1.

Introducere în anatomie și fiziologie

1.1. Introducere
Pentru a înțelege complexitatea corpului uman este esențial să se cunoască
anatomia și fiziologia omului. Acestea două fac referire la nivelurile de
organizare a corpului uman și modul în care el funcționează. Funcțiile sale
depind de structura sa, precum și aceasta din urmă oferă indicii despre
funcțiile pe care le îndeplinește. De exemplu, faptul că în alcătuirea plămânilor
intră milioane de saci alveolari cu pereți foarte fini, le permite acestora să
realizeze schimbul de gaze dintre oxigen și dioxid de carbon.
Anatomia prezintă următoarele subdiviziuni:

 Anatomia macroscopică – se ocupă cu studierea structurilor corpului care

pot fi văzute fără ajutorul microscopului (aparat care folosește lumina vizibilă
pentru a mări imaginea unui obiect).
 Anatomia microscopică (histologia) – studiază celulele, țesuturile și
organele care sunt vizibile cu microscopul.
 Anatomia dezvoltării – studiază dezvoltarea individului de la stadiul de ou
fecundat până la adult.

Fiziologia prezintă următoarele subdiviziuni:

 Citologia – studiază celulele și funcțiile acestora.

 Neurofiziologia – intervine în studiul funcției nervoase.
 Fiziologia renală – studiază sistemul excretor și funcțiile acestuia.
 Fiziologia reproducerii – se ocupă cu studiul organelor reproducătoare,
precum și modalitățile de reproducere.

1.2. Niveluri de organizare structurală

Nivelurile de organizare structurală a corpului uman sunt: atom – moleculă –
celule – țesut – organ – sisteme de organe.
 Figura 1.1 Nivelurile de organizare structurală a corpului uman.
Cel mai simplu nivel de organizare a corpului uman este reprezentat
de atomi (particule electronomicroscopice de materie) (Completare:
Electronomicroscopul, diferă de microscop și folosește un fascicul de electroni
pentru a mări imaginea unui obiect.). Aceștia sunt unități ale elementelor
precum: oxigen, carbon, azot, sodiu. Prin combinarea atomilor între ei
rezultă molecule (apa, clorura de sodiu, proteine, glucide, lipide).
Prin asocierea mai multor molecule între ele se formează celula (unitatea
fundamentală a organismelor vii). În alcătuirea ei intră structuri subcelulare:
nucleu, mitocondrii, ribozomi, lizozomi. Exemple de celule: nervoase,
musculare, sanguine. Fiecare dintre ele sunt unice din punct de vedere
structural și funcțional.
Grupul de celule care au structură similară și lucrează împreună îndeplinind
aceeași funcție se numește țesut.

Cele 4 tipuri principale de țesut ale organismului sunt:

 epitelial (de exemplu, epidermul de la nivelul pielii);

 conjunctiv (sângele și țesutul osos);
 muscular;
 nervos.

Două sau mai multe tipuri diferite de țesuturi alcătuiesc nivelul imediat
superior de organizare și anume, organul. De exemplu, stomacul este compus
din țesut epitelial, muscular, nervos și conjunctiv. Un organ funcționează ca
un centru anatomic și fiziologic specializat pentru o anumită activitate.
 Sistemul de organe constituie nivelul final de organizare structurală care
cuprinde mai multe organe ce îndeplinesc funcții complementare. Prin
funcționarea împreună a sistemelor se formează organismul care
constituie cel mai înalt nivel de organizare.
Componentele majore și rolurile fiziologice ale sistemelor de organe
Sistem de
Componente majore Rolul fiziologic
organe
Tegument piele, păr, unghii, glande sudoripare acoperă și protejează corpul
protejează corpul și oferă suport pentru
Schelet oase, cartilaje, ligamente
mișcare și locomoție
encefal, măduva spinării, nervi, primește stimuli, integrează informații și
Nervos
organe de simț coordonează funcțiile organismului
hipofiză, glande suprarenale, coordonează și integrează chimic
Endocrin
tiroidă, alte glande activitățile organismului
mușchi striați, mușchi netezi,
Muscular realizează mișcarea corpului
mușchi cardiac
dinți, glande salivare, esofag, digestia alimentelor și absorbția
Digestiv
stomac, intestine, ficat, pancreas nutrienților solubili în hrana ingerată
plămâni, faringe, trahee, alte căi colectează oxigenul și elimină dioxid de
Respirator
aeriene carbon
inimă, vase sanguine, sânge,
Circulator transportă celule și substanțe în organism
structuri limfatice
limfocite T, B și macrofagele;
Imunitar interacționează cu agenți străini
structuri limfatice
rinichi, vezica urinară, căile urinare
Urinar îndepărtează deșeuri metabolice din sânge
asociate
testicule, ovare și structurile
Reproducător produce celule sexuale necesare procreării
asociate aparatului reproducător
1.3. Funcții ale organismului
Organismul uman împreună cu celelalte viețuitoare prezintă anumite funcții
care permit celulelor din organism să își desfășoare anumite procese care
susțin creșterea și supraviețuirea și care le diferențiază de toate formele fără
viață.
Metabolismul
Metabolismul – totalitatea proceselor chimice care au loc în organism.
Cele două subcategorii ale metabolismului sunt:

