacă nu le‐a mai întâlnit până în acel moment. 
  Răspunsul imun este format din mai multe niveluri ierarhice: 
• apărarea imunitară înnăscută 
• apărarea imunitară dobândită 
 
IMUNITATEA ÎNNĂSCUTĂ 
În această categorie intră mecanismele de apărare care sunt disponibile în momentul 
nașterii.  Răspunsul  imun  congenital  recunoaște  tipare  moleculare  constante  (deși 
structura microorganismelor este în continuă schimbare, unele părți sunt constante).  
  Rolul  răspunsului  imun  înnăscut  este  prevenirea  răspândirii  infecției, 
inhibarea  multiplicării  microorganismelor,  astfel  organismul  câștigă  timp  până 
reușește să dezvolte răspunsul imun dobândit.  
 
IMUNITATEA DOBÂNDITĂ 
Sub  imunitate  dobândită  înțelegem  sinteza  unei  molecule  specifice  (anticorpi, 
imunoglobuline)  împotriva  unui  antigen  (unele  structuri  ale  microorganismului). 
Imunitatea  dobândită  este  adaptativă,  adică  se  adaptează  la  antigen.  Are  avantajul 
memoriei imunologice, dezavantajul fiind că necesită timp îndelungat (se dezvoltă pe 
parcursul zilelor, săptămânilor).  
 
SUPRAFEȚE DE CONTACT ȘI SEMNIFICAȚIA LOR 
  Microorganismele  intră  în  organism  prin  suprafețele  de  contact.  Prin  aceste 
suprafețe  înțelegem  de  fapt  stratul  epitelial  care  acoperă  corpul,  sau  stratul 
cecăptușește organele interne, adică pielea respectiv mucoasele. Aceste suprafețe de 
delimitare apără organismul de intrarea microorganismelor prin mai multe modalități: 
• formează o barieră fizică – microorganismele nu pot adera si traversa pielea și 
mucoasa  continuă,  datorită  contactului  apropiat  dintre  celulele  epiteliale,  a 
stratului  cornos  al  epidermului  și  a  stratului  de  mucus  care  acoperă 
mucoasele 
• formează o barieră  chimică – aici  vorbim  de pH‐ul semnificativ diferit de  cel 
neutru  (caracteristic  salivei,  sucului  gastric,  acizilor  biliari),  respectiv  de 
moleculele  antimicrobiene  care  sunt  secretate  de  aceste  suprafețe  de 
delimitare 
 • formează    o  barieră  biologică  prin  acele  microorganisme  care  populează 
aceste suprafețe de contact și alcătuiesc flora normală (flora comensală); în 
cazul unui sistem imunitar care funcționează normal, aceste microorganisme 
nu cauzează boli, dar previn aderarea și înmulțirea agenților patologici 
Majoritatea bacteriilor nu pot trece de suprafețele de contact intacte, și prin urmare, 
nu  intră  în  organism.  În  cazul  lezării  minore  a  suprafețelor,  datorită  mărimii  lor 
bacteriile  nu  pot  trece  printre  fibrele  țesutului  conjunctiv,  decât  dacă  au  mișcări 
active.  În  astfel  de  cazuri  în  general  sistemele  de  apărare  ale  organismului  câștigă 
control  în  mod  efectiv  asupra  agentului  patogen  și  se  dezvoltă  o  infecție  locală 
(localizată). Dacă suprafețele de delimitare sunt grav lezate, sistemul imunitar nu mai 
poate  opri  răspândirea  microorganismelor  în  organism  și  se  dezvoltă  infecția 
sistemică.  
  Virusurile însă sunt capabile de invadarea organismului și prin epiteliul intact, 
respectiv printre fibrele țesutului conjunctiv, ajungând în circulație și răspândindu‐se 
în tot corpul.  
 Celulele implicate în răspunsul imun și interacțiunile lor 

 
Agentul  patogen  ajuns  în  organism  este  întâmpinat  de  sistemul  imunitar,  la 
următoarele trei niveluri: 
• răspunsul  imun  înnăscut  precoce  (între  0‐4  ore):  înseamnă  sinteza  unor 
molecule  nespecifice,  secretate  în  spațiul  extracelular  (reacție  umorală), 
având rol în recunoașterea și distrugerea agenților străini 
• răspunsul  imun  înnăscut  întârziat  (indus)  (între  4‐96  ore):  moleculele 
secretate  în  spațiul  extracelular  atrag  celule  executive  (reacție  celulară),  se 
dezvoltă inflamația 
• răspunsul imun dobândit (adaptativ) (după 96 de ore): producția de celule și 
molecule specifice (reacție umorală și celulară),  se activează doar în cazul în 
care infecția nu a fost stopată. 
O parte din celulele imune se implică doar în reacția inflamatorie, altă parte 
doar în răspunsul imun, dar există și celule care joacă un rol important în ambele.  
Pentru  ca  celulele  imune  să  poată  acționa  efectiv  împotriva  agenților 
patogeni, este nevoie de cooperare și comunicare directă (Figura 22).  
 
antigen  –  o  macromoleculă,  care  odată  ajunsă  în  organism,  nu  este  recunoscută  de 
aceasta ca fiind proprie şi consecutiv declanșează apariția răspunsului imun 
 
  Când  agentul  patogen  trece  de  suprafețele  de  contact,  întâlnește  așa 
numitele celule santinelă. Astfel de celule se găsesc în număr mare sub suprafețele de 
delimitare  (tegumente,  mucoase  –  în  sistemul  respirator,  tractul  digestiv,  sistemul 
urogenital etc.), dar  și dedesubtul suprafețelor  interioare (sub membranele  seroase, 
de‐a lungul capilarelor). Aceste celule leagă antigenul, din care, după ce este fagocitat 
și  degradat, un rest de  antigen  este  expus  pe  suprafața  celulei, legat de  o proteină‐
marker, prezentând astfel antigenul în fața celorlalte celule imune, care altfel nu ar fi 
capabile să recunoască antigenele străine.  Acest proces  se numește prezentarea de 
antigen,  iar  celulele  care  prezintă  antigenul  se  numesc  celule  prezentatoare  de 
antigen sau antigen presenting cells (APCs).  
  Acestea sunt: 
• macrofage: celule fagocitare adică fagocite, ai căror receptori leagă antigenul, 
care va fi prezentat pe loc, 
• celule  dendritice:  au  proeminențe  cu  care  leagă  antigenul,  ca  apoi  prin 
intermediul  lichidului  tisular  și  limfatic  să  migreze  spre  un  ganglion  limfatic, 
unde vor prezenta antigenul.  
fagocitoză  –  înghițirea  unei  particule  mai  voluminoase  (corp  solid,  agent  patogen, 
celulă,  resturi  de  țesut)  de  către  o  celulă;  celulele  fagocitare  ale  sistemului  imunitar 
fagocitează agenți patogeni și resturi tisulare, care apoi sunt descompuse de acestea 

 
  Figura 22. Celulele implicate în răspunsul imun și interacțiunile lor. În partea 
stângă  sunt  prezentate  celulele  implicate  în  imunitatea  înnăscută,  iar  pe  partea 
dreaptă se poate observa dezvoltarea imunității dobândite. Citokinele care au efecte 
de stimulare și de inhibare sunt prezentate în detaliu pe următoarele pagini.  
 
  După  legarea  unui  antigen,  se  activează  celulele  prezentatoare  de  antigen, 
care vor produce o serie de molecule de semnalizare (citokine).  
 
  Citokinele sunt molecule de natură proteică, secretate în principal de celulele 
sistemului  imunitar,  care  joacă  un  rol  principal  în  dezvoltarea  comunicării 
intercelulare  în  timpul  proceselor  imunitare.  Citokinele  acționează  prin  receptori 
specifici  și  participă  în  reglarea  autocrină  sau  paracrină.  Concentrația  lor  se  poate 
schimba de mii de ori. Activează unele celule imune, intensifică inflamația și reglează 
echilibrul  dintre  răspunsul  imun  celular  și  umoral.  Regleaza  creșterea  și  maturizarea 
anumitor celule. Pot modifica secreția, respectiv efectele altor citokine. Interleukinele 
formează de fapt un subgrup al citokinelor.   
 
Citokinele  atrag  și  activează  celulele  răspunsului  imun  înnăscut,  activează 
sistemul complement și celulele imunității dobândite. Celulele implicate în imunitatea 
congenitală activează mecanismele hemostatice și celulele care participă în procesele 
reparatorii (celule endoteliale, fibroblaști).  
Restul celulelor implicate în răspunsul imun adaptativ sunt limfocite. 
Există  mai  multe  tipuri  de  limfocite,  care  morfologic  (prin  examinarea  frotiului 
periferic)  nu  pot  fi  deosebite,  ele  putând  fi  deosebite  doar  cu  ajutorul  metodelor 
imunologice: 
• limfocite T: stadiul final al maturizării lor are loc în timus, acest tip de celule 
include următoarele: 
o celulele helper – ajută funcționarea celorlalte celule 
o celulele citotoxice – sunt celule executive 
o celulele reglatoare – modulează și inhibă răspunsul imun provocat 
• limfocite  B:  maturizarea  loc  are  loc  în  organul  imunitar  numit  Bursa  lui 
Fabricius la păsări, iar la om are loc în organele echivalente cu bursa (măduva 
osoasă) 
• celulele NK (natural killer, criminalii naturali): face parte din sistemul imunitar 
înnăscut, are rol în distrugerea tumorilor 
 
Ca  rezultat  al  producției  de  citokine,  după  prezentarea  antigenului  are  loc 
înmulțirea  antigen‐specifică  a  limfocitelor.  Limfocitele  citotoxice  distrug  celulele 
care  prezintă antigenul  în mod specific (răspuns imun  adaptativ celular), în timp 
ce  limfocitele  B  se  transformă  în  celule  secretoare  de  anticorpi  specifici  și  astfel 
devin  responsabile  de  apariția  răspunsului  imun  adaptativ  umoral.  Activarea 
excesivă  este  prevenită  de  limfocitele  T  reglatoare  (regulatory),  care  creează  un 
feedback negativ în timpul răspunsului imun. Procesele imunității dobândite sunt 
coordonate de celulele T helper.  
Identificarea celulelor sistemului imunitar – antigenii CD 

Pe suprafața celulelor sistemului imunitar se găsesc o varietate de molecule proteice. 
Unele  dintre  acestea  sunt  specifice  liniei  celulare  respective,  altele  indică  gradul  de 
diferențiere  celulară  sau  statusul  de  activare  a  celulei.  Aceste  proteine  sunt  numite 
antigenele clusterilor de diferențiere (CD – Cluster of Differentiation/Designation).  
  Există  mai  mult  de  350  de  markeri  CD,  care  pot  fi  utilizaţi  în  determinarea 
tipului celular, respectiv al gradului de maturație celulară. Pentru evidenţierea lor se 
folosesc  anticorpi  monoclonali  care  s‐au  format  împotriva  antigenului  CD  respectiv 
(anticorpii  monoclonali  sunt  secretați  de  urmașii  unei  celule  B).  Anticorpul  este 
marcat,  de  exemplu  cu  o  moleculă  fluorescentă.  Prin  urmare,  celulele  care  leagă 
antigenul (exprimă antigenul respectiv) pot fi detectate prin metode de fluorescență.  
  Anumite celule pot fi clar identificate cu ajutorul unui antigen CD: 
• antigenul CD4 se găsește doar pe suprafața celulei T helper,  
• antigenul CD8 se găsește doar pe suprafața limfocitului T citotoxic.  
În  cele  mai  multe  cazuri  însă  un  singur  marker  nu  este  de  ajuns  pentru 
identificarea  celulelor,  de  aceea  se  folosesc  paneluri  de  anticorpi  și  celulele  sunt 
identificate pe baza diferitelor tipare de reacție.  
  Pe  baza  antigenelor  CD  se  poate  realiza  de  exemplu  separarea  celulelor 
tumorale  de  celulele  sănătoase  în  leucemii,  sau  orientarea  medicamentelor  către 
anumite celule specifice.  
 Prezentarea de antigene – Antigene MHC 

 
Pe suprafața celulelor găsim proteine caracteristice, care variază de la o celulă la alta. 
Rolul biologic al unora dintre aceste proteine este prezentarea de antigene. În timpul 
prezentării, celule afișează pe suprafața lor fragmente de proteine (peptide) legate de 
molecule  MHC,  cu  scopul  de  a  le  prezenta  celulelor  imunocompetente.  Prezentarea 
unor peptide străine declanșează răspunsul imun.  
 
Prezența proteinelor prezentatoare de antigene este importantă din punct de vedere 
clinic în cazul transplantului de organe. Dacă proteinele organismului gazdă diferă de 
proteinele  organului  transplantat,  sistemul  imunitar  al  gazdei  consideră  organul 
transplantat  ca  fiind  unul  străin  și  apare  reacția  de  respingere.  Deoarece  această 
incompatibilitate  apare  mai  ales  între  leucocite  și  organul  sau  țesutul  transplantat, 
aceste  proteine  caracteristice  individului  au  fost  numite  HLA  (Human  Leukocyte 
Antigen) sau MHC (Majos Histocompatibility Complex).  
 
  Structura  antigenelor  MHC  este  alcătuită  din  domenii  (asemănător 
imunoglobulinelor). Acestea pot fi împărțite în două familii mari: 
  Molecula MHC I se regăsește în membrana tuturor celulelor ce dețin nucleu. 
Pe suprafața ei se formează un șanț molecular, unde se leagă peptidul format din 8‐10 
aminoacizi (în general vorbim de un nonapeptid constituit din 9 aminoacizi). Molecula 
MHC I leagă și prezintă peptidele sintetizate de celula respectivă (peptide endogene). 
Acest peptid poate fi însă și unul străin, în cazul în care celula conține material genetic 
străin,  de  exemplu  într‐o  infecție  virală  sau  în  cazul  unei  celule  modificate  tumoral. 
Celulele  imune  (de  ex.  limfocitele  citotoxice)  care  recunosc  peptidul  străin  distrug 
celula care a făcut prezentarea antigenică.  
  Molecula  MHC  II  se  găsește  doar  pe  unele  celule  imunocompetente,  în 
principal pe suprafața fagocitelor. În acest caz, șanțul molecular este unul mai mare, 
în  care  se  pot  lega  peptide  formate  din  15‐25  de  aminoacizi.  Aceste  peptide  sunt 
peptide exogene, adică nu se sintetizează în interiorul celulei, ci ajung intracelular prin 
intermediul  fagocitozei.    Complexul  format  din  MHC  II  și  peptidul  străin  este 
recunoscut de limfocitul T helper, care astfel se activează, se înmulțește și începe să 
secrete citokine.  
 Celulele imunității înnăscute 

 
Celulele prezentate mai jos joacă un rol principal mai ales în răspunsul imun înnăscut, 
însă totodată se află într‐o legătură strânsă și cu imunitatea adaptativă.  
  Celulele imunității înnăscute recunosc, respectiv interacționează într‐un mod 
nespecific  cu  microorganismele,  însă  nu  creează  imunitate  pe  termen  lung. 
Principalele funcții ale imunității înnăscute: 
• atragerea  celulelor  imune  la  locul  infecției,  prin  intermediul  secreției  de 
citokine 
• activarea sistemului complement 
• degradarea complexelor imune formate și a celulelor moarte 
• activarea imunității adaptative prin prezentarea antigenică 
 
Celula macrofag 
 
Macrofagele se formează în măduva osoasă, durata lor de viață este de ordinul zilelor, 
stocul  de  macrofage  se  reînnoiește  rapid.  Majoritatea  macrofagelor  este  fixată  în 
țesuturi,  în  sânge  se  regăsesc  doar  pentru  un  timp  limitat,  până  ajung  în  țesuturi. 
Macrofagul din circulație se numește monocit, de aceea deseori ne referim la aceste 
celule ca fiind celulele sistemului monocito‐macrofagic. 
  În  țesuturi,  macrofagele  se  regăsesc  în  principal  sub  diferitele  suprafețe  de 
delimitare: 
• suprafețe externe: piele, mucoasă, epiteliul alveolar din plămâni 
• suprafețe interne: membrane seroase, în jurul capilarelor.  
Pe  lângă  acestea,  se  mai  găsesc  macrofage  și  în  organele  limfatice  și  în  toate 
celelalte țesuturi, alcătuind sistemul fagocitelor mononucleare. 
Deoarece  se  găsesc  peste  tot,  unde  agenții  patogeni  au  poartă  de  intrare  în 
organism,  respectiv  în  locurile  unde  ajung  dintr‐un  compartiment  în  altul, 
macrogafele sunt primele celule care întâmpină moleculele străine. 
Macrofagele au două roluri principale: 
• activează celelalte celule imune prin prezentarea antigenică și secreția de 
mediatori; 
• funcție  executivă:  fagocitează,  distrug  și  degradează  antigenul 
străin/agentul patogen. 
Macrofagul  sintetizează  o  serie  de  molecule  active  biologic,  majoritatea  cărora  sunt 
depozitate în vezicule.  Macrofagul (monocitul) este o  celulă  agranulocitară, cu toate 
că citoplasma lui este alcătuită în mare parte din vezicule, însă aceste vezicule nu se 
colorează prin colorația May‐Grünwald‐Giemsa. 
 
MOLECULE SECRETATE DE MACROFAGE: 
 
• interleukine: IL‐1, 6, 8, 12 
o IL‐1, are numeroase efecte 
 
Principalele efecte ale IL‐1: 
1. stimulează limfocitele Th, Tc și B, deci prin urmare, întregul sistem limfocitar 
2. stimulează secreția și eliberarea anumitor citokine 
3. activează  celulele  stem,  crescând  astfel  producția  de  leucocite,  producându‐
se astfel leucocitoza 
4. provoacă febră 
5. determină apariția inflamației 
6. modifică producția de proteine în celulele hepatice, astfel ficatul va sintetiza 
în  principal  acele  proteine,  care  joacă  un  rol  în  apărare  (proteine  de  fază 
acută, de ex. proteina C reactivă), reducând sinteza celorlalte proteine 
7. la  nivel  cerebral  provoacă  somnolență,  letargie,  inapetență  (simptome 
frecvente în infecții) 
 
o IL‐6  –  are  efecte  similare  IL‐1,  având  un  efect  mai  puternic  asupra 
hepatocitelor 
o IL‐8  –  are  un  puternic  efect  chemotactic,  atrage  în  principal 
granulocitele neutrofile 
o IL‐12 – stimulează celulele NK 
 
chemotaxis  –  migrare  celulară  controlată  de  gradientul  de  concentrație  al  anumitor 
substanțe 
 
• IFNα  (interferon  α)  –  citokină  stimulantă,  cu  rol  deosebit  de  important  în 
apărarea  împotriva  virusurilor:  stimulează  producția  proteinelor  care  inhibă 
replicarea  virală,  stimulează  activitatea  celulelor  NK,  stimulează  expresia  de 
MHC I și prezentarea antigenică 
 
Interferonii activează răspunsul imun; se cunosc trei tipuri de interferon: 
• α, secretat în principal de macrofage 
• β, secretat de fibroblaste 
 • γ, secretat de un subgrup al limfocitelor T 
 
Diferitele tipuri de interferoni se utilizează în tratamentul unor infecții virale (în caz de 
hepatită B și C, IFNα), respectiv în bolile autoimune (scleroză multiplă, IFNβ). Efectul 
antitumoral al IFNα a fost de asemenea descris.  
 

TNFα (Tumor Necrosis Factor α) – are un rol în apărarea antitumorală (induce 
apoptoza celulelor tumorale), activează granulocitele și stimulează sinteza de citokine 
de către celulele imune 

 
apoptoză – moarte celulară programată care nu este însoțită de inflamație 
necroză – este moarte celulară care este însoțită de inflamație 
 
• PAF  (Platelet  Activating  Factor)  –  stimulează  agregarea  trombocitelor, 
împiedicând  astfel  propagarea  infecției,  induce  coagularea  sângelui  prin 
activarea plachetelor 
• PA  (Plasminogen  Activator)  –  previne  activarea  excesivă  a  sistemului  de 
coagulare 
• factori de complement: C1‐C5, B, D, P – efectul lor este distrucția celulară 
• proteaze (enzime proteolitice) 
• derivați ai acidului arahidonic 
 
Derivați ai acidului arahidonic 
Acidul arahidonic este un acid gras de patru ori nesaturat, alcătuit din 20 de atomi de 
carbon,  din  care  se  formează  mediatori  cu  durată  de  viață  scurtă.  Acești  mediatori 
acționează în apropierea locului lor  de producție,  având  rol în reglarea paracrină. Își 
exercită efectul prin intermediul receptorilor. Sunt produşi în toate tipurile de țesut.  
  Acidul arahidonic este implicat în formarea structurii fosfolipidelor, de obicei 
pe al doilea atom de carbon al moleculei de glicerină (Figura 23).  
  
  Figura  23.  A.  Formarea  derivaților  acidului  arahidonic.  B.  Enzimele  care 
degradează fosfolipidele.  
 
  Acidul gras (acidul arahidonic) este scindat de pe al doilea atom de carbon al 
fosfolipidului  de  către  fosfolipaza  A2  (PLA2).  Această  enzimă  se  activează  în  cazul 
lezării celulei, respectiv în celulele imune activate. Sub acțiunea COX (ciclooxigenazei) 
se atașează un radical de peroxid la molecula de acid arahidonic, formând un compus 
instabil, după care – prin ruperea unei duble legături – se formează un compus ciclic.   
  Există două tipuri de enzime COX: 
• COX1 – o enzimă constitutivă, care este produsă în mod constant 
• COX2  –indusă  de  mediatorii  inflamatorii,  este  produsă  mai  ales  de  celulele 
imune 
Din  compusul  format  sub  acțiunea  COX  în  diferitele  celule  se  formează  molecule 
diferite: 
• PGE2 în macrofage 
• PGD2 în mastocite 
• PGI2 (prostaciclină) în celulele endoteliale (în caz de perete vascular intact) 
• TXA2 în trombocite 
 
Efectele prostaglandinelor și a tromboxanilor: 
Derivații  acidului  arahidonic  sunt  prezenți  în  toate  tipurile  de  țesut,  având  efecte 
diferite: 
• PGE2,  PGF2α  –  cresc  contracțiile  miometrului,  analogii  lor  stabili  sunt  folosiți 
pentru inițierea travaliului, inducerea avortului, hemostaza postpartum 
• PGE2 – inhibă secreția de acid gastric, respectiv stimulează producția stratului 
de mucus protector în stomac 
• PGE2, PGD2, PGI2 – produc vasodilataţie și stimulează efectul vasodilatator al 
histaminei și a bradikininei, respectiv cresc efectul stimulator al bradikinei pe 
 terminațiile  nervoase  nociceptive;  acestea  sunt  mediatorii  principali  în 
procesul inflamației 
• PGE2 – induce febră prin acţiune în hipotalamus, se secretă sub acțiunea IL‐1 
• PGI2 – se eliberează din celulele endoteliale care alcătuiesc peretele vascular 
intact, și inhibă agregarea trombocitară 
• TXA2 – provoacă vasoconstricție, stimulează agregarea trombocitară 
 
Inhibarea  sintezei  prostaglandinelor  are  efect  în  principal  antiinflamator. 
Medicamentele antiinflamatorii pot fi împărțite în două grupe principale: 
• antiinflamatoare steroidiene (corticosteroizi, glucocorticoizi, GC) 
• antiinflamatoare  nesteroidiene  (NSAID  –  non‐steroid  anti‐inflammatory 
drugs) 
Antiinflamatoarele steroidiene sunt compuși înrudiți cu glucocorticoizii sintetizați de 
corticala  suprarenalei.  Au  efect  puternic,  blochează  inflamația  prin  multiple 
mecanisme.  Afectează  numeroase  procese  metabolice,  aceste  efecte  fiind  de  fapt 
efectele secundare ale clasei de medicamente.  
Antiinflamatoarele  nesteroidiene  (Aspirina,  ibuprofen,  paracetamol  etc.)  au  efect 
analgezic  și  antipiretic.  Efectele  lor  secundare  afecteză  în  principal  stomacul: 
stimulează  secreția de  acid  gastric,  scad  secreția  mucusului protector, toate  acestea 
putând  provoca  iritație  gastrică,  ulcer  și  perforație.  Există  medicamente  care  inhibă 
COX2  în  mod  selectiv,  acestea  având  mai  puține  efecte  secundare.  Efectul  inhibitor 
asupra agregării trombocitare al Aspirinei apare la concentrații mai mici, decât efectul 
său antiinflamator. Asta se poate explica prin faptul că Aspirina inhibă COX‐ul în mod 
ireversibil, și trombocitele neavând nucleu, nu mai pot reproduce enzima.  
 
  Cealaltă  enzimă  care  degradează  acidul  arahidonic  este  așa  numita  Lox 
(lipooxigenaza),  care  se  găsește  mai  ales  în  plămâni,  trombocite  și  mastocite.  Sub 
acțiunea acesteia structura inelară nu se închide, compușii formați (leucotrienii – LT) 
vor conține 4 legături duble, din care 3 vor fi conjugate (Figura 24). 
  
  Figura  24.  Formarea  leucotrienelor.  5‐HPETE  –acidul  5‐hidroperoxi‐
eicosatetraenoic 
 
Efectele leucotrienelor: 
• LTB4  –  substanță  cu  efect  chemotactic  puternic,  care  atrage  celelalte  celule; 
activatorul  puternic  al  limfocitelor  și  al  macrofagelor,  crește  producția  de 
citokine de către celulele sistemului imunitar, mediator inflamator puternic 
• LTC4,  LTD4,  LTE4  –  împreună  sunt  cunoscuți  ca  fiind  SRS‐A  (Slow  Reacting 
Substance  of  Anaphylaxia),  care  joacă  un  rol  în  dezvoltarea  reacției  alergice 
lente:  produc  contracția  musculaturii  netede,  creșterea  permeabilității 
vasculare, bronhoconstricția, care toate contribuie la prelungirea atacului de 
astm.  
 
Deoarece  antiinflamatoarele  steroidiene  inhibă  formarea  acidului  arahidonic,  ele  au 
totodată un efect antialergic.  
 
Mastocitul 
 
În  citoplasma  mastocitului  se  găsesc  granulații  mari,  care  se  colorează  în  albastru. 
Mastocitul  pleacă  din  măduva  osoasă  în  formă  imatură  și  se  maturează  ulterior  în 
țesuturi.  Forma  sa  fixată  în  țesuturi  are  localizare  asemănătoare  macrofagului:  în 
apropierea  suprafețelor  de  delimitare,  în  jurul  capilarelor.  Mastocitul  nu  este 
considerat  un  fagocită  profesional,  însă  este  capabil  de  fagocitarea  anumitor 
microorganisme (de ex. cele opsonizate).  
 
opsonizare  –  de  suprafața  agenților  patogeni  și  a  materiei  străine  se  leagă  anumite 
proteine  (imunoglobuline,  factori  de  complement  etc.),  care  facilitează  fagocitoza 
acestora 
 
  Mastocitul este activat de: 
• fagocitoză; în caz de activare de acest fel, nu se produce degranulare, ci doar 
secreție de citokine 
• efecte termice (rece, cald) 
• stres 
• efortul fizic 
• fum și alte substanțe iritante în tractul respirator 
• acetilcolină, gastrină 
• legarea  IgE  –  această  este  una  dintre  cele  mai  importante  căi  de  activare, 
pentru  care  este  necesară  legarea  a  câte  două  molecule  de  IgE  de  către 
alergen 
După  activare,  mastocitul  se  degranulează,  adică  se  eliberează  substanțele 
depozitate  în  granulații,  pe  lângă  substanțele  care  se  sintetizează  pe  loc  (sinteză  de 
novo). Substanțele eliberate sunt de fapt mediatorii proceselor alergice și inflamatorii.  
Cel  mai  important  mecanism  care  activează  mastocitul  este legarea complexului 
imun de receptorul IgE (FCε‐R). Două molecule de IgE se leagă de antigen, prin urmare 
două molecule de receptor vor fi adiacente în membrana mastocitară și receptorul se 
dimerizează.  Ca  urmare,  sunt  activate  mecanismele  de  semnalizare  intracelulare 
(Figura 25): 
• eliberare  de  Ca2+  ‐  creșterea  concentrației  intracelulare  de  calciu  ionizat 
întotdeauna activează celula 
• activarea protein‐kinazelor (PK) – acestea fosforilează anumite proteine‐țintă.  
În momentul activării sale mastocitul își eliberează conținutul granulațiilor, crește 
secreția substanțelor sintetizate de novo (pe loc) și a substanțelor stocate în depozite.  
 
MOLECULE DEPOZITATE DE CĂTRE MASTOCIT: 
 
• histamină  –  se  eliberează  în  cantități  mari,  acționează  asupra  mai  multor 
tipuri de receptori: 
o H1‐R  –  activarea  sa  provoacă  contracția  musculaturii  netede  din 
bronchii, vasodilatație și creșterea permeabilității vasculare, respectiv 
 prurit la nivelul pielii (histamina este principalul mediator în reacțiile 
alergice); 
o H2‐R  –  activarea  sa  la  nivel  gastric  conduce  la  creșterea  sintezei  de 
acid gastric, inhibitorii săi se folosesc în tratamentul bolii ulceroase; 
o în sistemul nervos central se comportă ca neurotransmițător 
• heparină – efect anticoagulant 
• proteaze (enzime proteolitice) 
 

MOLECULE SINTETIZATE DE NOVO DE CĂTRE MASTOCIT: 
 
• radicali de oxigen reactivi (O2‐) – cu efect distructiv 
• mediatori inflamatori – induc un răspuns inflamator imediat: 
o PGD2  –  cu  efect  vasodilatator,  sporește  efectul  histaminei  și  al 
bradikininei 
o LTB4 – cu efect chemotactic 
o LTC4 – parte a sistemului SRS‐A 
• citokine – activează celulele imune: 
o interleukine (IL‐1‐6) 
o TNFα 
o IFN 
o PAF 
• chemokine – atrag celulele la locul de activare: 
o NCF (Neutrophil Chemotactic Factor) 
o ECF (Eosinophil Chemotactic Factor) 
 
chemokine – citokine cu efect chemotactic 
 
• factori  de  creștere  –  sunt  responsabili  de  apariția  fibrozei  și  a  angiogenezei 
caracteristice în bolile inflamatorii prelungite 
o PDGF (Platelet Derived Growth Factor) 
o VEGF (Vascular Endothelial Growth Factor) 
Activarea  mastocitului  declanșează  procese  alergice  și  inflamatorii.  Efectul 
moleculelor eliberate din depozite se produce în câteva secunde sau minute, acestea 
fiind responsabile de reacția alergică imediată, efectul moleculelor sintetizate de novo 
dezvoltându‐se  pe  parcursul  orelor,  conducând  la  apariția  reacției  imunologice 
întârziate.  
Activarea mastocitului este inhibată de: 
 • antiinflamatoarele steroidiene (glucocorticoizi) – acestea inhibă: 
o sinteza de novo, 
o sinteza substanțelor depozitate,  
o degranularea 
o și sinteza derivaților de acid arahidonic 
• PGE2 – în plămâni este produsă constant în cantități mari; antiinflamatoarele 
nesteroidiene  inhibă  enzima  COX  responsabilă  de  sinteza  prostaglandinelor, 
prin urmare sub acțiunea acestora producția de prostaglandine scade și atacul 
de astm se agravează 
 
În atacul de astm nu este permisă utilizarea antiinflamatoarelor nesteroidiene (de ex. 
Aspirină), pentru că inhibarea COX‐ului inhibă și producția de PGE2, astfel crește rata 
de activare a mastocitelor din plămâni.  
 

• stimularea receptorilor β‐adrenergici – în atacul de astm se administrează β‐
agoniști  inhalatori  (prin  nebulizare  și  inhalare),  care  scad  cantitatea 
mediatorilor  responsabili  de  reacția  alergică;  β2‐agoniștii  selectivi  au  mai 
puține efecte secundare pe sistemul cardiovascular 
 
Receptorul  adrenergic  este  receptorul  pentru  adrenalina  și  noradrenalină,  având 
două tipuri principale: 
• receptorii α – două subtipuri: 
o α1‐R – localizați mai ales în musculatura netedă din peretele vascular, 
cauzează vasoconstricție 
o α2‐R – localizați preponderent pe neuroni 
• receptorii β – trei subtipuri: 
o β1‐R  –  se  găsesc  pe  suprafața  celulelor  miocardice,  stimularea  lor 
crește frecvența cardiacă și forța de contracție 
o β2‐R – localizați pe celulele musculare netede bronșice, stimularea lor 
relaxează mușchiul (cauzează bronhodilatație) 
o β3‐R  –  se  găsesc  preponderent  pe  suprafața  adipocitelor,  stimularea 
lor sporește lipoliza; se mai găsesc și în intestinul subțire și pe celulele 
endoteliale 
 
agonist  –  o  substanță,  care  legându‐se  de  receptor  provoacă  același  efect  ca  și 
ligandul său natural 
antagonist  –  o  substanță,  care  după  legarea  de  receptor  blochează  efectul 
mediatorului natural 
 
Granulocitul eozinofil 
 
Granulocitele  eozinofile  se  formează  în  măduva  osoasă,  iar  în  sângele  periferic  se 
găsesc  în  proporţie  de  2‐4%.  Numărul  lor  crește  mai  ales  în  infecțiile  parazitare  și 
alergii.  Eozinofilele  sunt  prezente  doar  temporar  în  țesuturi  și  migrează  în  afara 
acestora sub influența substanțelor chemotactice.  
  Examinând  frotiul  din  sânge  periferic  colorat  cu  metoda  May‐Grünwald‐
Giemsa  putem  observa  că  morfologia  eozinofilelor  este  omogenă:  nucleul  este 
bilobat,  citoplasma  se  colorează  în  roșu  și  conține  numeroase  granulații  intens 
colorate în roșu.  
  Granulațiile  celulei  eozinofile  conțin  numeroase  proteine,  o  parte  dintre 
acestea  având  pH‐ul  alcalin  (asta  conferă  colorația  caracteristică  a  granulațiilor). 
Granulațiile  conțin  de  asemenea  și  enzime  (de  ex.  EPO  –  Eosinophil  Peroxidase).  În 
afară de substanțele stocate în granulații, eozinofilul sintetizează următoarele: 
• citokine – acestea având efect mai ales asupra limfocitelor B și a mastocitelor 
• LTC4 
• PAF 
În  membrana  celulei  eozinofile  se  găsesc  molecule  de  IgE,  IgG  și  receptori  de 
complement, respectiv molecula MHC II.  
Activarea eozinofilelor are loc prin: 

• substanțe  mediatoare  –  cum  ar  fi  LTB4  secretat  de  mastocite  sau 
interleukinele 
• IgE,  IgG  (anticorpi  care  formează  complexe  imune)  –  legându‐se  de 
suprafețele paraziților, după declanșarea răspunsului imun specific 
• complement  –  prin  intermediul  suprafețelor  parazitare  opsonizate,  în  cazul 
activării răspunsului imun nespecific, înnăscut 
Funcțiile eozinofilelor: 
• sunt capabile de fagocitoză, fagocitând mai ales paraziți unicelulari (mecanism 
executiv) 
• prezentarea antigenică 
• sunt  activate  de  prezența  paraziților  multicelulari,  se  degranulează, 
eliberându‐și substanțele depozitate în granulații: 
o proteine alcaline – acestea au efecte toxice asupra paraziților 
 o EPO  –  care  formează  radicali  de  oxigen  reactivi,  cu  efect  distructiv 
(killing oxidativ) 
• secretă substanțe mediatoare: 
o citokine  (interleukine)  –  acestea  stimulează  limfocitele  B,  crescând 
astfel producția de IgE 
o LTC4  –  care  activează  mastocitele,  care  la  rândul  lor  activează  alte 
eozinofile  prin  intermediul  LTB4,  respectiv  stimulează  producția 
eozinofilelor prin GM‐CSF, conducând la apariția eozinofiliei 
o PAF  –  care  activează  trombocitele,  care  secretă  factori  de  creștere, 
care la rândul lor activează fibroblastele, având ca rezultat producția 
fibrelor de țesut conjunctiv și formarea unei capsule fibroase în jurul 
paraziților 
În  numeroase  cazuri,  celulele  eozinofile  nu  sunt  capabile  de  distrugerea 
directă a paraziților multicelulari, dar reușesc să creeze un mediu toxic pentru paraziți, 
împiedicând reproducerea lor și izolându‐i în organism.  
 
Substanțele  secretate  de  celula  eozinofilă  nu  sunt  toxice  doar  pentru  paraziți,  ci  și 
pentru  numeroase  celule  ale  organismului  uman.  Acest  fapt  este  responsabil  de 
apariția simptomelor nespecifice din infecțiile parazitare (oboseală, inapetență, febră, 
dureri articulare etc.). Moleculele secretate de eozinofile pot cauza lezarea țesuturilor 
din  tractul  respirator  și  cel  digestiv.  Activarea  reciprocă  a  eozinofilelor  și  a 
mastocitelor  poate  conduce  la  degradarea  țesuturilor,  inflamație  cronică  și 
remodelarea țesutului la nivelul tractului respirator.  
 

Granulocitul neutrofil 

 
Granulocitul  neutrofil  este  o  celulă  fagocitară  profesională,  se  mai  numește  și 
microfag  (celulă  distructivă,  executivă).  Distrugerea  produsă  de  neutrofile  este 
principalul mecanism executiv al imunității înnăscute.  
  Granulocitele  neutrofile  se  formează  în  măduva  osoasă,  petrec  doar  câteva 
ore (în general 10‐12 ore) în circulație, după care sub acțiunea factorilor chemotactici 
ajung în țesuturi, unde mai rămân în viață timp de câteva zile. 60‐70% din leucocitele 
circulante sunt granulocite neutrofile, dar acest procentaj reprezintă doar aproximativ 
10%  din  stocul  total  de  neutrofile,  marea  majoritate  a  neutrofilelor  (60‐70%)  fiind 
situată  în  măduva  osoasă,  iar  alte  10‐20%  în  țesuturi  și  noduli  limfatici.  Aproximativ 
jumătate  din  neutrofilele  din  sânge  circulă  liber,  cealaltă  jumătate  este  ancorată  la 
peretele  vascular  și  este  rostogolită  de  fluxul  sanguin.  Între  glicoproteinele  din 
membrana  neutrofilelor  ancorate  și  celulele  endoteliale  se  formează  legături  laxe, 
care  în  timpul  rostogolirii  se  rup  în  spatele  celulei,  în  timp  ce  în  fața  acesteia  se 
formează legături noi.  
  Sub  acțiunea  chemokinelor  pe  suprafața  neutrofilelor  apar  molecule  de 
adeziune. 
  Mediatorii  inflamatori  conduc  la  apariția  unor  receptori  noi  pe  suprafața 
celulelor  endoteliale,  apare  vasodilatația,  rostogolirea  neutrofilelor  de‐a  lungul 
peretelui vascular încetinindu‐se, apoi oprindu‐se complet. Între neutrofile și celulele 
endoteliale se formeză legături strânse. Scheletul celular al neutrofilelor se modifică și 
acestea se strecoară printre celulele endoteliale (diapedeză). În țesuturi, din direcția 
concentrațiilor mai mici de chemokine în direcția concentrațiilor mai ridicate, ajung la 
locul infecției (migrare).   
 
diapedeză –  migrarea celulelor sanguine  prin  peretele  vascular intact, prin emiterea 
de pseudopode 
 
STRUCTURA GRANULOCITELOR NEUTROFILE 
 
Granulocitele neutrofile se mai numesc și celule polimorfonucleare (PMN), deoarece 
în timpul procesului de maturare, nucleul lor schimbă. Neutrofilul matur este o celulă 
înalt diferențiată, care folosește  doar  o  mică parte din  materialul său genetic, restul 
fiind ambalat și stocat în nucleul micșorat și divizat în lobi. Prima formă care apare în 
circulație  este  metamielocitul,  a  cărui  citoplasmă  este  bazofilă,  nucleul  fiind  mare  și 
bogat în cromatină. Ambalarea treptată a materialului genetic dă naștere unui nucleu 
în forma unui baston de mers (forma Stab), după care nucleul se divide în lobi: forma 
bilobată este specifică neutrofilului tânăr (jugend), iar forma cu 3‐4 lobi înseamnă un 
neutrofil matur (segmentat). Nucleul neutrofilelor îmbătrânite se împarte în cel puțin 
5  lobi,  acesta  reprezentând  forma  hipersegmentată.  În  condiții  fiziologice  în  sângele 
periferic predomină prezența neutrofilelor mature (80%).  
 
Numărul  neutrofilelor  și  proporția  diferitelor  forme  oferă  puncte  de  referințe 
importante în practica clinică: 
• creșterea  numărului  neutrofilelor  se  numește  neutrofilie,  care  se  dezvoltă 
mai ales în infecțiile bacteriene 
• cauza  scăderii  numărului  de  neutrofile  (neutropenia)  poate  fi  formarea 
insuficientă de către măduva osoasă sau distrugerea neutrofilelor circulante 
• când  formele  tinere  se  prezintă  într‐o  proporție  mai  mare,  vorbim  de 
devierea  la  stânga  a  formulei  leucocitare,  cauza  acesteia  fiind  creșterea 
 producţiei  de  neutrofile  datorită  nevoilor  crescute  (de  exemplu  în  inflamații 
sau infecții)  
• când predomină formele îmbătrânite, vorbim de curbă leucocitară deviată la 
dreapta, care cel mai adesea este cauzată de producția scăzută de neutrofile 
în măduva osoasă  
 
În citoplasma neutrofilelor se observă granulații care devin vizibile prin colorația 
May‐Grünwald‐Giemsa,  în  care  sunt  depozitate  enzime  proteolitice  plus  moleculele 
următoare: 
• în granulațiile primare (colorație azurofilă): 
o lizozim (enzimă cu efect antimicrobian), 
o o enzimă numită mieloperoxidază (MPO) – sub acțiunea căreia se 
formează ioni de hipoclorit (Ocl‐) și de hipoiodit (OI‐), 
• în granuțatiile secundare (colorație neutră): 
o o enzimă numită superoxid‐dismutază (SOD) – sub acțiunea căreia 
se formează peroxid de hidrogen (H2O2), 
o lactoferină (proteină de legare a fierului), 
o proteine care leagă vitamina B12. 
 
Proteinele care concurează pentru substraturile necesare pentru bacterii (lactoferina, 
proteine  care  leagă  vitamina  B12),  privează  de  fapt  bacteriile  de  aceste  substanțe 
esențiale pentru reproducerea lor, împiedicând astfel râspândirea agenților patogeni. 
În cazul în  care  se activează  foarte  multe  neutrofile  (de  exemplu în infecții  cronice), 
aceste substraturi sunt extrase și din plasma sanguină, motiv pentru care se dezvoltă 
deficitul de fier, urmat eventual de dezvoltarea unei anemii.  
 
• în granulațiile terțiare (nespecifice): 
o enzime  fibrolitice  (care  descompun  fibrele  țesutului  conjunctiv) 
(coleganază, elastază) 
 
Bacteriile  fagocitate  de  neutrofil  sunt  descompuse  cu  ajutorul  proteinelor  care 
degradează matricea de țesut conjunctiv. Dacă aceste enzime sunt eliberate în mediul 
înconjurător,  acestea  distrug  membranele  celulare  și  fibrele  de  țesut  conjunctiv, 
transformând țesutul într‐o masă amorfă (puroi).  
 
  Celula  neutrofilă  mai  secretă  și  citokine,  cum  ar  fi  FB‐GF  (Fibroblast  Growth 
Factor),  care  stimulează  fibroblastele  producătoare  de  fibre  conjunctive  în  jurul 
focarului  infecțios.  Astfel  se  formează  o  plasă  densă  în  jurul  focarului  (încapsulare), 
care nu poate fi traversată de agentul patogen.  
 
FUNCȚIILE GRANULOCITULUI NEUTROFIL 
Principala  funcție  a  neutrofilului  este  distrugerea  bacteriilor  piogenice  și  a  fungilor. 
Celula  neutrofilă  este  capabilă  de  legarea  și  fagocitarea  agenților  patogeni,  iar  dacă 
aceștia  sunt  opsonizaţi,  fagocitarea  lor  decurge  și  mai  ușor.  Neutrofilul  activat  se 
degranulează  și  substanțele  depozitate  în  granulații  pot  distruge  microorganismele 
prin două metode: 
• killing  enzimatic  –  descompune  bacteriile  cu  ajutorul  enzimelor 
proteolitice  specifice,  dezavantajul  fiind  că  este  o  metodă  specifică 
complexului enzimă‐substrat 
• killing oxidativ – distrugere cu ajutorul radicalilor de oxigen reactivi 
 
Killing‐ul oxidativ 
Killing‐ul  oxidativ  reprezintă  cea  mai  eficientă  metodă  de  distrugere  a  bacteriilor. 
Acest tip de distrugere este posibil doar dacă enzimele stocate separat ajung în același 
spațiu (prin degranulare sau formarea unui fagolizozom): 
• fagocit‐oxidază – din fagozom,  
• superoxid‐dismutază – din granulațiile secundare, 
• mieloperoxidază – din granulațiile primare.  
În  timpul  killing‐ului  oxidativ  utilizarea  de  oxigen  de  către  neutrofil  crește 
substanțial,  aici  vorbim  de  o  explozie  oxidativă  (burst).  Se  formează  un  radical  de 
superoxid puternic reactiv, care se transformă în peroxid de hidrogen (H2O2), apoi în 
ioni de hipoclorit (OCl‐) și ioni de hipoiodit (OI‐). Aceste molecule sunt caracterizate de 
o reactivitate ridicată, au un efect distructiv asupra substanței vii, alterând proteinele, 
acizii grași și ADN‐ul.  
În timpul exploziei oxidative neutrofilul este ucis. Radicalii de oxigen reactivi care 
se  eliberează  deteriorează  țesuturile  din  jur.  Neutrofilele  distruse,  bacteriile  și 
resturile tisulare formează de fapt puroiul. 
 
În  timpul  burst‐ului  oxidativ  se  poate  forma  și  oxigen  singular  (1O2),  care  este  o 
moleculă cu nivelul de energie mai ridicat, instabilă și în timpul descompunerii căreia 
se formează fotoni. Aceste reacții stau la baza bioluminescenței.  
 Celula NK 

 
Celulele  NK  (natural  killer,  criminalii  naturali)  sunt  limfocite,  dar  sunt  parte  a 
imunității  înnăscute.  Celulele  NK  sunt  în  mișcare  continuă  între  sânge,  limfă  și 
țesuturi. Recunosc și distrug celulele modificate, astfel putem enunța, că celulele NK 
sunt atât celule santinelă, cât și celule executive ale imunității înnăscute.  
  Celulele  NK  ucid  toate  celulele,  care  nu  prezintă  pe  suprafața  lor,  legat  de 
receptorul MHC I un antigen endogen (propriu) adecvat. Celulele NK au efect citotoxic 
direct:  străpung  membrana  celulei  țintite  și  eliberează  substanțe  distructive  în 
citoplasma  acesteia.  Celulele  NK  activate  sintetizează  citokine  și  chemokine, 
contribuind astfel la răspunsul inflamator.  
  Funcția citotoxică a celulelor NK poate fi activată de asemena de complexele 
imune, având rol astfel și în răspunsul imun adaptativ.  
 
Granulocitul bazofil 
 
Bazofilele  sunt  cele  mai  rare  leucocite  din  sânge.  Funcția  lor  nu  este  pe  deplin 
cunoscută, dar cel mai probabil joacă un rol important în dezvoltarea reacției alergice 
și  declanșarea  răspunsului  imun  în  infecțiile  parazitare,  alături  de  eozinofile  și 
mastocite. Celulele bazofile sunt capabile de fagocitoză și prezentare antigenică, dar 
joacă un rol și în maturarea limfocitelor.  
 Mecanismele executive ale imunității înnăscute 

Complementul 
 
Sistemul complement reprezintă un mecanism executiv străvechi, alcătuit parțial din 
proteine  din  plasma  sanguină,  parțial  din  proteine  care  se  găsesc  în  membrana 
celulară.  Consecința  activării  sistemului  de  complement  este  distrugerea  celulei 
țintite.  
  Sistemul  de  complement  este  de  de  fapt  o  cascadă  proteolitică.  Dacă  un 
factor de complement este scindat, se eliberează porțiunea activă a moleculei, care la 
rândul  ei  activează  următorul  factor  de  complement.  La  fiecare  pas  al  cascadei  se 
activează din ce în ce mai multe molecule (Figura 26).  

 
  Figura  26.  Activarea  factorilor  de  complement:  a  –  fragmentul  mic,  b  – 
fragmentul mare cu activitate proteolitică 
 
Sistemul complement poate fi activat prin multiple modalități: 
• calea  clasică  –  este  pornită  de  anticorpii  legați  de  agenții  patogeni;  această 
cale a fost descrisă cel mai repede, însă din punct de vedere filogenetic, este 
calea care s‐a format cel mai târziu 
• calea  alternativă  –  este  pornită  direct  de  agenții  patogeni,  fiind  calea  de 
activare cea mai veche 
• calea  lectinei  –  pornită  de  peptidele  antimicrobiene  secretate  în  timpul 
răspunsului imun înnăscut.  
 
CALEA CLASICĂ 
Calea clasică este pornită de anticorpii specifici legați de antigene. Complexele imune 
formate activează factori de complement în mai multe etape; se unesc pentru a forma 
un complex numit C3‐convertază, care scindează factorul de complement C3. C3b‐ul 
astfel  format  se  leagă  de  suprafața  celulei  sau  a  agentului  patogen,  marcând  astfel 
suprafața (opsonizare). C5 este mai întâi atras și apoi scindat de C3b, pentru a forma 
C5b. Acesta din urmă leagă C6, C7, C8, respectiv mai multe molecule de C9, formând 
astfel  un  complex  cu  un  por  central,  care  distruge  membrana  (MAC  –  Membrane 
Attack Complex) (Figura 27). Prin acest por există un flux liber de apă și molecule mici, 
distrugând  stabilitatea  osmotică  a  celulei  și  astfel,  celula  sau  agentul  patogen 
prezentator de antigen este ucis.  

 
  Figura 27. Activarea sistemului  complement 
 
CALEA ALTERNATIVĂ 
Complementul C3 se scindează de asemenea și în mod spontan, iar C3b‐ul format se 
leagă de suprafețe acceptoare (suprafețe străine, care nu au tipare moleculare care să 
indice că ar fi suprafețe proprii). Celulele animale conțin numeroase molecule de acid 
sialic pe suprafața lor, în prezența căruia C3b‐ul se degradează și se detașează rapid. 
Acidul sialic se mai găsește și pe următoarele suprafețe: 
• celule transformate tumoral sau celule infectate cu un virus, 
• pe suprafața bacteriilor și fungilor, 
• pe suprafețe de origine străină (de ex. catetere). 
C3b‐ul unit cu suprafața acceptoare leagă factorul B, care devine astfel sensibilizat la 
scindarea de către factorul D, iar complexul astfel format este stabilizat de factorul P. 
Complexul C3bBbP format este capabil de scindarea factorului C3, adică se formează 
o  C3‐convertază  alternativă.  Acesta  este  un  cerc  vicios  (feedback  pozitiv).  După 
formarea  C3b  calea  este  identică  cu  cea  clasică  (aceasta  fiind  calea  terminală  sau 
litică).  
 
CALEA LECTINICĂ  
Calea  lectinică  este  inițiată  de  un  peptid  antimicrobian  secretat  în  compartimentele 
apoase,  numit  MBL  (Mannose  Binding  Lectin).  MBL‐ul  se  leagă  de  lanțurile  de 
carbohidrați care se găsesc pe suprafața unor bacterii și fungi. După o reacție din mai 
multe  etape,  această  cale  se  unește  cu  cea  clasică  (se  formează  C3‐convertaza 
clasică).  
  Deoarece  sistemul  complement  funcționează  ca  o  cascadă,  este  esențială 
prezența unor mecanisme inhibitoare, care apără organismul de distrugerea excesivă 
cauzată de complement. Aceste mecanisme sunt printre altele: 
• proteine  plasmatice,  care  inhibă  formarea  C3‐convertazei  sau  care 
degradează rapid această enzimă, 
• protectina,  care  pe  suprafața  celulelor  proprii  inhibă  legarea  factorilor  C8  și 
C9, respectiv polimerizarea factorilor C9.  
 
Protectina  își  exercită  efectul  protector  numai  în  cazul  complementului  specific 
speciei,  din  acest  motiv  transplantul  de  organe  este  posibil  doar  în  cadrul  speciei 
(transplantul între specii diferite se finalizează cu o rejecție hiperacută). Unele celule 
tumorale  secretă  protectină  în  cantități  mari,  evitând  astfel  distrugerea  de  către 
sistemul complement.  
 
SEMNIFICAȚIA BIOLOGICĂ A SISTEMULUI COMPLEMENT 
Sistemul complement este activat de: 
• infecții (antigene) 
• anticorpi 
• suprafețe străine 
• celule modificate sau deteriorate 
Funcțiile sistemului complement: 
• citoliză directă prin MAC 
• marcarea  suprafețelor  străine  (opsonizare):  pe  celulele  fagocite  se  găsesc 
receptori  de  complement  (de  aceștia  se  leagă  de  ex.  și  C3b),  şi  astfel 
fagocitele pot fagocita mai ușor celulele marcate 
• unele dintre micile fragmente sunt mediatori inflamatori 
• fragmentele mici au efect chemotactic (atrag celulele imune). 
 Inflamația 

 
Inflamația  este  o  parte  a  răspunsului  biologic  al  organismului,  dat  la  efectele 
distructive  cauzate  de  agenți  patogeni,  celule  lezate,  substanțe  iritative.  În  procesul 
inflamator participă celule imune, vase de sânge, substanțe mediatoare și terminații 
nervoase.  Inflamația  este  parte  a  imunității  înnăscute,  nu  reprezintă  un  răspuns 
specific  din  partea  organismului.  Reacția  inflamatorie  se  află  sub  control  strict  (o 
inflamație  prea  ușoară  poate  conduce  la  deterioarea  progresivă  a  țesuturilor,  iar 
inflamația excesivă este implicată în patogeneza multor boli, cum ar fi ateroscleroza și 
carcinomul vezicii biliare).  
  Inflamația poate decurge: 
• acut 
• cronic 
Inflamația acută este de scurtă durată, se dezvoltă în căteva minute sau ore 
și,  în  cazul  eliminării  efectului  nociv,  reacția  se  oprește.  Este  asociată  cu 
eliberarea locală de mediatori imunologici, endocrini și neurologici.  
 
Simptomele clasice ale inflamației acute: 
• dolor  –  durere,  este  declanșată  de  mediatorii  inflamatori,  care  acționează 
asupra terminațiilor nervoase (histamină, bradikinină) 
• calor – căldură, se datorează vasodilatației, asemănător eritemului 
• rubor – eritem 
• tumor  –  umflătură  cauzată  de  extravazarea  (ieșirea  din  vasul  de  sânge  a) 
plasmei sanguine  
• functio laesa – pierderea funcției, în special datorită durerii și a umflăturii 
 
Procesul  inflamației  acute  este  inițiat  de  celulele  imune  din  țesuturi 
(macrofage,  celule  dendritice,  mastocite  etc.),  dar  se  eliberează  mediatori  și  din 
celulele  endoteliale  și  terminațiile  nervoase.  Aceștia  provoacă  vasodilatație  și 
creșterea  permebilității  vasculare,  astfel  încât  în  interstițiu  ajung  lichide  și 
proteine plasmatice. Alți mediatori pot declanșa senzație dureroasă (bradikinină) 
sau pot avea efect chemotactic, provocând migrarea neutrofilelor.  
Dacă  proteinele  plasmatice  ajung  în  contact  cu  țesuturile,  se  activează 
cascade biologice care vor întreține și vor extinde răspunsul inflamator.  
Reacția  inflamatorie  acută  necesită  stimulare  continuă,  susținută  și  –  odată 
eliminată cauza declanșatoare – inflamația încetează.  
 Lichidul  extravazat  conține  molecule  antimicrobiene,  care  instantaneu 
omoară  sau  opsonizează  microorganismele.  În  parte,  lichidul  este  drenat  de 
vasele limfatice, ghidând o parte a antigenelor, a microorganismelor și a celulelor 
imune  până  la  nodulii  limfatici,  sediile  prezentării  de  antigene,  unde  se 
declanșează răspunsul imun adaptativ.  
 
Sistemele cascadă din plasma sanguină: 
• cascada  complement  –  facilitează  opsonizarea,  chemotaxisul,  având  efect 
citolitic direct 
• cascada kininei – cu efect vasodilatator și produce mediatori inflamatori 
• cascada de coagulare – are ca rezultat formarea unei rețele de fibrină în jurul 
leziunii 
• cascada  fibrinolitică  –echilibrează  coagularea  și  stimulează  producția  de 
mediatori inflamatori 
 
Vasodilatația,  creșterea  permeabilității  vasculare  și  fluxul  sanguin  crescut 
facilitează  extravazarea  leucocitelor.  O  parte  dintre  aceste  leucocite  sunt  fagocite, 
care  înglobează  microorganismele  și  resturile  tisulare,  respectiv  din  granulațiile  lor 
eliberează  molecule  dăunătoare  pentru  agenții  patogeni.  Leucocitele  sintetizează  de 
asemenea  și  mediatori  inflamatori,  care  întrețin  răspunsul  inflamator.  Inflamația 
acută este mediată de granulocite, în timp ce celulele caracteristice pentru inflamația 
cronică sunt cele mononucleare.  
În caz de reacție inflamatorie puternică se poate dezvolta o reacție sistemică, în 
cadrul  căreia  se  produc  proteine  de  fază  acută,  crește  numărul  de  leucocite  și  se 
dezvoltă insuficiența de organ.  
 Celulele și mecanismele executive ale răspunsului imun dobândit 

 
Prima  etapă  a  răspunsului  imun  dobândit  este  recunoașterea  și  legarea  agentului 
patogen (antigenului străin) de către celula santinelă. Structura străină este fagocitată 
și  descompusă  de  celula  santinelă  (macrofag  sau  celulă  dendritică),  după  care  un 
fragment antigenic legat de receptorul  MHC II  este prezentat pe suprafața celulei în 
fața celorlalte celule imune.  
  În momentul legării antigenului se activează celulele prezentatoare de antigen 
și încep să producă o serie de molecule de semnalizare (citokine) (Figura 28).  

 
  Figura 28. Celulele care participă în răspunsul imun dobândit și interacțiunile 
acestora. 
 