 anabolismul – constă în sinteza de materie organică, proces care în general

consumă energie;
 catabolismul – constă în descompunerea materiei organice, în general
produce energie.
 Procesele vitale (cum ar fi digestia, respirația, circulația și excreția) sunt
adaptate astfel încât să ofere materia primă metabolismului și totodată să
elimine produșii de degradare ai acestuia.
Mișcarea și alte funcții
Mișcarea – funcție a organismului uman care se manifestă ca rezultat al
contracției celulelor musculare. Aceasta poate avea un caracter
voluntar (apare la nivelul mușchilor scheletici) sau involuntar (în cazul
mușchiului cardiac). În realizarea mișcării intervin și oasele și cartilajele
sistemului scheletic care oferă locuri de inserare pentru mușchi.
Creșterea – funcție ce constă în creșterea în dimensiuni a corpului prin care
organismul primește substanțe din mediul înconjurător și astfel își mărește
masa.
Conductibilitatea – reprezintă proprietatea anumitor celule (de exemplu
nervoase și musculare) de a transmite stimuli dintr-o parte în alta a corpului.
Reproducerea – funcție ce constă în capacitatea organismului de a procrea,
de a forma noi celule, pentru creștere, reparare sau înlocuire sau producerea în
totalitate a unui nou individ. Reproducerea umană are la bază producția de
ovule și spermatozoizi și unirea acestora care formează un ovul fecundat din
care se va dezvolta ulterior un nou individ – reproducere
sexuată. Reproducerea asexuată este diferită, se întâlnește în procesele de
creștere și reparație și constă în diviziunea unei singure celule din care vor
rezulta două celule fiice identice.
Alte caracteristici ale viețuitoarelor:

 Excitabilitatea – caracteristică a viețuitoarelor care constă în răspunsul

organismului ca urmare a unui stimul intern sau extern.
 Excreția – proces de îndepărtare (eliminare) a produșilor de degradare ai
organismului.

Homeostazia
Homeostazia – cumulează toate procesele care intervin în menținerea în
limite normale a parametrilor mediului intern (chimic și fizic) al organismului,
în ciuda faptului că mediul înconjurător variază.
Pentru menținerea homeostaziei sunt necesari anumiți compuși de natură:

 chimică: apa, oxigenul, substanțele nutritive;

 fizică: temperatura, presiunea atmosferică (ambele trebuie să aibă valori
constante).
 Despre organism, putem afirma că este în homeostazie atunci când nevoile
celulelor sale sunt satisfăcute și funcțiile sale se desfășoară
normal. Totalitatea sistemelor de organe intervin în menținerea
homeostaziei și compoziția fluidelor organismului are o valoare
constantă pe toată perioada. În situația în care organismul este expus unor
condiții de stres (boli, căldură, durere, lipsă de oxigen) dezechilibrează mediul
intern al organismului și implicit perturbă homeostazia.
Condițiile interne ale organismului înregistrează variații constante care sunt
prevenite de valori extreme prin sisteme de autoreglare –
denumite mecanisme de feedback. Pe calea acestora, organismul informează
înapoi sistemul despre un anumit tip de răspuns. Un mecanism de feedback
are o valoare de referință care înseamnă de fapt valoarea normală a unui
factor variabil (de exemplu, temperatura). Astfel, variația valorii de referință
este recepționată de către un receptor (senzor) sau mai mulți care transmit
informația unui centru de control, unde este integrată și eliberat răspunsul
necesar înlăturării variației care merge către efectori. Și astfel, organismul
revine la homeostazie.
Mecanismele de feedback se împart în:

 Feedback negativ – constituie principalul mijloc prin care organismul își

menține homeostazia. Acest mecanism intră în funcțiune atunci când
producția sistemului trebuie scăzută pentru a atinge valoarea de referință.

Un exemplu de feedback negativ: După masă, valoarea glicemiei (concentrația

de glucoză din sânge) crește, iar acest fapt constituie un factor stimulator al
eliberării de insulină din pancreas. Insulina, prin mecanismele sale de acțiune,
determină scăderea glicemiei prin mobilizarea intrării glucozei în celule. Astfel,
scăderea concentrației de glucoză este un factor determinant pentru celulele
secretoare de insulină să scadă eliberarea ei și astfel să mențină homeostazia.