  Macrofagul  secretă  două  citokine  importante,  care  au  rolul  de  a  activa 
răspunsul imun dobândit: 
• IL‐1 (interleukina‐1): efect proinflamator, provoacă febră, 
• IFNα (interferon α): efect antiviral și antitumoral.  
Prin  intermediul  acestor  citokine  macrofagul  activează  celula  T  helper,  care 
are două tipuri: 
• Th1, care prin IL‐1, 12, TNFα și IFNγ activează limfocitele T, 
• Th2, care prin IL‐4, 5, 6, 13 activează limfocitele B. 
Celulele T helper secretă citokine (IL‐2 și GM‐CSF – Granulocyte‐Macrophage Colony 
Stimulating Factor), prin care stimulează funcția macrofagelor.  
  Linia  celulară  B  este  stimulată  de  către  celula  Th2,  sub  acțiunea  căreia 
limfocitele  B  se  transformă  în  plasmocite.  Plasmocitele  secretă  anticorpi,  care 
provoacă  distrugerea  agenților  patogeni.  În  momentul  în  care  concentrația 
anticorpilor atinge un nivel critic, funcția liniei celulare B este inhibată. Acest fenomen 
se  numește  feedback  prin  anticorpi.  În  urma  acestuia,  după  vindecare  sinteza  de 
anticorpi  scade  treptat,  dar  persistă  pentru  o  anumită  perioadă  de  timp.  Anticorpii 
secretați  în  continuare  oferă  protecție  organismului.  Unele  celule  de  tip  B  se 
transformă  în  celule  cu  memorie.  Celulele  cu  memorie  supraviețuiesc  ani  de  zile, 
secretând anticorpi în momentul producerii unei noi infecții.  
  Prin  aceste  mecanisme  se  formează  imunitatea,  adică  în  cazul  unei  a  doua 
infecții nu se mai dezvoltă boală sau se dezvoltă doar o formă ușoară a acesteia.  
  Linia celulară B este stimulată de antigene, scăderea concentrației de antigen 
inhibând funcția celulelor de tip B.  
  Referitor  la  linia  celulară  T  s‐a  observat  că  celula  Th1  stimulează  limfocitul  T 
citotoxic.  Limfocitele  citotoxice  au  efect  de  ucidere  a  celulelor,  distrugând  celulele 
infectate sau tumorale. Limfocitele citotoxice sunt în așteptare inactivă și se activează 
de către celulele T helper. Celula NK are un efect asemănător de ucidere a celulelor, 
această  celulă  însă  nu  necesită  activare  externă,  pentru  că  este  capabilă  de 
recunoașterea structurilor străine.   
  Reglarea  răspunsului  imun  este  efectuată  de  celula  T  reglatoare,  prin 
intermediul  IL‐10  și  TGFβ  (Tumor  Growth  Factor  β).  Activarea  celulei  reglatoare  – 
precum  și  în  cazul  macrofagelor  și  a  celulelor  de  tip  B  –  se  întâmplă  în  prezența 
antigenului, astfel vorbim de răspuns imun antigen‐specific. 
  Diferitele  tipuri  de  celule  care  participă  în  declanșarea  răspunsului  imun  au 
roluri  diferite  și  pentru  cooperare  este  esențială  comunicarea  dintre  acestea.  Cele 
două ramuri ale răspunsului imun sunt strâns conectate între ele: 
• distrugerea efectuată de celule se numește răspuns imun celular,  
• distrugerea  prin  intermediul  moleculelor  secretate  în  compartimentele 
apoase ale organismului (de ex. anticorpi) se numește răspuns imun umoral.  
 
Imunitatea dobândită de tip umoral 
 
Imunitatea umorală este asociată cu funcția liniei celulare B, astfel în cele ce urmează 
prezentăm producția, structura și funcția anticorpilor (imunoglobulinelor).  
  Anticorpii sunt secretați de către plasmocite, formate din limfocite B inactive 
în următoarele situații: 
 • când acestea sunt stimulate prin citokine și 
• când leagă antigene prin receptorii de suprafață.  
Anticorpul  se  leagă  de  antigen  în  mod  specific.  Se  consideră  antigen  orice 
structură  care  este  capabilă  să  declanșeze  producție  de  anticorpi.  În  general, 
antigenele  sunt  de  natură  proteică,  dar  pot  fi  și  glicoproteine.  Anticorpul  nu 
recunoaște întregul antigen, ci doar o parte a acestuia formată din câțiva aminoacizi, 
parte  numită  epitop  (sau  determinant  antigenic).  Un  singur  antigen  poate  conține 
multipli epitopi.  
Prin legarea anticorpului de antigen se formează complexul imun.  
    Ag + Ac → CI 
Acesta  modifică  structura  spațială  a  anticorpului,  declanșând  o  serie  de  procese 
distructive, numite mecanisme executive.  
 
Structura imunoglobulinelor 
 
Imunoglobulinele  aparțin  fracției  de  γ‐globuline  a  proteinelor  plasmatice.  Fiecare 
moleculă  de  imunoglobulină  este  formată  din  două  lanțuri  grele  și  două  lanțuri 
ușoare. În funcție de tipul lanțurilor grele imunoglobulinele se împart în 5 familii mari 
(Tabelul 7). 
 
Tabelul  7. Tipurile de imunoglobuline   
Izotip  Lanț greu  
IgG  γ 
IgM  µ 
IgD  δ 
IgA  α 
IgE  ε 
 
  Molecula de IgG conține două lanțuri grele de tip γ. Sub acțiunea enzimelor 
proteolitice,  molecula  se  scindează  în  două:  Fab  și  Fc  (Figura  29).  Fragmentul  Fab 
(antigen binding fragment) este partea care leagă antigenul, ultimul său domeniu fiind 
extrem de variabil, pentru a se potrivi exact cu determinantul antigenic. Fc reprezintă 
fragmentul  constant,  cu  o  structură  neschimbată,  acesta  fiind  parte  executivă  a 
moleculei. Receptorul pentru imunoglobulină (Fc‐R) este capabil să se lege de capătul 
porțiunii  Fc.  Fragmentul  Fc  conține  de  asemenea  și  porțiunea  de  activare  a 
complementului  (C).  Când  molecula  de  imunoglobulină  leagă  un  antigen,  are  loc 
modificarea  conformației  sale,  acest  lucru  activând  mecanismele  de  execuție. 
Complexul  imun  este  capabil  de  activarea  sistemului  complement  și  a  diferitelor 
celule imune cu receptori pentru imunoglobulină.   
  

Figura  29.  Un  singur  domeniu  de  imunoglobulină  și  structura  moleculei  de 
IgG.  Fab  –  porțiunea  care  leagă  antigenul,  Fc  –  porțiunea  constantă,  C  – 
porțiunea care leagă complementul, Fc‐R – receptorul pentru imunoglobulină 
 
În timpul răspunsului imun moleculele de IgG sunt acelea care ating cea mai 
înaltă  concentrație,  iar  celulele  cu  memorie  produc,  de  asemenea,  acest  izotip  de 
imunoglobulină.  

 
Figura  30.  Modificarea  conformației  anticorpului  în  timpul  formării 
complexului imun.  
 
  IgD  este  prezentă  în  cantități  scăzute  în  plasmă,  mai  ales  pe  suprafața 
limfocitelor  B, ancorată  în  membrana celulară.  Această  moleculă  face  parte  din BCR 
(B‐cell  receptor),  cu  ajutorul  căreia  limfocitul  B  devine  capabil  de  recunoașterea 
antigenului.  
  Lanțul  greu  al  moleculei  de  IgE  (ε)  este  cu  un  domeniu  mai  lung  față  de 
tipurile  amintite  mai  sus.  IgE  este  secretată  în  principal  de  plasmocitele  de  sub 
mucoase și piele. Aceasta fiind o moleculă mai voluminoasă, migrarea sa de la locul de 
producție este îngreunată, prin urmare, efectul său este mai mult local. Molecula de 
IgE este legată de FCε‐R, care este prezent în cantitate mare pe suprafața mastocitelor. 
Dacă  IgE‐ul  se  leagă  de  FCε‐R‐ul  de  pe  mastocit,  acesta  se  degranulează,  adică 
moleculele  cu  efect  mediator  se  eliberează  din  veziculele  citoplasmatice  ale 
mastocitului. Mediatorul cel mai important secretat de mastocit este histamina, care 
în  peretele  bronhiolelor  declanșează  contracția  musculaturii  netede,  şi  în  general 
produce  vasodilataţie,  creșterea  permeabilității  vasculare  și  prurit  la  nivelul  pielii. 
Aceste  efecte  sunt  de  fapt  simptomele  unei  reacții  alergice,  prin  urmare,  antigenii 
legați de IgE se numesc alergeni.  
  IgM‐ul este o moleculă pentamerică, formată din cinci unități, legate între ele 
de proteine joncționale; astfel, fiecare moleculă de IgM este capabilă de legarea a 10 
antigene (Figura 31).  

 
  Figura 31. Structura moleculei de IgM 
 
Fiecare plasmocit  secretă  imunoglobuline  care  sunt specifice pentru  anumiți 
antigeni,  molecula  de  IgM  fiind  capabilă  de  legarea  a  câte  10  epitopi  de  același  fel. 
Acest lucru face posibil ca molecula de IgM să fie capabilă de legarea unui antigen pe 
care  același  epitop  este  prezent  de  mai  multe  ori  (cum  ar  fi  de  exemplu  capsidele 
virale).  Pe  parcursul  răspunsului  imun,  producția  de  IgM  începe  mai  devreme  decât 
producția de IgG, respectiv IgM‐ul se descompune și dispare mai repede din circulație, 
prin urmare, prezența IgM‐ului este indicatoare de infecție recentă.  
Specificitatea și afininatea IgM‐ului pentru antigen este mai mică decât al IgG‐
ului.  
 
afinitate – capacitatea de legare, rezistența legăturii formate între anticorp și antigen. 
În cazul în care afinitatea anticorpului pentru antigen este mai mare, anticorpul este 
capabil de legarea antigenului și la concentrații mai scăzute.  
specificitate – proprietatea anticorpilor de a lega doar acele molecule care conțin un 
anumit determinant antigenic 
  Relația dintre antigen și anticorp este una specifică („potrivire asemănătoare 
cheii în broască”), și se formează prin legături chimice non‐covalente, slabe.  
 

Molecula  de  IgA  este  secretată  de  plasmocitele  localizate  sub  mucoase  și 
astfel  este  prezentă  în  stratul  de  mucus.  Este  o  moleculă  dimerică,  cele  două 
subunități sunt unite de o proteină juncțională (J) și de componentul secretor (CS).  
În moleculele de IgA secretate de plasmocite cele două subunități sunt legate 
între  ele  numai  de  proteina  juncțională.  Receptorii  localizați  pe  suprafața  internă 
(bazolaterală)  a  celulelor  epiteliale  leagă  IgA‐ul,  apoi  transportă  IgA‐ul  legat  de 
receptor  ambalat  în  vezicule  la  polul  luminal  (transcitoză).  Aici  molecula  de  IgA  se 
desprinde,  la  fel  și  un  fragment  de  receptor  (acesta  fiind  componentul  secretor),  și 
acestea  se  excretă  în  mucus.  Componentul  secretor  este  prezent  doar  în  structura 
IgA‐ului excretat în mucus (Figura 32). IgA‐ul prezent în mucus leagă agenții patogeni 
și  îi  imobilizează,  astfel  încât  agentul  patogen  părăsește  organismul  împreună  cu 
stratul  de  mucus.  Microorganismul  este  astfel  neutralizat  înainte  să  pătrundă  în 
organism. 

 
Figura 32. Structura moleculei de IgA. Formarea IgA‐ului secretor.  
 
 
Selecția clonală 
 
Imunoglobulinele  se  leagă  specific  de  antigenul  străin.  Organismul  este  capabil  să 
recunoască  o  cantitate  enormă  de  antigeni,  inclusiv  acei  antigeni  cu  care  nu  s‐a 
întâlnit niciodată de‐a lungul evoluției (cum ar fi substanțele sintetice).  
  Pe suprafața limfocitelor B sunt prezente imunoglobuline specifice pentru un 
anumit antigen. Genele care codifică imunoglobulinele sunt localizate pe cromozomii 
2, 14 și 22, regiunea variabilă fiind codată de mai multe porțiuni, astfel, în teorie, este 
posibilă formarea de 1011 imunoglobuline diferite. Doar un mic procent din populația 
totală  de  celule  B  poartă  pe  suprafața  sa  aceeași  imunoglobulină  specifică  pentru 
același antigen.  
  În momentul în care un antigen intră în organism, se va lega de receptorul de 
suprafață (BCR, B‐cell receptor) a celulelor de tip B deja existente. Celula de tip B care 
deține receptorul care se  potrivește cel  mai  bine  cu antigenul, se va înmulți și se va 
transforma  în  plasmocit.  Toate  celulele  descendente  secretă  același  anticorp,  adică 
formează o clonă.  
 
clonă – celulele descendente ale unei celule originale, care sunt identice 
 
FAZELE DE VIAȚĂ ALE LIMFOCITELOR B 
 
1. Faza antigen‐independentă 
Organismul produce limfocite B în mod continuu și acestea poartă diferiți anticorpi pe 
membrana  lor  celulară.  În  câteva  zile  de  la  producție,  toate  limfocitele  mor  prin 
apoptoză, cu excepția acelor limfocite care leagă un antigen specific.  
  Toate  celulele  primesc  semnale  pro‐  și  antiapoptotice  și  pentru  a  rămâne  în 
viață, celula trebuie să primească constant semnale antiapoptotice.  
 
2. Faza antigen‐dependentă 
În  cazul  în  care  un  limfocit  leagă  un  antigen  specific  și  este  stimulat  de  o  celulă  T 
helper,  începe  să  se  multiplice  și  se  formează  plasmocite  și  celule  cu  memorie.  În 
acest timp  au loc multiple  diviziuni  celulare.  Deoarece  genele  care codifică  regiunea 
variabilă  a  imunoglobulinelor  sunt  cu  ușurință  afectate  de  mutații,  afinitatea 
imunoglobulinelor secretate de celulele care se formează poate varia.  
  Când  afinitatea  scade,  celula  nu  leagă  antigen  și  moare,  iar  în  caz  contrar, 
dacă  afinitatea  crește,  celula  leagă  un  antigen  și  începe  multiplicarea.  Pe  parcursul 
acestui proces afinitatea imunoglobulinei secretate de celule crește de mai multe sute 
de  ori,  chiar  și  de  zece  mii  de  ori.  Acest  proces  se  numește  maturarea  afinității 
anticorpilor  (Figura  33).  Plasmocitele  și  celulele  cu  memorie  se  formează  din  celula 
care secretă imunoglobulina cu afinitatea cea mai ridicată.  
  
  Figura 33. Maturarea afinității 
 

Activarea limfocitelor B presupune legarea de antigen, respectiv stimulare de către 
celula T helper. Celulele care participă în răspunsul imun se ajută între ele numai în 
cazul în care s‐au activat împotriva aceluiași antigen. Antigenul trebuie prezentat în 
fața celulelor imune legat de o proteină de semnalizare (antigenul MHC).  

 
Răspunsul imun umoral primar și secundar 
 
Imunitatea înnăscută împiedică eficient, încă din primele etape ale infecției aderarea, 
intrarea și înmulțirea în organism a agenților patogeni. În cazul în care răspunsul imun 
înnăscut  nu  este  capabil  de  stoparea  completă  a  microorganismelor,  acestea 
formează  de  obicei  un  focar  infecțios.  Imunitatea  congenitală  controlează  acest 
nucleu infecțios până în momentul declanșării răspunsului imun dobândit.  
  Pentru declanșarea  răspunsului  imun  adaptativ  este esențială  recunoașterea 
agentului  patogen  de  către  celulele  sistemului  imunitar  înnăscut,  respectiv 
prezentarea  acestui  antigen  limfocitelor  naive  în  ganglionii  limfatici.  Activarea 
completă a celulelor T este un proces de 4‐5 zile. O parte dintre celulele efectoare (Th, 
Tc) activate migrează din ganglionii limfatici în țesutul infectat, celelalte celule rămân 
în  ganglioni  și  contribuie  la  formarea  răspunsului  imun  umoral  adaptativ,  acționând 
asupra celulelor de tip B.  
 
RĂSPUNSUL IMUN PRIMAR 
Se  numește  răspuns  imun  primar  acel  răspuns  imunitar,  care  se  formează  în 
momentul în care organismul se întâlnește pentru prima dată cu un anumit antigen. 
Intrarea agentului patogen în organism activează atât sistemul imunitar înnăscut, cât 
și  cel  dobândit.  Dezvoltarea  unui  răspuns  imun  adaptativ  se  oprește  însă,  dacă 
răspunsul imun congenital reușește să învingă antigenul. Formarea unui răspuns imun 
adaptativ eficient necesită  o  anumită  perioadă  de  timp  (timp de  incubație, latență), 
lungimea  acestei  perioade  fiind  dependentă  de  multipli  factori  (virulența  și 
antigenicitatea  agentului  patogen,  starea  generală  a  sistemului  imunitar  etc.).  Pe 
parcursul răspunsului imun se formează mai întâi IgM, având afinitate și specificitate 
mai scăzută și împiedicând în primul rând propagarea infecţiei pe calea hematogenă.  
  După  a  doua  săptămână  începe  secreția  de  IgG  în  cantități  mai  mari  (Figura 
34).  Datorită  dimensiunii  sale  mici,  molecula  de  IgG  este  prezentă  în  toate  fluidele 
extracelulare.  Sub  efectul  complexelor  imune  formate  prin  cantitățile  mari  de 
imunoglobuline,  din  celulele  imune  se  eliberează  mediatori  care  contribuie  la 
declanșarea  primelor  simptome  ale  bolii  (febră,  fatigabilitate,  letargie  etc.).  Aceasta 
este faza de prodrom. Afinitatea înaltă și capacitatea de opsonizare a IgG‐ului permite 
distrugerea  agenților  patogeni.  Infecția  devine  localizată  și  se  dezvoltă  simptomele 
specifice ale bolii.  
După completarea răspunsului imun, majoritatea plasmocitelor formate mor 
prin  apoptoză.  Concentrația  de  IgG  scade  semnificativ,  însă  celulele  cu  memorie 
formate nu încetează să secrete imunoglobulinele specifice în cantități mici.  
 
Bolile infecțioase progresează în următoarea ordine cronologică: 
• latență sau perioadă de incubație – de la momentul producerii infecției până 
la apariția primelor simptome 
• prodrom – simptome nespecifice 
• boală acută – simptome specifice 
• vindecare – încetarea simptomelor 
 
RĂSPUNSUL IMUN SECUNDAR 
  De  răspuns  imun  secundar  vorbim  în  momentul  în  care  organismul  se 
întâlnește  a  doua  oară  cu  același  antigen.  Declanșarea  răspunsului  imun  secundar 
depinde  în  principal  de  prezența  celulelor  cu  memorie  T  și  B  deja  formate.  IgG‐ul 
produs  de  celulele  cu  memorie  oferă  un  anumit  grad  de  protecție,  și  datorită 
producerii  timpuri  a  unor  cantități  mari  de  IgG  infecția  nu  se  poate  răspândi  în 
organism, boala nu se dezvoltă, organismul fiind imun la infecția respectivă. În cazul în 
care  răspunsul  imun  secundar  nu  poate  împiedica  complet  declanșarea  infecției,  ne 
vom întâlni cu o formă mai ușoară a bolii, numită formă abortivă.  
  Această  capacitate  de  imunizare  a  organismului  se  utilizează  în  prevenția 
bolilor (Tabelul 8).  
  Cu  ocazia  imunizării  active,  în  organism  se  inoculează  microorganisme 
inactivate  (omorâte)  sau  atenuate,  sau  fragmente  de  antigen  formate  cu  ajutorul 
tehnologiel  recombinante.  Deoarece  microorganismul  nu  se  poate  reproduce,  boala 
nu se dezvoltă, iar eventualele sindrome sunt ușoare. Are loc însă activarea sistemului 
imunitar  și  declanșarea  răspunsului  imun  primar.  Dacă  mai  târziu  organismul  este 
invadat  a  doua  oară  de  același  agent  patogen,  răspunsul  imun  secundar  se 
declanșează  rapid  și  eficient,  fiind  acompaniat  de  o  formă  abortivă  sau  complet 
asimptomatică a bolii. De obicei o singură vaccinare nu conferă imunitate pe viață, de 
aceea sunt necesare vaccinările de  rapel.  Prin  intermediul rapelurilor  se sintetizează 
anticorpi cu afinitate din ce în ce mai ridicată.  

 
Figura  34.  Schimbarea  concentrației  de  imunoglobuline  pe  parcursul 
răspunsului imun primar și secundar.  
 
tehnologie recombinantă – este o ramură a ingineriei genetice, prin care un segment 
de genă care codifică o anumită proteină este implantat în genomul unei celule sau a 
unui  microorganism  (de  ex.  drojdie),  care  ulterior  va  sintetiza  proteina  respectivă  în 
cantități mari 
 
  Prin imunizare pasivă înțelegem introducerea în organism a anticorpilor gata 
sintetizați  (γ‐globuline  monoclonale),  care  conferă  imunitate  împotriva  antigenului 
respectiv  până  în  momentul  descompunerii  lor.  De  obicei  se  utilizează  atunci,  când 
boala  s‐a  format  deja  și/sau  sistemul  imunitar  nu  este  în  măsură  să  sintetizeze 
imunoglobuline adecvate din punct de vedere cantitativ sau calitativ.  
 
  Tabelul 8. Imunizarea naturală și artificială 
Tipul de imunizare  Activă  Pasivă 
naturală  prin infectare  prin  placentă  sau  prin 
laptele matern 
artificială  vaccin  transfuzie de γ‐globuline 
 
 

Mecanismele executive ale sistemului imunitar – imunitatea celulară 
Citotoxicitatea 
 
Prin  citotoxicitate  înțelegem  distrugerea  produsă  de  către  o  celulă,  această  celulă 
distructivă fiind limfocitul citotoxic.  
  Limfocitul  citotoxic  se  activează  în  cazul  în  care  întâlnește  citokine 
stimulatoare  produse  de  celula  T  helper  1,  respectiv  dacă  observă  o  peptidă  străină 
legată  de  MHC  I  pe  suprafața  celulei‐țintă.  Peptida  străină  legată  de  MHC  I  este 
detectată  de către TCR (T  Cell Receptor). Dacă de acest  receptor se leagă  un ligand, 
receptorul  își  modifică  conformația,  ca  urmare  se  activează  celula,  care  astfel  se 
degranulează.  
  Veziculele limfocitelor citotoxice conțin următoarele molecule: 
• perforină  –  aceasta  se  polimerizează  în  membrana  celulei‐țintă,  astfel  se 
creează un por prin care celula se dezechilibrează din punct de vedere ionic, 
având ca rezultat distrugerea celulei, 
• enzime –granzimele, care intră în celulă prin porii deja existenți și descompun 
alte enzime, ADN‐ul, inducând de asemenea moartea celulei.  
În  afara  mecanismelor  amintite  mai  sus,  limfocitul  citotoxic  mai  folosește  și  alte 
modalități  care  contribuie  la  declanșarea  morții  celulare  programate  (apoptozei). 
Limfocitul  citotoxic  ucide  doar  celula‐țintă,  deoarece  concentrația  moleculelor  care 
induc apoptoza atinge concentraţia necesară doar în spațiul dintre cele două celule.  
 
Toleranța și vigilența imunitară 
 
toleranță – acceptarea alterității 
vigilență–a fi alert 
 
Fiecare  celulă  conține  numeroase  proteine  de  suprafață,  care  sunt  determinate 
genetic și sunt caracteristice pentru fiecare individ în parte. Sistemul imunitar trebuie 
să recunoască dacă o anumită proteină este sau nu: 
• proprie (self) – nu poate fi atacată 
• străină (non‐self) – trebuie atacată și distrusă 
Sistemul  imunitar  învață  această  distingere  între  self  și  non‐self  în  primii  trei  ani  de 
viață.  Majoritatea  limfocitelor  mor  pe  parcursul  procesului  de  maturizare,  respectiv 
sunt obiectul unei selecții multiple. Spre sfârșitul acestei selecții pozitive râmăn doar 
limfocitele care  sunt capabile  de  recunoașterea  antigenelor, celulele  inutile,  care nu 
sunt  capabile  de  acest  lucru,  mor.  Iar  prin  așa  numita  selecție  negativă  se  distrug 
acele celule, care recunosc moleculele proprii ale organismului ca fiind străine și astfel 
reprezintă  o  amenințare  pentru  organism.  În  timpul  selecției  negative  celulele 
epiteliale  și  dendritice  ale  timusului  prezintă  antigenii  proprii  din  organism 
limfocitelor tinere. Limfocitele care reacționează la antigenul propriu, sunt distruse.  
 
Celulele sintetizează proteine care le sunt specifice sau sunt esențiale pentru funcția 
lor,  genele  care  codifică  alte  proteine  nu  sunt  transcrise.  Aceste  celule  dendritice  și 
epiteliale transcriu însă toate genele (expresie genică promiscuă), astfel pot prezenta 
toate proteinele produse în organism.  
 
În  cazurile  în  care  apar  erori  în  selecția  limfocitară  sau  ulterior  se  formează 
reacții încrucișate, există șansa de a dezvolta boli autoimune.  
 
Fundalul imunologic al transplantului de organe 
 
În  cazul  în  care  structura  antigenică  a  organului/țesutului  transplantat  diferă  de 
structura  antigenică  a  celulelor  gazdei,  transplantul  de  organe  induce  un  răspuns 
imun.  Calitatea  reacției  imunologice  depinde  de  amploarea  diferenței.  Există  mai 
multe tipuri de reacții de respingere: 
• reacția  gazdă  contra  grefă  (HVG,  host  versus  graft)  –  atunci  când  sistemul 
imunitar al gazdei atacă țesutul implantat 
• reacția  grefă  contra  gazdă  (GVH,  graft  versus  host)  –  atunci  când  celulele 
imunocompetente  transplantate  atacă  organismul  gazdă,  declanșând 
respingerea mai multor organe 
 
graft – organul transplantat 
host–gazdă 
 
Reacția de rejecție poate fi prevenită prin: 
• alegerea unui donator potrivit – cu cât este mai mică diferența între structura 
antigenică  a  donatorului  și  a  recipientului,  cu  atât  este  mai  puțin  necesară 
inhibarea sistemului imunitar,  
• imunosupresie  –  inhibarea  sistemului  imunitar,  dezavantajul  fiind 
incapacitatea sistemului  imunitar de  a apăra  organismul de  infecții banale  și 
tumori mai frecvente.  
 HEMOSTAZA 
 
Sistemul  vascular  al  organismului  suferă  în  mod  regulat  leziuni  mai  mici  sau 
mai mari. Lezarea vaselor de sânge conduce la sângerare. Hemostaza este totalitatea 
mecanismelor care contribuie la oprirea sângerării.  
Hemostaza înseamnă  un set  de  mecanisme  strict  controlate,  care  trebuie să 
îndeplinească următoarele condiții: 
• în momentul lezării vasului se activează imediat, 
• se activează numai în caz de leziune vasculară și exact la locul leziunii,  
• se inactivează după oprirea sângerării.  
 
Funcționara inadecvată a hemostazei: 
• în caz de insuficiență pot apărea peteșii (hemoragii punctiforme subcutanate, 
aparent spontane) sau sufuziuni(hemoragii mai extinse, plate) 
• în  caz  de  activare  excesivă  se  pot  forma  cheaguri;  stagnarea  sângelui  și 
circulația lentă  predispun la acest lucru, iar cheagul de sânge format: 
o poate  bloca  vasul  (tromboză),  ducând  la  necroza  zonei  distale 
(infarct), sau 
o poate călători cu fluxul sanguin, blocând un vas de sânge la distanță 
(embolie).  
 
În funcție de localizare, sângerarea poate fi: 
• hemoragie  externă  –  sângele  se  exteriorizează  pe  suprafața  corpului  sau  în 
mediul exterior 
• hemoragie internă – sângele ajunge în mediul intern, într‐o cavitate corporală 
 
FAZELE HEMOSTAZEI 
 
Procesul  de  hemostază  începe  în  momentul  în  care  sângele  ajunge  în  contact  cu 
stratul subendotelial, mai precis cu stratul de țesut conjunctiv.  
  După  lezarea  vasului  în  primul  rând  se  produce  o  vasoconstricție  locală,  în 
câteva secunde. Contracția musculară se realizează prin două mecanisme: 
• prin mediatorii eliberați din celulele lezate 
• printr‐un  reflex  vegetativ  simpatic  (celulele  musculaturii  netede  conțin 
receptori α‐adrenergici) 
Vasoconstricția  reduce  debitul  sanguin  prin  vasul  lezat  și  astfel  și  pierderea  de 
sânge. 
 Vasoconstricția astfel declanșată este doar temporară, însă mediatorii eliberați în 
fazele mai târzii continuă să mențină vasoconstricția.  
În a doua etapă a hemostazei, trombocitele aderă într‐un singur strat de peretele 
vascular  lezat  (adeziunea  primară),  activându‐se  și  eliberând  mediatori,  care  vor 
activa  noi  trombocite,  care  se  aglomerează  și  aderă  de  peretele  vascular  în  straturi 
multiple (agregare). Materialul gelatinos astfel format este de fapt trombul alb, care 
poate chiar opri sângerarea. Dopul de trombocite este ușor mobilizabil.  
În  paralel  cu  activarea  trombocitelor  începe  și  coagularea,  iar  în  timpul  acestui 
proces se sintetizează fibre de fibrină insolubile. Se formează astfel trombul roșu, care 
înglobează  de  asemenea  și  eritrocite.  Între  fibrele  de  fibrină  se  formează  legături 
încrucișate,  covalente,  prin  urmare  cheagul  de  sânge  se  micșorează  și  serul  este 
„stors”  din  cheag.  Această  etapă  se  numește  consolidarea  cheagului,  care  are  loc  în 
aproximativ  15  de  minute  din  momentul  producerii  leziunii.  Retracția  cheagului  de 
sânge contractează marginile vasului lezat, stabilizând blocajul.  
Hemostaza  propriu‐zisă  se  încheie  cu  formarea  trombului  roșu, dar în paralel  cu 
procesul  de  coagulare  încep  și  procesele  de  reparare,  care  vor  dura  câteva  zile. 
Procesele de proliferare celulară vor reface stratul endotelial și muscular al peretelui 
vascular,  după  care  urmează  dizolvarea  cheagului  (fibrinoliză)  și  dechiderea  vasului 
(recanalizare).   
 
Timpul de formare al trombului alb determină timpul de sângerare, valoarea acestuia 
în mod normal fiind între 2‐4 minute.  
Hemostaza  finală  este  posibilă  prin  formarea  trombului  roșu,  pe  parcursul  a  4‐8 
minute (timp de coagulare).  
 Trombocitele – plachetele sanguine 

 
Trombocitele  sunt  celule  anucleate,  care  se  formează  în  măduva  osoasă  prin 
fragmentarea  citoplasmei  megacariocitelor.  Pentru  că  nu  dețin  nucleu,  nu  sunt 
capabile de diviziune celulară. Au formă de disc aplatizat, cu o grosime de 0.5‐1 µm și 
diametru de 2‐4 µm.  
 
În condiții fiziologice, numărul trombocitelor se situează între 150000 – 300000/mm3 
de sânge. 
Modificarea numărului de trombocite se numește: 
• trombocitopenie  –  în  cazul  scăderii  numărului  trombocitar;  dacă  numărul 
trombocitelor scade sub 50000/mm3, pot să apară sângerări (peteșii)  aparent 
spontane (declanșate de fapt de microtraume)  
• trombocitoză – când numărul trombocitar crește 
Modificarea  funcției  trombocitare  se  numeste  trombocitopatie.  Funcția  plachetelor 
sanguine este caracterizată de timpul de sângerare.  
 
Trombocitele  nu  conțin  nucleu,  iar  în  citoplasma  lor  se  găsesc  granulații.  După 
examinarea cu microscopul electronic, aceste granule se împart în două categorii: 
• granule clare, care conțin următoarele substanțe: 
o factori  plachetari  (PF  –  platelet  factor),  cum  ar  fi  PF3,  care  este  de 
fapt un fosfolipid esențial pentru coagulare și PF4, care inhibă efectul 
heparinei (antiheparină) 
o PDGF (Platelet Derived Growth Factor, factor de creștere derivat din 
trombocite)  –  stimulează  fibroblastele  și  musculatura  netedă,  care 
joacă un rol în procesele de reechilibrare 
o factori de coagulare 
o factori de adeziune plachetară 
o inhibitorul activatorului de plasminogen (PAI) 
• granule dense (electrodense) (dense body), care conțin: 
o serotonină  –  este  produsă  în  cea  mai  mare  cantitate  de  trombocite, 
eliberându‐se din acestea va avea efect vasoconstrictor, iar la nivelul 
sistemului nervos central se comporta ca neurotransmițător 
o calciu ionizat și ADP 
În  momentul  activării  lor,  trombocitele  sintetizează  cantități  mari  de:  TXA2, 
leucotriene, prostaglandine.  
Pe suprafața trombocitelor se găsesc numeroase glicoproteine și receptori: 
 • receptori de trombină – astfel în timpul coagulării se activează și trombocite,  
• receptori de TXA2 – activează trombocitele, pornind un cerc virtuos (feedback 
pozitiv), prin reglare autocrină.  
Trombocitul  activat  evacuează  toate  substanțele  depozitate,  își  modifică 
structura  scheletală,  se  lichefiază  și  devine  aderent  la  peretele  vasului. 
Substanțele  sintetizate  și  eliberate  de  trombocit  continuă  să  activeze  alte 
trombocite, care aderă, de asemenea, la locul leziunii și se formează astfel un dop 
de trombocite în doi pași.  
Adeziunea primară însemnă aderarea trombocitelor la peretele vascular lezat 
într‐un singur strat (Figura 35, A). Aderarea trombocitelor poate avea loc: 
• în mod direct – prin conectarea anumitor glicoproteine ale suprafeței 
trombocitare  (Ia‐IIa,  VI)  cu  fibrele  de  colagen;  acest  proces  se 
desfășoară  lent,  având  semnificație  mai  ales  în  cazul  circulației 
încetinite; 
• în mod indirect – prin intermediul factorului von Willebrand (vWF) – 
factorul  von  Willebrand  este  sintetizat  de  celulele  endoteliale,  se 
regăsește atât în plasma sanguină, cât și în lichidul interstițial. În stare 
nativă  nu  se  leagă  de  trombocite,  dar  după  conectarea  la  fibrele 
țesutului  conjunctiv  subendotelial,  suferă  o  schimbare 
conformațională și se va atașa cu ușurință și rapid de glicoproteinele 
de  pe  suprafața  trombocitelor  (Ib‐IX‐V).  Această  reacție  este  una 
rapidă, are semnificație mai ales în cazul fluxului rapid de sânge.  

 
Figura 35. A. Aderarea trombocitelor  direct la  fibrele  țesutului conjunctiv (la 
stânga)  și  prin  intermediul  factorului  von  Willebrand  (la  dreapta).  B. 
Agregarea  trombocitelor  activate  prin  legăturile  încrucișate  ale  proteinelor 
plasmatice.  
 
  Pe  parcursul  agregării,  trombocite  noi  aderă  la  trombocitele  deja  activate, 
formând  dopul  de  trombocite  multistratificat.  După  activare,  scheletul  celular  al 
trombocitelor  se  modifică  și  noi  glicoproteine  ajung  pe  suprafața  acestora  (IIb‐IIIa), 
care  sunt  capabile  să  formeze  legături  încrucișate  cu  anumite  proteine  plasmatice 
(Figura 35, B). 
 
  Agregarea trombocitelor poate fi inhibată cu (Figura 36): 
• aspirină  –  aceasta  inhibă  enzima  COX  în  mod  ireversibil,  iar  trombocitul  nu 
este  capabil  de  resintetizarea  COX‐ului;  aspirina  inhibă  sinteza  de  TXA2  al 
trombocitelor în doze mai mici, decât doza sa cu efect antiinflamator. 
• dipiridamol  –inhibă  adenozina  care  are  efect  activator  al  trombocitelor  și 
inhibă de asemena fosfodiesteraza (PDE), o enzimă care stimulează calea de 
semnalizare directă 
• clopidogrel – inhibă receptorul ADP‐ului, care se eliberează din trombocitele 
activate și care are efect de activare a trombocitelor noi 
• peptide administrate intravenos care se leagă de glicoproteinele de suprafață 
a trombocitelor activate (abciximab) – inhibă formarea legăturilor încrucișate 
între glicoproteinele trombocitare și proteinele plasmatice. 

 
Figura 36. Influența medicamentelor asupra activării și agregării trombocitelor 
 Coagularea sângelui 

 
În  timpul  coagulării,  sângele  se  transformă  din  stare  lichidă  într‐o  stare  de  gel, 
semisolidă.  Momentul‐cheie  al  acestui  proces  este  transformarea  fibrinogenului 
solubil  în  fibrină  insolubilă.  Aceasta  este  ultima  etapă  a  cascadei  enzimatice  din  mai 
mulți  pași.  Etapele  succesive  ale  cascadei  se  consolidează  reciproc,  contribuind  la 
formarea unor cantități mari de fibrină.  
  Substanțele  care  participă  la  acest  proces  se  numesc  factori  de  coagulare, 
numerotaţi  de  la  I  la  XIII,  în  ordinea  descoperirii  lor.  În  cazul  anumitor  factori  de 
coagulare se folosește frecvent și denumirea lor clinică, cum ar fi: 
• protrombină pentru factorul II,  
• trombina pentru factorul II activat (IIa), 
• fibrinogen pentru factorul I,  
• fibrină pentru factorul I activat (Ia).  
Majoritatea  factorilor  de  coagulare  se  sintetizează  în  ficat,  aceștia  fiind  enzime 
proteolitice  (proteaze)  care  se  pot  activa  prin  clivaj.  Enzima  activată  prin  clivaj 
scindează  o  proenzimă  nouă.  Ceilalți  factori  de  coagulare  se  numesc  factori  auxiliari 
(de exemplu factorul V și VIII, dar și calciul și fosfolipidul).  
 
ACTIVAREA CASCADEI COAGULĂRII 
 

 
Figura 37. Cascada coagulării 
 
Cascada coagulării se poate activa prin două mecanisme (Figura 37): 
 • calea  intrinsecă  –  toți  factorii  necesari  se  găsesc  în  plasmă,  se  activează  în 
cazul în care sângele vine în contact cu o suprafață electronegativă (fibre de 
țesut conjunctiv, peretele recipientului de sticlă), 
• calea  extrinsecă  –  inițiată  de  tromboplastina  tisulară,  care  se  eliberează  din 
membrana celulelor lezate.  
Cele două căi se unesc și faza lor finală este comună. În general cele două căi se 
activează în mod paralel, completându‐se reciproc.  
Calea intrinsecă este inițiată de activarea factorului XII de către sarcinile electrice 
negative. Factorul XII activat scindează factorul XI și se formează factorul XIa (activat). 
Acest  proces  se  numește  activare  de  contact.  Sarcinile  negative  necesare  pentru 
autoactivarea factorului XII pot proveni: 
• în condiții in vitro de exemplu din peretele recipientului de sticlă  
• în  condiții  in  vivo  de  exemplu  din  fibrele  de  colagen  ale  țesutului 
conjunctiv. 
În condiții fiziologice, activarea de contact are o semnificație minoră.  
Ulterior, factorii se activează în următoarea ordine: 
• XIa  dă naștere la IXa, 
• IXa dă naștere la Xa,  
• iar Xa dă naștere la IIa. 
Ultimele două reacții de activare necesită prezența mai multor cofactori: 
• pentru activarea  factorului  X  este  nevoie  de  factorul  VIIIa, Ca2+  și fosfolipidă 
(PL),  
• pentru  activarea  factorului  II  este  nevoie  de  factorul  Va,  Ca2+  și  fosfolipidă 
(PL).  
Aceste  reacții  de  activare  au  loc  pe  suprafețele  negative  ale  fosfolipidelor  (de 
obicei  pe  suprafața  membranară  a  trombocitelor,  eventual  pe  membrana  celulelor 
sistemului  imunitar).  Proteinele  implicate  în  reacție  trebuie  să  se  ancoreze  la 
suprafața  fosfolipidului.  De  suprafața  negativă  fosfolipidică  se  leagă  ioni  de  Ca2+ 
bivalent,  care  vor  lega  de  suprafața  fosfolipidică  atât  factorul  activ  (cu  efect 
proteolitic), cât și cel inactiv.  
Factorii de coagulare sunt proteine plasmatice, care se sintetizează în ficat. Pentru 
a  se  putea  lega  de  ionii  de  calciu,  este  nevoie  de  grupări  carboxilice.  Aceste  grupări 
carboxilice  se  formează  numai  după  sinteza  proteinelor  în  ficat,  iar  modificarea 
posttranslațională necesită prezența de vitamina K.  
Cofactorul activat (Va sau VIIIa)  trebuie să fie, de asemenea, prezent pe suprafața 
fosfolipidică, creând legături  încrucișate între  factorii  deja ancorați, permițând astfel 
activarea (Figura 38).  
  
Figura 38. Activarea factorului II.  
 
În continuare, factorul IIa scindează fibrinogenul (factorul I) pentru a forma fibrina 
(Ia).  Firul  de  fibrină  astfel  creat  este  încă  solubil  (Fbs,  fibrină  solubilă).  Pentru 
ancorarea stabilă a cheagului de sânge este necesară formarea fibrinei insolubile, iar 
pentru acest lucru este nevoie de formarea unor legături încrucișate, covalente între 
firele  de  fibrină.  Legăturile  încrucișate  sunt  create  cu  ajutorul  factorului  XIIIa 
(trombina  scindează  de  asemenea  și  factorul  XIII),  rezultând  în  formarea  fibrinei 
insolubile (Fbi). 
Efectele trombinei: 
• scindează fibrinogenul pentru a forma fibrina solubilă 
• activează factorul XIII 
• activează factorul V și VIII 
• activatorul principal al factorului XI (acesta este motivul pentru care lipsa 
factorului XII nu provoacă hemofilie) 
Calea  extrinsecă  se  asociază  cu  factorul  VII.  Acest  factor  se  degradează 
spontan și formează factorul VIIa (reprezentând 1‐2% din valoarea totală a factorului 
VII  circulant).  Atunci  când  factorul  VIIa  se  atașează  de  un  factor  tisular  (TF,  tissue 
factor)  se  formează  un  complex  cu  activitate  enzimatică  puternică,  care  scindează 
cantități mari de factor VII.  
Factorul  tisular  se  regăsește  în  membrana  fiecărei  celule  din  organism  (este 
de  fapt  o  proteină  membranară),  cu  excepția  celulelor  care  în  condiții  fiziologice  se 
află  în  contact  cu  plasma  sanguină  (celule  endoteliale,  eritrocite,  leucocite).  Astfel, 
factorul VIIa vine în contact cu factorul tisular doar în cazul în care stratul endotelial 
se deteriorează, se formează leziuni ale peretelui vascular și sângele intră în contact 
cu țesuturile.   
 
Factorul tisular este denumirea factorului III adoptat în prezent. Denumirile utilizate 
în trecut  (tromboplastină,  trombokinază)  provin  de  la  reactivii cu  ajutorul  cărora s‐a 
activat calea extrinsecă în condiții de laborator.  
 
Factorul VIIa activează, de asemenea, factorul X, și această reacție nu are loc 
în lipsa fosfolipidelor și a calciului. Factorul VII este de asemenea carboxilat.  
Începând cu această etapă, calea extrinsecă se alătură căii comune.  
 Cele  două  căi  de  activare  în  general  merg  în  paralel  și  se  completează 
reciproc: 
• calea extrinsecă asigură creșterea cheagului de sânge, 
• calea  intrinsecă  asigură  fortificarea  cheagului  și  rezultă  în  formarea  unor 
cantități mari de trombină.  
În cazul coagulării „fiziologice”, induse in vivo, cascada coagulării este activată în 
mod caracteristic prin calea extrinsecă. Complexul format din factorul VIIa și factorul 
tisular activează  de  asemenea  și  factorul  IX,  respectiv  și  trombina formată  activează 
factorul  XI,  astfel  după  activarea  căii  extrinseci  urmează  și  activarea  căii  intrinseci. 
Deoarece  urmând  această  cale,  pentru  activarea  căii  intrinseci  nu  este  nevoie  de 
prezența factorului XII, deficiența sa genetică nu conduce la apariția hemofiliei.  
Pentru  menținerea  procesului  de  coagulare  deja  inițiat  nu  mai  este  nevoie  de 
calea extrinsecă, de aceea această cale se va bloca în curând. Factorul Xa activează o 
proteină (TFPI, tissue factor pathway inhibitor), care la rândul ei inactivează factorul 
tisular, oprind astfel calea extrinsecă.  
 
Coagularea patologică 
În  absența  anumitor  factori  de  coagulare  sau  în  cazul  folosirii  excesive  de 
anticoagulante procesul de coagulare se oprește sau se încetinește. În lipsa factorului 
VIII se dezvoltă hemofilia de tip A, cu o moștenire legată de cromozomul X.  
  Proba  de  sânge  nu  coagulează  în  cazul  legării  ireversibile  a  ionilor  de  Ca2+, 
lucru care se poate realiza prin adăugare de citrat sau oxalat. Citratul este decompus 
de organism, astfel sângele poate fi utilizat mai târziu pentru transfuzie de sânge, însă 
oxalatul  este  toxic  și  sângele  astfel  prelevat  poate  fi  folosit  numai  în  scopul 
diagnosticării de laborator.  
  În  absența  efectelor  anticoagulante  va  crește  riscul  de  tromboză,  în  aceste 
cazuri se formează cheaguri în mod spontan sau coagularea nu se localizează doar la 
locul leziunii.  
 
Anticoagularea 
 
Activitatea cascadei de coagulare se reglează prin numeroase mecanisme fiziologice. 
Multe  mecanisme  dintre  acestea  pot  fi  influențate  medicamentos,  de  exemplu  cu 
scopul prevenirii trombozei.  
1. TFPI (tissue factor pathway inhibitor), blochează calea extrinsecă.  
2. Proteina  C  (Prot  C),  activată  de  trombină,  asigură  feedback‐ul  negativ  în 
cascada  coagulării.  În  prezența  celulelor  endoteliale  intacte  trombina 
 activează proteina C, care – prin intermediul proteinei S – inactivează factorii 
Va și VIIIa, oprind astfel calea intrinsecă.  
3. AT III (antitrombină III), care este o proteină plasmatică. În cazul în care AT III 
se  leagă  de  trombină,  oprește  activitatea  enzimatică  a  acesteia.  Această 
reacție  este  una  lentă,  dar  se  poate  accelera  semnificativ,  dacă  anterior 
acestei reacții AT III se leagă de heparină. Heparina este o proteină secretată 
de  numeroase  celule  din  organism  (de  exemplu  mastocitele).  Poate  fi 
administrată  și  ca  medicament,  sub  formă  de  perfuzie  intravenoasă. 
Complexul  format  din  AT  III  și  heparină  inactivează  de  asemenea  și  factorul 
Xa.  Dat  fiind  faptul  că  heparina  inhibă  două  etape  în  cascada  enzimatică, 
administrarea  sa  este  mai  dificil  de  realizat,  de  aceea  se  practică  doar  sub 
control de laborator. Pentru inactivarea trombinei de către AT III este nevoie 
de legarea trombinei de heparină, însă în cazul factorului Xa această legătură 
nu este necesară. Adică în cazul în care este înlăturat din structura heparinei 
situsul  prin  care  aceasta  se  leagă  de  trombină  atunci  această  variantă  de 
heparina  legată  de  ATIII  poate  inactiva  numai  factorul  Xa.  Această  moleculă 
este  de  fapt  heparina  cu  greutate  moleculară  mică  (LMWH,  low  molecular 
weight heparin) sau heparina fracționată (Figura 39). Tratamentul cu heparină 
fracționată este mai ușor de controlat și nu necesită control de laborator.   

 
Figura 39. Mecanismul de acțiune al heparinei și LMWH. 
 
4. Inhibitori  direcți  ai  trombinei,  care  inactivează  trombina.  Un  exemplu  ar  fi 
hirudina, o substanță care se găsește în saliva lipitoarei și care este sintetizată 
și prin tehnici recombinante. Hirudina este de natură peptidică, deci poate fi 
aplicată  local,  de  exemplu  pentru  a  accelera  absorbția  unui  hematom  sau 
parenteral, în cazul în care heparina este contraindicată. Inhibitorul direct de 
trombină care poate fi administrat oral este dabigatranul, acesta nu necesită 
 control de laborator foarte strict, însă experiența clinică în cazul acestuia este 
limitată.  
5. Inhibitori  direcți  ai  factorului  Xa,  care  sunt  de  asemenea  medicamente 
lansate  recent  (cum  ar  fi  rivaroxabanul)  și  asemănător  dabigatranului,  pot  fi 
administrate  pe  cale  orală  în  doze  standard,  fără  a  fi  necesar  controlul  de 
laborator.  Substanțe  asemănătoare  se  regăsesc  și  în  mod  natural  în  saliva 
unor specii de lipitoare și căpușe. 
6. Antagoniști ai vitaminei K sau derivați de dicumarină, care s‐ar putea să mai 
fie  încă  cele  mai  frecvent  utilizate  anticoagulante  orale  și  în  prezent. 
Carboxilarea factorilor II, VII, IX, X în ficat se întâmplă in prezența vitaminei K. 
 
Vitamina  K  este  sintetizată  de  bacteriile  intestinale,  iar  deficiența  acesteia  provoacă 
sângerare,  care  se  poate  dezvolta  în  perioada  neonatală  (boala  hemoragică  a  nou 
născutului) sau în caz de malabsorbție, dietă extremă. Carboxilarea factorilor II, VII, IX, 
X este afectată și de bolile hepatice. 
 

Antagoniștii vitaminei K inhibă carboxilarea factorilor de coagulare sintetizați 
recent, astfel efectul lor apare după o zi sau două de la administrare. Această clasă de 
medicamente poate fi utilizată doar ca tratament cronic. Antagoniștii vitaminei K pot 
fi administraţi pe cale orală, dar absorbția lor este variabilă, iar efectul lor depinde și 
de funcția hepatică, prin urmare, doza trebuie ajustată individual, pe baza testelor de 
coagulare.  
 
Testul  de  laborator  cu  ajutorul  căruia  se  poate  verifica  efectul  antagoniștilor  de 
vitamina  K  este  timpul  de  protrombină  (prothrombin  time,  PT),  care  caracterizează 
calea extrinsecă, respectiv cea comună. Timpul de protrombină poate fi de asemenea 
exprimat  și  prin  indexul  de  protrombină,  a  cărui  valoare  scade  în  caz  de 
anticoagulare, dar nu poate fi mai mică de 25%: 

    PI =    ∙ 100 
Un  mod  mai  precis  de  exprimare  ar  fi  INR‐ul  (International  Normalized  Ratio),  care 
este  standardizat  prin  valoarea  ISI  (International  Sensitivity  Index),  determinată  de 
producătorii de reactivi. Valoarea INR‐ului în cazul anticoagulării eficiente este între 2‐
4.  

ISI
    INR =   
 Fibrinoliza 

 
Fibrinoliza  înseamnă  de  fapt  proteoliza  firelor  de  fibrină,  având  ca  şi  consecinţă 
dizolvarea cheagului de sânge. Fibrina este scindată de o enzimă numită plasmină, al 
cărei precursor este plasminogenul. Plasminogenul se leagă de firele de fibrină, astfel 
încât  poate  fi  găsit  în  trombul  format.  Activatorii  de  plasminogen  scindează 
plasminogenul,  formând  astfel  plasmina  care  va  descompune  firele  de  fibrină.  Din 
acestea  se  formează  molecule  mai  mici,  care  se  numesc  produşi  de  degradare  ai 
fibrinei (PDF).  
 
Un  produs  de  degradare  a  fibrinei,  D‐dimerul,  poate  fi  detectat  în  laborator  și 
prezența sa indică fibrinoliză în curs de desfășurare în organism.   
 
Activarea plasminogenului poate fi efectuată de mai multe enzime (Figura 40): 
• activatorul tisular al plasminogenului (tissue plasminogen activator, tPA) 
• activator de plasminogen de tip urokinază (urokinase plasminogen activator, 
uPA) 
• kalikreină, factorul XIIa 
tPA și uPA se eliberează din celulele endoteliale.  
 
tPA‐ul  produs  prin  tehnologie  recombinantă  se  folosește  pentru  dizolvarea 
cheagurilor  de  sânge  proaspăt  formate  (care  încă  nu  s‐au  organizat)  (de  exemplu  în 
ocluzie vasculară coronariană sau cerebrală).  
 
  Efectul activatorilor de plasminogen este blocat de inhibitorii activatorilor de 
plasminogen (PAI), care previn debutul prematur al fibrinolizei.  
  Inhibitorul de plasmină (α2‐antiplasmina) se leagă de firele de fibrină alături 
de plasminogen și întârzie debutul fibrinolizei.  

 
  Figura 40. Controlul fibrinolizei 
 Controlul hemostazei 

 
Cascada  coagulării  și  fibrinoliza  trebuie  să  fie  întotdeauna  echilibrate.  În  prezența 
endoteliului (care înseamnă perete vascular intact) domină mecanismele care inhibă 
coagularea și stimulează procesele de fibrinoliză: 
• pe  suprafața  celulelor  endoteliale  intacte  se  găsesc  receptori  de  trombină, 
care  leagă  trombina  cu  o  afinitate  de  o  mie  de  ori  mai  mare  decât 
fibrinogenul,  prin  urmare  într‐un  vas  de  sânge  intact,  celulele  endoteliale 
extrag trombina din sânge (clearance‐ul de trombină) 
• se sintetizează Prot C și Prot S, care inactivează factorii Va și VIIIa  
• se secretă activatori de plasminogen 
În  absența  stratului  endotelial  trombocitele  vin  în  contact  cu  fibrele  țesutului 
conjunctiv  și  adeziunea,  agregarea  și  activarea  acestora  contribuie  la  activarea 
cascadei  de  coagulare,  respectiv  inhibă  fibrinoliza  (prin  intermediul  PF4  și  PAI). 
Activarea trombocitelor provoacă de asemenea și contracția musculaturii netede din 
peretele  vascular.  Mediatorii  eliberați  în  timpul  procesului  de  hemostază  activează 
celulele  sistemului  imunitar  (de  exemplu  macrofagele,  care  vor  elimina  resturile 
celulare) și fibroblastele, care vor forma noi fibre de țesut conjunctiv.  
Procesele  de  hemostază  sunt  inhibate  constant  și  inhibiția  încetează  doar  în 
locurile în care există o leziune de perete vascular.  
 
Coagularea  intravasculară  diseminată  reprezintă  o  tulburare  a  controlului 
hemostazei, când procesele de coagulare și anticoagulare au loc simultan în organism.  
Fibrina  se  precipită  sub  formă  de  fulgi,  care  blochează  capilarele,  rezultând  în 
deteriorarea țesuturilor și insuficiența organelor. Printre altele, cauza poate fi embolia 
de lichid amniotic, procesele maligne, sepsisul, bolile hepatice, pancreatita.  
 FIZIOLOGIA RESPIRAȚIEI 

Toate celulele dintr‐un organism multicelular au nevoie de oxigen și nutrienți, 
și  de  asemenea,  este  nevoie  de  îndepărtarea  dioxidului  de  carbon  și  a  reziduurilor. 
Există două sisteme cu rol principal în alimentarea cu oxigen și eliminarea dioxidului 
de carbon (Figura 41): 
• sistemul  circulator  realizează  transportul  de  gaze  în  interiorul 
organismului,  
• sistemul  respirator  permite  schimbul de  gaze între organism  și aerul 
atmosferic.  
Rolul sistemului respirator: 
• face posibil schimbul de gaze (respirație), 
• reglează echilibrul acido‐bazic, 
• fonație,  
• olfacție,  
• apărarea imună. 
Din punct de vedere didactic, procesul respirației poate fi împărțit astfel: 
• ventilația  pulmonară,  adică  reîmprospătarea  aerului  din  alveole  cu 
ajutorul mișcărilor respiratorii 
• perfuzia, adică alimentarea cu sânge a plămânilor,  
• schimbul de gaze.  
Aceste  trei  procese  nu  sunt  separate,  ci  sunt  strâns  conectate  între  ele. 
Pentru ca alimentarea organismului cu oxigen și îndepărtarea dioxidului de carbon să 
decurgă  în  mod  corespunzător  și  pentru  schimbul  eficient  de  gaze,  este  nevoie  de 
coordonarea ventilaței cu perfuzia.  
 
STRUCTURA FUNCȚIONALĂ AL  APARATULUI RESPIRATOR 
 
Aparatul  respirator  include  nasul,  faringele,  laringele,  traheea,  bronhiile,  plămânii  și 
structurile  necesare  pentru  mișcarea  aerului  (torace,  mușchii  respiratori,  respectiv 
nervii și centrii de control).  
  Până  în  momentul  în  care  aerul  atmosferic  ajunge  în  plămâni,  trebuie  să 
treacă printr‐un sistem de conducte cu ramificări multiple și cu diametre din ce în ce 
mai  mici.  Cartilajul  cricoid  împarte  căile  respiratorii  în  tract  respirator  superior, 
respectiv  inferior.  Pe  lângă  conducerea,  umidificarea  și  încălzirea  aerului  respirat, 
partea superioară a tractului respirator (nas, faringe, laringe) contribuie și la procesele 
de olfacție, de înghițire și de vorbire.  
  Căile  respiratorii  inferioare  (de  la  trahee  până  la  bronhiolele  respiratorii)  se 
divid de 24 de ori, până când la sfârşit se deschid în sacii alveolari. Traheea și bronhiile 
mari  au  pereții  rigizi  datorită  cartilajului,  astfel  nu  colabează  în  timpul  expirației. 
Bronhiile  mici  ,numite  bronhiole,  sunt  înglobate  în  parenchimul  pulmonar  și  se 
destind  odată  cu  acesta,  pereții  acestor  bronhii  nu  conțin  cartilaj,  însă  musculatura 
netedă a peretelui joacă un rol important în reglarea rezistenței respiratorii.  

 
  Figura  41.  Privire  de  ansamblu  asupra  funcționării  aparatului  respirator. 
Procesele care asigură schimbul de CO2 și O2 între celule și mediul extern: fluxul de 
aer  în  tractul  respirator,  schimbul  de  gaze  în  plămâni,  fluxul  de  sânge  în  sistemul 
circulator,  difuziunea  gazelor  respiratorii  în  ţesuturi.  Cel  mai  important  factor  de 
reglare este compoziția sângelui.   
 
Inervarea  musculaturii  netede  din  peretele  bronhiilor  aparține  sistemului  nervos 
vegetativ.  Modificarea  diametrelor  bronhiolelor  afectează  în  mod  semnificativ 
rezistența căilor respiratorii.  
  Pe  măsură  ce  activitatea  sistemului  nervos  simpatic  crește  (de  exemplu  în 
efort  fizic),  se  dilată  bronhiolele,  așa  cum  β2‐agoniștii  au  de  asemenea  efect 
bronhodilatator.  
  Agenții  colinergici  (agoniști  de  M3),  histamina  sau  substanțele  iritative 
provoacă  bronhoconstricție.  În  prezența  inflamației,  bronhoconstricția  se 
accentuează, așa cum se întâmplă și în astm sau bronșită cronică.  
  Din  unele  terminații  nervoase  situate  în  căile  respiratorii  se  eliberează  alte 
tipuri  de  transmițători  (mediatori  non‐adrenergici,  non‐colinergici  –  NANC).  Acești 
neurotransmițători  joacă  un  rol  semnificativ  în  dezvoltarea  bronhodilatației  (de  ex. 
NO) sau a bronhoconstricției (de ex. substance P).  
 
Din  sistemul  nervos  parasimpatic  se  eliberează  acetilcolină,  care  are  efect  pe 
receptori colinergici. Receptorii colinergici se grupează în două familii: 
• receptorul  nicotinic  (N):  se  găsește  în  principal  în  fusul  neuromuscular,  în 
membrana celulei musculare scheletare 
• receptorii  muscarinici  (M1‐M5),  cu  mai  multe  subtipuri,  cea  mai  mare 
semnificație având: 
o M2  –  se  găsesc  în  celulele  miocardice,  stimularea  acestora  scade 
frecvența cardiacă și forța contracțiilor 
o M3  –  se  găsesc  pe  suprafața  celulelor  musculare  netede,  stimularea 
lor provocând contracția musculaturii netede 
 
Aerul  din  căile  aeriene  cu  perete  rigid  formează  spațiul  mort  anatomic 
(aproximativ 150 ml de aer). Cu toate acestea, căile respiratorii nu doar conduc aerul 
în  mod  pasiv,  ci  au  și  un  rol  de  încălzire,  hidratare  și  curățare  a  aerului  inspirat.  Cel 
mai  important  rol  în  aceste  procese  este  jucat  de  mucoasa  care  căptușeste  căile 
respiratorii.  Mucusul  secretat  de  mucoasă  acoperă  toată  suprafața  căilor  aeriene  și 
particulele  mici  de  impurități  inspirate  se  depun  în  acest  strat  de  mucus.  Celulele 
epiteliale  care  căptușesc  căile  respiratorii  sunt  ciliate  și  mișcarea  acestor  cili 
deplasează  în  mod  constant  stratul  de  mucus  în  direcția  faringelui.  Astfel  nu  se 
eliminează  doar  particulele  de praf  și  alte  impurități,  ci  și o  parte din bacteriile care 
sunt  inhalate.  În  mucoasa  căilor  respiratorii  se  regăsesc  numeroase  fagocite  și  alte 
tipuri de celule imune.  
 
Eliminarea mucusului din căile respiratorii nu este eficientă în următoarele situații: 
• mucusul  este  îngroșat  din  cauza  deshidratării  sau  în  anumite  boli  (fibroză 
chistică) 
• mișcarea cililor nu este corespunzătoare, acest lucru poate fi cauzat de aerul 
prea  uscat  (aer  condiționat)  sau  inhalarea  unor  substanțe  iritante  (fum  de 
țigară) 
• creșterea producției de mucus în infecțiile tractului respirator 
Acumularea  de  mucus  poate  conduce  cu  ușurință  la  suprainfecție  și  la  blocarea 
căilor aeriene mici, conducând la insuficiența schimbului de gaze. 
 

  Alimentarea cu sânge a tractului respirator este asigurată de circulația (mare) 
sistemică, prin urmare, în aceste artere şi capilare presiunea este mai mare decât în 
cele din circulaţia pulmonară. Vasele limfatice  contribuie, de asemenea, la echilibrul 
filtrării  şi  reabsorbţiei  prin  peretele  capilarelor.  În  căile  respiratorii  apar  simptomele 
clasice ale inflamației.  
  Structura  funcțională  a  plămânilor  permite  realizarea  schimbului  de  gaze  cu 
un  efort  minim.  Pleura  care  acoperă  plămânii  previne  îndepărtarea  suprafețelor 
pulmonare  de  peretele  toracic  și  permite  în  același  timp  alunecarea  lor  în  direcție 
laterală. Astfel, în condiții normale, plămânii se mișcă în sincron cu peretele toracic.  
Bronhiolele  terminale  din  plămâni  se  ramifică  mai  departe  în  bronhiole  respiratorii, 
apoi  în  canalele  alveolare,  care  se  termină  în  niște  formațiuni  saciforme,  care  se 
numesc  alveole.  Alveolele  sunt  căptușite  cu  un  epiteliu  alveolar,  care  conține  celule 
producătoare de surfactant. Plămânii conținaproximativ 300 de milioane de alveole și 
capilare conectate în paralel. Alveolele sunt înconjurate de o rețea densă de capilare. 
Distanța de difuziune între lumenul alveolar și interiorul capilarelor este foarte mică, 
astfel  intervalul  de  timp  scurt  care  stă  la  dispoziție  pentru  schimbul  de  gaze,  este 
suficient pentru asigurarea echilibrului total. În timpul inspirației, aerul care ajunge în 
alveole  se  amestecă  cu  aerul  care  este  deja  acolo,  și  echilibrul  se  realizează  între 
sânge și amestectul de gaze astfel format.  
  Parenchimul  pulmonar  este  alimentat  de  ramurile  arterei  pulmonare,  în 
acestea presiunea este  scăzută, deci în condiții fiziologice în capilarele provenite din 
aceste ramuri nu există filtrare. Prin urmare, patologia pulmonară și patologia căilor 
respiratorii diferă în mod semnificativ.  
 Ventilația 

 
Aerul din alveole se reîmprospătează prin modificarea volumului toracic, deoarece – 
datorită  membranei  pleurale  –  plămânii  se  mișcă  solidar  cu  toracele.  Plămânul 
conține fibre elastice și fibre de colagen, astfel în lipsa forțelor care să‐l întindă nu își 
poate  păstra  forma  și  colabează.  Aerul  poate  intra  în  plămâni  prin  următoarele 
modalități: 
• atunci când există o presiune relativ pozitivă din interior (inflație), sau 
• în cazul unei presiuni externe relativ negative (efect de aspirație).  
A  doua  opțiune  reprezintă  modalitatea  fiziologică  pentru  intrarea  aerului  în 
plămâni, dat fiind faptul că plămânii se mișcă împreună cu peretele toracic.  
Diferența  dintre  presiunea  intra‐  și  extrapulmonară  se  numește  presiune 
transpulmonară (pTP): 
    PTP = pi ‐ po 

 
  Figura  42.  Volumul  pulmonar  în  funcție  de  presiunea  transpulmonară.  CT  – 
capacitatea totală, VR – volumul rezidual, CFR – capacitatea funcțională reziduală 
 
  În  absența  oricărei  forțe  aplicate  pe  acesta,  plămânul  se  colabează,  adică  în 
cazul  presiunii  transpulmonare  egale  cu  0,  volumul  pulmonar,  adică  volumul  de  aer 
din  plămâni,va  fi  de  asemena  egal  cu  0.  Fibrele  de  colagen  conținute  previn 
extinderea  excesivă  a  plămânilor,  iar  dilatabilitatea  plămânilor  determină  volumul 
pulmonar  maxim  (capacitatea  pulmonară  totală,  adică  volumul  maxim  de  aer  care 
poate  fi  în  plămâni).  Peretele  toracic  are  o  structură  flexibilă  și  volumul  toracelui 
depinde de forțele care se aplică pe acesta, însă nu poate fi complet comprimat. La o 
presiune  egală  cu  zero,  vorbim  de  o  situație  intermediară,  când  atât  dilatarea 
toracelui, cât și comprimarea sa necesită o aplicare  de forțe. Toracele și plămânii se 
mișcă  împreună,  întrucât  cavitatea  pleurală  localizată  între  aceștia  este  de  fapt  un 
spațiu virtual umplut cu o cantitate mică de lichid. Astfel, plămânul nu poate fi golit 
complet, volumul minim care rămâne se numește volum rezidual.   
  Sistemul  este  în  repaus  total  atunci  când  volumul  pulmonar  este  egal  cu 
capacitatea funcțională reziduală sunt egale. Pentru obținerea unui volum pulmonar 
diferit de acesta, este nevoie de contracție musculară activă: 
• pentru ca volumul pulmonar să poată depăși această valoare, aerul trebuie să 
intre în plămâni, în această situație se activează mușchii inspiratori (așa cum 
se întâmplă în inspirul din cazul respirației normale, de repaus, dar și în cazul 
unei inhalări forțate) 
• pentru  a  reduce  volumul  pulmonar  sub  această  valoare,  este  nevoie  de 
expulzia  aerului  din  plămâni,  se  activează  mușchii  expiratori  în  timpul 
expirației forțate 
Ajunși  la  acest  volum,  plămânii  au  tendința  să  se  contracte,  iar  toracele  are 
tendința  să  se  extindă,  astfel  presiunea  pleurală  va  deveni  negativă  (presiunea 
negativă are efect de aspirație).  
 
Dacă  în  timpul  lezării  peretelui  toracic  sau  al  parenchimului  pulmonar  membrana 
pleurală  este  străpunsă,  va  ajunge  aer  în  cavitatea  pleurală  și  se  dezvoltă 
pneumotoraxul. 
 
Măsurarea volumelor pulmonare 
 
Prin  volum  pulmonar  înțelegem  volumul  aerului  conținut  în  plămâni  în  diferitele 
momente  ale  ciclului  respirator.  Aceste  volume  se  determină  prin  măsurarea 
volumului  de  aer  inspirat  și  expirat  pe  parcursul  respirației  de  repaus,  respectiv  în 
timpul respirației forțate (spirometrie) (Figura 43).  
  
  Figura  43.  Spirogramă.  Pentru  semnificația  prescurtărilor  vezi  Tabelul  9  și 
textul de mai jos.  
 

Măsurătorile se efectuează la presiune atmosferică și la temperatura camerei, 
astfel  –  pentru  a  măsura  corect  volumul  de  aer  din  plămâni  –  valorile  obținute 
necesită corectare (corecția BTPS – în funcție de temperatura ambientală, presiunea 
atmosferică și umiditate). Valorile volumelor pulmonare considerate normale variază 
semnificativ  de  la  individ  la  individ,  prin  urmare,  valorile  corectate  se  compară  cu 
valorile ideale calculate pentru individul respectiv.  
Volumele  pulmonare  sunt  volume  statice,  adică  valorea  acestora  nu  este 
influențată de viteza cu care se schimbă volumul plămânilor.  
 
Tabelul 9. Volume pulmonare normale 
Volumul  pulmonar  Definiția  Valori normale (medii) 
(abrevierea) 
Volum curent (VC)  Volumul  aerului  inspirat  500 ml 
sau  expirat  în  timpul  unui 
ciclu  de  respirație,  în 
repaus.  
Volum expirator de rezervă  Volumul  de  aer  care  poate  1000‐1200 ml 
(VER)  fi  expirat  forțat  după  ce  a 
fost  expirat  volumul 
curent. 
Volum  inspirator  de  Volumul  de  aer  care  poate  2500‐3500 ml 
rezervă (VIR)  fi  inspirat  forțat  după  un 
inspir de repaus.  
Volum rezidual (VR)  Volumul  de  aer  care  1200 ml 
 rămâne în plămâni după un 
expir  maximal 
(nemăsurabil  prin  metode 
spirometrice) 
Capacitate vitală (CV)  Cantitatea  maximă  de  aer  5000 ml 
care poate fi mobilizată.  
Volum  pulmonar  total  –  Volumul de aer din plămâni  6000 ml 
capacitate totală (CT)   după un inspir maximal.  
Capacitate inspiratorie (CI)  Volumul  de  aer  maximal  3000‐4000 ml 
care  poate  fi  inspirat  după 
un expir de repaus.  
Capacitate  funcțională  Volumul  de  aer  rămas  în  2200 ml 
reziduală (CFR)  plămâni  după  un  expir  de 
repaus.  
 
  Parametrii dinamici sunt debitele respiratorii. Parametrul dinamic determinat 
cel  mai  frecvent  este  volumul  măsurat  în  prima  secundă  a  expirului  forțat  (Forced 
Expiratory Volume in the first second – FEV1 / Volum expirator maxim pe secundă – 
VEMS).  Acesta  este  deseori  exprimat  în  raport  cu  capacitatea  vitală  (Indicele 
Tiffeneau, Indice de permeabilitate bronșică – IPB): 

    IT =   ∙ 100 (%) 
Valoare normală a indicelui Tiffeneau este în jur de 80%.  
Un  parametru  mai  sensibil  (care  corelează  mai  bine  cu  permeabilitatea  căilor 
respiratorii)  ar  fi  unghiul  de  înclinare  al  liniei  care  conectează  punctele  de  la 
amplitudinea 25% și 75% al curbei de expirație forțată (Forced expiratory flow 25‐75% 
‐ FEF25‐75 sau Maximal midexpiratory flow rate – MMFR).  
  Cea  mai  precisă  descriere  a  dinamicii  respiratorii  poate  fi  obținută  prin 
măsurarea simultană a volumului pulmonar și a debitului (Figura 44).   
  
  Figura  44.  Măsurarea  simultană  a  volumului  pulmonar  și  a  debitului.  Figura 
reprezintă un ciclu respirator (inspir maximal – expir maximal). V – volum, FR – flow 
rate  (debit).  Curba  neagră  reprezintă  debitul  normal,  iar  curbele  colorate  arată 
modificarea volumului pulmonar și a debitului  în caz de disfuncție respiratorie. CT – 
capacitate totală, VR – volum rezidual, PEF – debitul expirator de vârf.  
 

În timpul inspirației se înregistrează o curbă uniformă, în formă de U, datorită faptului 
că funcția mușchilor inspiratori, respectiv rezistența respiratorie scad treptat în cursul 
inspirului (în timpul inspirului căile aeriene se dilată). Curba înregistrată în timpul 
expirației este una asimetrică, deoarece rezistența căilor aeriene crește în timpul 
expirului (presiunea intratoracală pozitivă comprimă căile respiratorii). Debitul 
maximal atins în timpul expirației se numeste PEF (Peak Expiratory Flow, debit 
expirator de vârf).  

Cele două capete ale curbei: 
• volumul rezidual, care este definit de: 
o structura toracică,  
o forța mușchilor expiratori și 
o permeabilitatea căilor respiratorii. 
 • capacitatea totală, care este definită de: 
o structura peretelui toracic și al plămânului și 
o forța mușchilor inspiratori.  
 
Tulburările  de  ventilație  se  numesc  disfuncții  respiratorii,  care  pot  fi  de  mai  multe 
tipuri.  
În disfuncția respiratorie obstructivă fluxul de aer este obstrucționat (de ex. în astmul 
bronșic). În acest caz debitul de vârf scade și curba de expirație devine concavă: aerul 
se  elimină  cu  ușurință  din  căile  respiratorii  principale,  dar  căile  aeriene  mici  sunt 
parțial  obstruate,  astfel  expirul  se  încetinește  spre  sfârșit.  Volumul  pulmonar  total 
poate  crește  ușor  și  volumul  rezidual  este  crescut.  Spirograma  arată  scăderea  FEV1‐
ului, a indicelui Tiffeneau și a MMFR‐ului.  
În cazul disfuncției respiratorii restrictive volumul pulmonar este redus. În disfuncția 
respiratorie  restrictivă  de  cauză  parenchimatoasă  este  modificat  parenchimul 
pulmonar (de ex. în pneumonie). Porțiunea de plămân afectată nu conține aer, astfel 
scad atât volumul pulmonar total, cât și volumul rezidual.  
În  disfuncția  respiratorie  extraparenchimatoasă  este  modificat  aparatul  responsabil 
de  mișcările  pulmonare:  se  modifică  structura  peretelui  toracic,  scade  forța  de 
contracție  a  mușchilor  respiratori  sau  inervația  acestora  este  perturbată.  În  aceste 
cazuri plămânii nu se umplu și nu se golesc în mod corespunzător, capacitatea totală 
scade, volumul rezidual crește, iar capacitatea vitală scade de asemenea.  
 Perfuzia 

 
Alimentarea cu sânge a tractului respirator este responsabilitatea circulației sistemice, 
iar  perfuzia  plămânilor  aparține  circulației  (mici)  pulmonare.  Presiunea  sângelui  în 
artera  pulmonară  este  semnificativ  mai  scăzută  (25/9  mmHg)  comparativ  cu 
tensiunea  sistemică  (25/9  mmHg).  Debitul  din  circulația  pulmonară  este  același  cu 
debitul  din  circulația  sistemică,  la  o  presiune  scăzută  acest  lucru  poate  fi  realizat 
numai  datorită  faptului  că  rezistența  hemodinamică  a  plămânilor  este  de  asemenea 
foarte mică. Această rezistență scăzută se datorează capilalelor largi situate în spațiile 
interalveolare,  paralele  între  ele.  Când  alveolele  se  destind,  se  deschid  capilarele 
aferente  acestora,  și  în  caz  contrar,  dacă  alveolele  colabează  (acest  fenomen  se 
numește atelectazie), se închid și capilarele asociate. Astfel nu va exista perfuzie într‐
o zonă pulmonară în care nu există ventilație. Din cauza presiunii scăzute, în capilarele 
circulației mici nu are loc filtrare, astfel alveola nu se umple cu lichid.  
 
In cazul edemului pulmonar, alveola rămâne deschisă datorită lichidului spumos care 
se  formează  în  interiorul  acesteia,  astfel,  deși  nu  există  ventilație,  perfuzia  alveolei 
respective este menținută. Această condiție pune viața în pericol și se manifestă sub 
formă de dispnee.  
 
Creșterea  ușoară  a  rezistenței  hemodinamice  din  plămâni  contribuie  la  deteriorarea 
semnificativă a circulației pulmonare. Acest lucru poate fi cauzat de: 
• scăderea  concentrației  de  oxigen  din  aerul  alveolar,  ceea  ce  înseamnă  pO2 
scăzut  (scăderea  presiunii  parțiale  a  oxigenului  determină  vasodilatație  în 
circulația sistemică, dar vasoconstricție în circulația pulmonară) 
• obstrucția unei ramuri a arterei pulmonare (de exemplu de un tromb) 
• atelectazie 
Deoarece în circulația mică presiunea este scăzută (25 mmHg ≈ 25 cmH2O), inima 
este  capabilă  de  pomparea  sângelui  până  la  o  înălțime  de  aproximativ  25  de  cm  în 
interiorul circulației mici; prin urmare, alimentarea cu sânge este puțin mai săracă la 
nivelul vârfurilor pulmonare și se îmbunătățește semnificativ spre bazele pulmonare. 
Din  această  cauză  anumite  boli  se  dezvoltă  mai  ales  în  vârfurile  pulmonare  (de 
exemplu tuberculoza, tumori).  
 Schimbul de gaze 

 
Schimbul  de  gaze  între  aerul  din  alveole  și  sângele  din  capilare  se  realizează  prin 
difuziune.  Aerul  proaspăt  intrat  în  plămâni  și  aerul  rămas  în  alveole  la  sfârșitul 
expirației se amestecă, prin urmare, conținutul în oxigen și dioxid de carbon al acestui 
amestec  este diferit de cel din aerul atmosferic. Sângele din plămâni se echilibrează 
cu acest amestec (Figura 45).  
  Numeroasele capilare conectate în paralel și alveolele în număr mare creează 
o suprafață de schimb mare (aproximativ 70 m2 la un adult, în medie 1 m2/kg corp). 
Alveolele  sunt  înconjurate  de  un  strat  subțire  de  sânge,  iar  diametrul  capilarelor 
corespunde  aproximativ  diametrului  eritrocitar.  Grosimea  membranei  alveolo‐
capilare  este  de  1  µm,  distanța  între  aer  și  moleculele  de  hemoglobină  fiind  de  1.5 
µm. Datorită  suprafeței  de  schimb  extinse  și  a  distanței scurte de  difuziune, rata  de 
difuziune este mare, schimbul de gaze realizându‐se în câteva milisecunde.  

 
  Figura 45. Presiunea parțială a oxigenului și a dioxidului de carbon în sânge și 
în aer. 
 
  În  timpul  respirației  normale  schimbul  de  gaze  are  loc  în  primul  sfert  din 
lungimea  capilarelor,  realizând  echilibrul  între  sânge  și  aerul  alveolar.  Acest  lucru 
asigură o rezervă de aproximativ patru ori mai mare, adică schimbul de aer se poate 
realiza și în cazul unui flux de sânge de patru ori mai rapid.  
Alveolele  secretă  o  substanță  numită  surfactant,  care  scade  tensiunea de  suprafață, 
împiedicând  astfel  închiderea  (colabarea)  alveolelor  în  timpul  expirului.  În  absența 
surfactantului, în alveolele mici se dezvoltă forțe de suprafață cu efect astringent, prin 
urmare  alveolele  mici  s‐ar  colaba,  iar  cele  mai  mari  s‐ar  dilata  excesiv.  Secreția  de 
surfactant  începe  spre  sfârșitul  perioadei  fetale,  în  lipsa  acestuia  se  dezvoltă 
sindromul de detresă respiratorie cu insuficiență respiratorie severă (la nou‐născuții 
prematuri sau la adulți în cazul unor infecții severe).  
 Controlul respirației 

 
Într‐o anumită măsură, sistemul respirator și cel circulator se află sub control comun 
(Figura 46).  

 
  Figura 46. Controlul respirației 
 
  Alimentarea cu oxigen a organismului este determinată de: 
• cantitatea de oxigen din sânge și 
• debitul sanguin. 
Cantitatea  oxigenului  în  sânge  depinde  de  presiunea  parțială  a  oxigenului  și  de 
conținutul de hemoglobină din sânge. Presiunea parțială a oxigenului și a dioxidului de 
carbon se detectează de către chemoreceptorii care se găsesc în centrele de reglare 
din  trunchiul  cerebral.  Aceștia  reglează  funcția  sistemului  respirator  prin  feedback 
negativ,  și  –  într‐o  măsură  mai  mică  –  controlează  de  asemenea  sistemul  circulator. 
Baroreceptorii  detectează  presiunea  sângelui  și  influențează  funcționarea  sistemului 
circulator,  și  implicit,  debitul  de  sânge  din  organism  prin  feedback  negativ.  Centrele 
reflexelor  inițiate  de  la  chemoreceptori  și  baroreceptori  se  localizează  în  trunchiul 
cerebral,  unde  există  o  conexiune  între  centrele  care  reglează  respirația,  respectiv 
circulația sângelui.  
Controlul respirației se realizează pe două nivele: 
• control metabolic, prin care se asigură nivelul plasmatic corespunzător al 
gazelor sanguine, 
• control dependent de comportament.  
 

CONTROLUL METABOLIC 
Controlul  metabolic  se  desfășoară  în  funcție  de  parametrii  reglați  (pO2,  pCO2).  pCO2 
este cea care joacă rolul principal în reglare, dacă concentrația de CO2 în aerul inspirat 
ajunge la 2‐4% (normalul fiind de 0.04%), ventilația se dublează.  
  Centrii  de  control  ai  respirației  sunt  localizaţi  în  trunchiul  cerebral,  având 
două funcții: 
• declanșarea și reglarea mișcărilor respiratorii, respectiv 
• modularea  mișcărilor  respiratorii,  adică  adaptarea  respirației  la  nevoile 
metabolice 
Neuronii  activi  în  timpul  ciclului  respirator  se  găsesc  în  substanța  reticulată  a 
bulbului rahidian, formând două grupuri: 
• neuronii din grupul dorsal se activează mai ales în timpul inspirului,  
• neuronii din grupul ventral sunt activi în principal în timpul expirației. 
Aceste  două  grupuri  nu  sunt  separate  în  mod  precis.  În  grupul  dorsal  se  găsesc 
neuroni pacemaker, care dictează ritmul de bază al respirației.  
 
pacemaker – care se activează spontan și în mod ritmic 
 
  Neuronii localizați în bulbul rahidian controlează neuronii motori responsabili 
de mușchii respiratori (diafragm, mușchi intercostali, mușchi respiratori auxiliari).  
  În punte se găsesc grupuri neuronale care controlează funcția neuronilor din 
bulb.  Grupul  neuronal  localizat  în  treimea  superioară  a  punții  este  responsabil  de 
controlul  alternării  inspirației  cu  expirația,  numindu‐se  centru  pneumotaxic.    Aceste 
celule nervoase reduc durata inspirației, astfel cresc frecvența respiratorie. În partea 
caudală a punții se găsește centrul apneustic, care prelungește activitatea neuronilor 
inspiratori, prelungind astfel durata inspirației și scăzând frecvența respiratorie.  
  În  peretele  bronhiilor  mici  se  găsesc  receptori  mecanici,  care  detectează 
dilatația  plămânilor  și  peste  un  anumit  nivel  opresc  în  mod  reflex  actul  inspirator. 
Acesta  se  numește  reflexul  Hering‐Breuer  (se  inhibă  grupul  dorsal  de  neuroni  din 
bulbul rahidian, respectiv centrul apneustic, și se stimulează centrul pneumotaxic).  
  Modularea  mișcărilor  respiratorii  are  loc  în  funcţie  de  presiunea  parțială  a 
CO2. În timpul respirației normale presiunea parțială a CO2 în sângele arterial este de 
40 mmHg, această valoare scade în hiperventilație, iar în hipoventilație va crește. 
  Ionul  de  H+  nu  poate  traversa  bariera  sânge‐creier,  însă  dioxidul  de  carbon 
difuzează  prin  membranele  biologice.  În  lichidul  cefalorahidian  CO2  formează  acid 
carbonic, care se descompune în ioni de bicarbonat și ioni de hidrogen, iar aceștia din 
urmă acționează asupra neuronilor chemoreceptori în apropierea suprafeței bulbului, 
fiind responsabil de 80% din acțiunea CO2 (adică controlul efectiv se datorează pH‐ului 
lichidului cefalorahidian). De restul efectului (20%) sunt responsabili chemoreceptorii 
periferici, localizați în glomusul aortic și carotidian. Ca urmare a acestor efecte, și cu 
condiția ca presiunea și compoziția aerului inspirat să fie normală, nivelul de CO2 din 
sânge se va stabili în intervalul normal.  
  Nivelul de oxigen are de asemenea un rol reglator, care se activează însă doar 
în condiții extreme.  Lipsa de oxigen stimulează respirația, însă numai în cazul în care 
presiunea parțială a oxigenului scade sub 60 mmHg.  
 
CONTROLUL DEPENDENT DE COMPORTAMENT 
 
Controlul respirației este important și din punctul de vedere al multor altor funcții (de 
exemplu, starea emoțională  a  individului  afectează  respirația). Cel mai  înalt  nivel de 
reglare  este  reprezentat  de  controlul  voluntar  al  respirației,  prin  care  controlul 
metabolic poate  fi  suprareglat  în  mod  voluntar (de  exemplu când individul vorbește 
sau cântă). Aceste căi de reglare (căi neuronale) sunt paralele cu reglarea metabolică 
și merg direct la neuronii motori.  
 
În anumite leziuni cerebrale localizate (circumscrise) (de exemplu în poliomielită sau 
paralizie  infantilă),  respirația  spontană,  reflexă  este  oprită,  rămânând  doar  forma 
voluntară.  
 
 EXCREȚIA 
 
Pentru menținerea stabilității mediului intern este necesară eliminarea metaboliților, 
respectiv a substanțelor ajunse sau produse în organism, care sunt toxice sau inutile 
pentru  organism  –  acest  proces  numindu‐se  excreție.  Anumite  substanțe  pot  fi 
eliminate  prin  plămâni,  ficat  sau  piele,  însă  în  procesul  de  excreţie  s  rolul  cel  mai 
important este jucat de aparatul excretor.  
  Aparatul  excretor  este  sistemul  care  produce,  depozitează  și  apoi  elimină 
urina, prin intermediul celor doi rinichi și al tractului urinar (cele două uretere, vezica 
urinară  și  uretra).  Urina  se  produce  în  rinichi  şi  apoi,  în  tractul  urinar  cantitatea  și 
compoziția urinei nu se mai modifică.  
 Fiziologia renală 

 
Rinichiul  este  organul  executiv  al  multor  mecanisme  care  au  rolul  de  a  asigura 
stabilitatea  mediului  intern.  Rinichiul  elimină  substanțele  și  produsele  metabolice  în 
exces,  respectiv  împiedică  eliminarea  acelor  substanțe,  care  nu  sunt  disponibile 
încontinuu (cum ar fi apa, NaCl, aminoacizii, carbohidrații și alți nutrienți).   
 
În cazul unui aport normal de lichide, rinichii produc în medie 1500 ml de urină zilnic. 
Modificările cantitative ale urinei se numesc: 
• poliurie – peste 2000 ml/zi 
• oligurie – sub 500 ml/zi 
• anurie – sub 100 ml/zi 
 
Rinichiul joacă, de asemena, un rol important în: 
• reglarea presiunii arteriale prin producția de renină,  
• controlul numărului de eritrocite prin producția de eritropoetină,  
• reglarea metabolismului calciului și al fosforului prin sinteza de calcitriol, care 
este forma activă a vitaminei D3, 
• controlul echilibrului acido‐bazic.  
 
STRUCTURA RINICHIULUI 
 
Rinichiul poate fi împărțit în două porțiuni distincte: corticala (cortexul) la exterior și 
porțiunea medulară (medula) din interior.  
  Unitatea  morfo‐funcțională  a  rinichiului  este  nefronul  (Figura  47).  Ambii 
rinichi  conțin  aproximativ  1  milion  de  nefroni  conectați  în  paralel.  Nefronii  se  întind 
de‐a  lungul  cortexului  și  a  medulei.  Glomerulii  (mai  precis  corpusculii  Malpighi), 
partea proximală și distală a tubilor care pornesc de la glomeruli și rețeaua capilară a 
cortexului  sunt  toate  localizate  în  corticală.  Medula  este  formată  din  porțiunile 
intermediare  ale  sistemului  tubular  (brațele  ascendente  și  descendente  ale  anselor 
Henle  paralele),  din  secțiunile  terminale  ale  tubilor  colectori  și  din  vasele  de  sânge 
paralele cu acestea (sistemul vasa recta). 
  Rinichiul este un organ puternic  vascularizat, arterele  renale fiind ramuri  ale 
aortei  abdominale.  Arterele  renale  se  ramifică  în  mai  multe  artere  interlobare,  din 
care provin  arterele arcuate  cu traiect  de‐a  lungul  liniei  dintre corticală și medulară. 
Din  arterele  arcuate  provin  mai  multe  ramuri  interlobulare,  din  care  pornesc 
arteriolele aferente. Din  arteriola  aferentă  se  formează  sistemul capilar, acesta  fiind 
de  fapt  glomerulul.  La  nivel  glomerular  are  loc  o  scădere  relativ  mică  a  presiunii. 
Capilarele  glomerulare  se  unesc  în  arteriola  eferentă,  în  care  presiunea  este  relativ 
ridicată.  Arteriola  eferentă  se  capilarizează  încă  o  dată  în  jurul  tuburilor  din  cortex 
(capilare  peritubulare)  sau  își  continuă  traiectul  în  forma  arteriolei  drepte,  care 
coboară  în  medulară,  paralel  cu  ansa  Henle  și  cu  o  venulă,  iar  între  acestea  se  mai 
găsesc și capilare, formând împreună sistemul vasa recta.  
  Tubul  distal  se  întoarce  lângă  propriul  glomerul,  în  unghiul  alcătuit  de  către 
arteriola aferentă și  cea  eferentă.  Aici  va  exista  o  comunicare strânsă  între  arteriola 
aferentă  și  tubul  distal,  care  se  numește  aparatul  juxtaglomerular.  În  acest  loc  se 
secretă renina și se realizează feedback‐ul tubulo‐glomerular: filtrarea se modifică în 
funcție  de  compoziția  lichidului  tubular,  prin  contracția  sau  dilatarea  arteriolei 
aferente. 

 
  Figura 47. Structura nefronului 
 
Din punct de vedere funcțional, nefronul poate fi împărțit în două porțiuni: 
• glomerulul  –  presiunea  din  ghemul  de  capilare  glomerulare  este  mai  mare 
decât presiunea în interiorul capsulei Bowman, prin urmare, lichidul va ajunge 
în capsula Bowman, acest proces reprezentând de fapt filtrarea glomerulară, 
care are ca rezultat formarea urinei primare, și 
• tubul – aici are loc selecția și reabsorbția și se formează urina finală.  
 
Examinarea funcției renale – clearance 
 
Funcția  renală  poate  fi  examinată  prin  determinarea  clearance‐ului  diferitelor 
substanțe.  
  Clearance‐ul  (purificarea)  se  referă  la  acel  volum  plasmatic  virtual,  din  care 
rinichiul este capabil să elimine o anumită substanță într‐o unitate de timp. Principiul 
de  bază  ar  fi  că  substanțele  care  apar  în  urină  sunt  derivate  din  plasma  sanguină, 
astfel, prin determinarea  concentrației plasmatice  și urinare a substanței respective, 
putem calcula cantitatea de plasmă care poate fi purificată de rinichi.  
 
Calcularea clearance‐ului (C): 
     
mp  =     
mu 
  → cp x Vp = cu x Vu → Vp =   x Vu = C, unde 

c =   
mpși muînseamnă masa substanței respective în plasmă și în urină (ce dispare 
din plasmă va apărea în urină) 
  cp și cu înseamnă concentrația substanței în plasmă și în urină 
  Vp  și  Vu  înseamnă  volumul  plasmatic  și  volumul  urinar  în  care  se  distribuie 
substanța respectivă 
 
Clearance‐ul poate fi determinat pentru fiecare substanță în parte. Clearance‐
ul  substanțelor  care  nu  sunt  prezente  în  urină  este  egală  cu  0.  Printre  acestea  se 
numără: 
• proteine – nu se filtrează,  
• glucoză – se filtrează liber, însă în condiții fiziologice se reabsoarbe complet.  
Clearance‐ul  acelor  substanțe,  care  sunt  complet  eliminate  din  plasmă  de  către 
rinichi (adică în vena renală nu mai sunt prezente) este egal cu fluxul plasmatic renal 
(RPF, Renal Plasma Flow). Deoarece raportul plasmei în sânge poate fi determinat cu 
ușurință (1‐Hct), pe baza fluxului plasmatic se poate calcula fluxul sanguin renal (RBF, 
Renal Blood Flow). Acest calcul se poate efectua cu ajutorul acidului paraaminohipuric 
(PAH) și cu mediile de contrast care conțin iod.  
Fluxul sanguin renal este de 1200 ml/minut. Debitul cardiac total (adică volumul 
de  sânge  mobilizat  de  inimă  în  interval  de  1  minut)  este  de  ~5  l/minut,  din  care  un 
sfert ajunge la rinichi. Această rată nu este atât de ridicată datorită nevoilor nutritive 
ale rinichilor, ci datorită funcției sale (de curățare).  
 
Funcția glomerulară 
 
Primul  pas  în  formarea  urinei  o  reprezintă  filtrarea  la  nivel  glomerular,  care  are  ca 
rezultat formarea urinei primare. Suprafața de filtrare este alcătuită din trei straturi: 
• celulele endoteliale din ghemul capilar 
• membrana bazală 
• podocite (celulele epiteliale care căptușesc capsula Bowman) 
Podocitele dețin niște prelungiri pediculate, întrepătrunse, printre care formează 
fantele  de  filtrare.  Aceste  fante  sunt  acoperite  de  proteinele  membranare 
interconectate ale proeminențelor podocitare adiacente.  Această structură definește 
care sunt materialele filtrabile: 
• moleculele  mai  mici  de  10  kD  se  filtrează  liber,  cum  ar  fi  printre  altele  apa, 
mineralele,  moleculele  anorganice,  carbohidrații,  aminoacizii,  acizii  grași, 
metaboliții, 
• moleculele mai mari de 60‐65 kD, adică proteinele plasmatice nu traversează 
deloc. 
Proteinele  care  alcătuiesc  suprafața  de  filtrare  sunt  încărcate  negativ,  așa  cum 
sunt  și  proteinele  plasmatice  la  pH‐ul  normal  al  organismului.  Din  cauza  forței  de 
repulsie electrostatică proteinele plasmatice trec mai greu filtrul decât moleculele cu 
masă identică, dar cu încărcare pozitivă. Nu se filtrează nici moleculele mici legate de 
proteine plasmatice, cum ar fi de exemplu bilirubina. 
Ultrafiltratul  rezultat  (filtratul  glomerular)  este  egal  de  fapt  cu  plasma  sanguină 
fără proteine.  
Cantitatea  lichidului  care  se  filtrează  este  determinată  de  diferența  de  presiune 
dintre cele două părți ale membranei  de filtrare,  care  se  numește presiune efectivă 
de filtrare. 
    PF = pA – pB – pCO , unde 
  PF înseamnă presiunea efectivă de filtrare, 
  PA înseamnă presiunea arterială medie în glomerul,  
pB înseamnă presiunea din capsula Bowman,  
pCO înseamnă presiunea coloidosmotică în glomerul.  
 Presiunea din capsula Bowman asigură trecerea urinei prin nefron.  
Deoarece  presiunea  arterială  medie  scade  doar  ușor  până  ajunge  la  nivelul 
glomerular: 
  PF = 80 mmHg – 15 mmHg – 25 mmHg = 40 mmHg 
Presiunea scade ușor de‐a lungul capilarului, presiunea coloidosmotică crește 
ușor,  însă  filtrarea  predomină  pe  toată  lungimea  capilarului  glomerular.  În  cazul 
scăderii  presiunii  efective  de  filtrare,  filtrarea  persistă  doar  într‐o  anumită  parte  a 
glomerulului.  Când  presiunea  de  filtrare  ajunge  la  0,  nu  se  mai  formează  urină 
primară.  
 
Filtrarea  la  nivel  glomerular  se  oprește  atunci  când  presiunea  medie  în  arteriola 
aferentă scade sub 40 mmHg, adică valoarea presiunii medii scade sub 50‐60 mmHg. 
Chiar dacă funcția tubulară este intactă, dacă nu se produce urină primară, rinichii nu 
pot  funcționa.  Acesta  este  mecanismul  de  declanșare  al  șocului  hemoragic:  scade 
presiunea  arterială,  filtrarea  se  oprește,  metaboliții  cu  efect  vasodilatator  nu  se  pot 
elimina și din cauza acestora  presiunea arterială  scade și mai  mult. Această  condiție 
necesită intervenție medicală.  
 
  Viteza de producție a urinei primare indică volumul plasmatic care se filtrează 
prin  glomeruli  în  interval  de  un  minut.  Aceasta  se  mai  numește  și  rata  filtrării 
glomerulare (GFR).  
  Rata  de  producție  a  urinei  primare  se  poate  calcula  prin  determinarea 
clearance‐ului  unei  substanțe  care  se  filtrează  liber,  nu  se  reabsoarbe,  nu  este 
excretată în tubul renal și nu se leagă de celule sau de proteine. Astfel de substanțe 
sunt următoarele: 
• creatinina,  o  substanță  endogenă  (produsul  de  degradare  al  fosfatului  de 
creatină din mușchi, care se produce într‐un ritm relativ constant) 
• inulina, o substanță exogenă. 
Concentrația plasmatică normală a creatininei este de 1 mg/dl, iar în urină este de 
100  mg/dl.  Diureza  pe  minut  (cantitatea  de  urină  finală  produsă  într‐un  minut) 
este ~1.2 ml/minut, astfel: 
 

GFR = x Vu =   x 1.2 ml/minut = 120 ml/minut 

Cunoscând  faptul  că  volumul  urinei  finale  este  de  1.2  ml/minut,  putem 
concluziona  că  99%  a  urinei  primare  se  reabsoarbe.  Faptul  că  urina  primară  se 
formează în cantitate mare și în mare parte se reabsoarbe are multiple beneficii: 
 • în  timpul  filtrării,  o  cantitate  mare  de  materii  reziduale  pot  fi  filtrate  într‐o 
soluție  diluată  și  acest  lucru  nu  necesită  mecanisme  specifice,  deoarece 
ulterior urina se concentrează și aceste substanțe se elimină din organism în 
formă concentrată 
• cantitatea  urinei  finale  poate  fi  reglată  cu  ușurință,  pentru  că  în  cazul 
modificării ușoare a cantității lichidului reabsorbit, cantitatea urinei finale se 
modifică  semnificativ  și  acest  lucru  necesită  doar  un  efort  minim  din  partea 
rinichilor.   
 
Funcția tubulară 
 
În urma proceselor care au loc la nivel tubular, se schimbă compoziția urinei și urina 
primară  se  transformă în urină  finală.  Pentru acest  lucru,  o serie de molecule și ioni 
trebuie  să  traverseze  celulele  epiteliale  tubulare,  prin  transport  activ  sau  pasiv. 
Diferitele părți ale tubului renal funcționează în mod diferit, prin diferite procese de 
transport.  
  Procesele tubulare pot fi împărțite în două categorii: 
• reabsorbție  –resorbție:  transportul  atomilor  şi  moleculelor  din  lumenul 
tubului înspre capilare 
• excreție – secreție: transportul substanțelor din capilarele peritubulare înspre 
lumenul tubular 
Încărcarea tubulară (tubular load, TL) se referă la cantitatea de substanță (atomi, 
molecule)  care  ajunge  în  tubul  renal  într‐o  unitate  de  timp.  Dat  fiind  faptul  că  în 
secțiunea  inițială  a  tubului  renal  substanțele  ajung  doar  prin  intermediul  filtrării 
glomerulare, în cazul moleculelor mici care se filtrează liber, încărcarea tubulară este 
determinată  de  rata  de  producție  a  urinei  primare  și  de  concentrația  plasmatică  a 
substanței respective: 
    TL = GFR xcpl 
Transportul  tubular  maximal  (Tmax)  se  referă  la  cantitatea  de  substanță  care 
poate fi transportată de celulele tubulare într‐o unitate de timp (în oricare direcție). 
Transportul tubular maximal depinde de: 
• numărul de nefroni 
• expresia proteinelor transportoare pe celulele tubulare.  
 
REABSORBȚIA GLUCOZEI  
 
Funcția  tubulară poate fi ilustrată  prin prezentarea reabsorbției glucozei. Glucoza  se 
reabsoarbe  din  tubul  proximal  prin  transport  activ  secundar  cu  ajutorul 
cotransportorului  de  sodiu‐glucoză  (SGLT).  Aminoacizii  și  fosfații  sunt  reabsorbiți 
printr‐un mecanism similar.  
  Glucoza este o moleculă mică, care se filtrează liber, concentrația sa în plasmă 
și  în  urina  primară  fiind  identică.  Deoarece  cantitatea  totală  de  glucoză  filtrată  se 
reabsoarbe,  clearance‐ul  glucozei  este  egală  cu  0,  în  condiții  fiziologice  această 
reabsorbție având loc în prima treime a tubului proximal. Cantitatea de glucoză ajunsă 
în tubul renal, care trebuie reabsorbită: 
    TL = GFR x cpl 
    Cpl = 100mg/dl = 1mg/ml 
    TL = 120ml/min x 1mg/ml = 120mg/min 

 
Figura 48. Reabsorbția de tip glucoză, CG – concentrația urinară a glucozei.  
 
Cu  cât  este  mai  mare  concentrația  plasmatică  a  glucozei,  cu  atât  mai  multă 
glucoză  va  ajunge  în  urina  primară  (adică  cu  atât  mai  mult  va  crește  TL).  Această 
relație  este  liniară.  Glucoza  ajunsă  în  tubul  renal  se  reabsoarbe  complet  până  în 
momentul  în  care  cantitatea  sa  ajunge  la  valoarea  transportului  tubular  maximal 
(Figura 48).  
În cazul în care cantitatea glucozei filtrate depășeste această valoare, glucoza 
nu  se  mai  reabsoarbe  complet  și  astfel  apare  în  urină.  Glicemia  la  care  glucoza  va 
apărea  în  urină  se  numește  prag  de  reabsorbție,  care  corespunde  unei  glicemii  de 
160‐180 mg/dl la un individ sănătos.  
 
În  diabet  zaharat  (diabetes  mellitus)  nivelul  ridicat  de  glucoză  în  sânge  conduce  la 
apariția  glicozuriei.  Deoarece  –  prin  osmoză  –  glucoza  reține  apa  în  urină,  va  crește 
cantitatea urinei (poliurie), ceea ce conduce la un aport crescut de lichide (polidipsie). 
Împreună  cu  apetitul  crescut  (polifagie),  aceste  două  simptome  alcătuiesc  triada 
simptomatică a diabetului netratat. 
Cauza  diabetului  zaharat  este  efectul  insuficient  al  insulinei.  Pe  lângă  efectul 
hipoglicemiant, insulina mai are numeroase efecte, cum ar fi cele trofice, insulina fiind 
necesară  pentru  conservarea  integrității  peretelui  capilar.  Prin  urmare,  în  diabet 
zaharat, pacientul dezvoltă  de asemenea și o  afectare glomerulară, deci numărul de 
nefroni funcționali va scădea, scăzând astfel și încărcarea tubulară dată de glucoză. Ca 
urmare, în diabetul avansat,  pragul  de  glicozurie  se  va deplasa în direcția glicemiilor 
mai ridicate (200‐220 mg/dl).  
 
Funcția de diluare și de concentrare a rinichiului 
 
În contextul alimentației mixte și a unui aport echilibrat de lichide, densitatea urinei 
variază  între  1015‐1025  g/l,  în  condiții  extreme  poate  varia  între  1001‐1040  g/l. 
Densitatea plasmei sanguine însă este constantă, valoarea acesteia fiind de 1010 g/l, 
asta înseamnă că rinichiul este capabil de producerea unei urini mai diluate sau mai 
concentrate față de plasmă.  

 
  Figura 49. Sistemul contracurent 
  Cea  mai  mare  parte  a  urinei  primare  (99%)  se  reabsoarbe,  astfel  încât    – 
conform legilor osmozei – apa migrează împreună cu substanțele reabsorbite. În acest 
proces rolul cel mai important este jucat de ioni și de molecule mici (majoritatea sunt 
ioni de Na+ și de Cl‐). Cu toate că la nivelul tubului proximal se reabsorb o serie de ioni 
şi  molecule,  lichidul  care  va  ajunge  în  ansa  Henle  va  fi  izoosmolar  (osmolaritate  de 
~300 mOsm), pentru că alături de ionii şi moleculele reabsorbite se reabsoarbe și apa. 
Prin urmare, în lumenul tubului proximal compoziția urinei se modifică, osmolaritatea 
însă rămâne neschimbată.  
  Pentru ca densitatea urinei să se modifice în lumenul tubului, este nevoie de 
declanșarea  unui  mecanism  de  concentrare.  Acest  mecanism  este  asigurat  de  așa‐
numitul sistem contracurent, ale cărui componente sunt paralele între ele (Figura 49): 
• ansa Henle 
• tubul colector și 
• sistemul vasa recta. 
Ca  urmare  a  funcționării  sistemului  contracurent,  porțiunea  medulară  devine 
stratificată din punct de vedere osmotic (gradient).  
În  ramura  ascendentă  a  ansei  Henle  are  loc  reabsorbția  activă  de  Na+,  această 
porțiune  însă  este  impermeabilă  pentru  apă,  prin  urmare  aici  urina  se  diluează  și 
osmolaritatea interstițiului crește. Ramura descendentă este permeabilă pentru apă și 
ionii  de  sodiu,  astfel  ramura  descendentă  și  interstițiul  se  echilibrează  din  punct  de 
vedere hidroelectrolitic: 
• apa se reabsoarbe în mod pasiv, apa ajunsă în interstițiu diluează spațiul 
interstițial, 
• datorită  gradientului  de  concentrație,  ionii  de  Na+  intră  în  ramura 
descendentă.  
Osmolaritatea urinei care trece prin ramura descendentă va fi iarăși crescută, 
Na+‐ul  este  reabsorbit  din  nou  la  nivelul  ramurei  ascendente,  osmolaritatea 
interstițiului  crește  și  mai  mult.  Osmolaritatea  interstițiului  este  cea  mai  crescută  la 
vârful  ansei  Henle  (~1200  mOsm),  pentru  ca  apoi  să  scadă  treptat  spre  cortex  –  în 
corticală  ajungând la valoarea isoosmolară  (~300  mOsm). În porțiunea ascendentă a 
ansei Henle are loc reabsorbție activă de Na+, din această cauză osmolaritatea urinei 
în acest loc este întotdeauna mai scăzută decât al interstițiului. Osmolaritatea urinei 
care părăsește ansa Henle la marginea corticalei are o valoare de 200 mOsm.  
Sodiul  și  apa  reabsorbită  din  ansa  Henle  sunt  transportaţi  de  sistemul  vasa 
recta.  Sângele  din  vasele  drepte  este  întotdeauna  în  echilibru  cu  interstițiul: 
osmolaritatea  sa  crește,  apoi  se  diluează,  astfel  sângele  nu  neutralizează  gradientul 
osmotic.  
Din urina care părăsește ansa Henle s‐a reabsorbit o cantitate mare de apă și 
Na+, însă osmolaritatea acesteia este mai scăzută decât osmolaritatea urinei primare; 
concentrarea urinei are loc la nivelul tubului colector. Tubul colector este permeabil 
pentru apă, aici are loc reabsorbția controlată a apei, această reglare fiind realizată de 
ADH.  Sub  acțiunea  ADH‐ului  celulele  tubului  colector  implantează  în  membrana  lor 
canale  de  apă  (aquaporine)  și  astfel  apa  se  poate  reabsorbi  în  interstițiul  cu 
osmolaritate ridicată. Prin reabsorbirea apei are loc concentrarea urinei finale.  
 
Când  conținutul  de  apă  al  organismului  scade,  se  secretă  ADH  și  astfel  apa  se  va 
reabsorbi  din  urină.  Lipsa  de  ADH  se  numește  diabet  insipid,  condiție  în  care  se 
produc cantități mari de urină, ajungând până la 20‐30 de litri de urină diluată zilnic.  
 
Ureea  contribuie,  de  asemena,  la  dezvoltarea  gradientului  osmotic:  doar 
porțiunea distală a tubului colector este permeabilă pentru uree. Sub acțiunea ADH‐
ului  majoritatea  apei  se  reabsoarbe  până  la  acest  nivel,  concentrația  ureei  în  urină 
fiind crescută. Astfel ureea se reabsoarbe în interstițiu, crescându‐i osmolaritatea. De 
aici  ureea  ajunge  în  mod  pasiv  în  ansa  Henle.  Acest  ciclu  al  ureei  scade  sarcina 
pompelor de Na+. 
 
DIURETICE 
 
Funcția  de  diluare  și  de  concentrare  a  rinichiului  poate  fi  influențată  prin 
administrarea de medicamente  diuretice.  Cunoscând  faptul că apa se mişcă  în mare 
parte asemănător ionilor de sodiu, este nevoie de modificarea excreției acestora.  
  La nivelul tubului proximal are loc reabsorbția ionilor și moleculelor mici, care 
sunt urmate de apă, astfel la acest nivel urina rămâne izotonă. Reabsorbția la nivelul 
tubului  proximal  de  obicei  nu  se  influențează  medicamentos.  În  condiții  patologice 
reabsorbția  anumitor  substanțe,  respectiv  a  apei  poate  scădea,  rezultând  diureză 
osmotică.  
  
  Figura 50. Mecanismul de acțiune al furosemidului 
 
La nivelul ansei Henle ionii de Na+, K+ și Cl‐ se reabsorb împreună, iar proteina 
de transport poate fi influențată prin administrarea de diuretice de ansă (de exemplu 
furosemid)  (Figura  50).  Diureticele  de  ansă  reprezintă  cele  mai  puternice  diuretice, 
efectul acestora se bazează pe două mecanisme: 
• în urină rămân mai mulți ioni de Na+, care rețin apa și 
• în porțiunea medulară se va dezvolta un gradient osmotic mai scăzut, astfel în 
tubul colector va acționa o forță mai mică asupra reabsorbției de apă, și se va 
produce urină mai diluată.  
La  nivelul  tubului  distal  ionii  de  Na+  și  Cl‐  se  reabsorb  împreună,  acest  proces 
putând  fi  inhibat  cu  diuretice  tiazidice  (Figura  51).  Efectul  acestora  este  mai  slab 
decât efectul diureticelor de ansă, pentru că nu influențează sistemul contracurent.  
  
Figura 51. Mecanismul de acțiune a diureticelor tiazidice 
 
La nivelul tubului colector reabsorbția de Na+ depinde de excreția ionilor de K+  și 
de H+. Acest proces este reglat prin mineralocorticoizi  cum ar fi aldosteronul a cărui 
acţiune reprezintă principalul mecanism de excreție al potasiului din organism. Efectul 
aldosteronului poate fi inhibat prin administrarea antagoniștilor de aldosteron (cum 
ar  fi  spironolactona,  amiloridul),  aceștia  determină  scăderea  cantității  de  potasiu  în 
urină (însă cresc cantitatea de urină).  
 
Antagoniștii  de  aldosteron  se  mai  numesc  și  diuretice  care  economisesc  potasiul. 
Asocierea  acestora  cu  diureticele  de  ansă  este  obligatorie,  cu  scopul  prevenirii 
aritmiilor cardiace în urma pierderii de potasiu cauzată de diureticele de ansă.  
 
Aldosteronul  stimulează  expresia  unor  proteine  membranare  în  celulele 
epiteliale  ale  tubului  colector  (Figura  52).  Pompa  de  Na+‐K+  din  membrana  bazală 
realizează  intracelular  o  concentrație  scăzută  de  sodiu,  respectiv  o  concentrație 
ridicată de potasiu. Din această cauză, prin canalele din membrana apicală sodiul va 
ajunge în interiorul celulei, depolarizând membrana celulară. Depolarizarea deschide 
canalele  de  potasiu  și  îmbunătățește  forța  motrică,  electrochimică  care  acționează 
asupra  ionilor  de  potasiu,  determinând  efluxul  de  potasiu.  În  urma  acestor  procese 
ionii de Na+ se absorb din lumen în interstițiu și ionii de K+  și de H+  se excretă în urină 
(prin  transport  activ  secundar).  Absorbția  ionilor  de  sodiu  este  acompaniată  de 
absorbția  apei.  Diureticele  care  economisesc  potasiul  inhibă  sinteza  și  funcția 
proteinelor membranare care sunt implicate în acest proces.  

 
Figura 52. Mecanismul de acțiune al diureticelor care economisesc potasiul. 
 
Rolul rinichilor în menținerea echilibrului acido‐bazic 
 
Majoritatea  metaboliților  produși  în  timpul  proceselor  metabolice  au  pH‐ul  acid, 
aceștia formează așa‐numiții acizi non‐volatili (care nu pot fi eliminați prin expirație, 
sub formă de CO2).  Aproximativ  80  mEq de  protoni se  formează  într‐o zi, iar  pentru 
neutralizarea  unui  proton  (sau  a  unei  molecule  de  acid)  este  nevoie  de  un  ion  de 
HCO3‐,  acest  lucru  însemnând  că  zilnic  este  nevoie  de  formarea  cantității  mai  sus 
menționate de bicarbonat sau de eliminarea aceleiași cantități de protoni.  
  Fiind  o  moleculă  mică,  bicarbonatul  se  filtrează  liber  (4500  mEq/zi),  și 
cantitatea  filtrată  trebuie  reabsorbită.  Reabsorbția  bicarbonatului  are  loc  pe  toată 
lungimea tubului, cu excepția ansei Henle. Celula tubulară secretă ionul de hidrogen 
în lumenul tubului şi ionul de hidrogen se combină aici cu bicarbonatul filtrat formând 
acid carbonic, care se descompune în CO2 și apă. CO2 difuzează liber în celulă, unde se 
retransformă în acid carbonic sub acțiunea enzimei numite anhidrază carbonică (AC), 
iar  acidul  carbonic  va  disocia  din  nou  în  bicarbonat,  care  se  va  absorbi  împreună  cu 
sodiul.  Anhidraza  carbonică  poate  fi  inhibată  prin  acetazolamidă,  ceea  ce  duce  la 
reabsorbția  unei  cantități  mai  scăzute  de  bicarbonat,  care  conduce  la  diureză 
osmotică și deplasarea echilibrului acido‐bazic în direcție acidă (Figura 53).  

 
  Figura 53. Reabsorbția bicarbonatului 
 
La  nivelul  tubului  colector  are  loc  excreția  de  protoni  și  formarea 
bicarbonatului nou. Prin acest mecanism se neutralizează cantitatea zilnică de 80 mEq 
de acid;în caz de acidoză, acesta este mecanismul care se activează în primul rând.  
În  caz  de  alcaloză,  la  nivelul  tubului  colector  are  loc  excreție  activă  de 
bicarbonat, ceea ce conduce la restabilirea echilibrului acido‐bazic.  
 
În insuficiență renală echilibrul acido‐bazic este de asemenea perturbat, pentru că în 
condiții  normale  rinichiul  se  adaptează  permanent  cu  scopul  menținerii  echilibrului 
acido‐bazic.  
 SISTEMUL CIRCULATOR 
 
Principala  funcție  a  sistemului  circulator  este  furnizarea  și  distribuirea 
corespunzătoare  a  nutrienților  la  țesuturi,  respectiv  transportul  metaboliților  la 
organele  cu  ajutorul  cărora  se  descompun  și  se  elimină  din  organism.  Pe  lângă 
acestea, joacă un rol și în procesele homeostatice: 
• asigură comunicarea între celule în cadrul reglării endocrine, 
• participă  la  termoreglare,  asigură  transferul  căldurii  între  organele  cu 
metabolism  intens  și  tegumente,  şi  influențează  pierderea  de  căldură  la 
nivelul pielii.  
Aparatul circulator este de fapt un sistem închis, format din tuburi, care conține 
spațiul intravascular. Sistemul este umplut cu sânge și este nevoie de energie pentru 
a‐l  pune  în  mișcare.  Sângele  ajunge  în  toate  părțile  organismului  și  asigură  o 
comunicare continuă între acestea. Pompa care asigură energia necesară este cordul.  

 
Figura 54. Schița aparatului circulator. Marea și mica circulație. AD – atriul drept, 
VD – ventriculul drept, AS – atriul stâng, VS – ventriculul stâng.  
 
Din  punct  de  vedere  funcțional  sistemul  circulator  poate  fi  împărțit  în  circulație 
sistemică (mare) și circulație pulmonară (mică) (Figura 54): 
• circulația pulmonară asigură circulația între cord și plămâni, 
• iar circulația sistemică asigură circulația între cord și țesuturi.  
Ambele circulații își au originea din și se termină în inimă. Inima poate fi împărțită în 
două  jumătăți.  O  jumătate  este  alcătuită  dintr‐un  atriu  și  un  ventricul.  Atriul 
reprezintă  o  pompă  slabă,  care  are  rolul  de  a  transmite  sângele  spre  ventricul. 
Puterea de pompare a ventriculelor este cea care asigură înaintarea sângelui prin tot 
sistemul vascular.  
Din  punct  de  vedere  funcțional,  jumătatea  dreaptă  și  cea  stângă  a  inimii  sunt 
conectate  în  serie,  deci  ambele  părți  mobilizează  aceeași  cantitate  de  sânge  într‐o 
unitate  de  timp.  Cantitatea  de  sânge  mobilizată/pompată  într‐un  minut  se  numește 
debit  cardiac,  care  în  condiții  de  repaus  este  egal  cu  aproximativ  5  l/minut  (pentru 
fiecare  jumătate).  Cea  mai  mare  parte  a  sângelui  circulant  se  găsește  în  circulația 
sistemică,  circulația  pulmonară  conține  mult  mai  puțin  sânge  (aproximativ  12%  din 
sângele circulant total).  
  Aparatul  circulator  este  un  sistem  optimizat.  Presiunea  necesară  pentru 
mobilizarea  sângelui  este  asigurată  de  inimă,  setarea  optimă  a  acesteia  fiind  de 
importanță  majoră.  În  caz  de  presiune  prea  scăzută,  circulația  este  încetinită  și 
alimentarea  celulelor  este  insuficientă.  Menținerea  unei  presiuni  mult  prea  ridicate 
consumă multă energie și încarcă inima, respectiv pereții vaselor de sânge, crescând 
astfel riscul dezvoltării accidentelor vasculare cerebrale sau a bolilor cardiovasculare. 
Valoarea  medie  a  presiunii  arteriale  este  de  90‐100  mmHg  (presiunea  dinamică 
medie).  
 