 Feedback pozitiv – astfel de mecanisme pot funcționa ca parte integrantă a

unui mecanism general de reglare, în așa fel încât să determine un răspuns
final specific (coagularea sângelui, nașterea). Printr-un astfel de mecanism se
amplifică îndepărtarea de valoarea de referință până se ajunge la răspunsul
dorit care poate fi oprirea hemoragiei sau expulzia fetală și a placentei.

1.4. Termeni direcționali

Utilizarea termenilor direcționali în anatomie și fiziologie este pentru a putea
indica poziția anumitor părți ale corpului.
Referința tuturor termenilor direcționali este poziția anatomică și anume,
corpul este în poziție verticală (în ortostatism), cu privirea înainte, picioarele
apropiate, iar membrele superioare pe lângă corp, cu palmele înainte, cu
policele (degetul mare de la mână) orientat spre exterior.

Figura 1.2 Poziția anatomică.

În poziția anatomică, fața anterioară a corpului este acea parte orientată spre
partea din față a acestuia. Un sinonim pentru anterior este ventral (în ciuda
faptului că această noțiune face referire la partea abdominală a patrupedelor –
câinele). De exemplu, sternul este situat anterior (ventral) față de inimă. Fața
posterioară (dorsală) se referă la partea din spate a corpului. De exemplu,
esofagul este situat posterior față de trahee.
Termenul superior face referire la direcția orientată spre partea de sus a
corpului sau înspre cap (cefalic, cranial). De exemplu, nasul se află superior
față de gură, inima se află superior față de ficat.
Orientarea în direcția opusă, spre partea opusă capului sau spre partea de jos
a corpului se indică prin termenul inferior. De exemplu, abdomenul este situat
inferior față de torace sau stomacul este situat inferior față de plămâni.
Alternativ, se mai recurge la termenul de caudal, dar nu atât de des deoarece
în anatomie umană, omul nu prezintă coadă.
Termenul de mediaL se folosește pentru a indica o poziție apropiată de linia
mediaNă a corpului sau a uneia dintre structurile sale. De exemplu, nasul se
află medial față de ochi sau ulna se află în partea medială a antebrațului.
Termenul lateral descrie o poziție îndepărtată de linia mediană sau a unei
structuri. Astfel, ochii se află lateral față de nas sau plămânii sunt situați lateral
față de inimă.
Termenul ipsilateral descrie structurile situate de aceeași parte a corpului. De
exemplu, colonul ascendent și vezica biliară sunt ipsilaterale. Pentru a descrie
dispunerea lor de partea opusă a corpului se folosește
termenul controlateral. De exemplu, colonul ascendent și colonul descendent
sunt controlaterale.
Termenul proximal face referire la un punct orientat mai aproape de locul de
atașare al unei extremități de trunchi sau de o structură: femurul este situat
proximal față de trunchi, comparativ cu glezna; femurul se află proximal față
de tibie.
Termenul distal face referire la un punct situat la distanță față de locul de
atașare al unui membru de trunchi: falangele sunt situate distal față de
carpiene (oasele încheieturii mâinii); glezna se află distal față de femur.
Termenul superficial face referire la o poziție situată mai aproape de
suprafața corpului. De exemplu, mușchii peretelui toracic sunt superficiali față
de organele din cavitatea toracică; pielea este superficială față de mușchi.
Termenul profund se referă la o poziție mai îndepărtată de suprafața corpului.
De exemplu, inima este situată profund comparativ cu mușchii, coastele sunt
dispuse în profunzime comparativ cu pielea toracelui.
 Figura 1.3 Termeni direcționali.
Planuri
Corpul uman poate fi traversat de numeroase suprafețe drepte
imaginare denumite planuri, care oferă puncte de reper privind organele
corpului.
Planul sagital este un plan vertical ce împarte corpul în două părți: dreaptă și
stângă.
Planul care împarte corpul în două jumătăți simetrice trecând prin mijlocul
acestuia (median), este planul medio-sagital. În cazul în care planul sagital
împarte corpul în două jumătăți inegale stângă și dreaptă, poartă numele
de plan parasagital.
Planul frontal are o direcție verticală, împărțind corpul într-o parte anterioară
sau ventrală și una posterioară sau dorsală. Planul frontal se mai numește
și plan coronal și formează un unghi drept cu planul sagital.
Planul transversal (orizontal) împarte corpul în zona superioară sau cranială
și inferioară sau caudală. Prin secționarea organelor în plan transversal se
obțin așa-numitele secțiuni transversale care permit studierea organelor
respective.
 Figura 1.4 Planuri ale corpului uman.
1.5. Cavitățile și regiunile corpului
Cavitățile corpului prezintă spații la nivelul cărora se află organe interne.
Cavitățile principale ale corpului sunt în număr de două: cavitatea anterioară și
posterioară.
Cavitatea posterioară (dorsală) – dispusă de-a lungul suprafeței posterioare
(dorsale) a corpului și în alcătuirea sa intră: cavitatea craniană (adăpostește
encefalul) și canalul rahidian delimitat de vertebre (adăpostește măduva
spinării).
Cavitatea ventrală (anterioară) – situată pe fața anterioară (ventrală) a
corpului subdivizată în: cavitate toracică și cavitate abdomino-pelviană.
Separarea celor două se face prin mușchiul diafragm (are formă de cupolă și
este de mari dimensiuni).
Delimitarea cavității toracice este făcută de coaste și mușchii intercostali și la
interior este subdivizată în: cavitate pleurală stângă și dreaptă (în care se află
plămânii), cavitatea pericardică adăpostește inima (dispusă medial față de
cavitățile pleurale, într-o regiune denumită mediastin). Cavitatea pericardică
este delimitată de două foițe (una viscerală și una parietală) și care la interior
delimitează un spațiu îngust.
 Figura 1.5 Cavitățile corpului și subdiviziunile acestora.
Mediastinul este o regiune din cavitatea toracică la nivelul căreia se găsesc
toate componentele acestei cavități (inima, timus (se află in mediastinul
superior), esofag, trahee, bronhii, vase sanguine și limfatice, noduli limfatici),
excepție făcând plămânii.
În general, pentru cavitatea abdomino-pelviană se mai recurge la
denumirea de cavitate peritoneală la nivelul căreia se află organele interne
abdominale și pelviene. În partea superioară, la nivelul subdiviziunii
abdominale se găsesc: stomacul, intestinul subțire și gros, splina, ficatul și alte
organe. În partea inferioară, la nivelul subdiviziunii pelviene se găsesc: vezica
urinară, rectul și anumite organe ale aparatului reproducător.
Cavitatea abdomino-pelviană poate fi divizată suplimentar în 9 REGIUNI
anatomice diferite:

 ombilicală – centrul abdomenului;

 epigastrică – superior regiunii ombilicale;
 hipogastrică – imediat inferior regiunii ombilicale;
 hipocondru drept și stâng – lateral de regiunea epigastrică;
 flancurile drept și stâng – lateral de regiunea ombilicală;
 regiunile inghinale (iliace) – lateral de regiunea hipogastrică.
 Prin intersecția a două linii imaginare (orizontală și verticală) în centrul cavității
abdomino-pelviene se obține delimitarea altor 4 regiuni a căror denumire
are utilitate în practica clinică:

 cadranul superior drept și stâng;

 cadranul inferior drept și stâng;

Figura 1.6 Regiuni anatomice ale cavității abdomino-pelviene.

Membranele
Pereții cavității abdominale și organele de la acest nivel sunt acoperite de o
membrană fină, formată din două foițe (una viscerală – învelește organul/
viscerul; una parietală – căptușește cavitățile corpului) foarte apropiate una de
cealaltă – denumită membrană seroasă. Această denumire este pusă pe
seama prezenței unei cantități mici de lichid lubrifiant (lichid seros) între
foițele de care este secretat. Prezența sa facilitează alunecarea cu ușurință a
organelor pe pereții cavităților corpului, precum și între ele, fără frecare.
La nivelul corpului uman se află 3 astfel de membrane seroase:

 pleura – căptușește cavitatea pleurală;

 pericardul – învelește inima;
 peritoneul – învelește unele organe abdominale și pelviene (organe
peritoneale), iar pe altele le acoperă doar pe fața anterioară (organe
retroperitoneale: rinichi, pancreas, ovare).

Fiecare dintre aceste 3 membrane seroase prezintă o foiță parietală și o foiță

viscerală. De exemplu, peritoneul prezintă o foiță parietală care căptușește
cavitatea abdominală și pelviană și o foiță viscerală care acoperă diferite
organe din această cavitate.
 Spațiul dintre cele două foițe ale pleurei, pericardului și peritoneului
delimitează la interior cavitățile cu același nume, respectiv: pleurală,
pericardică, peritoneală.
Inflamarea celor două foițe pleurale se numește pleurezie și determină durere
deoarece acestea sunt în contact și apare frecarea în cursul mișcărilor
respiratorii.
Organismul mai prezintă și alte cavități dispuse la nivelul capului:

 cavitatea orală;
 cavitatea nazală;
 urechea medie;
 orbita.