COMPONENTELE FUNCȚIONALE ALE SISTEMULUI CIRCULATOR 
 
Sistemul  tubular  închis  care  alcătuiește  de  fapt  sistemul  circulator,  poate  fi  împărțit 
din punct de vedere funcțional în cinci componente (Figura 55).  

 
  Figura 55. Schema analitică a sistemului circulator.  
 
Funcția  de  pompă  este  realizată  de  inimă.  Cordul  funcționează  în  mod  intermitent 
(periodic), în timpul contracției sale crește presiunea, acest lucru numindu‐se sistolă, 
iar scăderea presiunii datorită relaxării musculare se numește diastolă. Funcționarea 
cordului este caracterizată de o siguranță operațională înaltă (fiabilitate), însemnând 
că  toate  funcțiile  sunt  asigurate  de  o  populație  celulară  numeroasă,  astfel  încât 
distrugerea câtorva celule nu va conduce la pierderea funcției.  
  Componenta  elastică  este  reprezentată  de  arterele  mari  cu  pereții  elastici, 
adică  aorta  și  ramurile  sale  principale.  Pereții  acestor  vase  conțin  cantități  mari  de 
fibre  elastice,  prin  urmare  aceștia  se  dilată  în  timpul  sistolei,  stochează  o  parte  din 
energia  primită,  pentru  ca  apoi  –  în  timpul  diastolei  –  pereții  vasului  să  exercite  o 
presiune  pe  coloana  de  sânge,  împingând‐o  spre  periferie.  Ca  urmare,  pe  timp  de 
diastolă,  în  vasele  mari  presiunea  nu  scade  la  fel  de  mult  cât  scade  în  ventricule  și 
circulația nu se oprește. Componenta elastică convertește circulația intermitentă într‐
un flux continuu. Acest flux continuu necesită mai puțină energie, astfel componenta 
elastică îmbunătățește eficiența circulației din punct de vedere energetic.  
  Arterele  mici  și  arteriolele  cu  pereții  musculari  formează  componenta 
rezistivă,  care  determină    rezistența  circulatorie.  Astfel,  componenta  rezistivă 
reglează cantitatea de sânge care poate fi livrată la nivel tisular sau la un organ într‐o 
unitate de timp. Fluxul într‐un tub (Q, în fizică acesta se numește debit): 

    Q =  , unde: 
Q reprezintă debitul,  
Δp reprezintă diferența de presiune între cele două capete ale tubului,  
R reprezintă rezistența circulatorie.  
Componenta  rezistivă  joacă  un  rol  important  în  distribuția  sângelui, 
însemnând că organele active primesc mai mult sânge, în timp ce la nivelul celorlalte 
organe  se  produce  vasoconstricție  și  astfel  scade  fluxul  de  sânge.  Acest  fenomen  se 
numește  redistribuție,  prin  care  se  poate  realiza  ca  țesuturile  active  să  primească 
cantitatea necesară  de sânge  fără  să  se  modifice  efortul  depus de mușchiul cardiac. 
Componenta rezistivă participă, de asemenea, în determinarea tensiunii arteriale.  
Din punct de vedere anatomic, nivelul de schimb corespunde capilarelor. Aici 
are loc schimbul rapid și eficient între sânge și țesuturi.  
Din  punct  de  vedere  funcțional,  sistemul  venos  formează  componenta 
capacitivă.  Aproximativ  60%  din  sângele  circulant  se  găsește  în  interiorul  acestei 
componente.  
 Fiziologia cordului 

 
Cordul  este  un  organ  gol,  cu  perete  muscular,  conținând  un  sistem  de  valve,  care 
determină  direcția  fluxului  sanguin.  Funcția  de  pompă  este  realizată  prin  contracția 
musculaturii.  
 
Între  camerele  inimii,  respectiv  la  originea  arterelor  mari  se  găsesc  valve,  care 
determină direcția fluxului de sânge:  
• între atriu și ventricul – valvele atrioventriculare (cuspide) 
o pe partea dreaptă: valva tricuspidă 
o pe partea stângă: valva mitrală (bicuspidă) 
• la originea arterelor mari – valvele semilunare 
o pe partea stângă: valva aortică 
o pe partea dreaptă: valva pulmonară 
Miocardul  este  un  fel  de  mușchi  striat,  însă  prezintă  diferențe  semnificative 
comparativ cu musculatura scheletală. Contracția mușchiului scheletic este declanșată 
de un stimul nervos, care se transmite celulei musculare prin placa neuromusculară. 
În cazul miocardului însă nu putem vorbi de placă neuromusculară, pentru că acesta 
nu  se  contractă  datorită  unui  stimul  nervos,  ci  datorită  stimulării  generate  de  către 
propriul sistem de stimulare, şi această stimulare se transmite apoi de la fibră la fibră. 
Celulele  miocardice  sunt  mai  scurte  decât  fibrele  musculare  scheletice, 
lungimea acestora fiind de aproximativ 100 µm, și se leagă în principal capăt la capăt, 
conexiunile  latero‐laterale  fiind  mai  rare.  La  nivelul  conexiunilor  intercelulare  se 
găsesc liniile Eberth (discurile intercalare).  Acestea conțin numeroase proteine, care 
leagă  membranele  între  ele.  Prin  urmare,  pe  de  o  parte,  stimulul  este  transmis  fără 
întârziere  la  celula  vecină,  pe  de  altă  parte,  proteinele  de  legare  conectează  și 
elementele  citoscheletului,  astfel  între  celule  se  transmite  și  forța  mecanică.  Lanțul 
alcătuit  din  celulele  astfel  conectate  poate  funcționa  la  unison,  rezultatul  fiind  o 
contracție uniformă.  
Lanțul  format  din  celulele  miocardice  (fibrele  miocardice)  este  conectat  la 
inelul fibros atrioventricular la ambele capete, în condiții fiziologice între musculatura 
atrială și cea ventriculară nu există conexiune. Când fibra musculară se scurtează, va 
exercita  o  presiune  asupra  sângelui  din  cavitate,  crescând  presiunea  intracavitară  și 
mobilizând sângele în funcție de gradientul de presiune.  
Funcția  cardiacă  se  bazează  pe  o  sincronizare  precisă,  ceea  ce  necesită  un 
control  precis.  Controlul  funcției  cardiace  este  legat  de  funcțiile  electrice  ale 
membranelor  celulare,  iar  efectuarea  contracției  propriu‐zise  este  responsabilitatea 
elementelor contractile intracelulare.  
Funcția  electrică  a  membranei  inițiază  și  controlează  funcțiile  mecanice,  iar 
conectarea  fenomenelor  electrice  cu  cele  mecanice  se  numește  cuplul 
electromecanic.   
 
Funcția mecanică a cordului. Funcția de pompă 
 
Circulația sângelui este asigurată de funcția de pompă a inimii, iar această funcție se 
realizează prin contracția ritmică și sincronă a fibrelor miocardice. Mai jos se prezintă 
funcția de pompă prin ilustrarea funcției cordului stâng, însă toate cele descrise aici 
sunt valabile și în cazul cordului drept, cu modificările corespunzătoare.  
 
În repaus, cordul se contractă de aproximativ 70 de ori pe minut (60‐100 bătăi/minut 
se consideră normal). Modificările de frecvență cardiacă: 
• bradicardie – frecvență cardiacă sub 60 bătăi/minut 
• tahicardie – frecvență cardiacă peste 100 bătăi/minut 
 
Durata ciclului cardiac este inversul frecvenței cardiace: 

    T =  , unde 
 
  v reprezintă frecvența,  
  T reprezintă durata ciclului cardiac. 
 
Cordul  funcționează  în  mod  ritmic,  intervalul  de  timp  dintre  două  contracții 
reprezintă  ciclul  cardiac  (Figura  57),  care  –  în  cazul  unei  frecvențe  cardiace  de  70 
bătăi/minut – înseamnă ~0.8 s.  
  Prin  contracția  fibrelor  miocardice  în  compartimentul  respectiv  crește 
presiunea,  aceasta  fiind  sistola.  Prima  este  sistola  atrială,  când  presiune  intraatrială 
depășește presiunea ventriculară, astfel sângele fiind expulzat din atriu în ventricul.  
  Aceasta  este  urmată  de  sistola  ventriculară,  în  timpul  căreia  sângele  este 
mobilizat de ventricul în direcția aortei. În timpul contracției musculaturii ventriculare 
crește  presiune  intraventriculară,  sângele  pornește  înapoi  spre  atriu,  dar  fluxul 
sanguin  închide  valva  atrioventriculară.  Valva  este  ancorată  de  musculatura 
ventriculară  prin  cordajele  tendinoase,  care  asigură  ca  valvele  să  rămână  închise  în 
timpul sistolei ventriculare, adică să nu se deschidă înspre atriu.  
  Ventriculul continuă să se contracte, presiunea crește în continuare. În acest 
moment  valva  atrioventriculară  este  deja  închisă,  valva  aortică  încă  nu  s‐a  deschis, 
prin urmare volumul cavității nu se poate modifica și presiunea tot crește. Aceasta se 
numește faza contracției izovolumetrice.  
  Când  presiunea  ventriculară  depășește  presiunea  din  aortă,  valvele 
semilunare se deschid și începe faza de ejecție. La început, ejecția este rapidă, după 
care  încetinește.  După  un  anumit  timp,  musculatura  ventriculară  începe  să  se 
relaxeze, iar presiunea din ventricul scade.  
Spre sfârșitul fazei de ejecție, datorită elasticității peretelui aortic, coloana de 
sânge începe să curgă înapoi şi se lovește de valva semilunară, închizând‐o.  
 
Analizând  modificările  de  presiune  din  aortă  în  timpul  ciclului  cardiac,  obținem  o 
curbă  caracteristică  (Figura  56).  Curba  de  presiune  este  alcătuită  dintr‐o  pantă 
ascendentă, care se numește pantă anacrotă, respectiv o pantă descendentă, care se 
numește pantă catacrotă. La sfârșitul ejecției, atunci când coloana de sânge se lovește 
de valva aortică, pe curbă va apărea incizura dicrotă. În momentul în care coloana de 
sânge se lovește de valvă, presiunea crește ușor, şi formează o undă mică, așa‐numita 
undă dicrotă.  

 
  Figura 56. Curba de presiune din aortă 
 
Imediat după ejecție presiunea ventriculară este mai mică decât presiunea în 
aortă, însă mai mare decât presiunea atrială. În timpul relaxării peretelui ventricular 
presiunea intraventriculară scade în ritm rapid, însă atât valvele atrioventriculare, cât 
și cele semilunare rămân închise, prin urmare, volumul nu se schimbă. Această fază se 
numește relaxare izovolumetrică.  
Când  presiunea  ventriculară  scade  sub  valoarea  presiunii  atriale,  valvele 
atrioventriculare se deschid și începe faza de umplere ventriculară. În timpul sistolei 
ventriculare  în  atriu  se  acumulează  sângele  transportat  în  mod  continuu  de  vene, 
deci, în momentul deschiderii valvei, sângele se varsă  în ventricul. Aceasta este faza 
umplerii  rapide.  Apoi,  pentru  o  perioada  scurtă  de  timp  va  exista  comunicare  liberă 
între atriu și ventricul, pe măsură ce sângele transportat de la periferie ajunge în atriu 
se și varsă în ventricul , această fază numindu‐se faza de umplere lentă. Aceste două 
faze fac parte din faza de umplere pasivă, pentru că în acest timp ventriculul se umple 
fără ca atriul să se contracte.  
După acestea urmează  sistola  atrială,  în timpul căreia sângele  din atriu este 
împins  în  direcția  ventriculului  de  contracția  musculaturii  atriale.  Această  etapă  se 
numește faza de umplere activă.  
 
Zgomotele cardiace 
 
Sunetul  este  de  fapt  o  vibrație  propagată  într‐un  mediu  elastic,  care  se  formează 
atunci când în acest mediu apare o schimbare a vitezei (decelerare sau accelerare). Cu 
cât  este  mai  rapidă  această  schimbare  de  viteză,  cu  atât  este  mai  înaltă  frecvența 
sunetului rezultat.  
  În timpul ciclului cardiac viteza fluxului sanguin se modifică de mai multe ori. 
Zgomotele  cardiace  pot  fi  caracterizate  prin  trei  parametri,  care  nu  sunt  complet 
independenţi unul de celălalt: 
• amplitudinea, adică intensitatea sonoră,  
• frecvența (tonalitatea), adică tonul,  
• durata.  
Frecvența  zgomotelor  cardiace  este  mică,  amplitudinea  scăzută,  fiind  în  jurul 
pragului de percepție pentru urechea umană.  
 
În  cazul  în  care  frecvența  unui  zgomot  cardiac  este  mai  mare,  urechea  umană  îl 
percepe mai bine, prin urmare în timpul auscultației aceste zgomote se aud mai tare 
decât în mod normal. Un sunet cu frecvența mai ridicată se datorează unei modificări 
mai  mari  de  viteză,  care  poate  fi  cauzată  de  scăderea  elasticității  valvulare 
(calcificare), de o presiune mai mare sau de o cavitate mai dilatată.  
 
  În timpul ciclului cardiac se formează patru zgomote cardiace (Figura 57), din 
care  două  sunt  perceptibile  stetacustic  și  două  pot  fi  înregistrate  cu  ajutorul 
fonocardiogramei. La adultul sănătos, în condiții de repaus zgomotele trei și patru nu 
sunt perceptibile, însă în condiții patologice acestea pot deveni auzibile.  
 
Fonocardiograma reprezintă interpretarea grafică a zgomotelor cardiace.  
 
În  condiții  patologice,  în  afara  sunetelor  cardiace  se  mai  pot  auzi  și  alte  fenomene 
sonore,  care  se  numesc  sufluri.  Cauza  suflurilor  este  de  cele  mai  multe  ori 
reprezentată  de  malformațiile  cardiace  congenitale  sau  deteriorarea  valvelor 
(strictura sau insuficiența acestora).  
 
  Primul  zgomot  cardiac  (S1)  se  numește  zgomot  sistolic.  Se  datorează 
închiderii  valvelor  atrio‐ventriculare,  care  se  întâmplă  la  începutul  sistolei 
ventriculare. Sângele aflat  în  mișcare  se  lovește  de  valva care se închide, provocând 
un şoc hidraulic. Când sângele se lovește de valvă, viteza se modifică brusc, iar acest 
lucru generează un fenomen sonor.   
  La  acest  sunet  se  adaugă  de  asemenea  o  componentă  musculară,  respectiv 
zgomotul  generat  de  accelerarea  coloanei  de  sânge  din  aortă  la  începutul  ejecției. 
Acest zgomot este de tonalitate joasă și datorită componentelor mai numeroase este 
mai lung decât zgomotul al doilea.  
Zgomotul  al  doilea  (S2)  se  mai  numește  și  zgomot  diastolic,  pentru  că 
debutează  la  începutul  diastolei  ventriculare.  Se  datorează  șocului  hidraulic  generat 
de închiderea valvelor semilunare, mai precis de lovirea coloanei de sânge de valvele 
închise. Se decelează cel mai bine în focarele valvelor semilunare.  
 
Fiecare valvă are un focar de auscultație, în acel loc în care sunetele generate se aud 
cel mai bine: 
• valva mitrală – la apexul cordului, pe partea stângă în spațiul intercostal V, pe 
linia medioclaviculară 
• valva  tricuspidă  –  la  nivelul  procesului  xifoid  sau  în  spațiul  intercostal  IV,  pe 
linia medioclaviculară dreaptă 
• valva aortică – în spațiul intercostal II, parasternal, pe partea dreaptă 
• valva pulmonară – în spațiul intercostal II, parasternal, pe partea stângă 
• punctul Botkin‐Erb – în spațiul intercostal III, parasternal, pe partea stângă – 
din punct de vedere geometric acest punct se află cel mai apropape de planul 
tuturor  valvelor,  sunetele  cu  tonalitate  înaltă  se  aud  cel  mai  bine  în  acest 
punct și primele două zgomote se aud cu o intensitate aproape identică.   
 
Zgomotul al treilea (S3) se generează în faza de umplere ventriculară rapidă, când 
sângele ajunge în ventricul și se lovește de peretele acestuia. Este de tonalitate joasă 
și  cu  amplitudine  scăzută,  din  această  cauză  în  mod  normal  nu  este  perceptibil.  Se 
consideră a fi un semn prognostic nefavorabil atunci când se decelează stetacustic la 
un  individ  suferind  de  insuficiență  cardiacă.  În  insuficiență  cardiacă  ventriculul  este 
dilatat,  în  urma  remodelării  pereții  conțin  mai  multe  fibre  de  țesut  conjunctiv,  din 
această  cauză  sângele  lovindu‐se  de  peretele  ventricular  rigid  se  oprește  mai  brusc, 
ceea  ce  înseamnă  o  decelerare  bruscă  a  vitezei.  Prin  urmare,  frecvența  sunetului 
generat va fi mai înaltă și sunetul devine auzibil.  
Zgomotul al patrulea (S4)  este  declanșat  în  timpul  sistolei atriale. Este un sunet 
de  accelerare,  care  se  generează  în  momentul  în  care  atriul  pompează  coloana  de 
sânge în ventricul. Este de frecvență și intensitate scăzută, neperceptibil stetacustic și 
în unele cazuri nu se vizualizează nici pe fonocardiogramă.  
 
În timpul auscultației, separarea primului zgomot de al doilea poate fi uneori dificilă.  
  Primul  zgomot  este  sincronizat  cu  pulsul  carotid.  Deoarece  în  cazul  unei 
frecvențe  cardiace  normale  sistola  este  mai  scurtă  decât  diastola,  pauza  dintre 
zgomotul unu și doi este mai scurtă comparativ cu pauza dintre zgomotul doi și unu. 
În caz de tahicardie se scurtează mai ales diastola, ceea ce înseamnă că în cazul unei 
frecvențe de aproximativ 120 bătăi/minut durata sistolei și a diastolei ventriculare se 
egalizează.  

 
Figura  57.  Etapele  ciclului  cardiac  (A  –  atriu,  V  –  ventricul,  sistola  este  marcată  cu 
roșu), ECG – electrocardiogramă, FCG – fonocardiogramă, Ao – curba de presiune din 
aortă, V Ao, V AV – închiderea și deschiderea valvelor, CIV – contracția izovolumetrică, 
EJ – ejecția, RIV – relaxarea izovolumetrică, fazele umplerii: R – rapidă, L – lentă, A – 
activă. 
 
Electrofiziologia cardiacă 
 
Una  din  caracteristicile  de  bază  a  celulelor  miocardice  este  excitabilitatea,  ceea  ce 
înseamnă  că  la  unii  stimuli  acestea  își  schimbă  activitatea  (are  loc  contracția 
musculaturii).  Excitabilitatea  este  legată  de  proprietățile  electrice  ale  membranei 
celulare.  Particulele  încărcate  electric  (ionii)  nu  pot  traversa  membrana  celulară 
formată  dintr‐un  strat  dublu  de  lipide,  adică  stratul  de  lipide  se  comportă  ca  un 
izolator electric. Ionii traversează membrana celulară prin intermediul a două tipuri de 
proteine membranare: canale ionice sau pompe ionice.  
În cazul pompelor ionice transportul ionilor are loc împotriva gradientului de 
concentrație, astfel funcționarea pompelor va crește diferența între concentrațiile de 
ioni pe ambele părți ale membranei. Cea mai frecventă pompă ionică este Na+‐K+‐ATP‐
aza.  Această  pompă  transportă  în  mod  activ  ioni  de  Na+  și  K+,  iar  energia  necesară 
pentru transport este asigurată de hidroliza ATP‐ului (Figura 58).  

 
Figura  58.  Funcționarea  pompei  de  Na+‐K+  și  diferențele  de  concentrație 
generate de aceasta.  
 
În  repaus,  membrana  celulară  este  permeabilă  mai  ales  pentru  ionii  de  K+, 
deoarece  membrana  conține  canale,  care  sunt  permeabile  pentru  K+.  Prin  urmare, 
ionii de K+ difuzează prin membrană în sensul gradientului de concentrație (fluxul va fi 
spre  exterior).  Datorită  încărcării  electrice  pozitive  a  ionului  de  potasiu,  pe  partea 
extracelulară  a  membranei  se  va  forma  un  câmp  electric  pozitiv.  Sarcinile  negative 
rămân  intracelular  (cele  mai  multe  fiind  proteine  disociate  acid),  astfel  membrana 
devine  polarizată  electric.  Diferența  de  potențial  între  cele  două  suprafețe  ale 
membranei  celulare  se  numește  potențial  de  membrană.  În  mod  convențional 
comparăm  potențialul  spațiului  intracelular  cu  un  punct  de  referință  extern, 
considerat a fi cu potențial zero.  
Zona  cu  încărcare  pozitivă  în  jurul  suprafeței  membranare  externe  respinge 
ionii  de  K+  cu  încărcare  pozitivă,  astfel  încât  forța  electrică  generează  un  flux  de  K+ 
spre interiorul celulei.  
În  cazul  în  care  forța  rezultată  din  diferența  de  concentrație,  respectiv  forța 
rezultată din polarizarea membranei sunt la egalitate, sistemul este echilibrat și fluxul 
net  de  potasiu  este  zero.  Potențialul  de  membrană  care  permite  acest  lucru  se 
numește potențialul de echilibru al ionului respectiv.  
Dacă  membrana  este  mai  puțin  polarizată  decât  în  cazul  potențialului  de  echilibru, 
forța  chimică  este  mai  mare,  ionii  de  K+  părăsesc  celula  și  astfel  cresc  polarizarea 
membranei.  Dacă  membrana  este  polarizată  într‐o  măsură  mai  mare,  domină  forța 
electrică, ionii de K+  intră în celulă, scăzând polarizarea membranei. Prin acest lucru, 
potențialul  de  membrană  întotdeauna  încearcă  să  atingă  potențialul  de  echilibru 
pentru ionul pentru care membrana este permeabilă.  
 
Potențialul  de  echilibru  este  egal  cu  acel  potențial  de  membrană,  la  care  forța 
chimică  asupra unui  anumit  ion,  datorată  diferenței  de  concentrație,  respectiv  forța 
electrică datorată polarizării membranei sunt la egalitate. Odată atins potențialul de 
echilibru, fluxul ioniului respectiv este egal cu zero.  
  Potențialul de echilibru depinde în primul rând de diferența de concentrație și 
poate fi calculat folosind ecuația Nernst: 
 

  EK =   ∙ ln  ≈ 60 ∙ lg  = ‐60 ∙ lg  , unde: 

 
R reprezintă constanta universală a gazelor,  
T reprezintă temperatura absolută,  
z reprezintă valența ionului,  
F reprezintă constanta lui Farady 
Cu  ajutorul  ecuației  poate  fi  determinat  potențialul  de  echilibru  al  celor  mai 
importanți ioni: 
• EK = (‐90) – (‐100) mV 
• ENa = (+40) – (+70) mV 
• ECa = (+100) – (+200) mV 
• ECl ≈ ‐70 mV 
 
 În cazul în care membrana este permeabilă pentru doi ioni, valoarea potențialului 
de membrană se va situa între valorile potențialelor de echilibru pentru acei ioni, fiind 
mai  aproape  de  acela  pentru  care  membrana  este  permeabilă  într‐o  măsură  mai 
mare. În cazul mai multor ioni situația este similară.  
În repaus membrana celulară este permeabilă în principal pentru ionii de K+, asta 
însemnând  că  valoarea  potențialului  membranar  de  repaus  este    mai  aproape  de 
potențialul de echilibru al K+‐lui (membrana fiind un pic mai mult depolarizată): între ‐
80  și  ‐90  mV.  În  momentul  deschiderii  canalelor  de  Na+,  valoarea  potențialului  de 
membrană  se  deplasează  în  direcția  potențialului  de  echilibru  al  Na+‐lui,  adică 
polarizarea  membranei  scade  și  atinge  valorile  de  (+10)‐(+20)  mV,  acest  fenomen 
numindu‐se  depolarizare.  Depolarizarea  activează  celula,  prin  urmare  această 
modificare a potențialului de membrană se numește potențial de acțiune. La sfârșitul 
potențialului  de  acțiune  canalele  de  Na+  devin  închise,  membrana  celulară  revine  la 
starea  inițială,  când  este  permeabilă  în  principal  pentru  ionii  de  K+,  potențialul  de 
membrană atinge valoarea de repaus, acest fenomen numindu‐se repolarizare.  
  În timpul potențialului de acțiune doar o foarte mică parte din conținutul total 
de ioni al celulei traversează membrana celulară. La sfârșitul potențialului de acțiune 
potențialul de membrană se reîntoarce la valoarea de repaus, însă echilibrul ionic este 
restabilit doar ulterior cu ajutorul pompelor ionice.    
 
Potențialul de acțiune al celulelor miocardice 

Potențialul  de  acțiune  este  răspunsul  electric  dat  de  celulele  excitabile  la  acţiunea 
asupra  lor  a  unui  stimul,  fiind  de  fapt  schimbarea  caracteristică  a  potențialului  de 
membrană (Figura 59).  

  Potențialul  de  membrană  poate  fi  măsurat  cu  ajutorul  microelectrozilor. 

Microelectrodul este un tub de sticlă subțire (capilar) umplut cu o soluție electrolitică, 
având  diametrul  vârfului  mai  mic  de  1  µm,  astfel  poate  fi  introdus  în  celulă  fără 
deteriorarea acesteia.  
  

  Figura  59.  Măsurarea  potențialului  de  membrană  și  fazele  potențialului  de 
acțiune  a  celulei  miocardice.  La  început,  ambii  microelectrozi  se  găsesc  în  afara 
celulei.  După  penetrarea  celulei  de  către  vârful  microelectrodului,  se  afișează 
potențialul  membranar  de  repaus,  după  care  urmează  stimularea  celulei  (stim)  care 
depolarizează  membrana  şi  este  atins  potenţialul  prag  și  acest  lucru  declanșează 
potențialul de acțiune (monofazic).  

Pentru declanșarea potențialului de acțiune este nevoie de stimularea celulei, 
în  condiții  de  laborator  acest  lucru  se  poate  realiza  prin  introducerea  unor  sarcini 
pozitive în interiorul celulei cu ajutorul unui microelectrod.  
În momentul în care depolarizarea atinge un anumit prag (în jur de ‐60 mV), 
se  declanșează  potențialul  de  acțiune,  care  nu  mai  poate  fi influențat  în continuare, 
fiind  definit  de  caracteristicile  interne  ale  celulei.  Când  vorbim  de  inimă,  în  loc  de 
potențial de acțiune vorbim de potențial monofazic.  
 
Legea  „totul  sau  nimic”:stimulul  care  nu  este  sub  valoarea  de  prag  adică  care  nu 
depolarizează membrana până la potenţialul prag, nu poate declanșa un răspuns, iar 
stimulul peste valoarea de prag declanșează un răspuns de intensitate maximă (adică 
potențialul de acțiune), care este condus în toate direcțiile.  
 
  Modificarea  potențialului  de  membrană  se  datorează  activării  diferiților 
curenți ionici, adică a fluxurilor de ioni prin membrană.  
  Mai  întâi  se  deschid  canalele  de  Na+,  valoarea  potențialului  de  membrană 
începe  să  se  deplaseze  în  direcția  valorii  potențialului  de  echilibru  al  Na+‐lui,  acesta 
fiind  depolarizarea  (faza  0),  după  care  potențialul  de  membrană  se  reîntoarce  la 
valoarea  potențialului  membranar  de  repaus.  Aceasta  este  repolarizarea,  care  se 
compune din mai multe faze: 
• repolarizarea inițială (Ri) – faza 1, în timpul căreia scade fluxul de Na+ și crește 
fluxul transmembranar de K+ 
• faza de platou (Rpl) – faza 2, când pe lângă fluxul de K+ există și un flux de Ca2+ 
• repolarizarea  finală  sau  repolarizare  completă  (Rf)  –  faza  3,  care  este 
dominată de curentul transmembranar de K+ 
Faza finală (faza 4) este reprezentată de modificările post‐potențial și potențialul 
membranar de repaus. 
Ionii curg prin canalele ionice în mod pasiv, respectând gradientul de concentrație 
(din direcția concentrației mai mari înspre concentrația mai scăzută). Repolarizarea nu 
înseamnă restabilirea şi a concentraţiilor ionilor la valorile de dinaintea potenţialului 
de acţiune, acesta se va realiza ulterior, cu ajutorul pompelor.  
 
Canalele ionice 
 
Canalele ionice sunt proteine transmembranare prin care se realizează un curent ionic 
pasiv.  Direcția  curentului  este  definită  de  forțele  care  acționează  asupra  ioniului 
respectiv:  gradientul  de  concentrație  și  forța  electrică.  În  urma  curentului  ionic  prin 
canal scade diferența de concentrație ionică între cele două părți ale membranei.  
  Majoritatea  canalelor  ionice  din  membrana  celulelor  cardiace  sunt  voltaj‐
dependente. 
  Depolarizarea se realizează prin intermediul canalelor de Na+. Canalele de Na+ 
voltaj‐dependente  încep  să  se  deschidă  odată  ce  membrana  atinge  potențialul  de 
prag. Forțele chimice și cele electrice care acționează asupra ionilor de Na+ au aceeași 
direcție, astfel în momentul deschiderii canalelor, ionii de Na+ ajung în cantitate mare 
în  interiorul  celulei.  În  urma  intrării  ionilor  de  Na  în  celulă,  membrana  celulară  se 
depolarizează și mai mult, ceea ce conduce la deschiderea a și mai multor canale de 
Na+.  Astfel  se  formează  un  cerc  vicios  (prin  feedback  pozitiv),  care  are  ca  rezultat 
depolarizarea completă a membranei.  
 
Caracteristicile canalelor ionice: 
• sunt  selective,  adică  permit  trecerea  numai  anumitor  ioni  (de  ex.  canal  de 
Na+, canal de K+ etc.) 
• sunt  controlate  (gated  adică  „cu  poartă”),  adică  conductabilitatea  acestora 
variază 
În funcție de factorul prin care sunt controlate, canalele ionice pot fi: 
 • canale  voltaj‐dependente:  se  deschid  sau  se  închid  în  funcție  de  potențialul 
membranar; în general se deschid în timpul depolarizării și pot fi: 
o canale  persistente,  care  rămân  deschise  până  când  persistă  factorul 
care a dus la deschiderea lor 
o canale  tranziente,  care  se  închid  de  la  sine,  chiar  dacă  efectul  de 
deschidere încă persistă 
• canale ligand‐dependente: se deschid după ce o moleculă de semnalizare se 
leagă de ele, molecule putând fi: 
o molecule  de  semnalizare  externe:  de  ex.  neurotransmițători  sau 
hormoni 
o molecule de semnalizare interne: de ex. mesageri secundari  
• canale  mecanosenzitive:  se  deschid  atunci  când  membrana  este  tensionată, 
adică întinsă de forţele locale 
• canale  dependente  de  temperatură:  se  deschid  și  se  închid  în  funcție  de 
temperatură 
• alte tipuri de canale 
În  afară  de  acestea,  canalele  ionice  diferă  și  prin  cinetica  lor  (rapiditatea 
deschiderii și a închiderii), prin conductibilitatea lor maximală, respectiv și din punctul 
de vedere al influențabilității medicamentoase.  
 
Canalul de Na+ este un canal tranzient și se inactivează în câteva milisecunde.  
Canalul de Na+ poate avea trei stări diferite: închisă, deschisă și inactivată (Figura 
60).  

 
Figura 60. Stările canalelor de Na+ 
 
Canalele  de  Na+  închise  la  potențialul  membranar  de  repaus  sunt  deschise  de 
depolarizare,  după  care  se  inactivează.  Canalul  inactivat  nu  permite  trecerea  ionilor 
de Na+ și nu se poate reîntoarce la starea deschisă. Atâta timp cât ține depolarizarea, 
canalele  de  Na+  rămân  închise,  prin  urmare  celula  nu  poate  să  răspundă  la  un  nou 
stimul, fiind în stare refractară. Un nou potențial de acțiune se poate declanșa doar 
după repolarizarea potențialului de acțiune anterior, pentru că doar după repolarizare 
ajung canalele de Na+ în starea închisă (adică pot fi deschise din nou).  
 
Faza  refractară:  acel  interval  de  timp  în  care  celula  nu  poate  răspunde  la  nici  un 
stimul, indiferent de intensitatea acestuia. Lungimea acestui interval este aproximativ 
egală cu lungimea potențialului de acțiune.  
 
  În timpul potențialului de acțiune celulele se află în stare refractară.  
  Faza refractară poate fi împărțită în două stadii (Figura 61): 
• în faza refractară absolută nici un fel de stimul nu poate declanșa potențialul 
de acțiune 
• în faza refractară relativă doar stimulul cu mult deasupra pragului este capabil 
de declanșarea potențialului de acțiune.  

 
Figura 61. Potențialul de acțiune al celulei miocardice (la stânga), respectiv al unui 
neuron (la dreapta) și etapele fazei refractare (FR): faza refractară absolută (FRA) 
și faza refractară relativă (FRR) 
 
Odată  declanșat,  potențialul  de  acțiune  este  condus  în  toate  direcţiile  în 
membrană  (atât  în  neuroni,  cât  și  în  celulele  miocardice).  Declanșarea,  respectiv 
propagarea impulsului poate fi blocată cu medicamente care inhibă canalele de Na+. 
Depolarizarea activează de asemenea și canalele de K+ și de Ca2+, însă acestea se 
deschid mai lent față de canalele de Na+. Prin canalele deschise: 
• K+‐ul părăsește celula (efect de repolarizare),  
• Ca2+‐ul intră în celulă (efect de depolarizare).  
În timpul fazei de platou acești doi curenți ionici sunt în echilibru, iar în faza 
inițială, respectiv cea finală a repolarizării domină curentul de potasiu.  
 
Senzația  de  durere  se  declanșează  la  nivel  cerebral,  ceea  ce  înseamnă  că  această 
senzație  nu  este  declanșată  dacă  stimulul  nu  ajunge  până  la  acel  nivel.  Blocanții 
canalelor  de  sodiu  sunt  de  asemenea  utilizați  și  atunci  când  dorim  să  prevenim 
declanșarea  stimulului  dureros  și/sau  propagarea  acestuia  prin  nervii  senzoriali  spre 
sistemul  nervos  central.  Asta  înseamnă  că  blocanții  canalelor  de  Na+  au  efect 
anestezic  local.  Cel  mai  vechi  medicament  cunoscut  de  acest  fel  este  cocaina,  însă 
aceasta  deține  și  efecte  centrale  (fiind  un  drog).  Astăzi  se  utilizează  derivații  de 
cocaină fără efecte asupra sistemului nervos central: lidocaina (Xilina), novocaina.  
  Inhibitorul  specific  al  canalelor  de  Na+,  tetrodotoxina  (TTX)  este  o  otravă 
puternică și se utilizează doar în cadrul experimentelor de laborator.  
 
Contracția  musculaturii  este  declanșată  de  creșterea  concentrației  intracelulare  de 
Ca2+. Concentrația de Ca2+ într‐o celulă aflată în repaus, în stare relaxată este de 10‐7 
mol/l,  iar  în  timpul  contracției  maximale  crește  la  10‐5  mol/l,  adică  concentrația 
intracelulară de calciu crește de o sută de ori. Dacă se depășește această valoare de 
10‐5  mol/l  de  Ca2+  ionizat  intracelular  se  declanșează  procese  patologice  care  pot 
conduce la distrugerea celulei.  
  Durata  contracției  musculare  este  aproximativ  egală  cu  durata  potențialului 
monofazic.  
 
Conducerea excitației în membrana celulară 
 
Potențialul de acțiune declanșat nu rămâne localizat în membrană, ci se răspândește 
mai departe.  
 
CONDUCEREA EXCITAȚIEI PE MEMBRANĂ AMIELINICĂ 
 
Mecanismul  de  conducere  pe  fibră  amielinică  este  în  general  valabil  pentru  toate 
celulele  excitabile  (celulă  cardiacă,  celulă  musculară  netedă,  neuron,  celulă 
glandulară).  Mecanismul  de  conducere  în  cazul  fibrelor  nervoase  cu  teacă  mielinică 
este ușor diferit.  
Pentru  a  obține  depolarizarea  unei  celule  din  exterior,  fără  lezarea  membranei 
celulare,  suprafața  celulară  trebuie  încărcată  cu  sarcini  negative  cu  ajutorul  unui 
stimulator (Figura 62), cu scopul neutralizării sarcinilor pozitive care se găsesc la acest 
nivel.  
 
Dacă  din  exterior  aplicăm  sarcini  negative  pe  membrana  celulară,  neutralizăm 
sarcinile  pozitive,  depolarizând  astfel  membrana.  Intensitatea  stimulării  depinde  de 
densitatea  curentului  electric,  care  este  definită  prin  numărul  de  sarcini  care  pot  fi 
aplicate  pe  o  anumită  zonă  membranară  într‐o  unitate  de  timp.  Cu  ajutorul  unui 
electrod cu suprafața mică se poate genera o densitate ridicată de curent.  

 
  Figura 62. Echipament de stimulare. Electrodul activ trebuie să aibă suprafața 
mai mică, iar electrodul pasiv trebuie să aibă o suprafață mai mare și trebuie plasat la 
distanță.  
 
Există un flux de sarcini realizat de ioni, care duce la un curent lateral, astfel – într‐o 
măsură mai mică – se depolarizează și zonele membranare adiacente (Figura 63).  

 
  Figura  63.  Conducerea  regenerativă  a  potențialului  de  acțiune.  În  partea 
superioară a imaginii se vizualizează curentul de sarcini electrice, iar în jos modificarea 
potențialului  membranar  de‐a  lungul  membranei  celulare.  Roșu  –  stimul  sub  prag, 
albastru – stimul deasupra pragului.  
 
  În  cazul  unui  stimul  sub  prag,  încetarea  stimulării  conduce  la  echilibrarea 
potențialului  de  membrană,  care  astfel  se  reîntoarce  la  valoarea  de  repaus.  Dacă 
stimulul  este  suficient  de  puternic,  se  declanșează  potențialul  de  acțiune  și  în  locul 
respectiv membrana se depolarizează  complet. Dat fiind faptul, că sarcinile electrice 
se deplasează și în direcție laterală, se vor depolariza și zonele adiacente.  
Când  și  în  aceste  zone  depolarizarea  atinge  valoarea  de  prag,  se  declanșează  și  aici 
potențialul  de  acțiune.  Astfel,  potențialul  de  acțiune  se  propagă  în  direcție  laterală 
fără ca intensitatea acestuia să scadă. În privința declanșării potențialului de acțiune 
se aplică legea „totul sau nimic”, ceea ce înseamnă că amplitudinea potențialului de 
acțiune  declanșat  în  orice  punct  al  membranei  celulare  este  maximală,  ca  și  cum 
potențialul de acțiune s‐ar forma din nou și din nou; de aceea acest tip de conducere 
este  denumită  conducere  regenerativă.  Pentru  propagarea  stimulării  în  membrană, 
este  nevoie  de  fluxul  lateral  de  sarcini  electrice,  care  este  un  proces  relativ  lent,  de 
aceea viteza de conducere va fi în jur de 1 m/s.  
 
Conducerea excitației de la fibră la fibră 
 
O  parte  dintre  proteinele  care  alcătuiesc  discurile  intercalare  (liniile  Eberth)  de  la 
nivelul  joncțiunii  celulelor  miocardice,  conectează  celulele  și  din  punct  de  vedere 
electric. Legăturile de acest fel se numesc joncțiuni gap (gap junction).  
  În cazul unei joncțiuni gap membranele celor două celule sunt foarte aproape 
una de cealaltă, sunt situate în paralel, având o fantă extrem de îngustă între ele, în 
care  se  găsesc  proteine  de  legare  speciale.  Aceste  proteine  se  numesc  conexoni,  și 
conexonii din membrana unei celule se prelungesc în membrana celulei vecine (Figura 
64).  
  Un  conexon  este  format  din  sașe  subunități,  numite  conexine,  iar  porul 
mărginit de acestea are un diametru de 0.5‐2 nm, astfel încât și moleculele mici îl pot 
traversa (până la limita de aprox. 1500‐2000 kD). 

 
  Figura 64. Poziția conexinelor în conexon, în stare deschisă, respectiv închisă. 
Conducerea potențialului de acțiune prin joncțiunea gap.  
Când  prima  celulă  se  depolarizează,  ionii  de  sodiu  ajung  în  interiorul  celulei,  iar 
sarcinile  electrice  pozitive  se  vor  transfera  în  celula  vecină  prin  joncțiunea  gap. 
Sarcinile  pozitive  ajunse  astfel  în  celula  vecină  o  depolarizează  până  la  valoarea  de 
prag,  declanșând  potențialul  de  acțiune.  Prin  urmare,  în  cazul  fibrelor  musculare  de 
lucru,  adică  contractile  stimulul  este  transferat  fără  întârziere  de  la  o  celulă  la 
următoarea. 
  Conducerea este eficientă, dacă: 
• joncțiunile gap individuale au o conductivitate bună,  
 
Conductivitatea joncțiunilor gap este influențată de mai mulți factori: 
• cAMP‐ul  produs  ca  mesager  secundar  (prin  stimulare  β1‐adrenergică) 
îmbunătățește conductivitatea, 
• creșterea  patologică  a  nivelului  de  Ca2+  intracelular  sau  pH‐ul  scăzut  închide 
joncțiunea gap, slăbind astfel comunicarea dintre celule, prin urmare zona de 
musculatură cardiacă bolnavă se izolează de zonele sănătoase 
 
• există un număr suficient de joncțiuni gap între cele două celule, 
• potențialul  de  acțiune  are  ca  rezultat  o  încărcare  cu  un  număr  suficient  de 
sarcini pentru a depolariza celula vecină până la valoarea de prag.  
 
În  timpul  potențialului  de  acțiune  cantitatea  sarcinilor  care  traversează  membrana 
poate varia. Într‐o zonă cu aport insuficient de sânge, din cauza hipoxiei și a aportului 
inadecvat  de  nutrienți,  producția  de  energie  scade  și  acest  lucru  încetinește  și 
funcționarea  pompelor.  Astfel  gradienții  de  concentrație  vor  fi  mai  mici,  potențialul 
de  echilibru  a  anumitor  ioni  va  fi  de  asemenea  scăzut  (mai  aproape  de  0),  prin 
urmare,  celulele  care  se  află  în  stare  de  repaus  total  vor  fi  parțial  depolarizate, 
potențialul lor membranar fiind mai aproape de valoarea de prag. În astfel de condiții 
se  formează  cu  ușurintă  stimuli  spontani,  adică  bătăi  ale  inimii  supranumerare 
(extrasistole) sau alte tulburări de ritm (de ex. fibrilație). Amplitudinea potențialului 
de acțiune astfel format va fi mai mică, ceea ce înseamnă curenți ionici mai slabi și o 
cantitate  mai  scăzută  de  sarcini  electrice  ajunse  intracelular.  Prin  urmare,  și  celula 
vecină  va  primi  un  număr  mai  scăzut  de  sarcini,  care  nu  este  suficient  pentru 
depolarizarea  celulei  până  la  prag.  Acest  fenomen  conduce  la  blocarea  excitației,  în 
această situație vorbim de blocuri de conducere.  
 
 
 
 
 Conducerea excitației în cord 
 
Ventriculele  dețin  un  sistem  propriu  de  conducere  a  excitației  (Figura  65),  ce 
porneşte  de  la  nivelul  nodului  atrioventricular,  formează  un  fascicul  scurt  (fasciculul 
Hiss) în septul interventricular, care apoi se împarte în ramurile Tawara din stânga și 
din dreapta. Acestea se ramifică de multiple ori și formează o rețea subendocardică. 
Aceasta  este  rețeaua  Purkinje,  a  cărei  terminații  ajung  până  la  nivelul  fibrelor 
musculare de lucru.  

 
Figura 65. Conducerea excitației în atrii, respectiv sistemul de conducere ventricular. 
J1, J2 – zonele de joncțiune 
 
Celulele  sistemului  de  conducere  sunt  de  fapt  celule  musculare  modificate,  care 
conțin  mai  puține  elemente  contractile  (actină,  miozină)  și  o  cantitate  mai  mare  de 
glicogen (din care se formează glucoza potrivită pentru producerea energiei), având și 
un diametru mai mărit. Sunt conectate strâns între ele, de la capăt la capăt. În această 
rețea viteza de conducere este mai mare decât la nivelul fibrelor musculare de lucru, 
fiind  în  jurul  valorii  de  3  m/s.  De  la  celulele  sistemului  de  conducere,  excitația  se 
transmite  fibrelor  musculare  de  lucru,  care  la  rândul  lor,  continuă  conducerea 
impulsului.  
  Sistemul  de  conducere  transmite  excitația  în  toate  zonele  ventriculare.  În 
primul  rând  se  depolarizează  zona  septului  interventricular  (unde  sosește  de  fapt 
excitația),  iar  zona  care  se  depolarizează  ultima  este  partea  laterobazală  a 
ventriculului stâng. Dat fiind faptul că rețeaua Purkinje este localizată subendocardic, 
în  grosimea  peretelui  ventricular  excitația  se  propagă  din  direcția  endocardului  spre 
epicard. În întreaga musculatură ventriculară excitația se conduce în 80‐100 ms, adică 
acesta este intervalul de timp care trece de la depolarizarea primei celule miocardice 
până la activarea ultimei celule.  

 
  Figura  66.  Sincronismul.  Potențialul  de  acțiune  a  primei  celule  depolarizate 
este marcat cu albastru deschis, respectiv potențialul de acțiune al ultimei celule este 
marcat cu verde. 
 
Deoarece  durata  potențialului  de  acțiune  este  în  jur  de  300  ms,  există  un 
interval de timp (~200 ms), în care toate celulele miocardice ventriculare sunt în stare 
depolarizată  (Figura  66).  Cu  o  ușoară  întârziere,  depolarizarea  este  urmată  de 
contracție,  cu  o  durată  similară,  astfel,  în  timpul  sistolei  ventriculare  există  un 
interval,  în  care  toate  celulele  miocardice  ventriculare  sunt  contractate  simultan. 
Acest fenomen (principiul sincronismului) este condiția esențială a funcției de pompă 
ventriculară.    
 
În  cazul  fibrilației  excitația  se  conduce  în  mod  aleator  în  peretele  cavității,  prin 
urmare  nu  putem  vorbi  de  o  perioadă  de  relaxare  uniformă  sau  de  o  contracție 
sincronă.  Dacă  apare  fibrilația  ventriculară,  funcția  de  pompă  a  ventriculului  se 
oprește, după care urmează starea de moarte clinică.   
  Fibrilația  atrială  este  o  condiție  compatibilă  cu  viața,  o  aritmie  întâlnită  cel 
mai frecvent în rândul vârstnicilor. În acest caz, atriile nu se contractă în mod sincron, 
prin  urmare  sângele  nu  se  golește  în  mod  corespunzător  din  atrii  și  nu  mai  putem 
vorbi  de  faza  de  umplere  activă.  În  sângele  care  stagnează  în  atriu  se  pot  forma 
cheaguri: în cazul în care acestea se mobilizează, vorbim de embolizare.  
  Cheagurile  de  sânge  formate  în  atriul  drept  pot  fi  cauza  unei  embolii 
pulmonare,  iar  simptomele  cauzate  de  cele  formate  în  atriul  stâng  depind  de 
localizarea în care ajunge embolul respectiv. Datorită anatomiei vaselor mari, aceste 
cheaguri râmăn de multe ori blocate în vasele cerebrale.   
  Excitația  care  se  rătăcește  în  pereții  atriali  ajunge  în  mod  aleator  la  nivelul 
nodului atrioventricular, prin urmare acesta trimite impulsuri ventriculilor la intervale 
neregulate.  Clinic,  acest  lucru  se  manifestă  printr‐un  puls  neregulat  (aritmie 
absolută).  
 

Atriile  nu  dispun  de  sistem  de  conducere  propriu,  astfel  în  atrii  excitația  se 
propagă  de  la  o  fibră  musculară  la  următoarea,  prin  conducere  continuă,  specifică 
fibrelor  fără  teacă  mielinică.  Principiul  sincronismului  este  valabil  și  în  acest  caz. 
Conducerea  excitației  în  atrii  se  întâmplă  în  următoarea  direcție:  de  la  dreapta  la 
stânga, din sus în jos și dinspre posterior spre anterior.  
Contracția atriilor nu este sincronă cu contracția ventriculară.  Impulsul de la 
atrii ajunge cu întârziere la ventriculi.  La nivelul așa numitelor zone de joncțiune ale 
cordului  viteza  de  propagare  a  impulsului  este  mult  mai  mică,  astfel  aceste  zone  au 
rolul de a încetini propagarea excitației, întârzierea fiind de aproximativ 100 ms. 
  În cord avem două zone de joncțiune, una în jurul nodului sinoatrial (aceasta 
mai  este  numită  și  zonă  de  tranziție)  și  cealaltă  la  nivelul  nodului  atrioventricular 
(Figura 65). Astfel, atriile  sunt activate în mod sincron, după care urmează activarea 
ventriculilor cu o întârziere de 100 ms.  
 
Propagarea excitației se blochează mai ușor la nivelul zonelor de joncțiune, astfel pot 
apărea  blocuri  de  conducere.  Un  astfel  de  bloc  de  conducere  ar  fi  blocul  sinoatrial, 
respectiv blocul atrioventricular (blocurile de ramură din ventriculi se dezvoltă printr‐
un alt mecanism). 
 
Formarea stimulilor la nivel cardiac 
 
Inima nu se activează prin stimuli nervoși externi, ci prin propriul sistem de formare a 
stimulilor. În musculatura cardiacă se găsesc mai multe grupuri de celule cu activitate 
pacemaker.  În  mod  caracteristic,  aceste  celule  se  depolarizează  spontan  prin 
autoexcitație și transmit impulsuri periodice.  
  Astfel de celule se găsesc în: 
• nodul sinoatrial, care se activează de 70‐80 de ori pe minut, 
• nodul atrioventricular, care se activează de 40‐50 de ori pe minut, 
 • sistemul de conducere ventricular, care se activează de 30‐40 de ori pe minut. 
Nodul cu frecvența cea mai înaltă preia controlul asupra celorlalte centre.  
 
overdrive suppression (inhibare prin suprimare) – este fenomenul prin care zona cu 
cea mai înaltă frecvență de descărcare inhibă automatismul celorlalți pacemakeri 
 
În condiții fiziologice impulsul se generează în nodul sinoatrial, astfel, dacă stimularea 
pornește de la acest nivel,  vorbim  de  ritm  cardiac  normotopic. Stimulii proveniți din 
orice altă localizare sunt considerați stimuli ectopici. La nivel mai inferior se formează 
stimuli doar în cazurile în care se pierde pacemaker‐ul dominant sau întârzierea este 
prea mare (de ex. în cazul unui bloc).  
Celulele  din  nodul  la  nivelul  căruia  se  formează  stimulii  sunt  de  fapt  celule 
musculare  modificate,  care  sunt  conectate  slab  între  ele  și  formează  o  populație 
celulară  cooperantă.  Prin  urmare,  distrugerea  unei  celule  nu  cauzează  modificarea 
funcței, mai mult, chiar dacă jumătate din celule sunt distruse, nu se va observa nici o 
modificare clinică a ritmului cardiac.  
  Celulele pacemaker se depolarizează periodic, în mod spontan. Potențialul de 
acțiune  al  acestora  diferă  de  potențialul  de  acțiune  al  fibrelor  musculare  de  lucru 
(Figura 67): 

 
  Figura 67. Sus: potențialul de acțiune al fibrelor musculare de lucru, respectiv 
al celulelor pacemaker. Jos: efectul acetilcolinei (AC) și al noradrenalinei (NA) asupra 
formării de stimuli. 
 • faza  de  depolarizare  este  mai  lentă,  pentru  că  în  acest  caz  depolarizarea  nu 
este asigurată de canale de Na+ rapide, ci de canale de Ca2+ 
• vârful potențialului de acțiune nu depășește valoarea de 0 mV,  
• nu exista fază de platou, depolarizarea se transformă imediat în repolarizare,  
• aceste celule nu dețin un potențial membranar de repaus, ci se depolarizează 
lent,  de  la  sine,  până  în  momentul  în  care  ating  pragul,  aceasta  numindu‐se 
depolarizare diastolică lentă.  
Depolarizarea diastolică lentă se realizează parțial prin canale ionice prin care ionii 
încărcați  pozitiv  ajung  în  celulă,  iar  pe  de  altă  parte,  prin  canale  ionice  care  sunt 
capabile de deschidere chiar și sub pragul de stimulare.  
Sistemul nervos vegetativ influențează (modulează) în mare măsură formarea de 
stimuli, modificând durata ciclului cardiac (T) (Figura 67).  
Din terminațiile nervoase  simpatice se eliberează noradrenalină, care acționează 
asupra  receptorilor  adrenergici  –  β1  fiind  receptorul  adrenergic  care  se  găsește  pe 
suprafața  celulelor  miocardice.  Sub  efectul  noradrenalinei  depolarizarea  diastolică 
este  mai  rapidă,  potențialul  de  membrană  atinge  mai  repede  valoarea    de  prag,  la 
care  se declanșează  potențialul  de  acțiune.  Prin  urmare,  se  scurtează  durata  ciclului 
cardiac și crește frecvența cardiacă. Acest efect este numit efect cronotrop pozitiv.  
Sistemul  nervos  parasimpatic  eliberează  acetilcolină,  care  acționează  asupra 
receptorilor  colinergici  (muscarinici)  M2.  Sub  efectul  acetilcolinei  depolarizarea 
diastolică încetinește, iar frecvența cardiacă scade. Acest fenomen este așa‐numitului 
efect cronotrop negativ.  
 
efecte cronotrope – efecte care influențează frecvența cardiacă 
efecte inotrope – efecte care influențează forța de contracție 
 
În  stare  de  repaus  inima  se  află  sub  control  vegetativ  dublu  (simpatic  și 
parasimpatic),  frecvența  cardiacă  fiind  de  aproximativ  60‐80  bătăi/minut. 
Administrând  un  antagonist  de  receptor  muscarinic  (de  ex.  atropină)  frecvența 
cardiacă  va  crește  la  120  bătăi/minut.  Efectul  antagoniștilor  ai  receptorilor  beta  (de 
ex.  propranolol)  este  scăderea  frecvenței  cardiace  la  50  bătăi/minut.  Asta  înseamnă 
că  în  stare  de  repaus,  controlul  asupra  inimii  este  predominant  parasimpatic.  Prin 
blocarea  ambelor  efecte  vegetative  (cum  se  întâmplă  în  cazui  cordului  denervat,  de 
ex. în caz de transplant cardiac), ritmul cardiac este de 100 bătăi/minut, acesta fiind 
frecvența  proprie  (intrinsecă)  a  inimii.  În  absența  efectelor  vegetative,  cordul  nu  se 
poate adapta în timp util la creșterea sarcinii. 
 
 
 Adaptarea cordului la creșterea sarcinii 
 
În timpul efortului fizic crește necesarul de oxigen și de nutrienți, vasele de sânge ale 
mușchilor  scheletici  se  dilată,  astfel  crește  și  cantitatea  de  sânge  care  trece  prin 
mușchi. La nevoia crescută inima se adaptează prin creșterea debitului cardiac.  
  Cordul se poate adapta prin trei modalități.  
 
SIMPATICOTONIE 
Acesta  este  un  mecanism  rapid,  care  se  dezvoltă  în  câteva  secunde,  asigurând  ca 
volumul de sânge mobilizat de inimă să fie suficient în orice situație. Tonusul simpatic 
crescut determină creșterea frecvenței cardiace.  
  Limita superioară a frecvenței cardiace este de aproximativ 200 bătăi/minut, 
prin  acest  mecanism  frecvența  cardiacă,  și  în  mod  implicit,  debitul  cardiac  poate  fi 
aproape triplat. În momentul creșterii frecvenței cardiace însă durata ciclului cardiac 
scade  automat,  lucru  care  se  realizează  în  special  prin  scurtarea  diastolei.  Acest 
fenomen  conduce  la  scurtarea  fazei  de  umplere,  scăzând  cantitatea  de  sânge  care 
ajunge  în  ventricule,  ceea  ce  înseamnă  că  peste  un  anumit  prag,  adică  limită  a 
frecvenţei cordului, eficiența funcției cardiace începe să scadă.  
  Pe lângă acestea,  creșterea  frecvenței  cardiace  crește semnificativ necesarul 
de  energie  al  inimii,  deoarece  calciul  ajuns  în  celulele  miocardice  în  timpul  fiecărui 
ciclu cardiac trebuie îndepărtat în mod activ din citoplasma celulelor. În timpul sistolei 
ventriculare  vasele  de  sânge  conținute  în  peretele  ventricular  stâng  devin 
comprimate,  astfel  circulația  coronară  se  realizează  în  timpul  diastolei  ventriculare. 
Acest  lucru  explică  deterioarea  circulației  coronare  în  caz  de  tahicardie,  aceasta 
datorându‐se scurtării duratei diastolice.  
 
ADAPTAREA VOLUMETRICĂ 
Pe baza mecanismului Frank‐Starling putem enunța, că dilatația ventriculară 
crescută în timpul diastolei (adică umplerea îmbunătățită) conduce la o contracție mai 
puternică a musculaturii cardiace.  
 
Scurtarea  (contracția)  fibrei  miocardice  se  datorează  alunecării  proteinelor 
citoplasmatice adiacente, care se numesc actină și miozină (Figura 68). Filamentele de 
actină  și  miozină  prezintă  un  aranjament  regulat,  cu  unități  longitudinale,  care  se 
repetă  (numite  sarcomere).  Contracția  fibrei  musculare  se  datorează  creșterii 
concentrației  de  Ca2+  citoplasmatic  în  timpul  potențialului  de  acțiune,  care  permite 
realizarea  interacțiunii  dintre  actină  și  miozină.  Capătul  terminal  al  moleculei  de 
miozină  se  îndoaie  prin  consum  de  energie  (provenită  din  degradarea  ATP‐ului)  şi 
trage  de  filamentul  de  actină,  astfel  devine  posibilă  alunecarea  filamentelor  de 
miozină printre filamentele de actină și sarcomerul se scurtează.  

 
  Figura 68. Mecanismul contracției musculare: scurtarea sarcomerului: cu mov 
– filamentele de actină, cu portocaliu – filamentele de miozină 
 
Cu cât este mai mare lungimea fibrei în repaus, cu atât este mai mare forța contracției 
musculare.  Acest  mecanism  joacă  un  rol  important  în  păstrarea  echilibrului  dintre 
volumul  de  sânge  mobilizat  de  jumătatea  stângă,  respectiv  de  jumătatea  dreaptă  a 
inimii.  
  Acest  mecanism  crește  mai  puțin  consumul  de  energie  al  inimii,  față  de 
consumul  în  cazul  creșterii  frecvenței  cardiace.  Exercițiul  fizic  învață  cordul  să  se 
adapteze  prin  modificarea  volumului,  în  schimb  ce  la  persoanele  sedentare  domină 
adaptarea prin creșterea frecvenței.  
 
ADAPTAREA PE TERMEN LUNG (HIPERTROFIA) 
Suprasolicitarea  prelungită  stimulează  eliberarea  intracelulară  de  calciu  (acesta  fiind 
un ion care se comportă și ca mesager secundar), respectiv crește nivelul hormonilor 
de  stres  și  al  altor  mediatori.  Aceste  substanțe  acționează  asupra  nucleului  celular, 
crescând  transcrierea  proteinelor  în  celulele  miocardice  și  rezultând  în  creșterea 
dimensiunii celulare.  
  Creșterea dimensiunilor celulare se numește hipertrofie. Vasele de sânge însă 
nu  se  multiplică,  astfel  va  crește  distanța  dintre  capilare,  diminuând  eficiența 
difuziunii. Alimentarea cu nutrienți a celulelor nu se mai menține la un nivel optim, în 
miocard are loc remodelarea prin apariția țesutului conjunctiv, ducând la insuficiență 
cardiacă.  În  stadiile  avansate  peretele  inimii  se  subțiază  și  cavitățile  devin  dilatate. 
Pentru  a  realiza  aceeași  presiune,  musculatura  cavității  dilatate  trebuie  să  se 
contracte cu o forță mai mare, care necesită mai multă energie și astfel se formează 
un cerc vicios. Efortul fizic nu poate  provoca  hipertrofia patologică a miocardului, în 
general  aceasta  este  cauzată  de  situațiile  în  care  circulația  este  obstruată  (de  ex. 
valvulopatii).  
 Componenta elastică a circulației 

 
Dintre  componentele  funcționale  ale  sistemului  circulator  discutăm  pe  primul  loc 
componenta  elastică.  Aceasta  este  reprezentată  de  arterele  mari  cu  pereții  elastici, 
adică aorta și ramurile principale ale acesteia. În timpul sistolei ventriculare (ejecție) 
aceste  vase  se  dilată,  și  depozitează/preiau  temporar  sub  formă  de  tensiune  a 
peretelui vascular o parte din energia produsă de contracţia ventriculilor şi necesară 
pentru  mobilizarea  sângelui.  În  timpul  diastolei  pereții  arterelor  vor  reveni  din 
dilataţie datorită elasticităţii lor şi vor împinge coloana de sânge spre periferie. Acest 
lucru  asigură  continuitatea  circulației  și  astfel  se  evită  scăderea  tensiunii  arteriale  la 
zero în timpul diastolei.  

 
  Figura 69. Modificarea presiunii în vasele elastice. S – sistola, D – diastola, ps – 
valoarea presiunii sistolice, pd – valoarea presiunii diastolice, pp – presiunea pulsului  
 
În timpul  sistolei, presiunea  sângelui  din aortă poate  urca până  la valoarea presiunii 
maxime din ventricului stâng, adică în jurul valorii de 120 mmHg. În timpul diastolei în 
interiorul ventriculului stâng această valoare scade înapoi la aproape 0, în aortă însă 
scade doar până  atinge valoarea  de 80 mmHg (Figura  69). Diferența între presiunea 
sistolică și cea diastolică se numește presiunea pulsului. În caz de tensiune arterială 
normală, raportul dintre cele trei presiuni arată astfel: 
  Ps : pd : pp= 120 : 80 : 40 = 3 : 2 : 1 
 
Determinarea  tensiunii  arteriale  reprezintă  un  moment  important  al  examenului 
clinic. Se poate realiza prin două modalități mai importante: 
• în  mod  direct,  care  înseamnă  introducerea  unui  cateter  conectat  la  un 
manometru în lumenul vascular; nu se efectuează de rutină, 
• în  mod  indirect,  când  valoarea  tensiunii  arteriale  este  dedusă  pe  baza 
determinării presiunii dintr‐o manșetă; acesta fiind metoda utilizată de rutină.  
 

Cea mai utilizată metodă pentru măsurarea tensiunii arteriale este metoda Korotkoff 
(Figura 70), care necesită un stetoscop și un manometru.  
  De  rutină,  tensiunea  arterială  se  măsoară  la  nivelul  arterei  brahiale.  Fixăm 
manșeta  tensiometrului  în  jurul  brațului,  cu  două  degete  deasupra  plicii  cotului,  în 
timp  ce  pacientul  este  în  repaus,  în  poziție  comfortabilă  șezândă  sau  culcată.  Prin 
pompare,  introducem  aer  în  manșetă,  astfel  încât  presiunea  din  manșetă  să 
depășească valoarea așteptată a tensiunii arteriale sistolice. Stetoscopul este plasat în 
plica  cotului,  deasupra  arterei  brahiale,  după  care  în  manșeta  tensiometrului 
presiunea se va scădea încet.  
  În momentul detectării primului zgomot, presiunea din manșetă este egală cu 
valoarea  tensiunii  arteriale  sistolice,  iar  ultimul  zgomot  indică  valoarea  tensiunii 
arteriale diastolice.  

 
  Figura  70.  Măsurarea  tensiunii  arteriale  cu  metoda  Korotkoff.  În  vasul  de 
sânge  comprimat  parțial  fluxul  de  sânge,  care  în  condiții  fiziologice  este  laminar, 
devine  turbulent  (formând  vârtejuri),  creând  un  fenomen  sonor  (așa‐numitele 
zgomote  Korotkoff).  În  cazul  opririi  complete  a  fluxului  sanguin,  respectiv  în  cazul 
fluxului  sanguin  laminar,  nu  se  formează  fenomene  sonore.  În  partea  superioară  – 
valorile tensionale în vasul de  sânge (cu verde),  respectiv în manșeta tensiometrului 
(cu  albastru),  la  mijloc  –  secțiunea  transversală  a  vasului,  în  partea  inferioară  – 
sunetele care se formează.  
 
Parametrul care descrie tensiunea arterială, utilizat în practica clinică este presiunea 
arterială medie. Aceasta se poate calcula în felul următor: 
 

    Pm = pd +   
 
Presiunea  arterială  medie  înseamnă  acea  presiune  care  –  în  cazul  unei  circulații 
continue  –  ar  fi  capabilă  de  asigurarea  aceluiași  debit  cardiac.  Presiunea  arterială 
medie se corelează bine cu perfuzia tisulară.  
 
  Elasticitatea  vaselor  mari  asigură  continuitatea  circulației,  prin  faptul  că  în 
timpul  ejecției  nu  mai  este  nevoie  de  accelerarea  unei  coloane  de  sânge  complet 
oprite. La începutul ejecției, secțiunea inițială a aortei se dilată, pentru că la sângele 
care se găsește deja la acest nivel se adaugă sângele expulzat din ventricul. La nivelul 
acestei  secțiuni  crește  presiunea  în  comparație  cu  secțiunea  din fața acesteia, astfel 
sângele  curge    această  presiune  crează  o  forţă  care  apasă  mai  departe  sângele  din 
porţiunea următoare şi astfel dilată porțiunea următoare a arterei. Se creează o undă 
de  expansiune,  care  se  propagă  prin  peretele  arterelor,  numindu‐se  undă  de  puls. 
Viteza de propagare a undei de puls este mult mai mare, decât viteza fluxului sanguin.  
  În  caz  de ateroscleroză  (calcificarea  vaselor  de  sânge)  peretele vascular este 
mai  rigid  față  de  normal,  fiind  capabil  doar  de  stocarea  unei  cantități  mai  mici  de 
energie,  astfel presiunea sistolică va fi  mai  mare,  iar cea diastolică  mai scăzută, prin 
urmare,  va  crește  și  presiunea  pulsului.  Aceasta  se  numește  hipertensiune  sistolică 
izolată.  Viteza  de  propagare  a  undei  de  puls  este  cu  atât  mai  mare,  cu  cât  peretele 
este mai rigid.   
 Componenta rezistivă 

 
Nivelul rezistiv include arterele mici și arteriolele cu pereți musculari. Aceste vase își 
modifică diametrul prin contracția musculaturii netede parietale. Cantitatea de sânge 
care curge printr‐un anumit segment al vasului de sânge: 

    Q =  , unde 
  Q reprezintă fluxul de sânge (în fizică se numește debit),  
  Δp reprezintă scăderea tensiunii arteriale de‐a lungul vasului, 
  R reprezintă rezistența hemodinamică.  
  Rezistența vasului depinde în mare măsură de diametrul acestuia, adică 

    R ~   , unde 
D reprezintă diametrul vasului de sânge.  
Prin  urmare,  o  schimbare  relativ  mică  a  diametrului  vascular  poate  provoca 
modificarea majoră a rezistenței vasculare și a fluxului sanguin.  
În  cazul  în  care  se  schimbă  diametrul  vaselor  de  sânge  care  deservesc  o 
anumită regiune, se schimbă și cantitatea de sânge care ajunge în organul sau țesutul 
respectiv.  În  țesuturile  cu  funcție  intensă  se  produce  vasodilatație,  rezistența  scade, 
iar debitul crește. Concomitent cu aceste schimbări, în țesuturile care nu sunt active, 
se produce vasoconstricția, crește rezistența vaselor și aportul sanguin este redus. În 
acest caz, rezistența totală nu se schimbă. Acesta este fenomenul numit redistribuție, 
prin care nevoile crescute ale unor organe sau țesuturi pot fi asigurate de organism, 
fără ca inima să fie nevoită să se adapteze.  
În  cazul  în  care  relația  de  mai  sus,  adică  flux,  presiune,  rezistenţă 
hemodinamică se aplică la întregul sistem circulator, vorbim de debitul cardiac.  
Dacă  vasele  de  sânge  se  dilată  pe  o  suprafață  mare  (de  ex.  în  activitate 
musculară intensă), rezistența totală scade și debitul cardiac va crește. În cazul în care 
rezistența  crește  într‐o  zonă  mai  extinsă,  pentru  asigurarea  debitului  (debitului 
cardiac) este nevoie de creșterea presiunii arteriale.  
 
Pe  lângă  diametrul  vascular,  rezistența  circulatorie  depinde  și  de  vâscozitatea 
sângelui.  În  caz  de  anemie,  vâscozitatea  sângelui  va  scădea,  care  –  alături  de 
vasodilatația cauzată de hipoxia tisulară – scade semnificativ rezistența periferică, prin 
urmare, debitul cardiac va depăși normalul, chiar și în repaus. În această situaţie, dacă 
survine  un  efort  fizic  inima  nu  se  mai  poate  adapta  la  creșterea  sarcinii,  provocând 
apariția fatigabilității și a dispneei.  
 
  Celulele  musculare  care  influențează  diametrul  vascular,  modifică  în  mod 
eficient  presiunea  arterială  și  fluxul  sanguin.  Pe  suprafața  celulelor  musculare 
parietale  se  găsesc  o  varietate  de  receptori.  Contracția,  sau  din  contră,  relaxarea 
musculaturii  netede  vasculare  depinde  de  tipul  de  receptori  și  de  mediatorii  care 
acționează pe aceștia. Celulele endoteliale secretă numeroase substanțe mediatoare 
care  influențează  funcția  musculaturii  netede,  astfel  endoteliul  și  mușchiul  neted 
formează  de  fapt  o  unitate  funcțională.  Majoritatea  substanțelor  care  se  eliberează 
din stratul endotelial au efect vasodilatator, cum ar fi prostaciclina (PGI2) și NO (oxid 
nitric). Un vas de sânge din care se îndepărtează stratul endotelial se comportă total 
diferit față  de vasul căptușit  cu  endoteliu.  Fără endoteliu, adică  în absența efectelor 
vasodilatatoare,  musculatura  netedă  vasculară  are  tendința  de  a  se  contracta. 
Ateroscleroza  poate  cauza  deteriorarea  endoteliului:  placa  de  aterom  îndepărtează 
celulele endoteliale de straturile  mai inferioare  ale  peretelui vascular, astfel – în caz 
de  debit  crescut  –  stratul  endotelial  se  poate  rupe.  Prin  urmare,  în  locul  plăcii  de 
aterom începe un proces de formare a cheagurilor, care poate conduce la obstrucția 
completă a vasului.  
 
Reglarea tensiunii arteriale 
 
MECANISME LOCALE, FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ REZISTENȚA VASCULARĂ 
 
Controlul local al fluxului sanguin se realizează prin multiple mecanisme: 
• autoreglare, 
• control metabolic și 
• eliberare de mediatori locali.  
Alimentarea  cu  sânge  a  țesuturilor  depinde  în  principal  de  tipul  de  țesut  și  de 
funcția  acestuia  (de  ex.  mușchi  activ  sau  inactiv).  Mecanismele  locale  reglează 
cantitatea  de  sânge  care  trece  printr‐un  anumit  segment  vascular  în  funcție  de 
necesitățile organului sau ale țesutului respectiv, evitând astfel încărcarea excesivă a 
cordului și a sistemului circulator.  
Autoreglarea se realizează printr‐un mecanism miogen: când peretele vascular se 
destinde,  celulele  musculare  netede  se  contractă.  Acest  fenomen  asigură  flux 
constant  chiar  și  în  condițiile  în  care  presiunea  se  modifică.  Creșterea  presiunii 
intravasculare determină vasoconstricție, astfel rezistența vasculară crește, și raportul 

 rămâne neschimbat.  
Controlul  metabolic  se  bazează  pe  produsele  metabolice  cu  efect  vasodilatator, 
care  se  acumulează  în  teritoriile  cu  aport  sanguin  insuficient.  În  aceste  teritorii 
rezistența vasculară scade, fluxul sanguin crește. În acest mod se realizează echilibrul 
între  necesarul  și  aportul  de  sânge.  Acest  mecanism  conduce  la  apariția  hiperemiei 
reactive,  cum  este  de  exemplu  eritemul  în  cazul  aplicării  unui  garou  în  jurul 
membrelor.  În  acest  caz,  vasodilatația  nu  dispare  până  metaboliții  cu  efect 
vasodilalator sunt prezenți în țesuturi.  
Mediatorii  locali  se  eliberează  din  celulele  endoteliale,  prin  urmare,  își  exercită 
efectul doar în prezența unui endoteliu intact: 
• NO  –  se  produce  în  mod  continuu, dar  secreția  acestuia  crește  în  cazul 
creșterii  fluxului  sanguin,  respectiv  și  sub  acțiunea  mediatorilor 
inflamatori; are efect vasodilatator,  
• PGI2 (prostaciclina) – se eliberează sub acțiunea mediatorilor inflamatori; 
are efect vasodilatator,  
• endoteline  –  mai  multe  tipuri  sunt  cunoscute,  majoritatea  având  efect 
vasoconstrictor.  
 
REGLAREA NEURALĂ  
 
Vasele rezistive au în principal inervație simpatică, inervația parasimpatică a acestora 
este  neglijabilă.  Pe  suprafața  celulelor  musculare  netede  din  peretele  vascular  se 
găsesc  receptori  α1‐adrenergici,  motiv  pentru  care  musculatura  netedă  se  contractă 
sub  acțiunea  adrenalinei  și  a  noradrenalinei,  crescând  astfel  presiunea.  Nervii 
simpatici  sunt  activi  din  punct  de  vedere  tonic,  deci  există  un  efect  vasoconstrictor 
permanent.  
 
Lezarea  plexului  simpatic  provoacă  vasodilatație,  pielea  devine  roșie.  În  cazul  lezării 
înalte  a  măduvei  spinării  pe  lângă  tetraplegie  (paralizie  care  afectează  toate 
membrele) se desființează tonusul simpatic vasomotor în tot organismul și din cauza 
vasodilatației generalizate tensiunea arterială scade la 30‐40 mmHg.  
 
  Reglarea  neurală  permite  o  adaptare  rapidă.  Această  adaptare  se  realizează 
pe cale reflexă  (Figura 71),  are  însă și o  componentă dependentă de comportament 
(reacție vegetativă în funcție de comportament sau influențe emoționale). 
  
  Figura 71. Reglarea neurală a tensiunii arteriale 
 
  Receptorii sunt reprezentați de baroreceptorii (senzorii de presiune) de înaltă 
presiune  din  sinusul  carotid  și  din  peretele  arcului  aortic.  Acești  baroreceptori 
funcționează  rapid,  sunt  capabili  de  detectarea  modificărilor  de  presiune  chiar  și  în 
intervalul unui singur ciclu cardiac.  
În condiții normale detectează o presiune între 50 și 200 mmHg: sub limita de 
50 mmHg nu declanșează potențial de acțiune, iar peste 200 mmHg se saturează.  
  Stimularea  baroreceptorilor  inhibă  centrele  localizate  în  trunchiul  cerebral, 
care  sunt  responsabile  de  creșterea  tensiunii  arteriale,  reducând  în  final  tensiunea 
(feedback negativ).  
 
Reglarea se bazează pe feedback negativ, adică există o valoare setată (set‐point), pe 
care  sistemul  încearcă  s‐o  mențină  stabilă.  Dacă  parametrul  controlat  depășește 
valoarea  setată,  se  vor  declanșa  mecanisme  de  reglare  care  au  rolul  de  a  scădea 
această  valoare.  În  cazul  în  care  parametrul  controlat  scade  sub  acest  set‐point, 
mecanismele vor încerca creșterea sa, până când acesta revine la valoarea sa inițială.  
 
Dacă  hipertensiunea  arterială  (Tabelul  10)  persistă  o  perioadă  îndelungată,  acești 
receptori se modifică, sensitivitatea lor scade și intervalul în care sunt în stare activată 
se  deplasează  în  direcția  valorilor  tensionale  mai  ridicate,  adică  crește  set‐point‐ul. 
Prin  urmare,  propriile  mecanisme  de  reglare  ale  organismului  încearcă  să  seteze 
tensiunea arterială la o valoarea mai ridicată. Astfel, medicamentele antihipertensive 
trebuie  să  își  exercite  efectul  împotriva  mecanismelor  de  reglare  proprii  ale 
organismului,  deci  va  fi  nevoie  de  administrarea  unor  doze  mai  ridicate  și  un 
tratament  eficient  va  fi  mai  greu  de  stabilit.  Din  această  cauză  este  importantă 
începerea tratamentului antihipertensiv într‐un stadiu incipient al bolii.  
 
  Tabelul  10.  Stadializarea  hipertensiunii  arteriale  după  European  Society  of 
Hypertension (ESH) și European Society of Cardiology (ESC) 
   
Stadiu  Valoare sistolică    Valoare 
diastolică 
optim  <120 mmHg  și  <80 mmHg 
normal  120‐130 mmHg  sau  80‐85 mmHg 
normal ‐înalt  130‐140 mmHg  sau  85‐90 mmHg 
stadiul I  140‐160 mmHg  sau  90‐100 mmHg 
stadiul II  160‐180 mmHg  sau  100‐110 mmHg 
stadiul III  >180 mmHg  sau  >110 mmHg 
 
O  altă  clasă  a  baroreceptorilor  este  reprezentată  de  baroreceptorii  de  joasă 
presiune,  care  funcționează  în  intervalul  de  câțiva  mmHg.  Se  găsesc  în  principal  în 
pereții  atriilor  și  în  secțiunea  inițială  a  trunchiului  pulmonar.  Acești  receptori  se 
activează  în  caz  de  hipervolemie,  conducând  la  creșterea  frecvenței  cardiace  și 
blocarea  eliberării  de  ADH  din  neurohipofiză,  având  ca  rezultat  creșterea  volumului 
urinar.  Distensia  peretelui  atrial  stimulează  eliberarea  de  HNA  (hormon  natriuretic 
atrial), care la rândul său stimulează excreția de sodiu (Na+) la nivel renal, urmată de 
excreția apei, astfel încât volemia să fie redusă.  
 
REGLAREA UMORALĂ 
 
Efectul sistemelor de reglare umorale se dezvoltă mai lent. Controlul pe termen lung 
al tensiunii arteriale este strâns legat de controlul conținutului de apă din organism, și 
implicit  de  reglarea  echilibrului  de  sodiu  și  de  apă.  Mai  mulți hormoni își  au rolul în 
reglarea tensiunii.  
  Sistemul  renină‐angiotensină  este  cel  mai  important  sistem  umoral  de 
reglare a tensiunii arteriale. Renina se secretă în rinichi atunci când scade presiunea în 
artera  renală, respectiv în cazul  în  care se activează  inervația simpatică  a rinichiului. 
Renina  are  o  activitate  enzimatică,  transformă  angiotensinogenul  în  angiotensina  I, 
care  ulterior  –  sub  efectul  enzimei  de  conversie  a  angiotensinei  –  se  transformă  în 
angiotensină II (Figura 72).  
 
  Figura 72. Formarea  de  angiotensină  II.  AT  –  angiotensină, ECA  – enzima  de 
conversie a angiotensinei 
 Angiotensina II este cel mai puternic vasoconstrictor cunoscut, având efect pe 
receptorii  de  angiotensină.  În  rinichi  stimulează  reabsorbția  de  Na+  și  de  apă.  Prin 
acţiunea sa în hipotalamus, renina provoacă senzație de sete.  
 
Inhibarea  efectului  reninei  joacă  un  rol  important  în  scăderea  tensiunii;  există  două 
grupuri de medicamente care funcționează astfel:  
• inhibitorii  ai  ECA  (medicamentele  care  se  termină  cu  –pril,  de  ex. 
captopril), 
• inhibitorii ai receptorilor de AT II (sartanii).  
 
În  cortexul  suprarenal,  renina  stimulează  eliberarea  de  aldosteron,  care  de 
asemenea conduce la creșterea reabsorbției de sodiu și de apă, respectiv stimulează 
excreția  de  potasiu.  Efectul  aldosteronului  este  de  creșterea  volemiei,  și  implicit, 
creșterea tensiunii arteriale.  
ADH‐ul  (hormonul  antidiuretic,  vasopresina)  se  eliberează  în  neurohipofiză. 
Are  doi  receptori:  V1‐R  și  V2‐R.  Sub  efectul  ADH‐ului,  celulele  musculare  netede  din 
peretele vascular se contractă, însă acest efect are loc doar la concentrații mari (prin 
receptorul  V1).  La  concentrații  fiziologice  are  efect  pe  receptorii  V2,  stimulând 
reabsorbția apei din tubul colector. Absența ADH‐ului conduce la diabet insipid.  
 Nivelul de schimb 

 
Din  punct  de  vedere  anatomic,  nivelul  de  schimb  este  egal  cu  rețeaua  de  capilare. 
Peretele  capilar  este  alcătuit  din  celulele  endoteliale  așezate  într‐un  singur  strat  pe 
membrana bazală. Printre celulele endoteliale se găsesc fante (fenestrații). Din punct 
de vedere funcțional, capilarele pot fi împărțite în trei tipuri. 
  Unele  capilare  nu  dețin  fenestrații  sau  acestea  sunt  foarte  mici,  în  aceste 
cazuri schimbul de materiale se realizează prin celulele endoteliale: pot traversa doar 
substanțele care dețin un mecanism de transport, astfel transportul acestora poate fi 
reglat  cu  precizie.  Acest  tip  de  capilare  poate  fi  regăsit  în  acele  locuri,  unde  există 
nevoia  de  reglare  precisă  a  compoziției  lichidului  interstițial,  cum  ar  fi  de  exemplu 
țesutul neuronal (transportul se realizează prin bariera hemato‐encefalică).  
  În cazul celorlalte capilare, celulele endoteliale sunt despărțite de fenestrații 
mari, în multe cazuri stratul endotelial nici nu este continuu. Capilare de acest fel se 
găsesc în  locurile în care  peretele  vascular  trebuie  să  fie  permeabil pentru molecule 
mari (de ex. în măduva osoasă, ficat, splină).  
  Majoritatea  capilarelor  se  află  între  cele  două  extreme  și  pereții  acestora 
funcționează  ca  un  filtru  molecular.  Moleculele  mai  mici  de  10  kD  (apă,  electroliți, 
glucide,  aminoacizi)  traversează  liber,  în  cazul  moleculelor  mai  mari  permeabilitatea 
peretelui vascular este limitată, iar moleculele peste 60 kD (proteine) nu pot traversa. 
În cazul acestor capilare concentrația intra‐, respectiv extravasculară de proteine este 
diferită,  producând  așa‐numita  diferență  de  presiune  coloidosmotică.  Mediatorii 
inflamatori cresc permeabilitatea peretelui vascular, astfel și moleculele mai mari pot 
ajunge  în  interstițiu.  Din  cauza  presiunii  coloidosmotice  modificate,  apa  părăsește 
patul vascular și se formează edeme.  
 Nivelul capacitiv 

 
Nivelul  capacitiv  este  reprezentat  de  sistemul  venos,  care  conține  60%  din  sângele 
circulant. 
  Peretele venos conține un strat de musculatură netedă, însă acest strat este 
mai  subțire  față  de  artere.  De  asemenea,  și  presiunea  este  semnificativ  mai  mică  în 
sistemul venos, astfel contracția musculară poate duce la modificarea semnificativă a 
volumelor.  Pe  suprafața  celulelor  musculare  netede  se  găsesc  receptori  α1‐
adrenergici,  deci  în  urma  creșterii  activității  simpatice,  respectiv  sub  efectul 
adrenalinei circulante celulele musculare se contractă, mobilizează sângele în direcția 
atriilor,  crescând  astfel  debitul  cardiac.  Consecutiv  dilataţiei  venelor  (care  poate  fi 
provocată de ortostatism prelungit, căldură) sângele se acumulează în sistemul venos, 
prin  urmare  scade  umplerea  inimii,  conducând  la  scăderea  debitului  cardiac  și 
individul poate leșina.  
  La  capătul  venos  al  capilarelor  presiunea  este  de  10‐15  mmHg,  această 
presiune  nefiind  suficientă  pentru  împingerea  sângelui  până  la  cord.  Forța  necesară 
pentru  întoarcerea  venoasă  este  asigurată  în  mod  indirect  de  către  inimă,  prin 
pulsarea arterială.  
  Factorul  cel  mai  important  al  întoarcerii  venoase  este  prezența  valvelor  în 
venele din membre. Valvele se află la o distanță de 5‐10 cm una de cealaltă, împărțind 
astfel  coloana  de  sânge  în  secțiuni  de  câte  5‐10  cm.  Valvele  sunt  apăsate  cu  o 
presiune de 5‐10 cm H2O, astfel coloana de sânge trebuie mobilizată doar împotriva 
acestei  presiuni.  La  omul  ridicat  în  ambele  picioare,  cea  mai  mare  presiune  este  la 
nivelul valvei superioare a venei iliace .  
  Venele  membrelor  pot  fi  împărțite  în  două  categorii:  vene  superficiale  și 
profunde.  Venele  profunde  împărtășesc  o  capsulă  de  țesut  conjunctiv  cu  o  arteră. 
Cele două sisteme venoase sunt conectate prin venele perforante (Figura 73).  
  
  Figura 73. Sistemul venos cu valvele. Săgețile indică direcța fluxului sanguin: A 
– fiziologic, B – insuficiență circulatorie venoasă superficială, C – insuficiența venelor 
perforante.  
 
Pulsarea arterei comprimă vena, împingând coloana de sânge în sus. Unda de 
puls care se deplasează în direcție distală provoacă același lucru și la nivelul secțiunii 
venoase următoare, astfel pulsarea arterei poate pompa sângele în sus, în secțiunea 
venoasă golită parțial în urma pasului anterior.   
  Întoarcerea venoasă este de asemenea facilitată de: 
• efectul de aspirație al toracelui,  
• compresia abdominală și  
• pompa musculară – contracţia muşchilor scheletici.  
 
Insuficiența circulației venoase poate fi rezultatul mai multor factori.  
  Dacă  vena  devine  dilatată,  valva  nu  se  închide  corespunzător,  astfel 
următoarea  valvă  va  fi  afectată  de  o  presiune  mai  mare.  Prin  urmare,  secțiunea 
următoarea  de  asemenea  se  va  dilata,  valva  nu  se  va  închide  perfect,  rezultând  în 
afectarea tot mai extinsă a venei respective. În caz de insuficiență circulatorie venoasă 
sângele stagnează în vene, ceea ce poate duce la apariția trombozei. Când cheagul de 
sânge  se  desprinde  și  se  mobilizează,  vorbim  de  embolie.  Tromboza  venelor 
superficiale are doar simptome locale, în tromboza venelor profunde însă există riscul 
de embolie pulmonară. 
  Când  și  vena  perforantă  devine  insuficientă  (valva  acesteia  nu  se  închide 
corespunzător),  se  poate  forma  un  cerc  vicios:  prin  venele  perforante  incontinente 
sângele ajunge din venele profunde în cele superficiale, în venele superficiale dilatate 
și  incontinente  va  curge  în  jos,  pentru  ca  apoi  să  ajungă  din  nou  în  sistemul  venos 
profund prin venele perforante distale, supraîncărcând circulația profundă. 
  În ateroscleroză – din cauza scăderii pulsației arteriale – poate apărea edemul 
membrelor inferioare, ca un simptom secundar.  
  Insuficiența circulației venoase este agravată și de lipsa pompei musculare (de 
ex.  poziție  șezândă  sau  ortostatică  prelungită,  în  acest  ultim  caz  chiar  și  gravitația 
contribuie la îngreunarea întoarcerii venoase).  
 
 Circulația limfatică 
 
Limfa  se  formează  din  lichidul  tisular.  Spațiul  interstițial  conține  o  cantitate  relativ 
mică de proteine, 50 mg/dl. Proteinele și celelalte molecule care ajung în acest spațiu 
trebuie  transportate  pentru  a  evita  acumularea  acestora.  Limfa  este  capabilă  de 
transportarea  moleculelor  mari  de  la  nivel  interstițial.  Moleculele  mari  includ 
proteinele, respectiv în cazul tractului gastrointestinal lipoproteinele și chilomicronii, 
care  se  formează  în  timpul  digestiei.  Limfa  care  părăsește  tractul  intestinal  după 
digestie  poate  fi  de  consistență  lăptoasă  datorită  cantității  mari  de  particule 
suspendate.  
  Antigeni și agenți patogeni pot ajunge de asemenea în limfă, fiind transportați 
astfel în ganglionii limfatici. Ganglionii limfatici funcționează și ca stații de screening 
microbiologic, pentru că în ei are loc recunoașterea de antigene. Ganglionii reprezintă 
de  asemenea  locul  unde  are  loc  faza  finală  a  maturării  limfocitare  și  proliferarea 
celulelor  imune.  Limfa  transportă  și  leucocite.  Conținutul  de  proteine  al  limfei  este 
determinat de ganglionul limfatic.  
  Există  un  schimb  continuu  între  lichidul  tisular  și  plasma  sanguină.  90%  din 
lichidul  filtrat  prin  peretele  capilar  se  reabsoarbe  la  capătul  venos  al  capilarului,  iar 
restul  de  10%  este  îndepărtat  prin  circulația  limfatică.  Capilarele  limfatice  își  au 
originea  în  țesuturi,  celulele  care  alcătuiesc  peretele  acestora  sunt  ancorate  între 
fibrele  de  țesut  conjunctiv,  astfel  se  mișcă  în  sincron  cu  celelate  celulele  care 
alcătuiesc  țesutul.  Dacă  se  acumulează  lichid  în  interstițiu,  celulele  se  îndepărtează 
unele  de  altele,  capilarele  limfatice  se  destind  și  prin  fantele  parietale  ale  acestora 
lichidul  va  ajunge  în  interiorul  capilarelor  limfatice.  Celulele  din  peretele  capilarelor 
limfatice  se  acoperă  parțial,  realizând  astfel  un  mecanism  de  valvă,  astfel  lichidul 
poate curge doar spre interiorul lor dinspre interstiţiu (Figura 74).  

 
  Figura 74. Structura capilarului limfatic și fluxul de lichid tisular prin peretele 
capilarului limfatic în cazul distensiei tisulare. 
 
  Vasele  limfatice  care  se  formează  din  unirea  capilarelor  sunt  deja  continue, 
adică  fără  fante  parietale,  dețin  un  perete  propriu,  iar  pereții  vaselor  limfatice  de 
calibru  mai  mare  conțin  și  un  strat  muscular,  respectiv  formațiuni  asemănătoare  cu 
valve.  Secțiunea  dintre  două  valve  reprezintă  unitatea  morfo‐funcțională  a  vaselor 
limfatice, numită limfangion.  
Circulația  limfei  este  asigurată  de  musculatura  netedă  conținută  în  peretele 
vaselor limfatice. În cazul în care presiunea în vasul limfatic depășește valoarea de 3 
cmH2O (≈3 mmHg), acest strat muscular se contractă și pompează limfa mai departe. 
Astfel se formează un val peristaltic care înaintează lichidul.  
Vasele  limfatice  se  adună  în  două  colectoare  principale  (ductul  toracic  – 
ductus thoracicus și ductul limfatic drept – ductus lymphaticus dexter), care se varsă 
în în unghiul subclavicular, prin urmare, limfa ajunge într‐un final în circulația venoasă.  
 
Insuficiența  circulației  limfatice  poate  fi  cauzată  de  îndepărtarea  chirurgicală  a 
ganglionilor  limfatici  sau  infiltrarea  tumorală  (mai  rar  de  cauză  infecțioasă, 
inflamatorie) a vaselor limfatice. 
  Rezultatul  acesteia,  ca  și  în  cazul  insuficienței  venoase,  este  apariția 
edemelor, însă edemul de origine limfatică (limfedem) este în general mai pronunțat. 
Aspectul  de  coajă  de  portocală  al  pielii  este  caracteristic  (acest  aspect  se  datorează 
retragerii  foliculilor  de  păr  care  sunt  ancoraţi  la  țesutul  conjunctiv).  În  cazul 
obstrucției complete a vasului limfatic se dezvoltă elefantiaza: piele îngroșată, aspră, 
membrul umflat în mod extrem.  
  În insuficiența  circulației limfatice pe lângă acumularea de lichid în interstițiu 
se mai acumulează și proteine, care pe baza legii osmozei rețin apa, având ca rezultat 
acumularea unor cantități și mai mari de apă. În condiții fiziologice, apa din interstițiu 
este legată de molecule mari (acestea fiind proteoglicanii, care după legarea apei vor 
avea  consistență  gelatinoasă).  Capacitatea  de  legare  a  apei  a  acestora  este  limitată, 
prin urmare nu mai pot absorbi apa acumulată în cantități extreme. În urma acestuia 
se acumulează apă liberă în interstițiu, care este mobilizabilă (adică edemul păstrează 
godeul).  
  Majoritatea  vaselor  limfatice  se  localizează  sub  piele.  Sub  aplicarea  unei 
presiuni  ușoare  externe,  presiunea  în  aceste  vase  poate  fi  crescută,  declanșând 
peristaltica proprie a vaselor, stimulând drenajul țesuturilor și reducând astfel gradul 
de edem (masaj limfatic). 
 
 CONTROLUL NERVOS 
 
Funcția  cerebrală  este  unul  dintre  cele  mai  importante  aspecte  ale  fiziologiei,  care 
definește  diferențele  dintre  om  și  celelalte  specii.  Tulburările  funcției  cerebrale 
reprezintă  o  problemă  majoră  a  societății  umane,  indiferent  de  faptul  că  sunt 
tulburări primare sau rezultatul defecțiunilor celorlalte sisteme.  
  Sistemul  nervos  este  o  rețea  complexă  de  celule  care  comunică  între  ele,  și 
care  permite  interacțiunile  dintre  organism  și  mediul  înconjurător.  Într‐un  sens  mai 
larg, acest mediu include mediul extern (tot ce este în afara organismului), respectiv 
mediul intern (adică corpul uman și interiorul acestuia).  
  Pentru  formarea  unui  răspuns  optim  la  modificările  mediului  extern  sau 
intern, celulele organismelor multicelulare trebuie să coopereze, adică este esențială 
comunicarea celulelor între ele. În organism există două sisteme de control principale, 
care se completează reciproc: sistemul nervos și cel umoral.  
  Controlul nervos presupune eliberarea țintită a unor molecule de semnalizare 
de către neuroni, iar efectul declanșat în acest mod este rapid, precis și bine localizat. 
Rețelele neuronale cuprind trei componente funcționale de bază: 
• prin componentele senzoriale organismul percepe modificările mediului  
• componentele  motorii  sunt  responsabile  de  mișcare  și/sau  de  secreție 
glandulară 
• componentele  integrative  primesc  informațiile  senzoriale,  le  stochează  și  le 
procesează, apoi asigură formarea unui răspuns motor adecvat.  
Pentru  a  înțelege  funcționarea  sistemului  nervos  este  cel  mai  indicat  studierea 
separată a nivelelor ierarhice de bază: 
• molecular,  
• celular,  
• nivelul sistemelor și 
• nivelul comportamental. 
Din punct de vedere funcțional, sistemul nervos central este cel mai complex 
sistem  din  organism.  Legătura  între  funcția  celulelor  individuale  și  funcția  întregului 
sistem  este  mult  mai  puțin  directă,  decât  la  nivelul  oricărui  alt  organ.  La  momentul 
actual,  este  încă  puțin  cunoscută  relația  dintre  efectele  biochimice  și  celulare  ale 
substanțelor  care  acționează  pe  sistemul  nervos  și  efectele  comportamentale  ale 
acestora.  
În  cazurile  ideale,  cunoaștem  fiecare  nivel  al  procesului  patologic.  Așa  cum 
este de exemplu în cazul bolii Parkinson, unde este cunoscută legătura dintre nivelul 
molecular și cel celular, respectiv comportamental: deficiența de dopamină în nucleii 
bazali  conduce  la  apariția  tulburărilor  motorii  cunoscute.  Pe  de  altă  parte,  există  de 
exemplu anumite droguri, ale căror efecte halucinogene sunt cunoscute, ca și faptul 
că  la  nivelul  receptorilor  și  al  celulelor  mimează  efectul  serotoninei,  însă  legătura 
dintre nivelul molecular/celular și nivelul comportamental este neelucidată.  
 Celula nervoasă (neuronul) 

 
Celulele  din  țesutul  nervos  pot  fi  împărție  în  două  mari  categorii:  celulele  nervoase 
(neuroni)  și  celulele  gliale.  Neuronii  sunt  celule  specializate  în  procesarea  și 
transportul  informațiilor,  care  –  prin  formarea  unor  legături  complexe  între  ele  – 
funcționează în rețele (sistemul nervos conține aproximativ 100 de miliarde – 1011 – 
de neuroni).  
  Sistemul  nervos  central  conține  de  zece  ori  mai  multe  celule  gliale,  decât 
neuroni. În trecut s‐a considerat că celulele gliale au doar rol de sprijin și protecție, în 
prezent  însă  se  recunoaște  rolul  lor  jucat  în  comunicare,  mai  ales  al  astrocitelor,  cu 
toate că acestea funcționează mai lent fată de neuroni.   
  Legătura  între  celulă  și  efectul  manifestat  la  nivel  de  sistem  este  una 
complexă.  În  cazul  sistemului  nervos  funcția  unei  singure  celule  nu  se  corelează  cu 
funcția  întregului  sistem.  Forma  neuronală  se  adaptează  în  funcție  de  cerințe  și 
determină funcția celulară, astfel forma neuronului prezintă un grad înalt de variație. 
În  ciuda  diferențelor  de  formă  și  de  funcție  celulele  nervoase  au  patru  caracteristici 
comune din punct de vedere funcțional: 
• corpul celular, 
• axonul, 
• dendrita, 
• terminația axonală (sinapsă).  
 
Corpul celular 
 
Corpul  celular  reprezintă  centrul  metabolic al neuronului.  În el se găsesc o varietate 
de organite celulare: 
• nucleul, care conține ADN‐ul; 
• ribozomii cu rol în sinteza de proteine; 
• aparatul  Golgi,  în  care  se  realizează  modificarea  posttranslațională  a 
proteinelor; 
• lizozomii responsabili de descompunerea anumitor molecule; 
• mitocondriile, organitele responsabile de producția de energie; 
• și  neurofilamentele,  care  formează  citoscheletul  neuronului  și  au  un  rol 
important în transportul intracelular.  
 
 
 
 Axonul 
 
Din corpul celular neuronal (soma) pornește un singur axon, care se ramifică 
de multiple ori și în final va transporta informația la mii de celule‐țintă sub formă de 
potențial de acțiune (spike). Transmiterea informației prin axon se întâmplă începând 
din direcția  corpului celular  spre  terminații,  acesta  numindu‐se conducere  celulifugă 
sau centrifugală.  
Porțiunea inițială a axonului este conul axonal (con de emergenţă al axonului 
sau  segmentul  inițial  al  axonului).    Această  porțiune  a  membranei  celulare  conține 
cele  mai  multe  canale  de  sodiu,  deci  potențialul  de  acțiune  va  porni  din  acest  loc. 
Potențialul  de  acțiune  se  transmite  neschimbat  (fără  să  fie  slăbit,  într‐un  mod 
regenerativ)  de‐a  lungul  axonului,  astfel  axonul  este  capabil  de  transmiterea 
informațiilor în mod fiabil, și la distanțe mari. De‐a lungul axonilor fără teacă mielinică 
(fibră  amielinică)  mecanismul  de  conducere  a  stimulilor  este  asemănător  cu 
mecanismul descris la celulele miocardice, unde viteza de conducere este în jur de 1 
m/s.  
 
CONDUCEREA EXCITAȚIEI PE FIBRĂ MIELINICĂ 
 
Unele extensii ale celulelor nervoase sunt acoperite de o teacă mielinică, care conferă 
țesutului nervos culoarea albă, tipică. Teaca mielinică este formată din celule gliale: 
• în sistemul nervos periferic vorbim de celulele Schwann 
• în sistemul nervos central de oligodendrocite 
Aceste celule își răsucesc proeminențele în jurul axonului, chiar și de 10‐20 de ori, 
pentru  ca  apoi  să‐și  retragă  citoplasma.  Astfel  în  jurul  axonilor  vor  rămâne  doar 
membranele  răsucite,  adică  se  formează  o  teacă  lipoproteinică,  care  este  un  bun 
izolator  electric  (grăsimile  nu  conduc  bine  electricitatea).  Între  secțiunile  mielinice 
produse de două celule gliale adiacente se găsesc nodurile Ranvier. 

 
  Figura  75. Secțiunea longitudinală  a axonului  cu teacă  mielinică, conducerea 
saltatorie.  Roșu  –  secțiunea  tecii  de  mielină,  portocaliu  –  localizarea  canalelor  de 
sodiu, albastru – fluxul de sarcini electrice.  
 
La nivelul nodurilor Ranvier se găsesc multe canale de sodiu, prin urmare, de aici 
pot  porni  potențiale  de  acțiune.  În  urma  potențialului  de  acțiune  declanșat  se 
depolarizează  și  porțiunile  membranare  din  vecinătate.  Din  cauza  faptului  că  zonele 
membranare adiacente sunt acoperite de teaca mielinică izolantă din punct de vedere 
electric,  transferul  de  sarcini  electrice  în  direcție  laterală  este  posibil  doar  de  la  un 
nod  Ranvier  la  următorul  (Figura  75).  Astfel,  excitația  se  conduce  de  la  nod  la  nod, 
aceasta fiind conducerea saltatorică.  
Viteza  de  conducere  în  acest  caz  este  mult  mai  mare  decât  în  cazul  fibrelor 
amielinice, fiind maximă 100‐120 m/s. Cu cât este mai groasă fibra, cu atât este mai 
mare  viteza  de  conducere  a  excitației.  Viteza  de  conducere  cea  mai  mare  este 
caracteristica fibrelor cu teacă mielinică groasă, fibrele cu teacă subțire conduc cu o 
viteză medie, iar fibrele amielinice sunt cele care conduc cel mai lent.  
 
TRANSPORTUL AXONAL 
  Axonii  nu  conțin  ribozomi,  prin  urmare,  la  acest  nivel  nu  există  sinteză  de 
proteine.  Proteinele  necesare  sunt  sintetizate  în  somă  și  de  aici  se  transportă  în 
diferitele părți ale axonului. Așa‐numitele proteine motorii rostogolesc niște vezicule 
de‐a  lungul  microtubulilor,  transportând  astfel  substanțele  „ambalate”  în  acest 
vezicule. Se cunosc două familii de proteine motorii: 
• kinezinele  –  transportă  anterograd  (în  direcția  terminațiilor  axonale),  adică 
livrează  substanțele  sintetizate  în  corpul  celular  la  nivelul  terminațiilor 
sinaptice,  
• dineinele – transportă proteinele care trebuie descompuse în sens retrograd 
(spre corpul celular).  
Viteza transportului axonal este de aproximativ 25 cm/zi.  
 
Transportul  materialelor  via  transport  axonal  poate  fi  utilizat  în  cercetare  (studii  pe 
animale):  celulele  preiau  markerul  injectat  într‐un  centru  nervos.  Dacă  materialul 
respectiv  se  transportă  anterograd,  ne  arată  legăturile  eferente  ale  centrului;  dacă 
este preluat de terminațiile sinaptice și se transportă retrograd, marchează legăturile 
aferente ale centrului respectiv.  
  Unele virusuri profită de existența transportului axonal, cum ar fi de exemplu 
virusul  rabic,  care  ajunge  la  nivelul  sistemului  nervos  central  prin  transport  axonal 
retrograd. După invadarea organismului prin poarta de intrare, virusul herpetic ajunge 
în  corpul  celular  al  neuronilor  senzitivi  prin  terminațiile  acestora,  iar  în  cazul 
reactivării bolii, prin intermediul nervilor acesta ajunge din nou la nivelul pielii. 
 
 
eferent – din direcția centrului 
 • legăturile  eferente  ale  unui  centru  nervos:  centrele/celulele  nervoase 
inervate de axonii celulelor situate central 
aferent – spre centru 
• legăturile  aferente  ale  unui  centru  nervos:  acele  centre/celule  nervoase,  ai 
căror axoni inervează celulele nervoase din centrul respectiv 
 
Dendritele 
 
Neuronii dețin în general mai multe dendrite. Acestea pornesc din corpul celular, apoi 
se ramifică asemănător unui tufiș, și conduc informația în direcția corpului celular (în 
mod  centripetal,  celulipetal).  Pe  suprafața  dendritelor  se  găsesc  frecvent  niște 
formațiuni  țepiforme  sau  spiniforme  și  de  multe  ori  sinapsele  se  termină  la  nivelul 
acestora.  Aceste  formațiuni  cresc  suprafața  dendritică,  permițând  astfel  realizarea  a 
unui număr mai mare de sinapse și deseori formează mici unități individuale.  
La  nivelul  sinapsei,  dendrita  transformă  semnalul  chimic  transmis  de  un 
neurotransmițător într‐un semnal  electric, care  se  va  propaga spre corpul celular. În 
membrana dendritică nu există canale de sodiu rapide, astfel în dendritele neuronilor 
multipolari  nu  există  posibilitatea  declanșării  potențialului  de  acțiune.  Excitația  se 
propagă  în  mod  pasiv,  prin  migrarea  laterală  a  sarcinilor  electrice,  adică  în  mod 
electrotonic, ceea ce înseamnă că semnalul slăbește exponențial în funcție de distanța 
parcursă (Figura 76).  

 
Figura  76.  Conducerea  electrotonică.  În  partea  superioară:  fluxul  de  sarcini 
electrice  în  dendrită.  Mai  jos:  modificarea  potențialului  membranar  în  funcție  de 
distanță. Prin sinapsă curge de fapt curentul în celulă (în caz de sinapsă stimulatoare 
curg  sarcini  electrice  pozitive),  care  declanșează  migrarea  sarcinilor  în  direcție 
laterală,  depolarizând  și  zonele  membranare  vecine,  însă  într‐o  măsură  mai  mică. 
Gradul de depolarizare scade în mod exponențial cu creșterea distanței. 
O caracteristică a conducerii electrotonice este că sinapsele proximale (aflate 
mai aproape de corpul celular) exercită un efect mai puternic asupra potențialului de 
membrană  al  corpului  celular  față  de  sinapsele  distale  (cele  aflate  la  o  distanță  mai 
mare).  
În  cazul  în  care  efectul  sinaptic  tinde  să  depolarizeze  celula,  potențialul  de 
membrană  se  apropie  de  valoarea  de  prag,  adică  vorbim  de  un  efect  stimulator.  O 
astfel  de  schimbare  a  potențialului  membranar  se  numește  EPSP  (Excitatory 
Postsynaptic Potential, potențial postsinaptic excitator PPSE).  
Amplitudinea potențialului de acțiune este în jur de 100 mV, amplitudinea EPSP‐ului 
fiind în general mai mică de 1 mV (Figura 77).  
  Pragul  de  excitație  al  neuronilor  se  află  între  ‐55  și  ‐60  mV,  iar  valoarea 
potențialul  membranar  de  repaus  între  ‐70  și  ‐80  mV.  Prin  urmare,  pentru 
declanșarea  potențialului  de  acțiune  este  nevoie  de  depolarizarea  celulei  cu 
aproximativ  10‐20  mV,  adică  pentru  atingerea  pragului  este  nevoie  de  activarea 
sincronă  a  mai  multor  sinapse.  Dendritele  însumează  semnalele  sinaptice  primite. 
Pentru ca stimularea să fie eficientă, este nevoie ca aceste semnale să ajungă într‐un 
anumit interval de timp (Figura 78). 
  
  Figura  77.  Pentru  a  determina  activitatea  electrică  a  două  celule  conectate 
printr‐o sinapsă, este nevoide de înregistrarea potențialului membranar, care în cazul 
primei  celule  se  realizează  la  nivelul  axonului,  iar  la  a  doua  celulă  măsurătoarea  se 
efectuează  la  nivelul  somei.  Potențialul  de  acțiune  propagat  prin  axon  (în  sus,  cu 
verde)  influențează  potențialul  de  membrană  al  celulei  postsinaptice;  în  funcție  de 
tipul  sinapsei,  se  poate  declanșa  un  potențial  postsinaptic  excitator  (EPSP)  sau  un 
potențial postsinaptic inhibitor (IPSP).  
 

În cazul în care efectul sinaptic hiperpolarizează celula, potențialul de membrană se 
îndepărtează de valoarea de prag, ceea ce constituie un efect inhibitor. O astfel de 
schimbare a potențialului de membrană se numește IPSP (Inhibitory Postsynaptic 
Potential, potențial postsinaptic inhibitor PPSI) (Figura 77).  

La  nivelul  cortexului  cerebral  aproximativ  20%  din  totalul  sinapselor  sunt  de 
tip inhibitor, iar cele 80% rămase sunt de tip excitator.  
La nivel dendritic se realizează integrarea (însumarea) spațială și temporală a 
impulsurilor  primite.  Dacă  în  urma  acestora  depolarizarea  ajunge  până  la  nivelul 
conului  axonal,  aici  se  declanșează  potențialul  de  acțiune,  care  se  va  propaga 
neschimbat de‐a lungul axonului.  
  
Figura  78.  EPSP  și  atingerea  pragului  de  excitație.  Stimularea  este  eficientă 
doar în cazul în care mai multe EPSP‐uri se însumează într‐un anumit interval de timp. 
Săgețile  indică  momentul  stimulării.  PMR  –  potențial  membranar  de  repaus,  P  – 
potențial de prag 
 
Sinapsa 
 
Terminațiile  axonale  înseamnă  de  fapt  arborele  axonal  sau  dilatațiile  sinaptice 
(butonii terminali) ale axonului, de la nivelul cărora excitația se transmite la următorul 
neuron.  
  Sinapsa  este  joncțiunea  specializată  dintre  membranele  neuronilor  vecini, 
locul  în  care  excitația  este  transmisă  unui  alt  neuron.  Transmiterea  semnalului  la 
nivelul  sinapsei  este  un  proces  dirijat,  adică  sinapsa  este  polarizată:  transmițătorul 
este  neuronul  presinaptic,  după  care  urmează  fanta  sinaptică,  și  în  final,  neuronul 
postsinaptic  care  captează  semnalul.  Zona  activă  a  sinapsei  (locul  de  predare  a 
semnalului) este foarte restrânsă, cu un diametru mai mic de 1 µm. 
  Creierul uman conține aproximativ 1014 sinapse.  
Sinapsa  este  de  fapt  un  transductor  complex  (Figura  79),  care  transformă 
semnalul electric în semnal chimic, și apoi din nou în semnal electric.  
  
Figura  79.  Funcționarea  sinapsei.  Soarta  neurotransmițătorului  în  fanta 
sinaptică.  
 
Potențialul  de  acțiune  se  propagă  de‐a  lungul  axonului,  ajungând  la 
terminațiile axonale, unde  se  deschid  canalele  de  Ca2+  voltaj‐dependente  și astfel se 
acumulează  calciu  în  terminația  presinaptică.  O  parte  a  veziculelor  care  conțin 
neurotransmițători este ancorată la membrana celulară presinaptică. Calciul provoacă 
modificări  structurale  ale  proteinelor  de  ancorare,  deschizând  astfel  veziculele,  iar 
neurotransmițătorul stocat ajunge în fanta sinaptică.  
 
Numeroase  proteine  sunt  implicate  în  ancorarea  veziculelor  presinaptice.  Unele 
dintre acestea (de exemplu sinaptobrevina) sunt lizate de toxinele anumitor bacterii 
anaerobe  și  astfel  neurotransmițătorul  nu  se  poate  elibera.  Toxina  bacteriei 
Clostridium  botulinum  din  preparatele  din  carne  conservate  necorespunzător  poate 
provoca  o  intoxicație  alimentară  severă,  din  cauza  faptului  că  descompune 
sinaptobrevina din terminaţiile colinergice (care conțin acetilcolină). Acetilcolina este 
principalul neurotransmițător: 
• la  nivelul  terminațiilor  parasimpatice,  astfel  rezultând  o  insuficiență 
parasimpatică (uscăciunea gurii, tulburări de vedere – mioză etc.) 
• în  placa  motorie,  determinând  astfel  paralizia  mușchilor  respiratorii,  implicit 
deces prin sufocare 
Toxina bacteriei Clostridium tetani, care se înmulțește în condiții anaerobe în 
rănile  închise,  descompune  sinaptobrevina  în  neuronii  glicinergici  ai  măduvei 
spinării (glicina fiind principalul mediator cu caracter inhibitor în măduva spinării), 
astfel vor predomina procesele cu caracter excitator, crește excitabilitatea ducând 
la convulsii și cauzând moartea pacientului.  
După  debutul  simptomelor  procesul  devine  ireversibil,  prevenția  (tratarea 
termică  a  produselor  din  carne,  curățarea  rănilor  profunde)  fiind  cea  mai 
importantă  măsură  de  protecție,  cum  este  și  vaccinarea  în  caz  de  suspiciune  a 
infecției.  
   
Dat  fiind  faptul  că  fanta  sinaptică  este  foarte  îngustă  (aproximativ  20  nm),  prin 
difuziune neurotransmițătorul  ajunge  rapid  la  membrana  celulei  postsinaptice, unde 
se leagă de receptorul lui.  
Există  două  tipuri  principale  de  receptori  în  membrana  celulelor  nervoase: 
receptori ionotropi și metabotropi.  
Receptorii  ionotropi  sunt  legați  de  un  canal  ionic  sau  receptorul  însuși  este  un 
canal ionic. Ca rezultat al legării ligandului, canalul se deschide, se generează curenți 
ionici transmembranari și se modifică potențialul membranar: 
• fluxul de Na+ și Ca2+ declanșează EPSP, 
• fluxul de K+  și Cl‐ declanșează IPSP. 
Receptorii metabotropi se leagă de o proteină efectoare (executivă) printr‐o 
proteină  G.  De  regulă,  aceste  proteine  sunt  de  natură  enzimatică  care  provoacă 
sinteza  unor  mesageri  secundari (second messenger), care la rândul lor influențează 
procesele  intracelulare  și  activează  protein  kinazele,  afectând  astfel  funcționarea  și 
metabolismul celulei. Ca2+ nu afectează numai potențialul membranar, ci se comportă 
și ca mesager secundar. 
 Efectul  nervos  este  rapid  și  țintit,  acest  lucru  presupunând  ca 
neurotransmițătorul să dispară rapid din fanta sinaptică. Acest lucru se poate realiza 
prin mai multe mecanisme. 
În cazul anumitor sinapse neurotransmițătorul părăsește fanta sinaptică prin 
difuziune. Transmițătorul care scapă astfel se poate lega de receptori extrasinaptici pe 
același  neuron  sau  pe  alte  celule  nervoase.  Receptorii  extrasinaptici  sunt  în  general 
receptori metabotropi cu  efect  modulator.  Eficacitatea  acestui mecanism  depinde  și 
de  structura  sinaptică.  În  cazul  în  care  sinapsa  este  izolată  de  celule  gliale, 
transmițătorul  nu  poate  scăpa  din  fantă.  În  contrast,  adrenalina  și  serotonina  se 
eliberează la nivelul sinapselor care nu sunt închise, astfel –prin difuziune – ajung la 
mai multe celule‐țintă și efectul lor este mai mult neuromodulator.  
Anumiți  neurotransmițători  sunt  descompuşi  de  o  enzimă  în  fanta  sinaptică. 
Mediatorii  peptidici  sunt  degradați  de  către  proteaze,  iar  de  neurotransmițătorii  de 
altă  natură  se  ocupă  enzime  specifice,  cum  ar  fi  exemplul  acetilcolinei,  care  este 
descompusă de colinesterază.  
 
Compușii care inhibă colinesteraza potențează neurotransmisia colinergică. Astfel de 
compuși  sunt  de  exemplu  fizostigmina  și  neostigmina,  medicamentele  utilizate  în 
tratamentul miasteniei gravis. În această boală receptorii de acetilcolină de la nivelul 
plăcii  neuromusculare  sunt  distruşi  printr‐un  mecanism  autoimun,  dar  prin  blocarea 
colinesterazei  se  poate  realiza  un  efect  mai  puternic  asupra  receptorilor  rămași  și 
starea pacientului se poate îmbunătăți temporar.  
  Sarina  (un  gaz  de  luptă)  și  compușii  organici  de  fosfat  folosiţi  pe  post  de 
erbicide (cu efecte toxice) sunt de asemenea inhibitori ai colinesterazei.  
 
Cel mai comun mecanism este reintrarea neurotransmițătorului în terminația 
presinaptică.  Acest  lucru  se  realizează  prin  transport  activ  secundar,  folosindu‐se  de 
gradientul de sodiu. Cu ajutorul transportorilor veziculari, neurotransmițătorul ajunge 
din nou în interiorul veziculelor și astfel este gata de o nouă utilizare. Acest fenomen 
se numește recaptare (re‐uptake).  
 
Numeroase  medicamente  cu  efect  pe  sistemul  nervos  central  influențează 
(blochează) recaptarea. Exemple: 
• fluoxetina  (Prozac)  –  unul  dintre  cele  mai  utilizate  antidepresive,  este 
inhibitorul  selectiv  al  recaptării  serotoninei  (selective  serotonin  reuptake 
inhibitor, SSRI) 
• antidepresivele  triciclice  (de  ex.  desipramina)  –  inhibă  recaptarea 
noradrenalinei 
 • cocaina – este un inhibitor de recaptare non‐selectiv, adică inhibă recaptarea 
dopaminei,  a  noradrenalinei  și  a  serotoninei,  iar  pe  lângă  acestea  mai 
blochează și canalele de sodiu  
 
 
Principalii neurotransmițători 
 
Principalul mediator stimulant în sistemul nervos central este glutamatul.  
  Receptorii  de  glutamat  pot  fi  de  multe  feluri,  însă  pot  fi  categorisiţi  în  două 
grupuri principale: 
• receptori metabotropi – mGlu‐R, își exercită efectul prin mesageri secundari, 
efectul acestora se declanșează lent și este de lungă durată 
• receptori ionotropi – se cunosc trei tipuri, numiți după agonistul lor principal 
o R‐AMPA  –  declanșează  un  efect  rapid,  stimulator,  în  mai  puțin  de  1 
ms (AMPA: α‐amino‐3‐hydroxyl‐5‐methyl‐4‐isoxazole‐propionate) 
o R‐NMDA  –  stimulează  mai  lent,  și  doar  pe  membrană  depolarizată 
(NMDA: N‐methyl‐d‐aspartate) 
o R‐kainat – seamănă cu receptorii AMPA 
Prin  toate  cele  trei  tipuri  de  receptori  trece  un  curent  cationic  mixt 
(receptorul  AMPA  și  receptorul  kainat  conduc  în  principal  ioni  de  Na+  și  K+,  iar 
receptorul NMDA pe lângă aceştia conduce și ioni de Ca2+). Potențialul de inversare al 
curentului postsinaptic dirijat de toate cele trei tipuri de receptori este în jur de 0 mV, 
adică au efect excitator.   
Receptorul  AMPA  răspunde  în  primul  rând  de  transmisia  rapidă 
intracerebrală.  
O  caracteristică  aparte  a  receptorului  NMDA  este  că  pentru  conducerea 
curentului ionic – pe lângă legarea glutamatului – mai este nevoie și de depolarizarea 
parțială a membranei celulare. Acest lucru se poate realiza în mai multe feluri. În cazul 
unei  stimulări  de  înaltă  frecvență,  se  activează  receptorii  AMPA/kainat  prezenți  de 
asemenea  la  nivelul  sinapselor  glutamatergice  și  activarea  acestora  depolarizează 
membrana  într‐un  grad  suficient  pentru  activarea  receptorilor  de  NMDA.  O  altă 
posibilitate  ar  fi  ca  în  același  timp  cu  stimularea  sinaptică,  celula  postsinaptică 
declanșează un potențial de acțiune, care se propragă retrograd în arborele dendritic 
și depolarizează membrana postsinaptică.  
În cazul activării lor, receptorii NMDA conduc de asemenea un curent de Ca2+. 
Calciul  se  comportă  ca  un  mesager  secundar,  provocând  modificări  metabolice  în 
celula  postsinaptică  care  cresc  curentul  ionic  condus  de  receptorii  postsinaptici,  mai 
mult,  acționează  și  asupra  celulei  presinaptice  (prin  sinteza  de  ON  difuzibil) 
îmbunătățind eficiența transmisiei de informații, timp de câteva zile‐săptămâni. Acest 
proces se numește potențare pe termen lung (long‐term potentiation, LTP), care este 
unul dintre mecanismele de bază ale învățatului și ale memoriei.  
 
În  condiții  patologice,  cum  ar  fi  de  exemplu  ischemia  cerebrală  sau  epilepsia,  poate 
apărea  o  eliberare  excesivă  de  glutamat.  În  concentrații  mari,  glutamatul  are  efect 
toxic asupra celulelor nervoase (excitotoxicitate).  
 
  Principalul neurotransmițător  inhibitor  la  nivel  cerebral  este  GABA  (acidul  γ‐
aminobutiric). GABA exercită mai ales efecte locale și se eliberează din interneuronii 
inhibitori.  Pe  baza  estimărilor,  GABA  este  neurotransmițătorul  în  20%  din  totalul 
sinapselor din cortexul cerebral. 
  GABA acționează asupra a două tipuri de receptori: 
• R‐GABAA – un canal ionic ligand‐dependent 
• R‐GABAB – un receptor conectat la o proteină G.  
R‐GABAA este de fapt un canal de Cl‐. Deoarece potențialul de echilibru al clorului 
(aproximativ  ‐75  mV)  este  aproape  de  potențialul  membranar  de  repaus,  activarea 
receptorului  GABAA  nu  schimbă  semnificativ  potențialul  de  membrană  al  celulelor 
aflate  în  repaus.  Însă  dacă  sinapsele  aferente  excitative  depolarizează  membrana, 
curentul  de  ioni  care  intră  prin  canalul  receptorului  GABAA  va  restabili  potențialul 
membranar de repaus, prin apropierea potențialului de membrană de potențialul de 
echilibru al clorului. Astfel fixează valoarea potențialului de membrană în jurul valorii 
potențialului  de  echilibru  al  clorului  și  scurtcircuitează  (șuntează)  celelalte  intrări 
sinaptice, fapt pentru care se numește inhibare de tip șunt.   
 
Receptorul GABAA este influențat de numeroase medicamente și toxine: 
• barbiturice, benzodiazepine – sunt agoniști, adică potențează efectul de GABA 
endogen 
• neurosteroizi, propofol (anestezice generale, cu efect antiepileptic) – agoniști, 
acționează și în absența GABA‐ului endogen  
• bicuculină, picrotoxină – antagoniști, cu efect convulsivant 
 
Receptorii  GABAB  sunt  receptori  metabotropi,  care  –  cu  ajutorul  proteinei  G  – 
deschid  canale  de  potasiu,  hiperpolarizând  astfel  membrana  și  îngreunând 
depolarizarea până la prag. Prin activarea receptorului GABAB efectul se declanșează 
lent și este unul prelungit.  
 
 La  nivelul  măduvei  spinării  și  al  trunchiului  cerebral  glicina  este  principalul 
mediator de tip inhibitor.  
 
Stricnina  este  o  toxină  convulsivantă,  care  la  nivelul  măduvei  spinării  inhibă  atât 
efectele inhibitoare sinaptice, cât și efectul direct al glicinei.  
Toxina tetanică inhibă în mod selectiv eliberarea de glicină din interneuronii inhibitori 
ai măduvei spinării, provocând hiperexcitabilitatea reflexelor și spasme musculare.  
 
  Celulele nervoase care conțin noradrenalină se concentrează într‐o zonă mică 
în  creier  (locus  coeruleus  în  substanța  cenușie  a  punții),  însă  căile  nervoase  care 
pornesc  de  la  acest  nivel  sunt  numeroase.  Sinapsele  noradrenergice  nu  sunt  izolate 
prin  celule  gliale,  prin  urmare,  efectul  noradrenalinei  este  difuz,  având  caracter  mai 
mult neuromodulator.  
Noradrenalina  joacă  un  rol  important  în  modularea  dispoziției,  respectiv  în 
declanșarea  sentimentului  de  satisfacție  și  recompensă  (reward).  Nucleii 
noradrenergici prezintă activitate crescută în special în cazul unor stimuli neobisnuiți 
sau cu caracter de amenințare, declanșând o reacție de trezire.  
 
Conform  ipotezei  de  catecolamine  ale  tulburărilor  de  dispoziție,  tulburările 
neurotransmisiei noradrenergice contribuie la dezvoltarea acestor tulburări:  
• în depresie poate fi demonstrată o deficiență funcțională de noradrenalină în 
anumite zone cerebrale, 
• în caz contrar, în manie se observă o supraproducție a noradrenalinei.  
Cu  toate  acestea,  există  și  alte  mecanisme  care  joacă  un  rol  important  în 
dezvoltarea  tulburărilor  de  dispoziție,  însă  numeroase  medicamente  antidepresive 
(de ex. antidepresivele triciclice) își exercită efectul prin influențarea neurotransmisiei 
noradrenergice.  
Cocaina  și  amfetamina  stimulează  neurotransmisia  noradrenergică  și 
dopaminergică.  
 
Căile  noradrenergice  joacă  un  rol  și  în  reglarea  tensiunii  arteriale.  Stimularea 
acestor căi rezultă în scăderea activității simpatice.  
 
Clonidina este agonistul receptorilor α2 localizați presinaptic în centrul vasomotor al 
trunchiului cerebral, fiind o substanță antihipertensivă foarte eficientă.  
 
Dopamina  se  regăsește  în  arii  cerebrale  restrânse.  Fibrele  dopaminergice 
formează trei mari sisteme de căi nervoase: 
 • sistemul  nigrostriatal  –  pornește  din  mezencefal (substantia nigra)  și 
se termină în ganglionii bazali (striatum), 
• sistemul  mezolimbic  –  își  are  originea  în  mezencefal  și  se  termină  la 
nivelul sistemului limbic,  
• sistemul  tuberoinfundibular  –  își  are  originea  în  hipotalamus  și 
reglează funcția hipofizară.  
Receptorii  de  dopamină  (D1‐D5)  se  regăsesc  și  în  afara  sistemului  nervos 
central,  la  periferie.  Stimularea  receptorului  D1  crește  contractilitatea  cardiacă  și 
cauzează vasodilatație renală, aceasta fiind cauza pentru care dopamina se utilizează 
în tratamentul șocului circulator.  
Calea nigrostriatală face parte din sistemul extrapiramidal, în cazul lezării sale 
va fi afectată inițierea mișcărilor. Funcția acestei căi este afectată în boala Parkinson.  
Sistemul  mezolimbic  reglează  comportamentul  și  are  un  rol  important  în 
formarea  reacțiilor  comportamentale  dependente  de  mediul  înconjurător,  respectiv 
în  dezvoltarea  dorinței  pentru  recompensă  și  a  motivației.  Funcția  sa  anormală 
predispune la apariția dependențelor.  
Dopamina  eliberată  de  către  sistemul  tuberoinfundibular  inhibă  sinteza  de 
prolactină la nivel hipofizar.  
Pe  lângă  aceste  căi  se  mai  găsesc  receptori  de  dopamină  și  în  trunchiul 
cerebral,  la  nivelul  zonei  chemoreceptive  cu  acțiune  trigger,  care  stimulează  zona 
vărsăturilor, prin urmare, majoritatea agoniștilor de dopamină au efect emetizant, iar 
antagoniștii de R‐D2 au acțiune anti‐emetică.  
 
Tulburările neurotransmisiei dopaminergice au fost descrise în cadrul multor tulburări 
psihice (de ex. schizofrenie, depresie, ADHD [tulburare de hiperactivitate cu deficit de 
atenție], dependență de  droguri și de alcool). Antagoniștii  receptorilor de dopamină 
au de asemena un efect antipsihotic.  
 
Amfetamina  cauzează  o  eliberare  de  dopamină  și  de  noradrenalină.  Sub  acțiunea 
acesteia apare o senzație de euforie, și se observă creșterea temporară a vigilenței și 
a  performanței  fizice  și  mentale.  Amfetamina  și  derivații  acesteia  sunt  droguri  de 
recreație  răspândite,  care  provoacă  dependență și  efecte  secundare cardiovasculare 
și neurologice severe.  
 
Neuronii  serotoninergici  se  găsesc  la  nivelul  trunchiului  cerebral,  pe  linia 
mediană  (nuclei  raphe).  Inhibă  în  mod  difuz  activitatea  neuronilor  din  cortexul 
cerebral  și  anumite  date  experimentale  sugerează  că  au  semnificație  mai  mult  în 
reglarea fină a proceselor fiziologice. Neuronii serotoninergici joacă un rol în reglarea 
ciclului  de  somn‐veghe  și  a  dispoziției,  în  controlul  semnalizării  senzoriale,  în 
comportamentul nutrițional, respectiv în reglarea anumitor funcții sexuale și a multor 
funcții autonome și endocrine.  
 
LSD‐ul  (dietilamida  acidului  lisergic)  este  un  agent  halucinogen,  care  inhibă  funcția 
neuronilor  serotoninergici.  Sub  acțiunea  acesteia  este  stimulată  activitatea  scoarței 
cerebrale,  se  creează  asociații  bizare,  se  intensifică  percepția  și  pot  apărea  iluzii  și 
halucinații. Se pot forma și halucinații care conduc la un comportament agresiv.  
 Sisteme senzoriale 

 
Cele cinci simțuri descrise în mod clasic sunt vederea, auzul, mirosul, gustul și simțul 
tactil.  Pe  lângă  acestea  organismul  poate  detecta  poziția  corpului,  respectiv  simţi 
durerea.  Simțurile  sunt  percepute  de  organele  senzoriale,  care  sunt  de  fapt  niște 
dispozitive  specifice  care  furnizează  organismului  informațiile  venite  din  mediul 
înconjurător.  
  Organele senzoriale pot fi: 
• exteroceptori, care se află pe suprafața corpului și transmit informațiile venite 
din mediul extern, 
• interoceptori,  aflate  în  interiorul  organismului  și  transmit  informațiile 
mediului intern, 
• proprioceptori, oferă informații despre poziția corpului.  
În  cazul  fiecărui  organ  există  o  formă  de  energie  la  care  organul  respectiv 
răspunde  cel  mai  bine,  aceasta  este  modalitatea  preferenţială  de  recepţie,  însă  în 
cazul  unui  stimul  mai  puternic  organele  senzoriale  pot  răspunde  și  la  alte  tipuri  de 
energie.  
 
Percepția durerii (nocicepția) 
 
Durerea  este  un  sentiment  neplăcut,  deranjant,  care  ne  informează  cu  privire  la 
efectele  nocive  asupra  corpului  sau  îmbolnăvirea  organismului.  Senzația  de  durere 
este  un  mecanism  de  apărare  vital,  care  ne  informează  despre  leziunile  tisulare. 
Senzația  de  durere  nu  se  poate  adapta  în  mod  semnificativ  și  –  asemănător 
comportamentului nutrițional și reproductiv – are o încărcătură motivațională.  
 
adaptare – în cazul stimulării puternice prelungite scade intensitatea senzației 
 
Cu toate că senzația de durere ne avertizează în legătură cu lezarea țesuturilor, există 
răni  care  nu  provoacă  durere  în  momentul  producerii  acestora  (de  ex.  în  cazul 
radiațiilor ionizante și neionizante).  
 
În procesarea senzației de durere se implică fiecare nivel al sistemului nervos. 
Senzația de durere pornește de la periferie, pentru ca în final – prin intermediul unui 
sistem complex de comutare, conducere și modulare – să ajungă la nivelul cortexului 
cerebral,  unde  se  conștientizează.  Senzația  de  durere  este  cu  caracter  distributiv, 
adică nu există arii cerebrale bine circumscrise, care vizează în mod specific percepția 
durerii,  însă  există  un  sistem  neuronal  specific,  numai  că  acești  neuroni  nu  se 
concentrează în nuclei sau zone corticale cu margini precise. Activarea din orice motiv 
a acestor neuroni declanșează senzația de durere care se proiectează în zona în care 
se află receptorii periferici.  
 
Nivelul periferic 
 
Nu există  receptori  specifici  de  durere,  ci  terminațiile  nervoase libere sunt cele care 
detectează  stimulii  nocivi.  Acestea  acționează  ca  nociceptori  polimodali,  adică 
reacționează  la  o  varietate  de  stimuli,  însă  având  pragul  de  stimulare  ridicat,  doar 
stimulii cu potențial dăunător pot declanșa stimularea și astfel durere.  
  În  urma  stimulării  fibra  nervoasă  devine  mai  puţin  polarizată,  în  acest  caz 
vorbim  de  potențial  de  receptor.  Amplitudinea  potențialului  generator  depinde  de 
intensitatea stimulării, respectiv de frecvența acesteia (în caz de stimulare repetitivă). 
Într‐un anumit interval de timp, potențialele generatoare declanșate de diferiți stimuli 
se însumează (asemănător potențialelor postsinaptice).  
  În  cazul  în  care  depolarizarea  atinge  pragul,  se  declanșează  potențialul  de 
acțiune. Pragul fiind înalt, doar acei stimuli pot declanșa potențialul de acțiune care ar 
putea  provoca  lezarea  țesuturilor.  Intensitatea  stimulului  este  codat  în  frecvența 
potențialelor  de  acțiune,  adică  în  cazul  unui  stimul  mai  puternic  potențialul  de 
membrană atinge pragul mai repede, și potențialele de acțiune se vor declanșa cu o 
frecvență crescută.  
  Fibrele nervoase nociceptive pot fi depolarizate prin multiple mecanisme: 
• în  membrana  celulară  sunt  prezenți  receptori  de  bradikinină,  histamină, 
serotonină etc., care activează mediatorii inflamatori, 
• membrana conține de asemenea receptori de prostaglandină; prostaglandina 
singură  nu  este  capabilă  de  provocarea  durerii,  însă  potențează  efectul 
mediatorilor  inflamatori,  cu  asta  se  explică  faptul  că  antiinflamatoarele 
(NSAID) au și un efect analgezic, 
• TRPV1 (canal ionic cu potențial tranzitoriu de receptor, de tip vaniloid – 1) sau 
cu  altă  denumire  receptorul  capsaicinei  se  activează  la  temperaturi  peste 
42°C,  respectiv  în  cazul  venirii  în  contact  cu  anumite  substanțe 
exogene/endogene (de ex. capsaicina conținută în ardeiul iute sau protoni), 
• receptorii de ATP (receptori de P2x) sunt activați de ATP‐ul din interstițiu, care 
ajunge acolo din celulele lezate, 
• canalul  ionic  numit  ASIC  (acid  sensing  ion  channel)  detectează  scăderea  pH‐
ului,  cauzată  de  lipsa  de  oxigen,  din  cauza  faptului  că  în  timpul 
metabolismului anaerob se acumulează metaboliți acizi, 
 • distrugerea membranei celulare conduce la tulburarea echilibrului ionic, prin 
urmare, membrana  își pierde polaritatea;  aceasta poate fi cauzată de efecte 
mecanice sau de substanțe chimice, solvenți (de ex. alcool), 
• în  cazul  creșterii  concentrației  extracelulare  de  potasiu  (potasiul  ajunge  în 
spațiul interstițial din celulele lizate) potențialul de echilibru al potasiului va fi 
mai  puțin  negativ,  adică  potențialul  membranar  se  apropie  de  prag,  și 
declanșarea senzației de durere devine mai ușoară,  
• în cazul creșterii concentrației extracelulare de sodiu potențialul de echilibru 
al sodiului va fi mai pozitiv, prin urmare, în momentul deschiderii canalelor de 
sodiu, membrana se depolarizează mai rapid și într‐o măsură mai mare, 
• durerea  mai  poate  fi  declanșată  și  de  alte  mecanisme  nespecifice  (frig, 
hipoxie),  pentru  că  funcția  pompelor  ionice  scade,  și  astfel  gradientul  ionic 
transmembranar va fi redus.  
Unele  mecanisme  analgezice  acționează  la  nivel  periferic.  Pe  terminațiile 
nervoase se găsesc receptori opioizi și receptori canabinoizi care inhibă depolarizarea 
acestor terminații. Pentru acești receptori există liganzi endogeni care au capacitatea 
de  a  modula  senzația  de  durere  și  se  efectuează  cercetări  intense  cu  scopul  de  a 
produce  agoniști  selectivi  cu  efect  periferic,  care  în  viitor  ar  putea  fi  noile 
medicamente analgezice.  
În cazul activării acestora, din terminațiile nervoase libere se eliberează mediatori, 
cum ar fi de exemplu substanța P (substance P – pain), CGRP (peptida legată de gena 
calcitoninei).  Acestea  conduc  la  eliberarea  mediatorilor  inflamatori  din  mastocite  și 
din alte celule tisulare, care provoacă vasodilatație și cresc permeabilitatea peretelui 
vascular, determinând astfel inflamația țesutului. Mediatorii inflamatori la rândul lor 
activează  terminațiile  nervoase  libere,  realizând  astfel  un  cerc  vicios.  Prin  acest 
mecanism se explică inflamația neurogenă și acest mecanism contribuie de asemenea 
la dezvoltarea hiperalgeziei periferice.  
 
Conducerea stimulului dureros 
 
Fibrele nervoase care conduc stimulul dureros sunt de tip Aδ și C. Fibrele Aδ sunt fibre 
subțiri,  acoperite  de  teacă  mielinică,  fibrele  de  tip  C  sunt  fără  teacă  mielinică  și 
ambele tipuri sunt caracterizate de o conducere lentă. Fibrele Aδ mediază senzația de 
durere bine localizată, ascuțită, puternică, iar cele de tip C joacă un rol în declanșarea 
durerii cu caracter difuz, dificil de localizat, persistent.  
  Fibrele  nervoase  senzitive  conduc  impulsul  până  la  nivelul  măduvei  spinării, 
unde are loc comutarea. 
 
Cele  două  componente  ale  senzației  de  durere  pot  fi  observate  mai  ales  în  leziunile 
piciorului:  prima  dată  se  resimte  o  durere  ascuțită,  bruscă,  care  dispare,  pentru  ca 
apoi să apară o durere surdă, care persistă o perioadă lungă de timp.  
 
Nivelul medular 
 
Stimulul  dureros  se  transmite  până  la  creier  prin  intermediul  măduvei  spinării  și 
nucleii anumitor nervi cranieni. La nivel cerebral există un mecanism de poartă, care 
reglează măsura în care se transmite stimulul dureros venit de la periferie (Figura 80).  

 
Figura 80. Poarta medulară. P – periferie, T, G, I – neuroni medulari. Explicația 
mai jos.  
 
Rolul neuronului de transmitere (T) din măduva spinării este de a transmisia 
stimulul  dureros  către  nivelurile  superioare.  Dacă  neuronul  de  transmitere  s‐ar 
depolariza și în absența unui stimul periferic , acest lucru ar conduce la apariția durerii 
spontane și nejustificate.  
Pentru a împiedica acest lucru, în substanța gelatinoasă sunt prezente celule 
cu activitate pacemaker (celulele G), care inhibă în mod constant celulele T. Fibrele Aδ 
și  C  stimulează  celulele  T  –  dar  din  moment  ce  acestea  sunt  inhibate  constant  – 
stimulii  primiți  de  la  aceste  fibre  nu  sunt  suficienți  pentru    ca  depolarizarea  până  la 
prag să se realizeze.   
Un alt interneuron inhibitor (celula I) de la nivelul măduvei spinării primește 
stimuli excitatori colaterali de la fibrele periferice și are rolul de a inhiba celula G. Prin 
acest lucru, neuronul de transmitere se eliberează de sub inhibarea de către celula G 
și va capabil de transmiterea stimulului primit.  
 Centrele  superioare  pot  modifica  funcționarea  porții  medulare,  deoarece 
unele  căi  descendente  influențează  celula  T  prin  intermediul  neuronilor 
encefalinergici.   
 
Encefalina este ligandul endogen ai receptorilor opioizi; atât opiul, cât și morfina pot 
acționa asupra acestor receptori. 
 
  Acest  mecanism  este  parte  a  unui  sistem  analgezic  intern.    Din  cauza 
influențelor  venite  din  centrele  superioare,  senzația  de  durere  este  întotdeauna 
dependentă  de  context  (de  ex.  într‐o  situație  periculoasă  cu  amenințare  vitală 
senzația de durere scade semnificativ sau poate chiar să dispară).  
Sistemul  de  poartă  din  măduva  spinării  este  de  asemenea  influențat  si  de 
ramurile laterale ale căilor tactile și termice, care vor stimula celula G, inhibând astfel 
și  mai  mult  celula  T.  Prin  acest  mecanism  simțul  tactil  inhibă  conducerea  stimulului 
dureros, ceea ce înseamnă că mângâierea blândă a zonei dureroase poate avea efect 
analgezic. Aceste căi trimit ramuri colaterale și la celula T, care se excită însă doar în 
cazul unei stimulări mai puternice, astfel un stimul tactil mai intens cauzează durere.  
Durerea  care  persistă  un  timp  îndelungat  sau  este  foarte  intensă  fortifică 
mecanismele  de  semnalizare  în  sinapsele  medulare,  prin  urmare  chiar  și  un  stimul 
nociv  de  intensitate  scăzută  poate  conduce  la  apariția  unei  senzații  de  durere 
puternice (mecanismul central al hiperalgeziei).  
 
O senzație patologică de durere ar fi durerea fantomă care apare post‐amputare, la 
nivelul  membrului  care  de  fapt  nu  mai  există.  Cauza  acesteia  poate  fi  stimularea 
permanentă venită de la nivelul țesutului cicatriceal sau intensificarea mecanismelor 
de semnalizare la nivelul sinapselor medulare, în urma senzației de durere puternice 
resimțite în timpul amputației. Pentru a preveni acest fenomen, în anumite intervenții 
chirurgicale anestezia generală este acompaniată de anestezie locală.  
 
De la nivelul măduvei spinării stimulul dureros se transmite prin mai multe căi 
în  centrele  superioare.  Cea  mai  importantă  cale  este  reprezentată  de  tractul 
spinotalamic  lateral,  al  cărui  fibre  se  intersectează  la  nivel  medular,  prin  urmare, 
senzația  de  durere  se  proiectează  în  talamusul  controlateral.  Pe  lângă  tractul 
spinotalamic,  în  transmiterea  stimulului  dureros  mai  joacă  un  rol  și  tractul 
spinoreticular, spinomezencefalic și spinohipotalamic.  
 
Lezarea sau transsecția chirurgicală a tractului spinotalamic lateral scade senzația de 
durere. Fibrele intersectânde ale acestui tract trec în fața canalului rahidian. Dilatarea 
canalului central (siringomielia) conduce frecvent la deterioarea acestui tract, în acest 
caz la nivelul segmentelor medulare lezate apare analgezia selectivă.  
 
Nivelul cerebral 
 
Deși senzația de durere se proiectează la periferie, percepția conștientă se realizează 
la nivelul cortexului cerebral. Senzația de durere nu se leagă de o zonă corticală bine 
circumscrisă,  ci  mai  multe  porțiuni  cerebrale  sunt  implicate  în  mod  distributiv  în 
percepția  durerii  (Figura  81).  Neuronii  nociceptivi  sunt  împrăștiați  în  câmpul 
somatosenzorial  al  lobului  parietal.  Acești  neuroni  au  o  localizare  somatotopică 
(homuncul).  
 
somatotopie  –  neuronii  implicați  în  funcțiile  motorii  și  unele  funcții  senzoriale  sunt 
aranjaţi  la  fiecare  nivel  în  funcție  de  localizarea  anatomică  a  mușchilor/regiunilor 
corpului; neuronii care inervează mușchii/regiunile corporale adiacente pot fi găsiți în 
imediată apropiere în sistemul nervos central   
homuncul  –  o  marionetă  imaginară  desenată  pe  o  secțiune  a  cortexului  motor  sau 
senzorial,  care  ne  arată  câți  neuroni  sunt  responsabili  de  inervarea  motorie  sau 
senzorială a unei regiuni corporale, adică care este (și cât este de mare) aria corticală 
responsabilă de regiunea respectivă 
 
Senzația de durere are componente motivaționale, emoționale, vegetative și 
endocrine.  

 
Figura  81.  Centrele  cerebrale  implicate  în  percepția  durerii  și  conexiunile 
acestora.  TSS  –  talamusul  somatosenzorial,  CtxS  –  cortexul  senzorial  (aici  intră  ariile 
senzoriale  primare  și  secundare,  respectiv  alte  arii  parietale  multimodale),  CtxM  – 
cortexul  motor  (girusul  precentral,  ariile  premotorii  și  ariile  motorii  suplimentare), 
CtxPF – cortexul asociativ prefrontal, SL – sistemul limbic, HT – hipotalamus, SCPA – 
substanța cenușie periapeductală 
 
Căile  nociceptive  comută  în  talamus  (TSS),  de  unde  senzația  de  durere  se 
proiectează  la  nivelul  ariilor  senzoriale  (CtxS).    În  cortexul  senzorial  se  declanșează 
senzația  de  durere  (senzația  nociceptivă),  care  se  prelucrează  împreună  cu  alte 
senzații (la nivelul ariilor multimodale ale cortexului parietal) cu scopul de a identifica 
sursele de pericol. 
Se  activează  și  ariile  motorii,  la  nivelul  cărora  se  realizează  formarea 
răspunsurilor motorii, se inițiază mișcări, activarea acestor zone fiind responsabilă de 
anxietatea motorie care acompaniază în general durerea.  
Sistemul  limbic  este  responsabil  de  aspectele  emoționale  și  motivaționale 
care însoțesc senzația de durere, respectiv de vigilență, de sentimentul de pericol, de 
întreținerea atenției și de formarea răspunsurilor necesare. Sistemul limbic este locul 
unde  se  formează  componenta  afectivă  primară  a  senzației  de  durere  (senzație  de 
disconfort momentan).  
 
Lezarea  cortexului  insular  care  face  parte  din  sistemul  limbic  cauzează  asimbolia 
durerii: pentru individul respectiv senzația de durere nu este una inconfortabilă și nu 
declanșează mecanisme de apărare.  
 
Procesarea cognitivă, la cel mai înalt nivel a senzației de durere se realizează 
de  către  cortexul  prefrontal.  Cortexul  prefrontal  compară  senzația  de  durere  cu 
experiențele  anterioare,  cu  perspectiva  de  viață  și  evaluează  durerea,  vătămarea  și 
îmbolnăvirea  într‐un  context  pe  termen  lung.  Acesta  este  locul  unde  se  formează 
afecțiunea secundară, având semnificație mai ales în contextul durerii cronice.   
Din substanța cenușie (substantia grisea) periapeductală pornesc căi eferente 
cu  control  asupra  senzației  de  durere.  Prin  stimularea  electrică  a  acestei  zone  în 
studiile efectuate pe animale se poate obține analgezie eficientă.  
Activarea hipotalamică declanșează simptomele vegetative care acompaniază 
durerea (paloarea, tahicardia etc). Hipotalamusul controlează funcția hipofizară, prin 
urmare, durerea declanșează a mulțime de modificări endocrine.  
 
Prin  anestezia  generală  efectuată  în  timpul  unei  intervenții  chirurgicale  se  inhibă  în 
primul rând funcția scoarței  cerebrale,  în  timp  ce  funcția  structurilor  subcorticale  se 
menține.  În  caz  de  traume  majore,  stimularea  centrelor  de  durere  poate  provoca 
greață,  dezechilibrare  endocrină,  modificări  psihice,  care  alterează  calitatea  vieții 
pacientului.  Din  această  cauză  se  recomandă  efectuarea  intervențiilor  chirurgicale 
minore    în  anestezie  locală,  iar  în  cazul  operațiilor  mari  pe  lângă  anestezia  generală 
poate fi necesară și cea locală sau prin conducere.  
 
Durerea patologică 
 
Durerea este considerată patologică în cazul în care între stimulul nociv și senzația de 
durere rezultată sunt diferențe calitative, cantitative sau apar decalaje de timp între 
acestea. Se cunosc mai multe tipuri de durere patologică:  
• insensibilitate la durere 
 
Insensibilitatea  la  durere  poate  fi  cauzată  printre  altele  de  leziunea  transversă  a 
măduvei  spinării  (având  ca  rezultat  și  tetraplegia,  paralizia  tuturor  membrelor).  În 
acest  caz  se  pierde  orice  formă  de  senzație  tactilă.  În  absența  senzației  de  durere 
pacientul nu conștientizează poziția incomodă a corpului și în zonele supuse presiunii 
excesive  se  pot  dezvolta  ulcere.  Îngrijirea  unui  astfel  de  pacient  implică  sarcini 
specifice,  cum  ar  fi  de  exemplu  schimbarea  regulată  a  poziției  corpului,  tocmai  cu 
scopul de a preveni aceste escare.  
 
• în  hiperalgezie  un  stimul  nociv  slab  declanșează  în  mod  improporțional  o 
senzație dureroasă puternică 
• în  alodinie  durerea  se  declanșează  și  de  către  stimuli  care  de  altfel  nu  ar  fi 
nocivi 
• durerea spontană este declanșată în absența influențelor externe 
 
Cauza  durerii  spontane  poate  fi  o  boală  neurodegenerativă,  sau  inflamația,  lezarea 
sau  infiltrarea  tumorală  a  anumitor  centre  la  nivelul  sistemului  nervos  central 
(durerea  talamică,  nevralgia  de  trigemen).  Durerea  membrului  fantomă  intră  de 
asemenea în această categorie.  
 
Durerea viscerală 
 
Din  punctul  de  vedere  al  originii,  durerea  poate  fi  somatică  (discutată  mai  sus)  sau 
viscerală.  Durerea  viscerală  își  are  originea  la  nivelul  organelor  interne,  și  poate  fi 
cauzată  de  inflamația,  destinderea  mecanică,  manipularea  (în  timpul  intervenției 
chirurgicale) sau iritația chimică a organului respectiv.   
  Mecanismele periferice și căile aferente sunt asemănătoare cu cele ale durerii 
somatice. La nivelul măduvei spinării însă fibrele care conduc stimulul dureros venind 
de la viscere se comută la mai multe nivele și astfel acest tip de durere este mai dificil 
de  localizat.  În  delimitarea  zonei  ne  ajută  faptul  că  traiectele  durerii  viscerale  trimit 
ramuri colaterale la căile durerii somatice și astfel în dermatomul (zona tegumentară) 
corespunzător se formează o zonă hiperalgică sau alodinică, care se numește zona lui 
Head.  
  Durerea  viscerală  este  acompaniată  de  o  componentă  vegetativă  mult  mai 
intensă, declanșând o adevărată „furtună vegetativă”: tahicardie, transpirațe, agitație 
motorie, stare generală de rău.  
 
Principii de tratament 
 
Principiul de bază al combaterii durerii este că în primul rând trebuie eliminată cauza 
durerii  (de  ex.  prin  tratament  chirurgical  sau  prin  administrare  de  antispastice  sau 
antiinflamatoare). Dacă acest lucru nu este posibil, ne rămâne opțiunea tratamentului 
paliativ.  
  În  absența  unui  diagnostic  precis  este  interzisă  administrarea  analgezicelor 
puternice,  pentru  că  acestea  pot  modifica  simptomele  bolii,  transformând‐o  într‐o 
formă  atipică,  îngreunând  astfel  punerea  diagnosticului  corect.  După  stabilirea 
diagnosticului însă este obligatorie calmarea completă a durerii.  
  Pentru calmarea durerii există mai multe posibilități: 
• în  cazul  durerii  de  origine  inflamatorie  se  administrează  NSAID‐uri,  fiecare 
dintre  aceste  medicamente  având  proprietăți  analgezice,  antipiretice  și 
antiinflamatoare, 
• cele  mai  puternice  analgezice  sunt  derivații  de  morfină  (opiaceele,  care 
influențează  fiecare  nivel  al  percepției  durerii),  însă  aceste  medicamente 
induc dependență, ceea ce limitează foarte mult sfera lor de administrare,  
• anestezia locală sau prin conducere,  
• metode alternative: acupunctură, masaj. 
 
 Sistemul motor. Controlul mișcării 
 
Mișcarea este o manifestare esențială a vieții umane și animale. Tipul și intensitatea 
mișcării  sunt  determinate  de  influențele  venite  din  mediul  înconjurător,  pentru  că 
sistemul muscular  se află  sub  o  inhibare constantă și  sunt  eliberați de  inhibiție doar 
acei mușchi, care sunt necesari pentru efectuarea mișcării respective în acel moment.  
  Sistemul  motor  este  unul  ierarhic:  fiecare  nivel  este  autonom,  adică  este 
capabil  de  îndeplinirea  anumitor  sarcini,  însă  execută  și  instrucțiunile  venite  de  la 
centrele superioare. De asemenea centrele inferioare informează centrele superioare 
cu privință la executarea mișcărilor.  
 
EXECUȚIA MIȘCĂRILOR 

 
Figura  82.  Prezentarea  generală  a  controlului  mișcării.  TC  –  trunchiul  cerebral,  T  – 
talamus, GB – ganglionii bazali.  
 
Mușchii sunt inervați de α‐motoneuronii măduvei spinării, care se activează de către 
centrii  de  control  superiori  (Figura  82).  Funcția  măduvei  spinării  este  influențată  în 
primul  rând  de  cortexul  cerebral,  care  este  locul  în  care  se  realizează  controlul 
conștient  al  mișcărilor.  În  afară  de  asta,  există  și  contracții  musculare  inconștiente, 
care  au  ca  scop  menținerea  posturii  și  a  tonusului  muscular,  care  sunt  inițiate  de 
trunchiul  cerebral  și  nu  de  scoarța  cerebrală;  trunchiul  cerebral  se  află  însă  sub 
control cortical.  
Pentru  efectuarea  în  mod  corect  a  unei  mișcări  este  necesar  ca  diferitele 
centre să primească informații de la mușchi.  Acest lucru se realizează prin percepția 
proprioceptivă,  care  ne  informează  despre  poziția  actuală  a  musculaturii  și  a 
tendoanelor.  Informațiile  proprioceptive  ajung  de  la  nivelul  măduvei  spinării  în 
trunchiul cerebral, după care din talamus se proiectează în cortexul cerebral. Pentru 
realizarea mișcărilor măduva spinării folosește de asemenea informații exteroceptive 
(venite din mediul extern).  
Măduva  spinării  informează  cerebelul  despre  mișcarea  efectuată,  care 
compară aceste informații cu acele primite de la nivel cortical (de fapt cu modelul de 
mișcare  deja  elaborat).  Despre  eventualele  diferențe,  cerebelul  informează  scoarța 
cerebrală  prin  intermediul  talamusului,  respectiv  informează  trunchiul  cerebral  în 
mod direct.  
În  ganglionii  bazali  intră  informațiile  venite  de  la  nivelul  cortexului  cerebral, 
pe  baza  cărora  se  reglează  funcția  talamică.  Informațiile  necesare  pentru  inițierea 
mișcărilor ajung în cortex prin intermediul talamusului, iar ganglionii bazali determină 
în ce măsură transmite talamusul informațiile la nivelul cortexului cerebral.  
 
Nivelurile de control al mișcării 
 
MUSCULATURA SCHELETICĂ 
 
Mușchii  (mușchii  sheletici)  nu  se  pot  contracta  fără  un  stimul  nervos,  iar  neuronii 
motori  responsabili  de  contracția  acestora  (α‐motoneuronii)  se  găsesc  în  cornul 
anterior  al  măduvei  spinării.  Fibrele  care  pornesc  de  la  nivelul  motoneuronului 
medular  sunt  de  tip  Aα  (groase,  cu  teacă  mielinică),  care  conduc  cel  mai  rapid 
impulsul (cu o viteză de 100‐120 m/s).  
  Stimulul nervos ajunge la nivelul terminațiilor nervoase periferice. Terminația 
nervoasă  motorie  se  conectează  la  fibra  musculară  scheletică  prin  intermediul  plăcii 
neuromotorii  (joncțiunea  neuromusculară),  care  funcționează  asemănător  unei 
sinapse.  Din  terminația  nervoasă  se  eliberează  acetilcolină,  care  intră  în  fanta 
sinaptică  și  prin  difuziune  ajunge  la  membrana  fibrei  musculare,  unde  se  leagă  de 
receptorii nicotinici. Receptorul nicotinic este de fapt un canal ionic ligand‐dependent, 
care  prin  activarea  sa  permite  intrarea  în  celulă  a  unui  curent  cationic  mixt.  Sub 
efectul acestuia membrana celulară se depolarizează și se declanșează potențialul de 
acțiune. Canalale de calciu dependente de voltaj se deschid, calciul ajunge în celulă și 
creșterea calciului intracelular declanșează contracția fibrei musculare.  
 
Lezarea nervului motor periferic cauzează paralizie flască. 
 
MĂDUVA SPINĂRII 
 
 Măduva  spinării transmite  comenzile  motorii venite  de la cortexul motor în direcția 
musculaturii  scheletice,  respectiv  transmite  informațiile  venite  prin  fibrele  aferente 
ale  neuronilor  senzitivi  spre  cortexul  senzitiv,  cerebel  și  alte  centre  superioare. 
Totodată,  măduva  spinării  este  centrul  unui  număr  mare  de  reflexe,  adică  anumite 
mișcări le controlează independent de centrele superioare.  
  Neuronul  motor  este  localizat  în  măduva  spinării.  Un  singur  motoneuron 
poate inerva de la câteva fibre musculare (de ex. muşchii extrinseci ai globilor oculari 
și mușchii faciali) până la câteva mii de fibre (de ex. coapsa și fesele). De acest lucru 
depinde  cât  de  precise  pot  fi  mișcările  efectuate  de  mușchiul  respectiv.  Neuronul 
motor  medular  și  fibrele  musculare  inervate  de  acesta  alcătuiesc  unitatea  motorie, 
care reprezintă cea mai mică unitate controlabilă individual.  
  Pentru  ca  mișcările  să  fie  precise,  centrii  de  control  trebuie  să  primească 
informații  privind  starea  și  funcția  musculaturii.  La  nivelul  măduvei  spinării  se 
realizează integrarea a trei tipuri de informații proprioceptive: 
• lungimea mușchiului (întinderea sau contracția) este măsurată de către fusul 
muscular, care este cuplat în paralel cu mușchiul  
• forța  musculară  este  măsurată  cu  ajutorul  fusului  neurotendinos  sau 
organului  tendinos  Golgi,  care  este  conectat  în  serie  (în  cazul  contracției 
musculare  tendonul  se  întinde  și  împreună  cu  acesta  se  întinde  și  fusul 
neurotendinos),  
• despre  starea  capsulei  articulare  centrele  superioare  sunt  informate  prin 
receptorii localizați intracapsular 
Măduva spinării joacă un rol important în declanșarea diferitelor reflexe (Figura 83).  
Reflexul miotatic are un rol în stabilizarea lungimii musculare. Este un reflex rapid, 
monosinaptic, întinderea rapidă a mușchiului întinde şi activează fusul neuromuscular 
declanșând contracția musculară.  Arcul  reflex  este  format  din doi neuroni: neuronul 
senzitiv pseudounipolar, al cărui corp celular este situat în ganglionul de pe rădăcina 
posterioară a nervului spinal, localizat intervertebral. Axonul acestui neuron pătrunde 
în măduva spinării și se conectează cu motoneuronul α din cornul anterior. O formă 
de  reflex  miotatic  este  reflexul  de  tendon,  atunci  când  o  ușoară  lovitură  asupra 
tendonului întinde mușchiul, declanșând contracția reflexă al muşchiului.  
Fenomenul de inervație reciprocă înseamnă că o colaterală a axonului neuronului 
pseudounipolar  se  conectează  cu  un  interneuron,  care  la  rândul  său  inhibă 
motoneuronul α al mușchiului antagonist, determinând relaxarea acestuia.  
Reflexul  miotatic  invers  controlează  în  primul  rând  forța  musculară.  Întinderea 
tendonului  activează  fusul  neurotendinos  Golgi.  Neuronul  senzitiv  pseudounipolar 
care  inervează  fusul  neurotendinos  se  conectează  cu  un  interneuron  medular,  care 
inhibă neuronul motor, scăzând astfel contracția musculară.  

 
Figura 83. Arcul reflex al reflexelor medulare.  
 
În  timpul  reflexelor  exteroceptive  (de  ex.  reflexele  de  apărare)  stimularea 
motoneuronului α se realizează prin mai mulți interneuroni intercalați, adică în acest 
caz  vorbim  de  un  reflex  polisinaptic.  Aceste  reflexe  sunt  mai  lente  și  mai  puțin 
localizate decât reflexele monosinaptice.  În funcție de intensitatea stimulării stimulul 
se răspândește în măduva spinării, ajungând pe partea opusă și în diverse segmente 
ale  măduvei  spinării.  Propagarea  reflexelor  polisinaptice  este  descrisă  prin  legile  lui 
Pflüger: 
• localizare, 
• unilateralitate,  
• simetrie, 
• iradiere,  
 • generalizare.  
 
În  ceea  ce  privește  timpul  trecut  între  primirea  stimulului  și  răspuns,  timpul  de 
răspuns  necesar  pentru  formularea  unei  reacții  conștiente  este  cel  mai  lung,  timpul 
necesar pentru declanșarea reflexului polisinaptic fiind mai scurt, iar reflexul care se 
declanșează în cel mai scurt timp este reflexul monosinaptic.  
 
TRUNCHIUL CEREBRAL  
 
Trunchiul  cerebral  reprezintă  nivelul  unde  se  închid  anumite  reflexe  legate  de 
postură,  echilibru,  reflexe  vestibulare  și  reflexele  oculomotorii.  Trunchiul  cerebral 
determină  postura  și  tonusul  muscular  necesar  pentru  a  efectua  corect  mișcarea 
inițiată de cortex.  
  În  plus,  anumite  structuri  ale  trunchiului  cerebral  stimulează  în  mod  difuz 
neuronii motori medulari , adică apropie potențialul lor de membrană de valoarea de 
prag, pentru ca acești neuroni să devină mai excitabili. 
 
Nucleul  Deiters  stimulează  mușchii  antigravitaționali  (extensorii).    În  cazul  în  care 
căile  inhibitorii  eferente  din  cortex    se  lezează  deasupra  nucleului  Deiters,  are  loc  o 
extensie generalizată (rigiditate decerebrată).  
Nucleul  roșu  compensează  efectul  creat  de  nucleul  Deiters,  însă  tractul  rubrospinal 
ajunge numai până la nivelul segmentelor cervicale, deci efectul acestuia este valabil 
doar la nivelul membrelor superioare. Dacă locul leziunii este mai sus, și căile eferente 
din nucleul roșu rămân intacte, vorbim de rigiditate decorticată (membrul superior în 
flexie, membrul inferior în extensie).  
 
CORTEXUL CEREBRAL 
 
Aria motorie primară  se  găsește  în  girusul precentral din scoarța cerebrală. Aceasta 
este  zona  corticală  în  care  se  poate  declanșa  o  mișcare  cu  un  stimul  de  intensitate 
minimă. La acest nivel mușchii au o reprezentare somatotopică, adică fiecărui mușchi 
îi corespunde propria sa zonă corticală și reprezentările corticale ale mușchilor vecini 
sunt situate de asemenea unele lângă altele. Mușchii care efectuează mișcări mai fine 
au o reprezentare corticală mai extinsă.  
  Aria  premotorie  pregătește  sistemul  muscular  pentru  efectuarea  mișcării 
respective  (de  ex.  în  mușchii  axiali  crește  tonusul  muscular).  Aria  motorie 
suplimentară  este  locul  în  care  se  planifică  mișcarea,  adică  se  stabilește  ordinea  în 
care  mușchii  trebuie  să  se  contracte  pentru  a  efectua  mișcarea  respectivă.  Această 
zonă se activează chiar și atunci când mișcarea este doar imaginată de către individ. 
Ultimele două arii se activează înainte de activarea ariei motorii primare.  
 
CEREBELUL 
 
Nefiind un organ vital, eradicarea completă a cerebelului nu provoacă paralizie. Rolul 
său  primar  este  de  a  compara  mișcarea  planificată  de  cortexul  cerebral  și  mișcarea 
efectuată  de  nivelurile  inferioare.  În  cazul  în  care  cerebelul  detectează  o  diferență 
între acestea, informează cortexul de acest lucru prin intermediul talamusului și prin 
urmare, individul conștientizează că mișcarea planificată nu a fost executată conform 
așteptărilor.  Când  acestă  mișcare  se  va  repeta,  pe  baza  acestui  semnal  de  eroare, 
organismul va efectua mișcarea mai precis.   
  De  la  nivel  cerebelar  pornesc  căi  eferente  și  în  direcția  trunchiului  cerebral, 
reglând  reflexele  posturale,  cele  vestibulare  și  tonusul  muscular.  Cerebelul  joacă  un 
rol important și în formarea memoriei kinestezice, după o anumită perioadă de timp 
mișcările  stereotipe,  efectuate  frecvent  scapă  de  sub  controlul  cortical  și  ajung  sub 
control cerebelar.  
 
Cerebelul  este  sensibil  la  etanol,  deci  sub  efectul  acestuia  coordonarea  mișcărilor 
devine perturbată. În aceste cazuri, în loc de informațiile proprioceptive prelucrate la 
nivel  înalt,cortexul  cerebral  asigură  controlul  mișcărilor  pe  baza  informațiilor 
exteroceptive. 
 
GANGLIONII BAZALI 
 
Ganglionii bazali (nuclei basales) sunt nuclei formaţi din materie cenușie în interiorul 
emisferelor cerebrale. Din punct de vedere funcțional aceștia includ: 
• nucleul caudat, 
• putamenul, care împreună cu nucleul caudat formează corpul striat 
• globul palid,  
• substanța neagră (în mezencefal), 
• nucleul subtalamic (în diencefal).  
Ganglionii  bazali  contribuie  la  formarea  unei  bucle:  informațiile  care  intră  în  ei 
sosesc  în  primul  rând  de  la  cortexul  cerebral,  iar  informațiile  trimise  de  ganglionii 
bazali  ajung  de  asemenea  în  cortex,  prin  intermediul  talamusului.  Ganglionii  bazali 
joacă  un  rol  important  în  controlul  inițierii  mișcărilor.  Pentru  a  iniția  o  mișcare, 
cortexul  cerebral  trebuie  să  primească  intrări  somatosenzoriale,  care  mai  întâi  vor 
trece  prin  talamus.  Ganglionii  bazali  controlează  funcția  talamică,  adică  în  general 
inhibă  talamusul,  însă  la  activarea  anumitor  nuclei  inhibiția  este  abolită  și  astfel 
talamusul poate să trimită informații către cortexul cerebral.  
 
Disfuncția ganglionilor bazali poate fi sursa mai multor boli. 
  În  boala  Parkinson  se  distrug  neuronii  dopaminergici  din  substanța  neagră, 
prin  urmare  inhibiția  talamică  nu  mai  poate  fi  oprită.  Astfel  inițierea  mișcărilor  este 
tulburată,  pacientul  întâmpină  dificultăți  în  inițierea  și  stoparea  mișcărilor.  Cortexul 
cerebral  încearcă  să  compenseze  lipsa  activității  motorii,  declanșând  apariția 
tremorului, care se intensifică odată cu mișcarea.  
  În cazul lezării nucleului subtalamic (acest nucleu are efect inhibitor), poarta 
talamică  va  fi  mereu  deschisă,  prin  urmare  pacientul  răspunde  la  orice  stimul  cu 
mișcări involuntare, de mare amplitudine (în caz de lezare bilaterală vorbim de balism, 
iar în caz de lezare unilaterală vorbim de hemibalism).  
 CONTROLUL ENDOCRIN 
 
După  cum  s‐a  descris  și  anterior,  celulele  organismelor  multicelulare  cooperează  și 
comunică  cu  scopul  de  a  asigura  formarea  unui  răspuns  optim  din  partea 
organismului la modificările mediului extern și intern. În organism există două sisteme 
de reglare majore, care se completează reciproc: sistemul nervos și cel umoral.  
Controlul  umoral  (al  cărui  formă  clasică  este  controlul  endocrin)  se  realizează  prin 
introducerea  unor  molecule  de  semnalizare  în  lichidele  corporale.  Prin  acest  lucru 
este asigurată stabilitatea mediului intern în ciuda aportului schimbător de nutrienți, 
lichide și minerale, respectiv pe lângă condițiile fizice în continuă schimbare.  
  Controlul  umoral  se  bazează  în  general  pe  un  mecanism  numit  feedback 
negativ, ceea ce înseamnă că în cazul în care un anumit parametru al mediului intern 
se modifică față de normal, se va începe secreția unei molecule de semnalizare care 
acționează asupra organelor‐țintă care pot face ca parametrul să se modifice în sens 
opus, şi astfel se produce întoarcerea la starea de echilibru.  
  Controlul  umoral  nu  răspunde  doar  de  menținerea  homeostazei,  ci  și  de 
reglarea metabolismului și al greutății corporale, respectiv joacă un rol de asemenea 
în  procesele  reproductive,  procesele  de  creștere,  de  dezvoltare  și  de  îmbătrânire,  și 
chiar în dezvoltarea anumitor modele comportamentale.  
  Moleculele  de  semnalizare  sunt  secretate  în  funcție  de  necesități,  și  prin 
intermediul  lichidelor  corporale  ajung  la  numeroase  celule,  însă  își  exercită  efectul 
doar asupra celulelor care dețin receptori specifici (celule‐țintă).  
  Etapele controlului umoral: 
• sinteza ‐ și în anumite cazuri depozitarea – moleculei de semnalizare,  
• eliberarea moleculei de semnalizare în momentul potrivit,  
• transportul moleculei de semnalizare la celula‐țintă, 
• legarea moleculei de receptorul celulei‐țintă,  
• modificarea proceselor metabolice ale celulei‐țintă,  
• îndepărtarea (în general degradarea) moleculei de semnalizare, suspendarea 
efectului.  
În  funcție  de  distanța  la  care  ajung  aceste  molecule  de  semnalizare  (acest  lucru 
depinde și de durata lor de viață), există mai multe mecanisme de control: 
• controlul endocrin: molecula de semnalizare ajunge la celule îndepărtate prin 
intermediul sângelui, 
o un  subtip  specific  este  controlul  neurocrin:  când  molecula  de 
semnalizare este secretată de un neuron, 
 • controlul paracrin: molecula de semnalizare are  o  durată de  viață scurtă, nu 
poate  ajunge  la  distanțe  mari,  prin  urmare  acționează  doar  în  apropierea 
locului de sinteză (de ex. derivații acidului arahidonic),  
• controlul  autocrin:  celula  care  sintetizează  molecula  de  semnalizare  are  pe 
suprafață  receptorul  specific  al  moleculei,  prin  urmare  molecula  de 
semnalizare acționează asupra celulei care o produce. 
În funcție de poziția receptorului și de natura moleculei de semnalizare se pot defini 
trei grupuri majore: 
• moleculeliposolubile  cu  receptori  intracelulari:  receptorul  se  găsește 
intracitoplasmatic  sau  intranuclear,  receptorii  se  leagă  de  obicei  de  ADN  și 
reglează  transcripția  genelor  (sinteza  unor  proteine  specifice);  în  această 
categorie intră steroizii, hormoni tiroidieni, androgenii, estrogenii, calcitriolul, 
• molecule non‐liposolubile cu receptori de suprafață: molecula de semnalizare 
activează  receptori  de  pe  suprafața  celulară,  se  sintetizează  un  mesager 
secundar  care  transmite  efectul  intracelular;  în  acest  grup  intră  hormonii  cu 
structură  peptidică  (insulina,  FSH,  LH,  TSH)  și  derivații  aminoacizilor 
(adrenalină, noradrenalină),  
• molecule  de  semnalizare  liposolubile  cu  receptor  de  suprafață,  cum  ar  fi 
prostaglandinele care participă în controlul paracrin.  
 Hipofiza 

 
Hipofiza  sau  glanda  pituitară  reprezintă  conexiunea  de  cel  mai  înalt  nivel  între 
sistemul nervos central și sistemul endocrin.  Produce o mulțime  de hormoni vitali și 
reglează funcția mai multor organe endocrine.  
  Din  punct  de  vedere  structural,  hipofiza  este  compusă  din  trei  părți,  care  în 
cursul  perioadei  embrionare  se  formează  din  două  foițe  embrionare  diferite  (Figura 
84):  
• lobul anterior sau adenohipofiza este de origine endodermică (acesta include 
și lobul intermediar), 
• lobul posterior sau neurohipofiza este de origine ectodermică. 

 
Figura  84.  Părțile  hipofizei  (adenohipofiza  și  neurohipofiza)  și  reglarea  sintezei 
hormonale 
 
Ambii lobi ai glandei hipofizare se află sub control hipotalamic, însă în mod diferit.  
Funcția  adenohipofizei  este  reglată  de  hipotalamus  prin  intermediul  sistemului 
port hipotalamo‐hipofizar.  
 
sistemul port – două rețele capilare conectate în serie, vasele sanguine se ramifică în 
capilare de două ori în interiorul unui singure circulaţii sanguine (denumirea vine de la 
vena portă hepatică, care funcționează prin același mecanism)  
 
Rețeaua  capilară  primară  se  găsește  în  hipotalamus,  este  formată  din  vase 
răsucite care se colectează în jurul tijei hipofizare, pentru ca ulterior să se capilarizeze 
din  nou  în  hipofiză.  Moleculele  de  semnalizare  sintetizate  de  neuronii  hipotalamici 
difuzează  liber  în  capilarele  spiralate,  pentru  că  aici  lipsește  bariera  hemato‐
encefalică.  Aceste molecule controlează  funcția celulelor  hipofizare. Moleculele care 
stimulează  producția  unor  hormoni  se  numesc  factori  (hormoni)  de  eliberare 
(releasing factors), iar moleculele care blochează producția unor hormoni se numesc 
factori (hormoni) inhibitori ai eliberării (release inhibiting factors).  
  Hormonii  neurohipofizari  se  sintetizează  de  fapt  de  către  neuronii 
hipotalamici, și ajung în hipofiză prin axonii acestor neuroni care prin tija hipofizară se 
prelungesc până în lobul posterior.  
  În  adenohipofiză  sunt  prezente  mai  multe  tipuri  de  celule  producătoare  de 
hormoni, fiecare produce doar un singur tip de hormon și răspunde doar la anumite 
molecule de reglare venite din hipofiză.  
  Hormonii secretați de adenohipofiză: 
• trophormoni (controlează funcția altor organe endocrine, care se vor discuta 
în capitolele relevante):  
o ACTH – hormonul adrenocorticotrop 
o TSH – hormonul de stimulare tiroidiană 
o gonadotropine:  FSH  –  hormonul  de  stimulare  foliculară;  respectiv 
LH/ICSH  –  hormonul  luteinizant/hormonul  stimulator  al  celulelor 
interstițiale, la bărbați 
• hormoni cu acțiune periferică directă: 
o STH  (GH)  –  hormonul  somatotrop  (hormonul  de  creștere,  growth 
hormone) 
o prolactină 
o MSH‐ul  sintetizat  de  lobul  intermediar  –  hormonul  stimulator  al 
melanocitelor 
Hormonii secretați de neurohipofiză: 
• ADH – hormonul antidiuretic, vasopresină 
• oxitocină 
 
Hormonul de creștere 
 
Hormonul  de  creștere  este  sintetizat  de  celulele  somatotrope  care  sunt  cele  mai 
numeroase celule din adenohipofiză. 
  La  nou‐născuți,  rata  de  producție  a  STH‐ului  este  mare,  începe  să  scadă  în 
jurul vârstei de patru ani, se menține la un nivel intermediar până la pubertate, când 
are loc o nouă creștere a sintezei.  
  Eliberarea  hormonului  de  creștere  este  pulsatilă,  concentrația  plasmatică  a 
acestuia  prezintă  modificări  de  zece  până  la  o  sută  de  ori.  Această  pulsatilitate  este 
permanentă,  atât  în  timpul  zilei,  cât  și  pe  timp  de  noapte,  cauza  acesteia  fiind 
modificarea  continuă  a  controlului  hipotalamic.  Producția  pulsatorie  a  hormonilor 
previne  desensibilizarea  receptorilor.  Nivelul  hormonal  constant  ridicat  conduce  la 
scăderea  efectului  hormonului  de  creștere.  Există  hormon  de  creștere  uman produs 
prin  tehnologia  ADN‐ului  recombinat,  care  se  folosește  în  tratamentului  nanismului 
hipofizar, însă această fluctuare a nivelului hormonal se reproduce cu dificultate prin 
această  substituție  hormonală  medicamentoasă.  În  timpul  somnului  profund  (în 
special la copii), respectiv în timpul activității fizice intense crește producția de STH.  
 
CONTROLUL PRODUCȚIEI DE STH 
 

 
  Figura 85. Controlul producției de STH. HT – hipotalamus, HF – hipofiză, IGF‐1 
– insulin‐like growth factor 1 
 
Hipotalamusul  sintetizează  doi  hormoni  cu  scopul  de  a  controla  producția  de  STH 
(Figura 85): 
• GHRH‐ul (Growth Hormone Releasing Hormone) are efect stimulator,  
• somatostatina are efect inhibitor.  
Pe lângă inhibarea eliberării de STH, somatostatina mai inhibă și eliberarea TSH‐
ului, respectiv este produsă și în alte părți ale corpului, nu doar în hipotalamus: 
• în sistemul nervos central – neurotransmițător,  
• în pancreas – inhibă sinteza de glucagon și insulină,  
• în  tubul  digestiv  –  inhibă  sinteza  majorității  hormonilor  gastrointestinali, 
respectiv producția acidului gastric și a sucului pancreatic.  
 Pe de o parte, STH‐ul are efecte periferice directe, având ca celule‐țintă principale 
adipocitele,  celulele  musculare,  celulele  cartilaginoase,  pe  de  altă  parte  însă  își 
exercită  efectul  prin  intermediul  somatomedinelor  (IGF,  insulin‐like  growth  factor) 
sintetizate în celulele hepatice. Somatomedinele au efecte periferice variate, celulele‐
țintă  ale  acestora  fiind  de  asemenea  adipocitele,  celulele  musculare  și  celulele 
cartilaginoase.  
Producția  hormonului  de  creștere  se  reglează  prin  mai  multe  bucle  de  feedback 
negativ. Hormonul de creștere inhibă producția de GHRH, iar somatomedinele inhibă 
eliberarea STH‐ului și stimulează producția somatostatinei.  
 
EFECTELE STH‐ULUI 
 
STH‐ul și somatomedinele stimulează creșterea și dezvoltarea țesuturilor prin strânsă 
cooperare  cu  hormonii  tiroidieni,  hormonii  sexuali  și  hormonii  adrenocorticoizi. 
Celulele‐țintă  principale  ale  acestora  sunt  adipocitele,  celulele  musculare,  celulele 
cartilaginoase, respectiv hepatocitele. Prin acțiunea lor asupra celulelor cartilaginoase 
și osoase determină creșterea longitudinală a oaselor.  
  Hormonul de creștere influențează de asemenea metabolismul:  
• metabolismul  proteic:  efect  anabolic,  stimulează  preluarea  aminoacizilor  și 
sinteza de proteine, în special la nivelul musculaturii scheletice 
• metabolismul lipidic: efect lipolitic, scade cantitatea țesutului adipos,  
• metabolismul  glucidic:  provoacă  rezistență  la  insulină  și  scade  preluarea  și 
utilizarea  glucozei  la  nivelul  țesuturilor‐țintă,  adică  în  principal  în  mușchi  și 
țesutul  adipos.  Aceste  efecte  se  numesc  efecte  „diabetogene”,  pentru  că 
toate duc la creșterea concentrației de glucoză în sânge.  
Hormonul de creștere are efect și asupra sistemului nervos central, fiind necesar 
pentru menținerea bunăstării emoționale.  
 
Lipsa  totală  sau  sinteza  insuficientă  a  hormonului  de  creștere  la  copil  provoacă 
nanism  hipofizar,  caracterizat  de  statură  mică,  cu  proporționalitate  păstrată  și  cu 
intelect normal.  
Excesul  de  STH  la  copil  provoacă  gigantism,  iar  la  adult  cauzează  creșterea  părților 
corporale proeminente (degetele de la mâini și picioare, nas, urechi) și distorsionarea 
caracteristică a feței, această boală numindu‐se acromegalie.  
 
 
 
 
 Prolactina 
 
Prolactina  este  produsă  de  celulele  lactotrope  (mamotrope)  ale  hipofizei,  ale  căror 
număr  crește  semnificativ  în  timpul  sarcinii,  sub  efectul  estrogenului.  Controlul 
producției  de  prolactină  este  mai  neobișnuit,  pentru  că  producția  sa  se  află  sub  o 
inhibare  constantă,  tonică  de  către  dopamina  secretată  în  hipotalamus  (în  sistemul 
tuberoinfundibular).  Rolul  factorului  de  eliberare  a  prolactinei  (prolactin‐releasing 
factor) este  mai  puțin semnificativ. Prin  urmare  –  în  cazul  în  care conexiunea dintre 
hipotalamus și hipofiză este întreruptă – secreția tuturor hormonilor hipofizari scade 
semnificativ, cu excepția prolactinei, care se eliberează de sub inhibare.  
  Alăptarea (stimularea mamelonului) reprezintă cel mai important stimul, care 
conduce la creșterea producției de prolactină. La 30 de minute după alăptare nivelul 
de prolactină poate crește chiar și de o sută de ori.  
 
EFECTELE PROLACTINEI 
 
Prolactina  stimulează  producția  de  lapte.  În  momentul  nașterii  se  eliberează  o 
cantitate mare de prolactină, iar acest lucru declanșează producția de lapte în termen 
de câteva ore. Cel mai important element pentru menținerea producției de lapte este 
alăptarea în sine. În timpul sarcinii prolactina împreună cu alți hormoni (în special cu 
estrogeniil)  asigură  proliferarea  și  diferențierea  țesutului  mamar.  Până  în  momentul 
nașterii, nivelul ridicat de estrogeni inhibă producția de lapte.  
  Prolactina inhibă GnRH‐ul (hormonul de eliberare al gonadotropinelor produs 
de hipotalamus), astfel scade sinteza de FSH și LH, împiedicând maturarea foliculară și 
ovulația.  Aceasta  este  explicația  pentru  probabilitatea  scăzută  de  a  rămâne 
însărcinată în timpul alăptării.  
 
Hiperprolactinemia  (de  ex.  în  urma  unei  tumori  hipofizare  secretante  de  prolactină) 
poate  conduce  la  infertilitate,  care  se  tratează  cu  administare  de  agoniști 
dopaminergici  (de  ex.  bromocriptină).  Efectul  secundar  cel  mai  frecvent  al  acestor 
medicamente este greața.  
  Antagoniștii de dopamină cresc nivelul de prolactină, care poate conduce la 
creșterea  sânilor.  În  această  clasă  medicamentoasă  intră  de  exemplu  unii  agenți 
antipsihotici.  
 
Prolactina  influențează  de  asemenea  și  comportamentul.  Se  presupune  că 
nivelul ridicat de prolactină după naștere reflectă de fapt funcția biologică a acesteia, 
prolactina  fiind  considerată  un  hormon  „parental”.  După  expunerea  la  prolactină, 
unele  păsări  încep  procesul  de  cuibărire  și  eclozare,  însă  comportamentul  uman 
analog nu a fost încă dovedit.  
  În cazul bărbaților, rolul prolactinei nu este încă elucidat.  
 
Hormonii neurohipofizari 
 
Hormonii  care  se  eliberează  în  lobul  hipofizar  posterior  se  sintetizează  în  neuronii 
unor  nuclei  hipotalamici  (nucleii  supraoptici  și  paraventriculari)  și  ajung  în 
neurohipofiză  prin  intermediul  axonilor  din  tija  hipofizară.  Hormonii  se  produc  în 
corpul  celular,  prin  transport  axonal  ajung  în  terminațiile  axonale,  unde  se 
depozitează.  Acești  hormoni  sunt  de  natură  peptidică  și  joacă  un  rol  important  în 
controlul neurocrin.  
 
Oxitocina 
 
Oxitocina  stimulează  contracția  miometrului.  În  timpul  sarcinii  numărul  receptorilor 
de oxitocină pe suprafața celulelor miometriale crește, atingând valoarea maximală în 
momentul  nașterii,  prin  urmare  efectul  oxitocinei  se  manifestă  cel  mai  puternic  pe 
uterul gravid. Progesteronul inhibă receptorii de oxitocină.  
  Oxitocina  joacă  un  rol  important  în  declanșarea  nașterii.  Placenta  produce 
progesteron în cantități semnificative, care blochează efectul oxitocinei, împiedicând 
declanșarea  prematură  a  nașterii.  Spre  sfârșitul  sarcinii  placenta  începe  să 
degenereze,  sinteza  de  progesteron  scade  și  efectul  oxitocinei  devine  tot  mai 
puternic, contribuind la declanșarea nașterii.  
  În  jurul  termenului,  oxitocina  administrată  în  perfuzie  lentă  poate  induce 
travaliul.  Amplitudinea  și  frecvența  contracțiilor  uterine  depinde  de  doza 
administrată. Administrând doze mici, se produc contracții regulate. Aceste contracții 
sunt  caracterizate  de  faptul  că  pornesc  de  la  nivelul  fundului  uterin  și  progresează 
spre cervix, cu păstrarea unor perioade de relaxare completă între contracții. Această 
relaxare miometrială completă este de importanță majoră, pentru că vasele de sânge 
care  alimentează  placenta  trec  prin  peretele  muscular  al  uterului  și  contracțiile 
puternice comprimă aceste vase, reducând aportul de sânge la placentă, putând chiar 
să‐l  blocheze  complet.  Prin  urmare,  o  concentrație  mult  prea  ridicată  de  oxitocină 
induce contracții continue, afectând astfel fătul sau putând cauza chiar și deces fetal. 
În cazuri extreme, procesul poate evolua până la ruptură uterină, cauzând hemoragie 
internă severă și punând în pericol viața mamei. Din aceste considerente, oxitocina se 
administrează  în  perfuzie  intravenoasă  lentă,  modificând  numărul  de  picături  sub 
monitorizarea constantă a efectului.  
  Un  alt  efect  al  oxitocinei  este  asupra  celulelor  mioepiteliale  ale  sânului, 
provocând  contracția  acestora.  Aceste  celule  sunt  prezente  în  peretele  ductelor 
lactifere și contracția lor ajută la eliminarea laptelui.  
  Structura  oxitocinei  este  similară  structurii  ADH‐ului,  prin  urmare,  în 
concentrații mari poate avea efect ușor ADH‐like, acest lucru având semnificație mai 
ales  în  insuficiență  cardiacă,  insuficiență  renală,  hipertensiune  arterială  și 
preeclampsie.  
 
eclampsie – convulsii care apar în jurul termenului, prezentând risc vital atât pentru 
mamă, cât și pentru făt 
preeclampsie  –  faza  premergătoare  a  eclampsiei,  caracterizată  de  hipertensiune, 
proteinurie și apariția edemelor 
 
ADH (hormonul antidiuretic, vasopresina) 
 
Primul  efect  descris  al  hormonului  antidiuretic  a  fost  efectul  său  de  creștere  a 
presiunii  arteriale,  prin  urmare  a  fost  denumit  vasopresină.  În  concentrații  mari 
conduce la contracția celulelor musculare netede vasculare. Acest efect se realizează 
prin receptorii V1. 
  În concentrații mai mici are efect mai ales pe receptorii V2, scăzând cantitatea 
de urină. În absența ADH‐ului peretele tubului colector este impermeabil pentru apă, 
prin  urmare  se  elimină  cantități  crescute  de  urină  diluată  (vezi  capitolul  întitulat 
Funcția de diluare și de concentrare a rinichiului). Sub efectul ADH‐ului în membrana 
apicală  a  celulelor  principale  din  tubul  colector  se  integrează  canale  de  apă 
(acvaporine),  care  permit  trecerea  apei  prin  membrană.  În  acest  fel,  apa  se 
reabsoarbe  în  interstițiul  hiperosmotic,  și  urina  se  excretă  în  cantități  mai  mici,  sub 
formă  mai  concentrată.  ADH‐ul  provoacă  creșterea  volemiei,  contribuind  în  mod 
indirect la creșterea tensiunii arteriale.  
Reglatorii  fiziologici  primari  ai  secreției  de  ADH  sunt  următorii:  (1) 
osmolalitatea  fluidelor  corporale  (factorul  osmotic)  și  (2)  volumul  și  presiunea 
sistemului  vascular  (factorul  hemodinamic  sau  non‐osmotic).  Creșterea  osmolalității 
plasmei sanguine stimulează sinteza și secreția de ADH. Scăderea volumului sanguin, 
respectiv scăderea tensiunii arteriale stimulează de asemena secreția de ADH.  
  Secreția ADH‐ului este influențată și de alți factori: de ex. senzația de greață 
are  efect  stimulant,  peptidul  natriuretic  atrial  (atrial  natriuretic  peptide,  ANP)  are 
efect inhibitor, iar angiotensina II are efect stimulant. Nicotina stimulează, în schimb 
etanolul inhibă secreția sa. Există numeroase medicamente care influențează secreția 
de ADH.  
Absența ADH‐ului provoacă diabet insipid, care implică formarea a până la 10 litri de 
urină diluată în fiecare zi.  
 Glanda tiroidă 

 
Tiroida produce trei hormoni: 
• tiroxina (T4),  
• triiodotironina (T3) și  
• calcitonina.  
Calcitonina  este  sintetizată  în  celulele  C  parafoliculare  și  are  rolul  de  a  regla 
metabolismul calciului și al fosforului alături de vitamina D și parathormon. Tiroxina și 
triiodotironina  controlează  metabolismul  intermediar,  respectiv  joacă  un  rol 
important în dezvoltare și creștere. În continuare vom discuta acești doi hormoni din 
urmă.  
 
SINTEZA HORMONILOR TIROIDIENI  
 
Unitatea funcțională a tiroidei este foliculul sau acinul tiroidian. Foliculul tiroidian este 
căptușit  de  un  singur  strat  epitelial.  Celulele  epiteliale  se  numesc  tireocite.  În 
interiorul  foliculului  se  găsește  un  lichid  coloidal  dens,  care  conține  tireoglobulină. 
Tireoglobulina este o proteină care leagă o cantitate mare de reziduuri de tirozină (o 
singură  moleculă  de  tireoglobulină  leagă  aproximativ  115).  În  coloid  în  medie  o 
cincime din reziduurile de tirozină se găsesc sub formă iodinată.  
  Prima  etapă  a  sintezei  hormonale  este  iodinarea  tirozinei  încorporate  în 
structura  tireoglobulinei.  Iodul  trebuie  preluat  de  celulele  epiteliale  foliculare. 
Preluarea  iodului  se  realizează  prin  transport  activ  indirect,  cu  ajutorul 
cotransportatorului  (simportorului)  de  sodiu  și  de  iod  împotriva  unui  gradient  de 
concentrație de 25:1 (Figura 86).  
  Iodul astfel preluat (I‐) se leagă de reziduurile de tirozină din tireoglobulină cu 
ajutorul tireoperoxidazei prezente la polul apical al celulelor. Această reacție necesită 
prezența unui agent de oxidare, care în acest caz este peroxidul de hidrogen (H2O2). 
Preluarea  iodului  de  către  tiroidă  este  un  proces  rapid:  în  studiile  efectuate  pe 
animale s‐a observat că izotopul de iod radioactiv injectat în circulație apare în coloid 
în decursul a 40 de secunde.  
  În  cazul  în  care  tirozina  leagă  o  singură  moleculă  de  iod,  se  formează 
monoiodtirozina (MIT), iar dacă leagă două molecule, se formează diiodtirozina (DIT). 
O parte a moleculelor de DIT și MIT se leagă între ele încă de la nivelul tireoglobulinei, 
rezultând în formarea tiroxinei și a triiodtironinei: 
    MIT + DIT →T3 
    DIT + DIT → T4 
 Tireocitele  preiau  prin  endocitoză  tireoglobulina  din  coloid,  după  care 
veziculele endocitotice se unesc cu lizozomi. Tireoglobulina este descompusă, iar T3 și 
T4 eliberată ajunge în circulație. Moleculele de MIT și DIT eliberate concomitent sunt 
reutilizate  de  tireocite,  molecula  de  iod  se  îndepărtează  enzimatic  și  ulterior  se 
reciclează.  

 
Figura 86. Sinteza hormonilor tiroidieni în celulele epiteliale foliculare. T4 – tiroxină, T3 
–  triiodtironină,  TG  –  tireoglobulină,  TPO  –  tireoperoxidază,  T  –  reziduu  de  tirozină, 
MIT – monoiodtirozină, DIT – diiodtirozină. 
 
Tireoglobulina  iodinată  din  glanda  tiroidă  constituie  un  depozit  imens  de  hormoni 
tiroidieni, cu un turnover relativ lent, prin urmare, în sinteza hormonilor tiroidieni nu 
există  fluctuații  semnificative  și  un  deficit  de  iod  pe  termen  scurt  nu  va  avea 
importanță semnificativă.  
 
CONTROLUL SINTEZEI HORMONILOR TIROIDIENI 
 
Sinteza hormonilor tiroidieni este constantă și se reglează de către TSH‐ul secretat de 
adenohipofiză  (Figura  87).  TSH‐ul  stimulează  toate  funcțiile  tireocitelor,  și  are,  de 
asemenea, un efect trofic și crește aportul de sânge al glandei.  
  Sinteza  de  TSH  hipofizar  este  influențată  de  hipotalamus,  printr‐o  substanță 
stimulatoare  (TRH  –  hormonul  de  eliberare  a  tireotropinei),  respectiv  una  de  tip 
inhibitor (SST – somatostatină).   
  Concentrația  de  iod  din  plasma  sanguină  influențează  de  asemenea  sinteza 
hormonilor la în tiroidă, pentru că producția de hormoni necesită prezența iodului. În 
anumite zone geografice, solul, și prin urmare alimentele obținute conțin foarte puțin 
iod. În aceste cazuri,  dacă  iodul  nu se suplimentează, sinteza hormonală de T4 şi T3 
scade,  lucru  care  conduce  la  scăderea  inhibiției  asupra  sintezei  de  TSH,  adică  crește 
sinteza  TSH‐ului, și pentru că  producția de  hormoni tiroidieni nu poate fi sporită, va 
predomina  efectul  trofic  al  acestuia.  Consecința  acestor  procese  este  mărirea  în 
volum a glandei tiroide, care se numește gușă (gușa endemică).  
  Mărimea  și  vascularizația  glandei  tiroide  poate  fi  redusă  prin  creșterea 
concentrației plasmatice de iod, prin urmare, iodul poate fi utilizat pentru pregătirea 
preoperatorie a bolnavilor cu hipertireoză. 

 
  Figura 87. Controlul sintezei hormonale la nivelul glandei tiroide 
 
EFECTELE HORMONILOR TIROIDIENI 
 
Efectele fiziologice ale hormonilor tiroidieni pot fi grupate în două categorii principale: 
efecte care influențează metabolismul, respectiv efectele care influențează creșterea 
și dezvoltarea.  
Hormonii  tiroidieni  își  exercită  efectul  lor  prin  legarea  de  receptori  intracelulari. 
Concentrația  de  T4  circulant  este  de  aproximativ  50  de  ori  mai  mare  decât 
concentrația de T3, însă după ce ajunge intracelular, T4 se transformă în T3. Efectul T3 
este mai puternic decât cel al T4. 
  Hormonii tiroidieni influențează metabolismul și dezvoltarea organismului.  
  Efecte metabolice: stimulează metabolismul intermediar (glucide, proteine și 
lipide),  în  cooperare  cu  alți  hormoni  (insulina,  glucagonul,  glucocorticoizii, 
catecolaminele). În urma schimbărilor produse crește consumul de oxigen și producția 
de  căldură  a  organismului.  Efectele  cardiace  cele  mai  importante  de  menținut  sunt: 
creșterea frecvenței cardiace, a debitului cardiac și în cantități mari T4 şi T3 predispun 
la aritmii cardiace, în special la fibrilație atrială.  
  Efectele asupra dezvoltării: hormonii tiroidieni joacă un rol critic în creștere, 
pe  de  o  parte  prin  efectele  celulare  directe,  pe  de  altă  parte  în  mod  indirect,  prin 
influențarea  sintezei  hormonului  de  creștere  și  prin  creșterea  efectului  său  asupra 
țesuturilor‐țintă.  Contribuie  în  mod  crucial  la  dezvoltarea  scheletului  osos  și  sunt 
indisponibili  din  punctul  de  vedere  al  dezvoltării  și  maturării  normale  a  sistemului 
nervos  central  (formarea  dendritelor,  sinaptogeneza,  procesul  de  mielinizare, 
menținerea  funcțiilor  nervoase  fiziologice).  Lipsa  de  hormoni  tiroidieni  la  copii  în 
perioada  maturării  sistemului  nervos  provoacă  retard  mental  sever.  La  adulți, 
hormonii tiroidieni cresc excitabilitatea nervoasă, scurtează timpul reflexelor și timpul 
de  reacție,  respectiv  contribuie  și  la  susținerea  funcției  cognitive  normale  și  la 
menținerea libidoului. În plus, prin acțiunea lor, se descompun proteoglicanii în piele 
(proteoglicanii  leagă  apa,  prin  urmare  –  în  caz  de  deficit  de  hormoni  tiroidieni  – 
acumularea lor conduce la apariția mixedemului). 
 
Hiperfuncția glandei tiroide se numește hipertiroidism.  
  Principalele simptome sunt următoarele: 
• creșterea metabolismului bazal 
• creșterea producției de căldură 
• piele umedă, caldă 
• intoleranță la căldură 
• pierdere în greutate 
• agitație 
• tahicardie, creșterea debitului cardiac 
• fatigabilitate 
• eventual fibrilație atrială 
Cauza hipertiroidieipoate fi: 
• o  boală  autoimună  (boala  Basedow‐Graves)  –  în  această  boală  se  produc 
imunoglobuline  care  imită  efectul  TSH‐ului  și  stimulează  funcția  glandei 
tiroide, și – pentru că există receptori și la nivelul țesutului adipos retroocular 
– cauzează de asemenea hipertrofia acestui țesut, provocând exoftalmie 
• gușa nodulară – noduli tiroidieni cu producție de hormoni 
 
Insuficiența funcției tiroidiene se numește hipotiroidism.  
  Principalele simptome ale acestuia sunt: 
 • scăderea metabolismului bazal 
• piele aspră, îngroșată 
• creșterea greutății corporale 
• mixedem 
• scăderea toleranței la frig 
• voce răgușită (din cauza edemului corzilor vocale) 
• gândire și vorbire încetinită 
• bradicardie 
• scăderea spermatogenezei / absența ovulației 
• scăderea libidoului 
Cauza hipotiroidiei poate fi: 

• lezarea axului hipotalamo‐hipofizar de ex. de cauză tumorală 
• boală autoimună, caracterizată de distrugerea celulelor glandei tiroide 
• aport  insuficient  de  iod  –  având  ca  rezultat  scăderea  producției  de  hormoni 
tiroidieni, pe lângă care nivelul crescut de TSH conduce la formarea gușei.  
Hipotiroidismul congenital sau cu debut în copilărie provoacă retard mental sever, 
acompaniat  de  nanism  disproporționat  (cretinism).  Hormonii  tiroidieni  maternali 
acoperă necesitățile fătului în timpul vieții intrauterine, leziunile ireversibile apar abia 
după naștere și pot fi prevenite prin administrare de hormoni tiroidieni.  
 Pancreasul 

 
Pancreasul  este  o  glandă  cu  o  componentă  secretoare  externă  (exocrină)  și  una 
internă (endocrină). Celulele care alcătuiesc porțiunea endocrină a pancreasului sunt 
concentrate în așa‐numitele insule Langerhans și acestea reprezintă 1.5% din volumul 
total pancreatic.   
Funcția  endocrină  a  pancreasului  este  asigurarea  furnizării  nutrienților  și 
energiei  necesare  pentru  organism,  respectiv  reglarea  depozitării  nutrienților 
proveniți din alimente.  
Insulele Langerhans sunt alcătuite din mai multe tipuri de celule: 
• celulele α (20‐25%) secretă glucagon,  
• celulele β (60‐70%) secretă insulină,  
• celulele δ (~10%) secretă somatostatină.  
 
Insulina 
 
Insulina este un hormon polipeptidic format din două lanțuri. Prima etapă în secreția 
acesteia  este  transcrierea  genei  care  codifică  pre‐pro‐insulina.  Lanțul  polipeptidic 
rezultat  astfel  se  răsucește  în  reticulul  endoplasmatic,  după  care  se  stabilizează  cu 
ajutorul unor punți disulfidice. Din acest loc ajunge în aparatul Golgi, unde fragmentul 
C este excizat din moleculă. Prin urmare, în interiorul granulelor secretoare, insulina și 
fragmentul C se regăsesc în cantități echimolare. Determinarea nivelului de fragment 
C  joacă  un  rol  important  în  setarea  dozelor  în  cursul  tratamentului  de  substituție 
insulinică, și este de folos și în criminalistică, pentru că ajută la distincția între insulina 
exogenă și cea endogenă. Nivelul ridicat de glucoză sanguină stimulează producția de 
insulină, și din contră, glicemia scăzută o inhibă.  
  Eliberarea  de  insulină  este  de  asemenea  facilitată  de  aminoacizi  (în  special 
arginina  și  leucina),  de  acizii  grași,  de  activitatea  parasimpatică  și  de  incretine  (mai 
ales GLP‐1 [glucagon‐like peptide‐1] și GIP [gastric inhibitory polypeptide, denumirea 
cea  nouă  fiind:  glucose‐dependent  insulinotropic  polypeptide],  care  sunt  eliberate  la 
nivelul tractului gastro‐intestinal în timpul digestiei. 
  Somatostatina și stimularea α2 adrenergică inhibă secreția de insulină.  
 
EFECTELE INSULINEI 
 
Insulina  este  singurul  hormon  hipoglicemiant  (care  scade  nivelul  de  glucoză  din 
sânge). Facilitează depozitarea substanțelor nutritive. Are trei celule‐tință principale: 
hepatocitele,  adipocitele  și  celulele  musculare.  Ca  o  generalitate  se  poate  spune,  că 
insulina facilitează intrarea glucozei din sânge în celule.  
Preluarea glucozei se realizează prin intermediul transportorilor de glucoză (GLUT) din 
membrana celulară. S‐au descris 14 tipuri de transportori de glucoză, care în funcție 
de nivelul glicemiei transportă glucoza cu viteze diferite.  
Cei mai importanți sunt următorii: 
• GLUT1,  GLUT3  –  viteza  lor  de  transport  este  independentă  de  glicemie,  se 
găsesc  în  membrana  acelor  celule  a  căror  funcție  nu  este  influențată  de 
nivelul glucozei din sânge (de ex. eritrocite, neuroni),  
• GLUT2  –  viteza  lor  de  tranpost  este  direct  proporțională  cu nivelul  glicemiei 
(pe suprafața hepatocitelor, a celulelor β din insulele Langerhans),  
• GLUT4  –  transportor  dependent  de  insulină,  adică  în  lipsa  insulinei  acest  tip 
de transportor se regăsește intracelular,  iar  sub efectul insulinei migrează în 
membrana  celulară  și  face  posibilă  preluarea  glucozei  de  către  celulă  (în 
adipocite, celule musculare).  
În celula hepatică, insulina: 
• promovează preluarea glucozei,  
• facilitează formarea de glicogen (glicogenogeneza),  
• inhibă glicogenoliza,  
• inhibă gluconeogeneza,  
• stimulează formarea trigliceridelor,  
• crește preluarea aminoacizilor.  
În celula țesutului adipos: 
• crește absorbția glucozei și transformarea acesteia în glicerol, 
• stimulează formarea trigliceridelor,  
• inhibă lipoliza. 
În celula țesutului muscular: 
• facilitează preluarea glucozei,  
• stimulează  preluarea  aminoacizilor  și  formarea  de  proteine,  inhibă 
degradarea proteică (adică stimulează anabolismul, inhibă catabolismul).  
Pe lângă efectele rapide care se realizează prin modificarea activității enzimatice 
și a proteinelor transportoare, insulina are de asemenea efecte pe termen lung. Este 
un hormon anabolic important în timpul vieții fetale. Stimulează proliferarea celulară 
și influențează creșterea și dezvoltarea somatică și viscerală. 
La  nivelul  multor  țesuturi  este  nevoie  de  prezența  insulinei  pentru  menținerea 
structurii  normale,  pentru  că  deficitul  preungit  de  insulină  favorizează  de  exemplu 
apariția  tulburărilor  de  microcirculație.  În  concentrații  mari,  insulina  este  capabilă  și 
de  stimularea  receptorilor  de  IGF  (insulin  like  growth  factor,  vezi  capitolul  întitulat 
Hormonul de creștere).  
 
Diabetul  zaharat  (diabetes  mellitus)  este  o  tulburare  cronică  a  metabolismului, 
caracterizată de glicemie ridicată (hiperglicemie; concentrația plasmatică a glucozei à 
jeun  este  mai  mare  de  7  mmol/l  sau  depășeste  11  mmol/l  la  2  ore  postprandial), 
cauza acestei boli fiind deficitul de insulină sau rezistența la insulină. În momentul în 
care glicemia depășește pragul de reabsorbție la nivel renal, glucoza va ajunge în urină 
(glicozurie)  și  determină  diureză  osmotică  (poliurie),  care  conduce  la  apariția 
deshidratării,  intensificarea  senzației  de  sete  și  creșterea  aportului  de  lichide 
(polidipsie).  Deficitul  de  insulină  cauzează  atrofie  musculară  din  cauza  degradării 
proteice crescute și scăderea sintezei proteinelor noi.  
  Există  două  tipuri  de  diabet  zaharat.  Tipul  1  debutează  în  copilărie,  la 
persoane  normo‐  sau  subponderale.  Cauza  acestuia  este  distrugerea  celulelor  β,  în 
toate  cazurile  baza  tratamentului  o  reprezintă  suplimentarea  (parenterală)  de 
insulină, prin urmare se mai numește și diabet insulino‐dependent.  
  Tipul 2 debutează în general la vârstă adultă, la persoane supraponderale sau 
obeze.  Cauza  acestui  tip  este  scăderea  sensibilității  receptorilor  de  insulină,  sub 
efectul  compușilor  reglatori  secretați  în  ţesutul  adipos  (hormoni  și  mediatori 
inflamatori).  Tratamentul  înseamnă  în  primul  rând  pierdere  în  greutate,  nutriție 
echilibrată  și  schimbarea  stilului  de  viață,  respectiv  administrare  de  antidiabetice 
orale.  În  etapele  inițiale  ale  bolii,  pancreasul  compensează  sensibilitatea  scăzută  a 
receptorilor prin creșterea secreției de insulină. În momentul în care însă pancreasul 
se epuizează, secreția de insulină scade, apoi se oprește complet și acest tip de diabet 
devine de asemenea dependent de insulină.  
 
Glucagonul 
 
Glucagonul  crește  glicemia.  Sinteza  acestuia  este  stimulată  de  scăderea  glicemiei  și 
ingestia unor alimente bogate în arginină. Insulina inhibă producția de glucagon.  
 
EFECTE 
 
• stimulează glicogenoliza,  
• scade glicogenogeneza, 
• stimulează gluconeogeneza,  
• stimulează lipoliza, 
• stimulează catabolismul.  
 Glandele suprarenale 

 
Cele două glande suprarenale sunt situate pe polul superior al rinichilor. Din punct de 
vedere structural, pot fi împărțite astfel: medulosuprarenala și corticosuprarenala.  
  Zona  medulară  se  află  sub  control  nervos  simpatic,  sintetizează  în  special 
adrenalină  și  funcționează  asemănător  cu  un  ganglion  simpatic  (numai  că  substanța 
sintetizată ajunge în circulație).  
  Zona corticală produce trei familii hormonale (toate sunt hormoni steroizi): 
• glucocorticoizii,  care  reglează  metabolismul  glucidic  și  proteic,  respectiv  au 
efect  antiinflamator  și  imunosupresiv  puternic  (de  ex.  hidrocortizonul, 
corticosterona),  
• mineralocorticoizii, care mențin echilibrul hidric și mineral al organismului (de 
ex. aldosteronul),  
• hormonii  sexuali,  din  care  în  corticala  suprarenalese  produc  în  principal 
androgenii,  în  cantități  mici,  la  ambele  sexe;la  o  femeie  cu  o  tumoră 
suprarenală  producția  acestora  poate  crește  într‐o  asemenea  măsură  încât 
determină  apariția  caracterelor  sexuale  secundare  masculine  (creșterea 
părului) sau chiar și infertilitate.  
Glucocorticoizii  endogeni  au,  de  asemenea,  un  ușor  efect  mineralocorticoid. 
În cazul analogilor sintetici s‐a  reușit  separarea efectelor glucocorticoide de cele 
mineralocorticoide,  însă  această  separare  nu  s‐a  realizat  și  în  cazul  efectelor 
metabolice, respectiv antiinflamatoare ale glucocorticoizilor (scopul tratamentului 
medicamentos  este  scăderea  inflamației,  iar  efectele  metabolice  reprezintă  de 
fapt efectele secundare ale tratamentului). 
 
CONTROLUL PRODUCȚIEI HORMONALE 
 
Reglarea  producției  hormonale  a  cortexului  adrenal  se  realizează  prin  axul 
hipotalamo‐hipofizo‐corticosuprarenal (Figura 88).  
  Axul  hipotalamo‐hipofizar  este  activat  de  stresul  fizic  și  psihogen.  CRF‐ul 
(Corticotropin  Releasing  Factor)  secretat  de  hipotalamus  stimulează  producția  de 
ACTH  la  nivel  hipofizar,  care  la  rândul  său  stimulează  producția  hormonilor 
adrenocorticali.  
  Glucocorticoizii  inhibă  producția  hormonilor  la  nivel  hipotalamic  și  hipofizar, 
ceea  ce  reprezintă  feedback‐ul  negativ  lung.  ACTH‐ul  inhibă  sinteza  hipotalamică  de 
CRF,  acesta  fiind  feedback‐ul  negativ  scurt.  Feedback‐ul  lung  are  o  importanță  mai 
mare, pentru că nivelurile crescute de glucocorticoizi pe termen lung sunt suficiente 
pentru  inhibarea  aproape  completă  a  producției  de  ACTH.  ACTH‐ul  având,  de 
asemenea, un efect trofic, în absența acestuia corticala suprarenalei devine atrofică.  

 
Figura 88. Reglarea producției hormonale în corticosuprarenală 
 
După  întreruperea  bruscă a unei terapii  prelungite  cu  glucocorticoizi, zona corticală 
nu  mai  este  capabilă  de  producție  hormonală  imediată,  și  se  dezvoltă  astfel  o 
insuficiență  corticosuprarenală.  Un  tratament  glucocorticoid  care  ține  mai  mult  de 
trei zile, poate fi întreruptă doar în mod treptat.  
 
Hormonii  corticali  sunt  de  importanță  vitală,  în  absența  acestora  organismul  nu  se 
poate  adapta  corespunzător  la  schimbările  mediului.  Un  animal  care  trăiește  în 
sălbăticie  nu  poate  supraviețui  nicidecum  distrugerea  corticosuprarenalei,  iar  omul 
poate  reuși  acest  lucru  doar  în  condiții  de  mediu  foarte  stabile.  Corticosuprarenala 
atrofică poate regenera în decurs de o jumătate de an‐un an.  
Insuficiența  corticosuprarenală  se  numește  boală  Addison,  caracterizată  de 
slăbiciune  musculară,  hipotensiune,  depresie,  anorexie,  pierdere  în  greutate  și 
hipoglicemie.  
 
Producția  de  mineralocorticoizi  se  realizează  în  principal  sub  efectul 
sistemului  renină‐angiotensină  (RAS),  dar  se  datorează  și  efectului  direct  al 
electroliților  reglați  și  într‐o  anumită  măsură  este  controlată  și  de  către  axul 
hipotalamo‐hipofizar.  
 Hormonii  produși  în  corticosuprarenală  afectează  un  număr  mare  de  celule‐
țintă.  Mecanismul  lor  de  acțiune  este  mecanismul  caracteristic  substanțelor 
liposolubile. Acești hormoni difuzează prin membrana celulară și se leagă de receptori 
intracitoplasmatici.  Atunci  când  receptorul  leagă  hormonul,  va  suferi  modificări 
conformaționale, intră în nucleu și modifică transcrierea anumitor gene.  
 
EFECTELE HORMONILOR CORTICOSUPRARENALIENI 
 
O parte din efectele glucocorticoizilor înseamnă de fapt controlul metabolismului: 
• metabolismul  glucidic  –  reduc  absorbția  și  utilizarea  glucozei  la  nivel  tisular, 
stimulează  gluconeogeneza,  crescând  astfel  glicemia,  stimulează  formarea 
depozitelor de glicogen la nivel hepatic, cel mai probabil datorită secreției de 
insulină indusă de hiperglicemie, 
• metabolismul  proteic  –  reduc  rata  de  preluarea  a  aminoacizilor  de  către 
celule, reduc sinteza de proteine, stimulează degradarea proteinelor (mai ales 
în  celulele  musculaturii  scheletale),  producând  scăderea  masei  musculare  și 
apariția atrofiei musculare (acest efect este semnificativ în special la copii, în 
cazul administrării prelungite de glucocorticoizi),  
• metabolismul  lipidic  –au  efect  lipolitic  (în  mod  indirect  permit  efectul 
catecolaminelor  și  al  altor  hormoni  –  efect  permisiv);  în  urma  administrării 
prelungite  de  glucocorticoizi,  țesutul  adipos  este  redistribuit,  cu  acumularea 
grăsimilor  în  regiunea  feței  și  a  trunchiului,  respectiv  dispariția  țesutului 
adipos de pe membre 
 
boala Cushing – este cauzată de producția în exces a glucocorticoizilor, acompaniată 
de  un  aspect  fizic  caracteristic,  cu  redistribuția  centripetală  a  țesutului  adipos  și 
atrofia  mușchilor.  Celelalte  simptome  includ  slăbiciunea  musculară,  subțierea  și 
fragilitatea pielii, vergeturi (striații) de culoare roz sau violet pe pielea abdomenului, a 
coapselor,  a  sânilor  și  a  brațelor,  vindecarea  lentă  a  rănilor,  fragilitate  capilară, 
rezistența la insulină, scăderea masei osoase, policitemie 
sindromul  Cushing  –  este  cauzat  de  administrarea  excesivă  a  glucocorticoizilor 
exogeni, cu simptome similare 
 
• induc  deplasarea  în  direcție  negativă  a  echilibrului  calcic:  scad  absorbția 
calciului la nivel intestinal, cresc excreția de calciu la nivel renal, prin urmare, 
scad  concentrația  de  calciu  din  organism,  ducând  la  apariția  osteoporozei, 
care în cazuri severe poate duce la fracturi spontane. 
 Glucocorticoizii cu efect antiinflamator puternic sunt prezenți în mod constant în 
circulație, cantitatea lor crescând în timpul evenimentelor inflamatorii. Se presupune 
că efectele antiinflamatorii și imunosupresive ale glucocorticoizilor endogeni joacă un 
rol  extrem  de  important  în  echilibrare,  în  sensul  că  împiedică  activarea  excesivă  a 
proceselor inflamatorii și a altor reacții protective, care – în absența acestui control – 
ar pune în pericol homeostaza.  
Glucocorticoizii  exogeni,  administrați  sub  formă  de  medicamente,  inhibă  atât 
funcția  sistemului  imunitar  înnăscut,  cât  și  a  sistemului  imunitar  adaptativ.  Inhibă 
aproape  toate  formele  de  reacții  inflamatorii,  fie  vorba  despre  reacții  cauzate  de 
agenți  patogeni  invazivi,  sau  de  efecte  dăunătoare  chimice  sau  fizice,  sau  de  un 
răspuns  imun  necorespunzător,  cum  este  hipersensibilitatea  sau  o  condiție 
autoimună.  
Efectele  glucocorticoizilor  asupra  sistemului  imunitar  și  asupra  reacției 
inflamatorii: 
• inhibă activarea diferitelor celule: 
o blochează  ieșirea  neutrofilelor  din  vasele  de  sânge  și  scad  rata  de 
activare  a  neutrofilelor,  a  macrofagelor  și  a  mastocitelor,  prin 
scăderea transcripției genelor care codifică moleculele de adeziune și 
citokinele, 
o inhibă  producția  de  citokine  de  către  celula  T  helper,  respectiv 
activarea și înmulțirea clonală a acesteia, 
o inhibă  activarea  fibroblastelor  (fibroblastele  sintetizează  fibrele 
conjunctive,  având  rol  în  vindecarea  rănilor  și  în  formarea  țesutului 
nou), împiedicând astfel formarea cicatricelor (acest lucru reprezintă 
un  avantaj  în  inflamațiile  cronice),  dar  inhibă  și  procesele  de 
vindecare fiziologică (încetinind vindecarea rănilor),  
o inhibă  osteoblastele  și  stimulează  osteoclastele,  favorizând 
dezvoltarea osteoporozei.  
• scad producțiaanumitor factori umorali: 
o inhibă  producția  prostaglandinelor  și  al  altor  derivați  de  acid 
arahidonic,  prin  urmare,  unele  dintre  efectele  lor  adverse  pot  fi 
iritația gastrică și dezvoltarea ulcerului gastric,  
o scad sinteza multor citokine, ceea ce înseamnă o producție scăzută de 
IL‐1, IL‐2, IL‐3, IL‐4, IL‐5, IL‐6, IL‐8, TNF‐α, factori de adeziune celulară 
și factor de stimulare al coloniilor de granulocite și macrofage; acest 
efect se bazează în primul rând pe inhibarea transcripției de gene 
o scad nivelul sanguin al factorilor de complement, 
o scad sinteza imunoglobulinelor, în special sinteza de IgG, 
 o blochează eliberarea histaminei din mastocite,  
• inhibă răspunsul imun înnăscut.  
Prin  toate  aceste  mecanime  glucocorticoizii  suprimă  eficient  simptomele 
inflamației  acute  (tumor,  dolor,  calor,  rubor),  și  ameliorează  simptomele  inflamației 
cronice.  Inhibă  răspunsul  imun  adaptativ,  mai  ales  înainte  de  faza  de  reproducere 
clonală.  
 
Glucocorticoizii  se  pot  folosi  la  scăderea  intensității  răspunsului  imun  în  bolile 
autoimune,  respectiv  la  prevenirea  reacției  de  respingere  post‐transplant  (însă  sub 
efectul  acestora  scade  totodată  apărarea  împotriva  agenților  patogeni  și  împotriva 
celulelor tumorale). În plus, glucocorticoizii dețin și efecte antialergice.  
 
Sub acțiunea mineralocorticoizilor (aldosteron) se intensifică reabsorbția de sodiu și 
de  apă,  respectiv  excreția  de  potasiu  și  de  protoni  (H+)  în  tubul  distal  al  nefronului. 
Sistemul  renină‐angiotensină  joacă  un  rol  important  în  reglarea  secreției  de 
aldosteron.  Deoarece  aldosteronul  stimulează  reabsorbția  de  apă,  are  ca  efect 
creșterea volemiei și a tensiunii arteriale (vezi Controlul tensiunii arteriale).  
 
Spironolactona  –  un  diuretic  care  economisește  potasiul  –  este  antagonistul 
competitiv al aldosteronului.  
 Hormonii sexuali 

 
Secreția  în  cantități  însemnate  a  hormonilor  sexuali  începe  în  perioada  pubertății. 
Acești hormoni joacă un rol important în maturarea și creșterea organelor genitale, în 
dezvoltarea  caracterului  sexual  secundar,  în  menținerea  funcțiilor  sexuale,  respectiv 
definesc comportamentul sexual al individului. În cazul femeilor sunt responsabili de 
reglarea ciclului menstrual, și sunt de importanță majoră în timpul sarcinii și alăptării.  
 
Ciclul menstrual și controlul acestuia 
 
Ciclul menstrual înseamnă modificarea periodică a mucoasei uterine, acompaniată de 
schimbări  hormonale  periodice  în  organismul  femeii.  Reglarea  ciclului  menstrual  se 
realizează prin axul hipotalamo‐hipofizo‐ovarian: 
• hipotalamusul  sintetizează  hormoni  de  natură  proteică,  prin  care  reglează 
producția hormonală la nivel hipofizar, 
• hipofiza  secretă  hormoni  glicoproteici,  care  își  exercită  efectul  asupra 
ovarelor,  
• ovarul produce hormoni steroizi, care au o dublă acțiune: 
o reglează  funcția  ovariană  (maturarea  foliculară,  ovulația,  formarea 
corpului  galben)  și  influențează  producția  hormonală  la  nivelul 
ovarelor, 
o afectează  și  alte  organe  (extraovariene),  pe  de  o  parte  în  contextul 
pregătirii pentru sarcină (uter, țesut mamar, canal de naștere), pe de 
altă  parte  prin  efectele  generale  asupra  sistemului  osos,  țesutului 
adipos, echilibrului hidric și sodic, metabolismului și coagulării.  
În  general,  ciclul  menstrual  se  întinde  pe  o  perioadă  de  28  de  zile  (însă  un 
ciclu între 21‐35 de zile poate fi considerat fiziologic).  
Primul  eveniment  este  apariția  sângerării  menstruale,  acest  moment  este 
considerat a fi începutul ciclului menstrual. Sângerarea durează 3‐6 zile, timp în care 
stratul  superior  al  mucoasei  uterine  se  desprinde  și  se  exteriorizează  însoțit  de  o 
sângerare.  
După  sângerare,  urmează  faza  foliculară  sau  proliferativă  (se  numește 
foliculară din  punctul  de  vedere  al  ovarelor, iar  denumirea de fază  proliferativă  ține 
de  endometru).  Această  etapă  durează  14  zile,  însă  acest  interval  este  variabil, 
deoarece  lungimea  sa  este  determinată  de  viteza  maturării  foliculare,  scurtând  sau 
prelungind  această  fază  chiar  și  cu  o  săptămână.  În  timpul  acestei  faze  un  grup 
folicular își începe procesul de maturare într‐unul dintre ovare. În jur de ziua 7‐8 un 
singur  folicul  devine  dominant  și  începe  să  inhibe  funcția  celorlalți  foliculi,  ducând 
astfel la maturarea unui singur folicul (foliculul lui Graaf).  
În  paralel  cu  aceste  schimbări,  în  endometru,  începând  de  la  membrana 
bazală  se  formează  noul  strat  de  mucoasă,  care  se  va  dezvolta  și  se  va  îngroșa  sub 
efectul estrogenului provenit din ovare. Estrogenii sunt sintetizate în primul rând de 
foliculul  dominant,  în  doi  pași.  Sub  efectul  LH‐ului,  celulele  tecale  interne  ale 
foliculului  încep  să  secrete  hormoni  androgeni,  care  prin  difuziune  ajung  la  celulele 
granuloase  ale  foliculului,  unde  –  sub  efectul  FSH‐ului  –  se  începe  producția  de 
estrogen.  
 
Înainte de momentul ovulației, diametrul foliculului matur (foliculul lui Graaf) este de 
10‐20  mm.  Interiorul  foliculului  este  umplut  cu  lichid  și  adăposteşte  ovocitul  matur. 
Cavitatea umplută cu lichid este înconjurată de celulele granuloase și tecale. Celulele 
granuloase se află în interior și acoperă ovulul în mai multe straturi. Aceste celule sunt 
de origine epitelială. Celulele care alcătuiesc capsula fibroasă din jurul foliculului pot fi 
împărțite  în  două  grupuri:  celulele  tecale  interioare,  care  sintetizează  hormoni  și 
celulele  tecale  exterioare  care  au  rolul  de  a  crește  presiunea  intrafoliculară  în 
momentul ovulației.  
 
Ovulația  (ruperea  foliculului)  are  loc  în  a  14‐a  zi  a  ciclului  menstrual,  ovulul 
este eliberat, apare o hemoragie minoră intrafolicular, după care acesta se transformă 
în corp galben (corpus luteum).  
  Timp  de  aproximativ  14  zile,  corpul  luteal  secretă  cantități  mari  de 
progesteron  și  estrogeni.  Această  etapă  este  de  o  durată  relativ  constantă  și  se 
numește  fază  luteală  (din  punctul  de  vedere  al  ovarelor)  sau  fază  secretorie  (din 
punctul de vedere al endometrului). În timpul acestei faze secreția endometrială este 
crescută, celulele se măresc, acumulează glicogen și astfel endometrul se pregătește 
pentru primirea ovulului fertilizat.  
  În  cazul  în  care  ovulul  așteptat  se  implantează,  funcția  corpului  luteal  se  va 
menține  și  se  dezvoltă  sarcina.  În  lipsa  unui  ovul  fertilizat,  corpul  luteal  suferă  un 
proces de degenerare și se transformă în corpul alb cicatriceal, și prin urmare, scade 
producția  de  progesteron.  În  absența  progesteronului  endometrul  îngroșat  nu  mai 
este viabil și stratul superficial al acestuia se exteriorizează însoțit de o sângerare.  
 
 
 
 
 
CONTROLUL PRODUCȚIEI HORMONALE OVARIENE 
 
Sinteza hormonală în ovare este controlată de hipotalamus, prin intermediul hipofizei 
(Figura  89).  Nivelurile  hormonilor  implicați  în  reglarea  ciclului  menstrual  variază 
semnificativ pe parcursul ciclului (Figura 90).   
  Producția de GnRH în hipotalamus este pulsatilă. Raportul dintre FSH‐ul și LH‐
ul  secretat  de  hipofiză  depinde  de  frecvența  impulsurilor.  La  începutul  ciclului 
principala  gonadotropină  secretată  este  FSH‐ul,  care  face  posibilă  maturarea 
foliculului și stimulează sinteza de estrogeni. Nivelul de LH crește în mod semnificativ 
imediat înainte de momentul ovulației, această creștere declanșând de fapt ovulația, 
după  care  LH‐ul  va  juca  un  rol  important  în  menținerea  producției  hormonale  în 
corpul galben.  

 
Figura  89.  Controlul  producției  hormonale  ovariene.  NA  –  noradrenalină,  DA  – 
dopamină.  
 
În prima fază, estrogenul este secretat de către foliculul dominant, după care 
acest  rol  este  preluat  de  corpul  luteal.  Prin  feedback  negativ,  estrogenii  inhibă 
producția  hormonilor  hipofizari  (administrarea  de  estrogeni  în  doze  stabile  având 
astfel efect anticoncepțional).  
Pe  la  sfârșitul  fazei  foliculare,  foliculul  dominant  începe  să  crească  atât  de 
repede,  încât  nivelul  de  estrogen  va  suferi  de  asemenea  o  creștere  bruscă.  În  mod 
neobișnuit,  nivelul  de  estrogeni  care  se  menține  ridicat  timp  de  câteva  zile  după  o 
creștere bruscă are ca rezultat un feedback pozitiv: stimulează producția de FSH și LH 
în hipofiză și acești hormoni la rândul lor stimulează producția de estrogeni în ovare. 
Estrogenii  sensibilizează  celulele  producătoare  de  LH  la  efectul  GnRH‐ului.  Vârful  de 
LH astfel rezultat induce ovulația.  
Pe lângă estrogeni, fiecare folicul (nu numai cel dominant), respectiv și corpul 
galben secretă și inhibină (de natură proteică). Inhibina blochează producția de FSH a 
hipofizei.  
Progesteronul  inhibă  producția  hormonală  hipofizară  și  hipotalamică  prin 
feedback  negativ  (inhibarea  producției  de  LH  este  mai  puternică,  decât  a  celei  de 
FSH).  

 
Figura 90. Modificarea nivelurilor hormonilor sexuali, respectiv a temperaturii 
bazale  pe  parcursul  ciclului  menstrual.  E  –  estrogen,  P  –  progesteron.  Pentru  o  mai 
bună înțelegere, figura este „pătrată”, însă în realitate tranzițiile sunt mai treptate și 
nivelurile fluctuează mai mult.  
 
Un  efect  al  progesteronului  este  creșterea  temperaturii  bazale  (în  urma  creșterii 
metabolismului  bazal).  Acest  lucru  poate  fi  verificat  prin  măsurarea  temperaturii 
corporale, dimineața, în repaus. Prin urmărirea temperaturii bazale se poate detecta 
un ciclu anovulator (în absența ovulației temperatura nu va crește la mijlocul ciclului), 
respectiv    o  eventuală  sarcină  (când  temperatura  nu  se  mai  reîntoarce  la  valoarea 
inițială).  
 
EFECTELE HORMONILOR SEXUALI FEMININI 
 
Efectele estrogenilor: 
• la  nivel  endometrial,  în  faza  proliferativă:  stimulează  creșterea  în  grosime  și 
vascularizarea acestuia,  
• scad vâscozitatea și cresc pH‐ul (la o valoare de aproximativ 8) mucusului din 
colul  uterin,  sub  efectul  lor  în  mucus  se  acumulează  proteine,  glucide  și  alți 
nutrienți, aceste modificări favorizând de fapt progresia spermatoizilor, 
• efect  de  feedback  negativ  la  nivel  hipofizar  (însă  vezi  mai  sus  și  explicarea 
feedback‐ului pozitiv de la mijlocul ciclului),  
• cresc  numărul  receptorilor  de  progesteron  la  nivelul  uterului,  vaginului, 
adenohipofizei și hipotalamusului 
• efecte metabolice: 
o efect anabolic ușor,  
o modificarea  compoziției  lipidelor  din  sânge:  crește  nivelul  de 
trigliceride  și  HDL,  scade  nivelul  de  LDL,  prin  urmare,  estrogenii  au 
efect protectiv împotriva aterosclerozei,  
o echilibrul sodic și hidric: retenție de apă, tendință ușoră la edeme (în 
special în partea a doua a ciclului),  
o cresc ușor coagulabilitatea sângelui, în funcție de doză.  
 
Aceste  efecte  metabolice  conferă  de  fapt  anticoncepționalelor  combinate  efectele 
lor adverse: creșterea în greutate, tendință la edeme, tendința la tromboză. Riscul de 
tromboză  este  dependent  de  doză,  prin  urmare  în  cazul  anticoncepționalelor  din  a 
doua și a treia generație, care conțin doze mai mici de hormoni, acest efect advers are 
semnificație doar în cazul femeilor care aparțin și la alte grupuri de risc (de ex. fumat, 
tulburări  de  circulație  venoasă,  hipertensiune,  obezitate).  În  aceste  cazuri 
administrarea de contraceptive combinate este contraindicată sau necesită prudență.  
 
 
 
Efectul progesteronului: 
• la  nivelul  endometrului  declanșează  faza  secretorie,  adică  pregătește 
mucoasa uterină pentru implantarea ovulului fecundat,  
• crește  vâscozitatea,  respectiv  scade  pH‐ul  dopului  mucos,  creând  astfel  un 
mediu nefavorabil pentru spermatozoizi (acesta este mecanismul de efect al 
contraceptivelor care conțin doar componenta de progesteron),  
• prin  feedback  negativ,  inhibă  producția  hormonală  hipofizară  (mai  ales 
eliberarea LH‐ului),  
• relaxează musculatura uterină și pregătește pelvisul mic pentru purtarea unei 
eventuale sarcini,  
• are efect calmant, anxiolitic,  
• împreună  cu  estrogenul,  stimulează  dezvoltarea  țesutului  mamar, 
progesteronul  având  efect  mai  ales  la  nivelul  lobulilor,  iar  estrogenul 
acționând mai mult asupra canalelor lactifere,  
• inhibă înmulțirea receptorilor de estrogen și inhibă efectul oxitocinei,  
• pe  timp  de  sarcină,  este  esențial  pentru  implantare  și  menținerea  sarcinii; 
placenta  sintetizează  cantități  mari  de  progesteron,  însă  placenta  își  atinge 
dimensiunile  finale  numai  în  a  treia  lună  de  sarcină,  și  dacă  corpul  luteal  se 
atrofizează mai repede, lipsa de progesteron poate duce la avort spontan.  
Declanșarea travaliului se datorează eliberării de oxitocină în cantități crescânde, 
respectiv  faptului  că  în  urma  scăderii  producției  de  progesteron,  receptorii  de 
oxitocină se eliberează de sub inhibare.  
 
Funcția endocrină a placentei  
 
Placenta produce cantități mari de estrogeni și progesteron (în timpul sarcinii nivelul 
acestor hormoni crește de 8‐10 ori). Dezvoltarea corionului declanșează producția de 
hCG (coriogonadotropină umană). Efectul și structura chimică a hCG‐ului este similară 
cu efectul și structura LH‐ului, și are ca rol împiedicarea atrofizării corpului galben și 
menținerea  producției  hormonale  la  nivelul  ovarelor,  în  cantitățile  necesare  pentru 
continuarea sarcinii.  
  Testele de sarcină se bazează pe detectarea de hCG (din sânge sau din urină), 
și  aceste  teste  se  pozitivează  cel  mai  repede  la  8‐9  zile  de  la  fertilizare  (în  cazul 
analizelor de sânge), respectiv după întârzierea  sângerării  așteptate (în cazul testării 
din urină).  
  În fazele mai târzii ale sarcinii placenta începe să producă și relaxină (care este 
produsă de asemenea și de corpul galben). Rolul relaxinei este relaxarea miometrului 
(împiedicând  declanșarea  nașterii  premature),  relaxarea  ligamentelor  pelvine  și 
elongarea colului uterin.  
  Placenta  funcționează  ca  un  organ  endocrin  de  tranziție,  producând  o 
mulțime de alți hormoni.  
 
Contracepția hormonală  
 
La  nivel  mondial,  mai  multe  sute  de  milioane  de  femei  utilizează  contraceptive 
hormonale,  prin  urmare  am  reușit  să  adunăm  destul  de  multe  informații  privind 
această metodă de contracepție.  
  Contraceptivele  hormonale  pot  fi  categorizate  în  două  familii  mari: 
anticoncepționalele  cu  două  componente  conțin  doze  mici  de  estrogeni  și  de 
progesteron,  iar  anticoncepționalele  progestative  conțin  doar  progesteron.  Aceste 
medicamente conțin derivați sintetici sau semisintetici de estrogeni și de progesteron, 
din cauza faptului că hormonii naturali se descompun foarte repede în ficat.  
Anticoncepționalele  cu  două  componente  sunt  mai  populare,  având  mai 
puține efecte secundare. Trebuie administrate timp de 21 de zile, cu o pauză de 7 zile, 
timp în care apare sângerarea de întrerupere.  
  Estrogenii inhibă secreția de FSH hipofizar prin feedback negativ, împiedicând 
astfel  ovulația  la  nivelul  ovarului.  Progesteronul  inhibă  secreția  de  LH,  contribuind 
astfel la evitarea ovulației; în plus, modifică dopul mucos din colul uterin cu scopul de 
a  îngreuna  trecerea  spermatoizilor  la  acest  nivel.  Estrogenii  și  progesteronul 
acționează împreună asupra endometrului pentru a preveni implantarea.  
  Anticoncepționalele monocomponente se utilizează doar în acele cazuri când 
există  contraindicație  pentru  estrogeni  (de  ex.  atunci  când  estrogenul  cauzează 
creșterea tensiunii arteriale). Aceste tablete trebuie administrate în continuu, și este 
foarte  importantă  administrarea  acestora  cu  acuratețe,  pentru  că  omiterea  unei 
singure  doze  crește  semnificativ  riscul  de  sarcină.  Tulburările  menstruale  sunt 
frecvente (în special sângerarea neregulată). Mecanismul lor de acțiune se bazează pe 
faptul  că  progesteronul  scade  permeabilitatea  dopului  mucos  și  sub  efectul 
progesteronic  persistent  endometrul  râmăne  un  mediu  nefavorabil  din  punctul  de 
vedere al implantării.  
  Eficacitatea  ambelor  tipuri  de  anticoncepționale  este  extrem  de  influențată 
de absorbția acestora prin peretele tractului gastrointestinal.  
  Pilula  postcoitală  (contraceptivul  de  urgență)  conține  doze  semnificativ  mai 
mari  de  hormoni, prin  urmare,  deține  și  mai  multe  efecte  secundare  (de  ex. greață, 
vărsături).  Aceste  medicamente  sunt  în  general  eficiente  doar  în  cazul  în  care  sunt 
administrate în maxim 72 de ore după actul sexual neprotejat, și dacă administrarea 
se repetă 12 ore mai târziu. Contracepția de urgență prezintă un risc semnificativ mai 
mic față de un posibil avort.  
 FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV 
 
Funcțiile de bază ale aparatului digestiv sunt descompunerea și absorbția substanțelor 
nutritive. Pe lângă acestea, joacă un rol important în apărarea imună a organismului, 
respectiv reprezintă locul excreției anumitor substanțe.  
  Aparatul  digestiv  poate  fi  împărțit  astfel:  tractul  digestiv  (tractul 
gastrointestinal) și glandele auxiliare: glande salivare, ficat, pancreas.  
Formatted: Centered
 Deleted: ¶
Reglarea funcției tractului gastrointestinal 

 
Controlul  funcției  tractului  gastrointestinal  este  mai  complex  decât,  de  exemplu, 
funcția  sistemului  circulator  care  este  caracterizată  de  o  funcționare  continuă,  din 
cauza  celor  două  stări  funcționale:  perioada  între  mese  (în  condiții  de  repaus 
alimentar) și după masă (postprandial). Tractul digestiv trebuie să detecteze ingestia 
de  alimente,  precum  și  compoziția  alimentelor,  după  care  trebuie  să  formuleze  un 
răspuns  adecvat  la  acestea.  Funcționarea  corespunzătoare  a  tractului  digestiv  nu  se 
poate realiza fără comunicare cu glandele auxiliare, respectiv între diversele porțiuni 
ale tractului digestiv.  
  Mecanismele  de  reglare  diferă  în  diferitele  porțiuni  ale  tractului  digestiv. 
Funcțiile  porțiunii  inițiale  a  tractului  digestiv  (mestecarea,  înghițirea)  se  află  sub 
controlul  exclusiv  al  sistemului  nervos  central;  în  următoarele  segmente,  controlul 
local  în  sine  poate  asigura  o  funcție  coordonată,  însă  o  adaptare  corespunzătoare 
necesită o bună cooperare între sistemul nervos central și centrele locale de reglare. 
În  segmentul  final  al  tractului  digestiv  (cel  care  realizează  defecarea),  controlul  este 
preluat din nou de sistemul  nervos  central.  În  timpul  funcționării  aparatului  digestiv 
există o cooperare strânsă între sistemul nervos și cel endocrin.  
 
CONTROLUL NERVOS 
 
Peretele tractului gastrointestinal conține la fel de mulți neuroni ca și măduva spinării. 
Acești  neuroni  formează  de  fapt  inervația  intrinsecă  a  tractului  digestiv  (sistemul 
nervos enteric, SNE). Neuronii formează două plexuri: 
• plexul  lui  Auerbach,  situat  între  cele  două  straturi  musculare  (plexus 
myentericus) 
• plexul lui Meissner, situat în submucoasă (plexus submucosus) 
Există  o  comunicare  strânsă  între  cele  două  plexuri,  fiecare  jucând  un  rol 
important atât în controlul motilității, cât și în controlul secreției.  
Printre  neuronii  enterici  se  află  și  neuroni  senzitivi,  care  influențează  funcția 
intestinală prin intermediul reflexelor locale. Acești neuroni sunt sensibili la mai multe 
tipuri de stimuli: 
• stimuli mecanici – dilatarea intestinului 
• stimuli chimici – diverse substanțe nutritive, iritanți 
Din plexuri se eliberează o varietate (mai mult de 30) de neurotransmițători, 
care declanșează efecte complexe și variate.  
 Tractul  digestiv  este  inervat  și  de  către  sistemul  nervos  vegetativ  (inervație 
extrinsecă).  Terminațiile  periferice  aferente  se  găsesc  în  fiecare  strat  al  tractului 
gastrointestinal,  și  percep  pH‐ul,  compoziția,  osmolaritatea  conținutului  intestinal, 
respectiv distensia parietală și stimulii dureroși.   
Fibrele nervoase eferente:  Deleted: ¶
Page Break
• majoritatea  acestora  sunt  fibre  parasimpatice  preganglionare,  din  care  se 
eliberează acetilcolină, stimulând astfel activitatea intestinală,  
• există  și  câteva  fibre  simpatice  postganglionare,  care  eliberează 
noradrenalină, influențând funcția tractului digestiv în următorul fel:  
o direct,  prin  inhibarea activității  musculaturii netede  și a glandelor,  și 
prin determinarea vasoconstricției, 
o indirect, inhibând eliberarea de acetilcolină de către neuronii plexului.  
Nervul vag (reflexul vasovagal) joacă un rol semnificativ în controlul reflex al tractului 
digestiv,  acest  reflex  declanșându‐se  mai  ales  după  aportul  de  alimente  (răspunsul 
integrat). În general, reflexele simpatice sunt de tip inhibitor (în afară de musculatura 
netedă  sfincteriană)  și  joacă  un  rol  important  în  reglarea  fluxului  sanguin  la  nivelul 
tractului digestiv.  
 
CONTROLUL UMORAL 
 
Reglarea umorală aparține, parțial, sistemului endocrin. În peretele tractului digestiv 
se  găsesc  celule  producătoare  de  hormoni,  care  se  numesc  celule  enteroendocrine 
(CEE) care produc molecule de semnalizare, care – cu ajutorul fluxului sanguin – ajung 
la celule îndepărtate. Celulele‐țintă ale acestor hormoni pot fi localizate: 
• în alte porțiuni ale tractului digestiv,  
• în glandele auxiliare,  
• în afara aparatului digestiv (de ex. în creier).  
 
Un  hormon  secretat  de  către  tractul  digestiv  este  gastrina,  care  se  eliberează  în  Formatted: Font color: Blue

timpul  digestiei.  Stimulează  producția  sucului  gastric  și  motilitatea  gastrică,  şi 
acționând şi asupra creierului provoacă somnolență.  
 
Un  alt  aspect  al  controlului  umoral  este  reglarea  paracrină.  În  acest  caz 
moleculele  de  semnalizare  ajung  la  celulele‐țintă  (celule  musculare  netede,  celule 
epiteliale intestinale, celule glandulare, alte CEE) prin intermediul lichidului tisular.  
 
O  substanță  de  control  paracrin  este  de  exemplu  histamina,  care  prin  acțiunea  sa  Formatted: Font color: Blue

locală modifică secreția celulelor glandulare și diametrul vaselor de sânge.  
Formatted: Centered
 Deleted: ¶
Proprietățile secreției gastrointestinale 

 
Glandele  auxiliare  ale  tractului  digestiv,  glandele  din  peretele  intestinal,  respectiv 
celulele  mucoasei  sunt  de  asemenea  capabile  de  secreția  anumitor  substanțe. 
Componentele comune ale secrețiilor sunt următoarele: 
• apa – mediul apos este necesar pentru funcționarea proprie a enzimelor,  
• electroliții – creează un gradient osmotic, care definește direcția mișcării apei,  
• proteine – enzime, 
• moleculele pentru controlul umoral. 
Natura  componentelor  anorganice  (de  ex.  proton  sau  bicarbonat)  depinde  de 
glanda producătoare. Componentele organice depind de asemenea de tipul de glandă 
care  le  secretă,  respectiv  și  de  localizarea  acesteia  în  tractul  digestiv  (săruri  biliare, 
factori care favorizează absorbția etc). Proteinele secretate includ enzimele digestive, 
care  au  rolul  de  a  descompune  nutrienții,  dar  şi  altele  precum  mucina,  factorii  de 
creștere, etc.  
 
Substanțele  care  stimulează  secreția  glandelor  digestive  se  numesc  substanțe  Formatted: Font color: Blue

secretagoge, care își exercită efectul pe cale nervoasă, endocrină sau paracrină.  
Formatted: Centered
 Deleted: ¶
Funcția motorie a tractului digestiv 

 
PROPRIETĂȚILE MUSCULATURII NETEDE GASTROINTESTINALE 
 
Musculatura netedă a tractului gastrointestinal se organizează în două straturi: stratul 
circular din interior, respectiv stratul longitudinal exterior. Celulele musculare netede 
din  interiorul  acestor  straturi  formează  fascicule  care  împreună  alcătuiesc  rețele 
interconectate.  În  interiorul  acestor  fascicule,  celulele  musculare  netede  sunt 
conectate  din  punct  de  vedere  electric  (prin  intermediul  joncțiunilor  gap),  prin 
urmare, potențialul de acțiune se propagă de la o celulă la următoarea. Astfel, ambele 
straturi musculare funcționează ca niște sinciții.  
 
sincițiu – o unitate celulară multinucleată, formată din fuziunea mai multor celule  Formatted: Font color: Green

sincițiu funcțional – din punct de vedere structural este format din elemente separate 
(adică din celule distincte), care însă împreună formează o singură unitate funcțională 
(cum este și miocardul) 
 
Potențialul de acțiune declanșat se propagă în fiecare direcție, la o distanță de 
câțiva  milimetri  sau  centimetri,  în  funcție  de  excitabilitatea  celulelor.  Celulele 
musculare netede, care s‐au activat în același moment, se contractă în mod sincron.  
Activitatea electrică a musculaturii netede gastrointestinale se caracterizează 
prin  potențialele  de  acțiune  care  se  suprapun  peste  funcția  de  bază  continuă  ce 
constă în unde lente.  
 
Undele  lente  sunt  generate  de  celulele  interstițiale  ale  lui  Cajal  (care  sunt  celule  Formatted: Font color: Green

pacemaker specializate). Undele lente declanșează de obicei depolarizare sub‐prag în 
celulele musculare netede.  
 
Gradul de depolarizare al celulelor musculare netede din tractul digestiv este crescut  Formatted: Font color: Blue

de: 
• alungirea celulelor musculare netede, 
• eliberarea de acetilcolină din terminațiile parasimpatice 
• anumiți neurotransmițători (SP – substance P).  
Celulele musculare netede sunt hiperpolarizate de: 
• noradrenalină 
• VIP (vasoactive intestinal peptide) 
• NO (monoxidul de azot).  
În cazul în care depolarizarea atinge pragul, se declanșează potențialul de acțiune, cu  Deleted: ¶

cât  este  mai  depolarizată  membrana,  cu  atât  este  mai  lungă  seria  potențialelor  de 
acțiune.  În  timpul  potențialului  de  acțiune  Ca2+  intră  în  celulele  musculare  netede, 
cauzând contracția acestora.  
 
TIPARELE MOTORII LA NIVELUL TRACTULUI DIGESTIV  Deleted: ¶
Page Break
 
Activitatea motorie a tractului digestiv este declanșată de diferiți stimuli (mecanici și 
chimici).  Pattern‐urile  motorii  sunt  codificate  în  sistemul  nervos  enteric,  însă  sunt 
modulate prin inervația vegetativă, şi prin mediatorii umorali.  
Tractul  digestiv  prezintă  mișcări  diferite  în  funcție  de  perioada  de  timp:  după 
masă sau între mese. Mișcările declanșate de prezența alimentelor pot fi împărțite în 
două grupuri: 
• mișcări care au rolul de a amesteca alimentele și 
• mișcări care au ca scop înaintarea conținutului intestinal.  
Contracția  musculaturii  netede  circulare  este  responsabilă  de  mișcarea  de 
amestecare,  care  este  de  fapt  o  contracție  segmentară,  care  apare  la  anumite 
distanțe,  pentru  perioade  scurte  de  timp  (ține  mai  puțin  de  1  minut),  după  care  se 
declanșează  în  alte  segmente  ale  tractului  digestiv.  Contracția  musculaturii 
longitudinale declanșează mișcările pendulare.  
Peristaltismul  reprezintă  o  mișcare  de  înaintare,  care  începe  printr‐o  undă  de 
contracții  (care  atinge  mai  întâi  musculatura  circulară,  și  apoi  cea  longitudinală), 
pornind  din  capătul  oral  al  porțiunii  intestinale  dilatate,  mișcându‐se  în  direcție 
distală.  Anterior  undei  de  contracție  se  formează  o  undă  de  relaxare  (relaxare 
receptivă), care împinge conținutul intestinal cu 5‐10 cm în direcția anusului.  
Pe lângă aceste tipuri de mișcări, tractul digestiv este caracterizat, de asemenea, 
de contracția/relaxarea tonică, care apare independent de undele lente, în special la 
nivelul sfincterelor sau în timpul relaxării receptive.  
În perioada dintre mese, la fiecare 45‐180 de minute, are loc o activitate motorie, 
care  se  numește  complex  motor  migrator.  În  timpul  acestuia,  după  o  perioadă 
liniștită  mai  lungă  se  declanșează  contracții  neregulate,  de  intensitate  crescândă, 
urmate  de  o  contracție  puternică  timp  de  6‐10  minute,  care  se  propagă  în  direcție 
anală,  timp  în  care  sfincterele  sunt  deschise.  Rolul  acestui  complex  este  eliminarea 
bacteriilor și a substanțelor nedigerabile. Este declanșat de motilină.  
 
Mișcări patologice ale tractului digestiv:  Formatted: Font color: Blue

• spasm – contracție continuă, de intensitate maximă 
• ileus – absența contracțiilor sau scăderea intensității acestora  Deleted: ¶
Page Break
 Răspunsul integrat dat la ingestia de alimente 
 
Sub  răspuns  integrat  dat  la  ingestia  de  alimente  se  înțeleg  modificările  funcțiilor 
tractului digestiv în prezența alimentelor. Aceste modificări influențează de asemenea 
funcția excretorie și motilitatea tractului digestiv.   
  Răspunsul integrat dat la  alimentație poate fi împărțit în mai multe etape în 
funcție de acea porțiune a tractului digestiv, care conține bolul alimentar în momentul 
respectiv: 
• faza cefalică, 
• faza orală,  
• faza esofagiană, 
• faza gastrică, 
• faza intestinului subțire și 
• faza colică.  
În timpul fiecărei faze,  bolul alimentar  stimulează  tractul digestiv într‐un anumit 
mod (stimulare chimică, mecanică sau osmotică), care prin diverse căi (cale nervoasă, 
paracrină  sau  endocrină)  activează  funcții  executive  (modificare  a  motilității  sau  a 
secreției).  
 
Faza cefalică 
 
Funcția  tractului  digestiv  începe  să  se  schimbe  chiar  și  înainte  de  momentul  în  care 
alimentul  ajunge  în  cavitatea  bucală.  Faza  cefalică  are  rolul  de  a  pregăti  tractul 
gastrointestinal  pentru  digestie  –  această  fază  se  declanșează  de  către  ideea  de  a 
mânca,  de  mirosul  și  imaginea  alimentelor,  respectiv  și  prin  stimuli  auditivi.  Se 
bazează pe reflexe condiționate, și sistemul limbic, hipotalamusul și cortexul cerebral 
joacă,  de  asemenea,  un  rol  important  în  desfășurarea  acestei  etape.  Sub  efectul 
acestora crește tonusul parasimpatic: se declanșează salivaţia (prin nervul cranian IX), 
stomacul începe să producă acid, pancreaul secretă enzime, vezica biliara se contractă 
și  sfincterul  lui  Oddi  se  relaxează  (aceste  efecte  din  urmă  se  datorează  nervului 
cranian X).  
 
Faza orală 
 
Este  similară  fazei  cefalice,  dar  în  timpul  acesteia  alimentul  vine  în  contact  cu 
mucoasa  cavității  bucale  și  acest  lucru  creează  stimuli  mecanici  și  chimici.  Pe  cale 
reflexă (reflex necondiționat), glandele salivare încep să producă cantități însemnate 
de  salivă.  Prin  mestecare,  mâncarea  este  mărunțită  și  este  amestecată  cu  saliva,  iar 
bolul  alimentar  devine  astfel  mai  alunecos.  Absorbția  la  nivelul  cavității  bucale  este 
minimă  (alcool,  unele  medicamente).  Prin  intermediul  nervului  cranian  X,  în  timpul 
fazei  orale  se  activează  și  porțiunile  distale  ale  tractului  digestiv:  se  stimulează 
secreția de acid gastric, se produc enzime pancreatice, vezica biliară se contractă, iar 
sfincterul lui Oddi se relaxează.   Deleted: ¶
Page Break
 
Producția de salivă 
 
Glandele salivare sunt glande tubuloacinare. Porțiunea acinară a celor trei glande este 
diferită, astfel produc secreții diferite: 
• glanda parotidă – secreție seroasă, 
• glanda sublinguală – secreție mucoasă,  
• glanda submandibulară – secreție mixtă.  
Raportată  la  masa  glandelor,  cantitatea  de  salivă  produsă  este  mare,  iar  saliva  este 
hipoosmolară,  cu  un  conținut  ridicat  de  K+,  și  conține  enzime,  mucină,  factori  de 
creștere. Producția salivei se realizează în două etape: 
• salivă primară – se secretă de către celulele acinare, conținutul său de materii 
anorganice este similar cu plasma sanguină, 
• salivă  secundară  –  celulele  de  la  nivelul  canalului  excretor  reabsorb  ionii  de 
Na+ și Cl‐, respectiv excretă ionii de K+ și de bicarbonat. 
pH‐ul  salivei  este  alcalin,  ceea  ce  inhibă  reproducerea  microorganismelor  și 
neutralizează acidul gastric în caz de reflux.  
Componentele organice din salivă se produc și se depozitează în celulele acinare: 
amilaza, lipaza, mucina, lizozimul (cu efect antibacterial).  
Sub  efect  parasimpatic,  respectiv  sub  acțiunea  acetilcolinei  și  VIP  (vasoactive 
intestinal peptide) crește stimularea glandelor salivare. 
Controlul  producției  de  salivă  se  realizează  pe  cale  nervoasă  (în  cazul  celorlalte 
glande  digestive  vorbim  de  un  control  umoral).  Inervația  parasimpatică  deține  și  un 
efect trofic. 
 
Din salivă se poate detecta:  Formatted: Font color: Red

• forma liberă a hormonilor steroizi (în mod fiziologic)  Deleted: ează

• agenți patogeni: 
o virusuri:  HIV,  HSV  (herpes  simplex),  HCV  (hepatită  C),  EBV  (virusul 
Epstein‐Barr) 
o bacterii: H. Pylori 
• anumite droguri 
 
 Deglutiția 
 
Cu  toate  că  este  un  proces  reflex,  deglutiția  poate  fi  declanșată  și  în  mod  voluntar. 
Este  declanșată  de  stimularea  mecanoreceptorilor  situați  la  nivelul  arcului 
palatofaringian, iar calea aferentă și eferentă este reprezentată de nervul cranian IX, 
respectiv  X.  În  trunchiul  cerebral  există  mai  multe  formațiuni  care  joacă  un  rol 
important în controlul central al deglutiției, care împreună se numesc aparatul central 
generator al deglutiției.  Deleted: ¶
Page Break
Actul degluției poate fi împărțit în mai multe etape: 
• etapa bucală – voluntar: alimentul este împins de către vârful, apoi de partea 
posterioară  a  limbii  în  direcția  palatului  dur,    respectiv  cel  moale,  astfel  se 
rupe o bucată de aliment (bolul alimentar), care alunecă în direcția faringelui, 
stimulează receptorii și declanșează reflexul deglutiției,  
• etapa faringiană – este un proces reflex; datorită stimulării receptorilor aflați 
în  peretele  posterior  al  faringelui,  palatul  moale  se  contractă,  după  care  se 
închid coanele, respectiv se închide și glota, laringele se ridică și de asemenea 
se închide, și sfincterului esofagian superior se relaxează, 
• etapa  esofagiană  –  proces  reflex;  în  momentul  în  care  bolul  atinge  peretele 
faringian  posterior,  sfincterul  superior  al  esofagului  se  deschide,  iar  mușchii 
faringieni  superiori  se  contractă  și  presează  bolul  alimentar  în  esofag.  Astfel 
se  declanșează  o  undă  peristaltică,  care  propulsează  bolul  alimentar  în 
direcția  stomacului.  Urmează  relaxarea  sfincterului  esofagian  inferior,  și  în 
momentul  în  care  bolul  alimentar  trece  de  acest  sfincter,  acesta  se  închide, 
împiedicând  mișcarea  retrogradă  a  bolului.  În  acest  timp,  respirația  este 
inhibată pe cale reflexă.  
 
Faza esofagiană 
 
Funcția esofagului se controlează pe cale nervoasă, atât prin reflexe intrinseci, cât și 
prin reflexe extrinseci. Bolul alimentar declanșează peristaltismul primar, viteza undei 
fiind  de  3‐5  cm/s.  Pe  lângă  acest  lucru,  datorită  dilatării  se  declanșează  unde 
peristaltice secundare, care se repetă periodic până la golirea completă a esofagului. 
Sfincterul inferior se relaxează împreună cu porțiunea proximală a stomacului.  
 
Relaxarea  receptivă  este  relaxarea  porțiunii  superioare  a  stomacului  datorită  Formatted: Font color: Green

anumitor  stimuli,  care  se  realizează  prin  reflexul  vasovagal.  Acest  lucru  permite 
dilatarea stomacului cu o creștere minimă a presiunii intragastrice.  
 
 După  trecerea  bolului,  tonusul  sfincterului  esofagian  inferior  începe  să 
crească, acesta fiind mecanismul de prevenire al refluxului gastroesofagian.  
 
În  cazul  în  care  sfincterul  esofagian  inferior  nu  se  închide  în  mod  corespunzător,  Formatted: Font color: Blue

conținutul gastric acid refluează în esofag, provocând apariția simptomelor neplăcute 
(„arsuri la stomac”, tuse) și a inflamației (sindromul de reflux gastroesofagian).  
 
Faza gastrică 
 
În  timpul  fazei  gastrice  alimentele  se  află  la  nivelul  stomacului,  și  prezența  acestora 
influențează  funcționarea  stomacului  și  a  porțiunilor  distale.  Bolul  alimentar 
reprezintă  un  stimul  mecanic  (prin  dilatare),  respectiv  chimic  (oligopeptide, 
aminoacizi).   Deleted: ¶
Page Break
 
Funcția secretorie a stomacului 
 
În  fiecare  zi  stomacul  secretă  aproximativ  2.5  l  de  suc  gastric.  Sucul  gastric  conține 
următoarele: 
• enzime  digestive  (pepsinogeni),  secretate  de  celulele  aflate  în  profunzimea 
glandelor (situate în fundusul gastric) 
• acidul clorhidric (HCl) și factorul intrinsec (care este esențial pentru absorbția 
vitaminei B12), secretat de către celulele parietale, 
• mucusul,  produs  de  celulele  situate  în  orificiul  de  evacuare  al  glandelor, 
respectiv de celulele dispersate pe suprafața mucoasei 
• bicarbonat, secretat de celulele dispersate în mucoasă, 
• cantități mari de apă.  
Mucusul  împreună  cu  bicarbonatul  formează  un  strat  de  film  protector  peste 
mucoasă, și formează de asemenea și un gradient de pH: în timp ce pH‐ul conţinutului 
lumenului  este  în  jur  de  1‐2,  în  apropierea  mucoasei  devine  aproape  neutru  (6‐7). 
Prezența  acestui  strat  de  mucus  este  critic  din  punctul  de  vedere  al  integrității 
mucoasei,  și  din  cauza  faptului  că  pepsina  descompune  mucusul  (după  scindare  nu 
mai formează gel), producția de mucus trebuie să fie continuă.  
 
La nivelul stomacului există a producție permanentă de PGE2, care stimulează secreția  Formatted: Font color: Blue

de  mucus.  Antiinflamatoarele  nesteroidiene  inhibă  sinteza  prostaglandinelor.  Sub 

efectul acestora producția de mucus va scădea, mucoasa gastrică ajunge să fie într‐un 
mediu  acid,  ceea  ce  va  duce  la  apariția  ulcerului,  hemoragiei  și  a  perforației. 
Integritatea stratului de mucus este de asemenea perturbată de alcool și de sărurile  Deleted: ¶

biliare.  
 
PRODUCȚIA ACIDULUI GASTRIC 
 
În timpul secreției de acid în lumenul stomacului se excretă HCl, iar în circulație (prin 
intermediul  interstițiului)  ajunge  un  ion  de  bicarbonat  proaspăt  format  (Figura  91), 
care influențează astfel echilibrul acido‐bazic.  
  Producția de acid se realizează pe trei căi (Figura 92): 
• calea  nervoasă:  prin  acetilcolina  eliberată  din  terminaţiile  sistemului  nervos 
parasimpatic,  
• calea endocrină: prin intermediul gastrinei, 
• calea paracrină: prin intermediul histaminei.  
Gastrina este produsă de celulele situate în mucoasa antrală și duodenală. Este o 
substanță de natură proteică.  
Efectele gastrinei: 
• stimulează producția de acid,  
• stimulează producția de enzime digestive, 
• crește fluxul sanguin în tractul gastrointestinal,  
• crește motilitatea tractului gastrointestinal,  
• stimulează eliberarea de histamină în tractul digestiv,   Deleted: ¶
Page Break
• la nivelul sistemului nervos central provoacă somnolență.  

 
Figura 91. Producția de acid gastric în celulele parietale.  
 
Producția sa: 
• este stimulată de efecte nervoase (eliberarea de acetilcolină), 
• este  stimulată  în  cazul  în  care  conținutul  intestinal  conține  o  cantitate  mare 
de peptide, aminoacizi, precum și de alimentele care conțin mult calciu,  
• este inhibată de conținutul gastric mult prea acid (pH<2).  
Histamina  este  produsă  de  celulele  enterocromafine  (celule  enterochromaffin‐
like,  ECL)  situate  sub  mucoasa  gastrică.  Acesta  acționează  pe  receptorii  H2,  care  se 
caracterizează printr‐o afininate mai ridicată față de receptorii de histamină vasculari. 
Prin  urmare,  o  concentrație  mai  mică  de  histamină  stimulează  producția  acidului 
gastric,  iar la concentrații mai mari apar efectele vasculare.  
Acetilcolina  acționează  prin  receptorii  muscarinici  (R‐M).  Are  o  acțiune  directă 
asupra celulelor parietale, dar influențează producția de acid și în mod indirect, prin 
intermediul celulelor asemănătoare mastocitelor (ECL).   Deleted: ¶
Page Break

 
Figura 92. Controlul producției de acid gastric. ECL – celulă enterocromafin‐like, Ach – 
acetilcolină,  G  –  gastrină,  H  –  histamină,  AA  –  acid  arahidonic,  PG  –  prostaglandină, 
NSAID – antiinflamatoare nesteroidiene 
 
Medicamente care scad producția acidului gastric:  Formatted: Font color: Blue

• antagoniștii receptorilor H2 – de ex. cimetidina 
• antagoniștii receptorilor M – de ex. atropina (în prezent nu se mai folosește în 
scop terapeutic) 
• antagoniștii  receptorilor  de  gastrină  –  de  ex.  proglumida,  folosit  doar  în 
condiții experimentale 
• antagoniștii  pompelor  de  H+  (inhibitorii  de  pompă  de  protoni)  –  de  ex. 
omeprazolul, acesta este grupul cel mai eficient  Deleted: ¶
Page Break
Producția de acid gastric este stimulată de: 
Formatted: Font color: Blue
• antiinflamatoarele nesteroidiene – acesta fiind principalul lor efect secundar 
 
Activitatea motorie a stomacului 
 
În  prezența  alimentelor,  diferitele  porțiuni  ale  stomacului  prezintă  diferite  tipare 
motorii.  În  porţiunea  proximală  (fundusul  și  partea  superioară  a  corpului  gastric) 
musculatura  se  relaxează,  permițând  relaxarea  receptivă.  În  partea  distală  se 
formează un val peristaltic, în timpul căruia la început pilorul este în stare deschisă și 
permite trecerea în duoden a particulelor mai mici de 2 mm. Golirea stomacului este 
controlată  din  direcția  duodenului,  adică  dacă  segmentul  duodenal  inițial  se  dilată, 
pilorul  se  închide.  Se  continuă  comprimarea  conținutului  stomacal,  care  este  împins 
înapoi în corpul gastric, unde are loc o nouă amestecare și mărunțire.  
  Reglarea motilității gastrice este dublă: 
• control nervos – prin reflexe vasovagale și inervația intrinsecă,  
• control umoral – CCK (colecistokinina) scade peristaltismul. 
 
VOMA (vărsătura) 
 
Vomitarea  sau  emeza  este  de  fapt  o  reacție  defensivă,  prin  care  organismul 
îndepărtează  alimentele  din  stomac,  care  sunt  necorespunzătoare  din  punct  de 
vedere cantitativ sau calitativ, sau sunt toxice.  
  Pentru  acest  lucru  este  nevoie  de  funcționarea  coordonată  a  următoarelor 
structuri: 
• segmentul superior al tractului digestiv – mișcări specifice la nivelul faringelui, 
esofagului  și  stomacului:  contracții  gastrice  puternice,  deschiderea  cardiei, 
antiperistaltism esofagian, 
• glandele salivare:  se  stimulează secreția  salivară (pentru a compensa efectul 
nociv al conținutului gastric acid, care ajunge în cavitatea bucală și dăunează 
smalțului dentar), 
 • căile respiratorii – tractul respirator trebuie să se închidă, 
• unii mușchi scheletici – contracția musculaturii cu rol în respirație (din torace 
şi abdomen), și apariția efectului de presă abdominală. 
Centrii  nervoşi  care  controlează  vărsăturile  sunt  localizaţi  în  trunchiul  cerebral, 
mai ales în bulbul rahidian. În acest control sunt implicate două teritorii distincte: 
• centrul vomei (centrul emetic) – coordonează mișcările asociate cu vărsături, 
• zona trigger  chemoreceptivă (ZTC) – situată în bulbul rahidian, unde lipsește 
bariera hematoencefalică, și astfel în această zonă organismul poate detecta 
acumularea  în  sânge  a  substanțelor  patologice,  ceea  ce  duce  la  activarea 
centrului emetic.  
 
În  cazul  creșterii  tensiunii  intracraniene  bulbul  rahidian  se  comprimă  şi  din  cauza  Formatted: Font color: Blue

poziției  în  bulb  a  centrului  emetic  pacientul  începe  să  vomite  în  jet  (fără  apariția 
greței).   Deleted: ¶
  Page Break
Formatted: Font color: Blue
Vărsăturile pot fi induse de (Figura 93):  
• factori psihici,  
• stimularea centrului vestibular,  
• substanțe toxice,  
• stimularea mecanică a faringelui.  

 
Figura 93. Declanșarea vărsăturii și receptorii aflați în anumite centre.  
 
Există  mai  multe  clase  de  medicamente  pentru  ameliorarea  vărsăturilor,  Formatted: Font color: Blue

medicamentul potrivit se alege în funcție de cauza declanșatoare: 
 • antagonistul  de  receptor  histaminic  numit  prometazină  (Romergan)  este 
eficient mai ales în răul de mișcare 
• ondansetronul,  un  antagonist  de  receptor  serotoninergic  (5‐HT3‐R)  se 
utilizează  în  timpul  chemoterapiei,  respectiv  pentru  ameliorarea  emezisului 
postoperator 
• metoclopramida  inhibă  receptorii  de  dopamină  din  zona  trigger 
chemoreceptivă  și  din  tractul  gastrointestinal,  este  eficient  în  timpul 
chemoterapiei,  respectiv  în  greață  postoperatorie,  și  stimulează  motilitatea 
tractului digestiv  Deleted: ¶
Page Break
 
  Formatted: Indent: Left: 0.63 cm

Digestia în stomac 
 
Cea  mai  importantă  enzimă  digestivă  secretată  în  stomac  este  pepsina,  care 
degradează proteinele. Se produce sub formă de pepsinogen și se activează în mediul 
cu pH acid. Digestia lipidelor și a carbohidraților începe de asemenea în stomac, dar 
digestia intestinală a acestora ar fi suficientă.  
  Enzimele digestive conținute în sucul gastric: 
• pepsina – degradează proteinele 
• amilaza  –  degradează  amidonul,  dar  în  mare  măsură  se  inactivează  la  pH‐ul 
stomacului 
• lipaza  –  din  grăsimile  emulsionate  descompune  trigliceridele  (aproximativ 
10%) în digliceride și acizi grași  Deleted: ¶
Page Break
 
Faza intestinului subțire 
 
Pentru  ca  intestinul  subțire  să  funcționeze  eficient,  este  nevoie  de  o  suprafață 
epitelială  extinsă,  așa  cum  este  important  și  golirea  în  ritm  adecvat  al  conținutului 
gastric  și  secreția  controlată  de  bilă  și  suc  pancreatic.  Suprafața  intestinului  subțire 
este  crescută  de  vilozitățile  intestinale  și  de  microvilozitățile  care  se  găsesc  pe 
suprafața acestora.  
  Conținutul  intestinal  (chimul)  înseamnă  un  stimul  mecanic  (prin  dilatare)  și 
chimic  (ioni  de  H+,  prezența  nutrienților,  osmolaritatea  crescută)  în  interiorul 
intestinului subțire.  
  Procesele intestinale induse de prezența alimentelor: 
• stimularea producției de suc pancreatic, 
• contracția vezicii biliare, 
• relaxarea sfincterului lui Oddi,  
 • inhibarea producției de acid,  
• întreruperea complexului motor migrator. 
Conținutul gastric ajunge în duoden prin următoarele mecanisme: 
• creșterea  presiunii  în  porțiunea  proximală  a  stomacului  (tonus  muscular 
crescut), 
• contracția crescută a porțiunii antrale, 
• deschiderea pilorului, 
• inhibarea contracției segmentare la nivel duodenal.  
Golirea  stomacului  se  controlează  pe  cale  nervoasă  și  umorală.  Chimul  ajuns  în 
duoden declanșează reflexul vasovagal, oprind astfel golirea ulterioară a stomacului și 
inhibând secreția gastrică. În prezența nutrienților, din celulele endocrine duodenale 
se  eliberează  CCK  (colecistokinină),  care  inhibă  golirea  stomacului  și  stimulează 
contracția  vezicii  biliare,  relaxarea  sfincterului  lui  Oddi  ,  respectiv  producția  de  suc 
pancreatic.  Acționând  asupra  sistemului  nervos  central,  CCK  induce  senzație  de 
sațietate. CCK‐ul inhibă golirea stomacului și în mod indirect, prin stimularea nervului 
vag.  
Pe măsură ce conținutul duodenal înaintează către jejun, inhibiția scade, și o nouă 
porție de chim va ajunge în duoden.  
 
Producția de suc pancreatic 
 
În fiecare zi se secretă aproximativ 1.5 l de suc pancreatic. Sucul pancreatic este sursa 
principală de enzime digestive, dar pe lângă acestea mai conține și bicarbonați și apă, 
neutralizând pH‐ul intestinal (pH‐ul acid deteriorează peretele intestinal și inactivează 
enzimele digestive).   
  Partea exocrină a pancreasului are o structură tubuloacinară. Celulele acinare 
produc  secreția  primară,  care  conține  toate  componentele  organice  ale  sucului 
pancreatic  și  compoziția  electrolitică  a  acesteia  este  similară  cu  compoziția  plasmei 
sanguine. La nivelul ductului pancreatic are loc excreția de bicarbonat și reabsorbția 
de Cl‐.   Deleted: ¶
Page Break
Majoritatea  enzimelor  se  produc  sub  formă  inactivă  (pentru  a  preveni 
autodigerarea), și activatorul principal al acestora este tripsina. În sucul pancreatic se 
găsesc mai mulți inhibitori de tripsină și tripsina degradează chiar și tripsina (dacă nu 
sunt alte proteine în conținutul intestinal).  
Celulele  tubulare  secretă  bicarbonat  în  cantități  suficiente  pentru  a  menține 
neutralitatea  pH‐ului  din  lumen.  pH‐ul  se  detectează  de  către  celulele  S  din  stratul 
epitelial al  intestinului subțire,  iar  în  cazul în care  pH‐ul scade sub 4.5, aceste celule 
încep  să  secrete  secretină,  care  va  stimula  secreția  de  bicarbonat  (sistem  de 
autoreglare).  
Reglarea  funcției  celulelor  acinare  se  realizează  cu  ajutorul  colecistokininei 
(CCK).  Colecistokinina  se  produce  de  celulele  I  ale  intestinului  subțire,  în  prezența 
acizilor grași liberi sau a anumitor aminoacizi.  
Producția de CCK este de asemenea influențată de: 
• CCK‐releasing  peptid  –  sintetizat  de  celulele  paracrine  în  prezența  acizilor 
grași și a produselor de digestie proteică, 
• peptida‐monitor – este secretată de către celula acinară.  
Ambele se eliberează și sub stimulare nervoasă (în faza cefalică și cea gastrică).  
Factorii  de  eliberare  sunt  de  natură  proteică,  astfel  pot  fi  degradați  de  tripsină. 
Până  când  există  alte  proteine  în  lumenul  intestinal,  se  începe  cu  degradarea 
acestora, iar după degradarea nutrienților se vor descompune și  factorii de eliberare, 
oprind astfel producția de CCK.  
Efectul CCK‐ului se realizează prin intermediul a două căi: 
• calea  hormonală:  intrând  în  circulația  sanguină  și  acționând  asupra  celulelor 
acinare, 
• prin  activarea  reflexelor:  stimulează  căile  aferente  vagale  la  nivelul 
intestinului subțire.  
Funcția celulelor acinare este de asemenea stimulată de VIP, secretină și Ach.   
 
Funcția și rolul ficatului 
 
Ficatul  este  un  organ  abdominal  format  din  mai  mulți  lobi,  care  funcționează  într‐o 
legătură strânsă cu tractul digestiv. Ficatul este locul prelucrării primare a nutrienților 
absorbiți  din  tractul  digestiv,  iar  pe  lângă  aceasta,  prin  intermediul  sărurilor  biliare, 
ficatul joacă un rol important în absorbția lipidelor. Ficatul joacă de asemenea un rol 
în eliminarea metaboliților, și sintetizează o varietate de substanțe, cum ar fi glucoza, 
aminoacizi, proteinele plasmatice.  
  Funcțiile hepatice principale pot fi grupate în trei categorii: 
• funcții metabolice,  
• îndepărtarea substanțelor toxice, 
• excreția produselor reziduale legate de proteine sau liposolubile. 
 
FUNCȚIILE METABOLICE ALE FICATULUI 
 
Hepatocitele participă în metabolismul tuturor celor trei tipuri de nutrienți principali 
(glucide, proteine, lipide).   Deleted: ¶
Page Break
 Hepatocitele  sunt  capabile  de  producerea  glucozei  din  alte  molecule 
(gluconeogeneză),  respectiv  de  depozitarea  glucozei  sub  formă  de  glicogen  (de 
exemplu  în  perioada  postprandială)  și  eliberarea  acesteia  în  momentul  în  care 
organismul  are  nevoie  de  glucoză.  Controlul  glicemiei  se  realizează  cu  dificultate  la 
pacienții cu funcție hepatică afectată.  
Hepatocitele  secretă  mai  multe  enzime  care  participă  în  oxidarea  acizilor 
grași, prin care se eliberează energie.  Din glucide poate sintetiza lipide, care ulterior 
vor fi depozitate în ţesutul adipos. Hepatocitele produc cantități mari de fosfolipide, 
lipoproteine și colesterol, și din acesta din urmă formează săruri biliare.  
Ficatul este capabil de sinteza aminoacizilor (non‐esențiali). După dezaminare, 
aminoacizii  pot  fi  folosiți  pentru  formarea  carbohidraților  (gluconeogeneză).  Din 
amoniacul  provenit  din  metabolismul  aminoacizilor  ficatul  formează  uree,  care  se 
elimină pe cale renală.  
Cu  excepția  imunoglobulinelor,  majoritatea  proteinelor  plasmatice  sunt 
sintetizate de ficat (de ex. albumina, factorii de coagulare).  
 
Bolile  hepatice  sunt  frecvent  acompaniate  de  edeme  și  de  tulburări  de  coagulare,  Formatted: Font color: Blue

tocmai din cauza perturbării producției de proteine plasmatice.  
 
ROLUL FICATULUI ÎN ELIMINAREA SUBSTANȚELOR TOXICE 
 
Datorită circulației duble, ficatul este capabil să îndepărteze substanțele toxice care s‐
au  absorbit  din  alimente  sau  au  fost  produse  în  organism.  Drept  urmare,  nu  toate 
medicamentele pot atinge o concentrație terapeutică prin administrare orală.  
  Ficatul utilizează două căi diferite pentru îndepărtarea substanțelor nocive din 
circulația portală. Celulele fagocite ale  ficatului, adică celulele Kuppfer fagocitează și 
degradează  bacteriile  –  respectiv  proteinele  secretate  de  acestea  –  care  ajung  de  la 
nivel  intestinal  în  circulația  portală  (pe  lângă  acestea,  se  ocupă  și  de  eritorcitele 
îmbătrânite).  Iar  celulele  ficatului,  adică  hepatocitele  preiau  moleculele  toxice,  le 
degradează și le transformă în molecule care ulterior se elimină ușor pe calea bilei sau 
a urinei.  
 
FUNCȚIA EXCRETORIE A FICATULUI 
 
Produșii metabolici care nu se filtrează la nivel glomerular (de ex. din cauza faptului că 
sunt  legați  de  proteine  plasmatice)  se  elimină  de  către  ficat.  În  membrana 
hepatocitelor numeroase proteine de transport asigură preluarea acestor molecule în 
interiorul  celulei  hepatice,  acolo  unde  se  degradează  și  produșii  de  degradare  ai 
acestora ajung în bilă. Datorită compoziției bilei, chiar și substanțele liposolubile pot 
ajunge pe această cale în intestine.   Deleted: ¶
Page Break
 
BILA 
 
Bila nu conține enzime digestive (precum nici ficatul nu sintetizează hormoni cu rol în 
reglarea digestiei). Rolul principal al bilei este emulsionarea grăsimilor cu scopul de a 
facilita digestia şi absorbția acestora.  
  Bila este un lichid galben‐verzui, care conține în principal apă, dar  și mucină 
(mucus), săruri biliare și alți electroliți. Cantitatea produsă zilnic este 0.5‐1 l, cu un pH 
de 7.8‐8.  
  Sărurile biliare se formează la nivelul ficatului. Colesterolul este transformat 
în  acid  colic  și  acid  deoxicolic,  care  după  conjugare  formează  acidul  taurocolic  și  cel 
glicocolic. În bilă, acești acizi se regăsesc sub formă de săruri de sodiu și de potasiu.  
  Rolul sărurilor biliare: 
• activează lipazele din intestinul subțire, 
• se comportă că detergenți, adică reduc tensiunea superficială a picăturilor de 
grăsime și facilitează despărțirea acestora în micele mici.  
Absorbția lipidelor necesită 1‐2 g de săruri biliare zilnic. Acizii biliari participă 
în circulația entero‐hepatică. Acizii biliari conjugați se absorb mai greu, dar la nivelul 
ileonului sunt absorbiţi în mod activ. O mică parte a acizilor biliari ajung în colon, unde 
sunt deconjugaţi și se absorb.  
  Pigmenții  biliari  sunt  reprezentați  în  principal  de  bilirubină,  care  este 
produsul  de  degradare  al  hemoglobinei.  Pigmenții  conferă  scaunului  culoarea  sa 
caracteristică. 
  Eliminarea bilei se controlează pe cale nervoasă (prin reflexul vagal), respectiv 
umorală.  
  Bila  secretată  de  ficat  în  perioada  dintre  mese  este  depozitată  în  vezica 
biliară.  Principalul  stimulator  al  golirii  vezicii  biliare  este  colecistokinina  (CCK). 
Colecistokinina  se  secretă  la  nivel  duodenal  în  prezența  produșilor  de  degradare  ai 
lipidelor și proteinelor. Sub acțiunea CCK ajunse în circulație, peretele vezicii biliare se 
contractă, iar sfincterul lui Oddi se relaxează. În cazul golirii complete a vezicii biliare, 
bila ajunsă în intestin provine direct din ficat.  
  97% din sărurile biliare ajunse la nivel intestinal se reabsorb, după care ajung 
în circulația portală și sunt excretate din nou de către ficat. Concentrația crescută de 
săruri  biliare  la  nivelul  venei  porte  stimulează  producția  de  săruri  biliare  la  nivel 
hepatic (autostimulare).  
 
colagogi – substanțe care favorizează evacuarea biliară  Formatted: Font color: Blue

coleretice – substanțe care cresc producția de bilă 
 
Digestie și absorbție la nivel intestinal 
 
Substanțele  nutritive  (macronutrienții)  pot  fi  împărțite  în  carbohidrați,  lipide  și 
proteine. Etapa finală a digestiei (în care nutrienții se degradează în molecule simple), 
respectiv absorbția au loc la nivelul intestinului subțire.    Deleted: ¶
Page Break
 
CARBOHIDRAȚI 
 
Digestia glucidelor se realizează în două etape: 
• în lumen și 
• la nivelul marginii în perie – aici se formează zahărurile simple, pentru a nu fi 
accesibile bacteriilor.  
Carbohidrații din alimente se regăsesc sub mai multe forme: 
• amidon – un amestec format din două molecule polimerice: amiloza liniară și 
amilopectina ramificată, care se degradează de către amilază, produșii acestei 
degradări  fiind  maltoza  (din  2  molecule  de  glucoză),  maltodextroza  (din  3 
molecule de glucoză) și dextrinele ramificate, 
• dizaharide – zaharoză (glucoză + fructoză), lactoză (glucoză + galactoză), 
• fibre –nu sunt digerabile. 
Hidroliza  dizaharidelor  se  realizează  de  către  enzimele  marginii  în  perie,  care  în 
timpul meselor se degradează, după care se produc din nou.  
Doar  monozaharidele  sunt  absorbite,  și  absorbția  acestora  se  realizează  cu 
ajutorul transportorilor situați în membrana celulelor epiteliale intestinale.  
 
Lactoza  este  descompusă  de  o  enzimă  numită  lactază.  Expresia  genei  care  codifică  Formatted: Font color: Blue

enzima lactază scade odată cu vârsta. Deficiența genetică de lactază sau dispariția sa 
din  tractul  gastrointestinal  în  rândul  adulților  produce  intoleranță  la  lactoză. 
Intoleranța  la  lactoză  a  adultului  este  inofensivă,  atâta  timp  cât  dieta  nu  conține 
lactoză provenită din lapte sau anumite produse lactate. La sugari însă, deficiența de 
lactoză conduce la apariția diareei severe care nu dispare decât dacă laptele/lactoza 
este eliminată din dietă.  
 
PROTEINE 
 
Digestia proteinelor se realizează în trei etape: 
 1. hidroliză  acidă  –  efectuată  de  către  pepsina  din  stomac,  pepsina  scindează 
proteina lângă un aminoacid neutru și se formează  un amestec de proteină‐
peptidă‐aminoacid, 
2. de  către  enzimele  pancreatice  –  tripsinogenul  este  activat  de  către 
enterokinaza  de  la  nivelul  marginii  în  perie,  toate  celelalte  enzime  sunt 
activate  de  tripsină  și  sub  efectul  acestora  se  formează  aminoacizi  și 
oligopeptide,  
3. la nivelul marginii în perie, de către aminopeptidaze și carboxipeptidaze, iar în 
urma acestor procese se formează aminoacizi și peptide mici, care se absorb.  
Digestia proteinelor se continuă și în citosolul celulelor epiteliale. În circulație pot 
ajunge chiar și  
peptide formate din 2‐3 aminoacizi.  
  Absorbția  se  realizează  prin  diferiți  transportori,  și  există  o  suprapunere  în 
privința aminoacizilor transportați de aceştia, prin urmare, deficiența genetică a unor 
transportori produce rar patologie.   Deleted: ¶
Page Break
 
LIPIDE 
 
Majoritatea  lipidelor  din  tractul  gastrointestinal  provin  din  alimentele  consumate: 
trigliceride, fosfolipide, vitamine liposolubile și colesterol (o parte din acesta provine 
din bilă).  
  La  temperatura  corpului  lipidele  se  află  în  stare  fluidă,  adică  plutesc  la 
suprafața conținutului gastric. Prin urmare, suprafața de contact dintre cele două faze 
(lipidele  și  apa)  este  mică,  astfel  enzimele  (care  funcționează  în  mediu  apos)  își 
exercită  efectul  mai  greu.  Primul  pas  în  digestia  lipidelor  este  emulsionarea,  adică 
ruperea  grăsimilor  în  mici  picături.  Acest  lucru  se  realizează  cu  ajutorul  mișcărilor 
stomacului  și  ale  intestinului  subțire,  respectiv  prin  intermediul  sărurilor  biliare  și  a 
altor substanțe emulsifiante.  
  Cele  mai  importante  enzime  în  digestia  lipidelor  sunt  reprezentate  de 
enzimele  pancreatice.  Sucul  pancreatic  conține  3  lipaze,  care  funcționează  la  un  pH 
neutru:  
• lipaza  pancreatică:  este  capabilă  de  scindarea  dintr‐un  triglicerid  a  acidului 
gras  de  pe  carbonul  1,  respectiv  carbonul  2,  care  se  desprind  și  migrează  la 
suprafața picăturii de grăsime (având o anumită sarcină electrică); la acțiune 
lipazei pancreatice se formează acizi grași și monogliceride, 
• PLA2: scindează un acid gras de pe fosfolipide, 
• colesterol  esteraza:  degradează  atât  colesterolul,  vitaminele,  cât  și  acizii 
grașii.  
 Produșii de degradare ai grăsimilor formează micelii în prezența sărurilor biliare la 
nivelul intestinului subțire. Produșii de degradare ai trigliceridelor se absorb și fără a 
forma micelii, colesterolul și vitaminele însă nu.  
Absorbția lipidelor se poate realiza: 
• în mod direct, prin membrana celulară, sau 
• prin intermediul transportorilor – în cazul acizilor grași și al colesterolului; iar 
glicerolul se absoarbe cu ajutorul aquagliceroporinelor.  
La  nivelul  reticulului  endoplasmatic  neted  al  celulelor  epiteliale  intestinale  acizii 
grași  și  glicerolul  formează  esteri.  Lipidele  formate  se  leagă  de  apolipoproteine  și 
alcătuiesc  astfel  chilomicroni,  care  sunt  expulzaţi  de  către  celule  prin  exocitoză. 
Chilomicronii  sunt  structuri  mari,  care  din  spațiul  interstițial  ajung  în  capilarele 
limfatice, iar de aici ajung în vena cavă prin ocolirea ficatului. Excepție fac acizii grași 
cu  lanț  de  atomi  de  carbon  de  lungime  medie,  care  se  dizolvă  în  apă  și  ajung  în 
circulația portală trecând prin joncțiunile strânse (tight junctions). Acestea se absorb 
chiar și în absența acizilor biliari. 
 
ELIMINAREA ȘI ABSORBȚIA APEI ȘI A ELECTROLIȚILOR 
 
Mediul apos este foarte important din punctul de vedere al funcționării enzimelor, al 
propagării  conținutului  intestinal  și  al  difuziunii.  O  parte  din  apă  ajunge  în  tractul 
digestiv prin consumul de alimente și lichide (1‐2 l/zi), și cealaltă parte este secretată 
de glandele intestinale și auxiliare (~8 l/zi). Din această cantitate 1‐2 l ajung în colon, 
de unde se elimină 100‐200 de ml. Absorbția de apă se realizează în mare parte din 
lumenul  intestinului  subțire,  prin  gradientul  osmotic.  Na+‐ul  se  absoarbe  legat  de 
nutrienți sau împreună cu ionii de Cl‐.   Deleted: ¶
Page Break
Secreția  apei  are  loc  în  lumenul  intestinului  subțire,  în  funcție  de  distensia 
Deleted: ¶
parietală  și  de  natura  conținutului  intestinal.  Secretagogii  (Ach,  VIP,  PG,  secretină) 
Formatted: Indent: First line: 1.27
stimulează  secreția  apei,  asigurând  astfel  hidratarea  corespunzătoare  a  conținutului  cm
intestinal. Bicarbonatul este de asemenea secretat în intestine, cu scopul de a proteja 
celulele epiteliale de efectul nociv al acizilor.  
 
Secreția  insuficientă  de  apă  în  lumenul  intestinului  subțire  cauzează  constipație.  În  Formatted: Font color: Blue

fibroză  chistică,  această  excreție  insuficientă  de  apă  în  intestinul  subțire  conduce  la 
constipare severă, sau chiar obstrucție intestinală.  
 
 
 
 
 Tiparele motorii ale intestinului subțire 
 
Activitatea  motorie a  intestinului  subțire  este  declanșată  de  stimularea terminațiilor 
nervoase  aferente  (stimuli  mecanici,  chimici  sau  osmotici).  Acest  lucru  declanșează 
programul  motor  înregistrat  în  sistemul  nervos  enteric,  care  nu  mai  necesită  alți 
stimuli odată ce a fost pornit: 
• mișcare segmentară – contracția musculaturii circulare, 
• mișcări pendulare – contracția musculaturii longitudinale,  
• mișcări  peristaltice  –  în  care  participă  atât  mușchii  circulari,  cât  și  cei 
longitudinali.  
Activitatea  motorie  în  perioada  dintre  mese  este  caracterizată  de  complexele 
motorii migratorii.  
 
Colonul  
 
Funcțiile principale ale colonului: 
• digestia, 
• absorbția,  
• reabsorbția apei,  
• depozitarea materiilor fecale.  
Controlul  funcției  colonului  se  realizează  mai  ales  pe  cale  nervoasă.  Se 
declanșează de către dilatația colonului, și se realizează prin reflexe locale (scurte) și 
reflexe lungi. Secreția de apă și de Cl‐ de durată scurtă care se declanșează de către 
dilatarea segmentului intestinal se realizează printr‐un reflex local, iar reflexele lungi 
pornesc din segmentele proximale ale tubului digestiv sau din alte locații; reflexe lungi 
sunt următoarele: 
• reflexul gastrocolic – senzație de defecare care apare în timpul alimentației,  
• reflexul ortocolic – senzație de defecare în momentul trezirii de dimineața. 
Controlul  umoral  se  realizează  prin  serotonina  și  peptida  YY  secretată  de  către 
celulele enteroendocrine (CEE) din intestinul gros. Peptida YY se secretă în momentul 
în care în lumen sunt prezente  lipide,  și  prin  secreția  sa  întârzie golirea  conținutului 
gastric,  încetinește  înaintarea  conținutului  intestinal,  scade  secreția  de  Cl‐  și  de  apă, 
prin urmare, conținutul intestinal va petrece mai mult timp la nivelul ileonului.   Deleted: ¶
Page Break
 
TIPARELE MOTORII ALE INTESTINULUI GROS 
 
Musculatura  longitudinală  a  colonului  se  organizează  în  fascicule  numite  tenii,  iar 
printre acestea se găsesc dilatații numite haustre.  
  Mișcările  colonului  se  împart  în  două  categorii.  Contracția  locală  a 
musculaturii  circulare  realizează  o  mișcare  de  amestecare  (segmentară),  contracția 
teniei  se  extinde  în  fiecare  direcție,  pe  distanțe  scurte.  Celălalt  model  de  mișcare 
constă în contracțiile de amplitudine mai mare, care se declanșează în medie de 10 ori 
pe zi și se extind pe toată lungimea colonului.  
 
ABSORBȚIA ȘI EXCREȚIA LA NIVELUL COLONULUI 
 
În  colon  se  realizează  în  principal  absorbția  apei  și  a  electroliților.  Aici  se  absorb  de 
asemenea  acizii  grași  cu  lanț  de  atomi  de  carbon  scurt  produși  de  bacteriile 
intestinale,  și  care  sunt  necesare  pentru  funcția  celulelor  epiteliale  și  scăderea 
cantității acestora duce la disfuncția acestor celule. 
  Aprox. 2 l de apă ajung în fiecare zi în colon, din care 1.8 l se absorb.  
 
Reabsorbția apei în colon poate crește de până la trei ori față de cantitatea normală.  Formatted: Font color: Blue

În cazul în care în intestinul subțire crește secreția de apă, apare diareea, dar numai 
atunci, când cantitatea apei secretate depășește capacitatea de absorbție a colonului 
(4‐6 l/zi).  
 
Absorbția apei se realizează prin osmoză, iar gradientul osmotic este creat de: 
• absorbția de Na+ și de Cl‐, 
• absorbția acizilor grași cu lanț scurt alături de Na+ (acetat, propionat, butirat), 
• absorbția Na+‐ului printr‐un canal aldosteron‐sensibil din membrana celulelor 
din  peretele  colonului  distal,  care  este  urmată  de  absorbție  de  Cl‐  și  de  apă 
paracelular; expresia acestui canal scade în inflamația intestinului.  
Excreția de apă în colon este legată de clorură și poate fi stimulată de toxine.  
Microbiota  este  alcătuită  din  bacteriile  din  colon  care  trăiesc  în  simbioză  cu 
organismul uman. Rolul microbiotei este: 
• descompunerea nutrienților, care nu pot fi digerați de organism, în molecule 
care pot fi absorbite 
• degradarea substanțelor endogene (bilirubină, săruri biliare – pentru a facilita 
absorbția acestora),  
• degradarea unor substanțe străine (medicamente),  
• rol protector – împotriva agenților patogeni.  
Formatted: Centered
 Deleted: ¶
Defecarea 

 
Funcția  de  bază  a  rectului  este  eliminarea  la  exteriorul  organismului  în  timp 
corespunzător  a  conținutului  intestinal  nedigerat  conținut  în  rect  (materii  fecale). 
Închiderea sigură a deschiderii rectului spre exterior (orificiul anal) este asigurată de 
prezența  sfincterului  intern  și  extern  al  anusului.  Ambele  sfinctere  au  propriul  lor 
control nervos.  
  Sfincterul  intern  este  de  fapt  îngroșarea  în  acel  loc  a  musculaturii  netede 
circulare a rectului. Starea acestuia de repaus (adică în cea mai mare parte a timpului) 
înseamnă o contracție tonică, fiind stimulat de terminații simpatice. Sfincterul extern 
este un mușchi striat, inervat de neuronii motori somatici din măduva spinării sacrală.  
  Stimulul  fiziologic  care  declanșează  senzația  de  defecare  este  distensia 
peretelui  rectal,  dată  de  ajungerea  conținutului  intestinal  în  rect.  În  cazul  în  care 
stimularea nu este urmată de actul de defecare, senzația dispare chiar și atunci când 
rectul conține o cantitate mare de fecale.  
  În cazul în care există condiții favorabile pentru defecare, actul va fi coordonat 
de către aproape toate nivelurile sistemului nervos central (cortex, hipotalamus, bulb 
rahidian, măduva spinării) împreună cu sistemul nervos enteric al colonului.  
 
Procesul  fiziologic  de  defecare  afectează  sistemul  circulator,  în  primul  rând  prin  Formatted: Font color: Blue

creșterea  presiunii  intratoracice  și  intraabdominale  (manevra  Valsalva).  Umplerea 

diastolică  a  cordului  este  inhibată,  crește  presiunea  venoasă,  frecvența  cardiacă  se 
poate modifica și se pot activa unele reflexe de reglare ale circulației.