FUNCTII DE BAZA ALE ORGANISMULUI UMAN

I. FUNCTIA DE RELATIE
II. FUNCTIA DE NUTRITIE
III. FUNCTIA DE REPRODUCERE

I. FUNCTIA DE RELATIE

Prin această funcţie se realizează legătura între organism şi mediul extern. Funcţia de relaţie
este alcatuita de către:

-sistemul nervos

- endocrin

- locomotor (sistem osos şi muscular).

Baza anatomica a funcţiei de relaţie o reprezintă organele de simţ → componente nervoase,

care au rolul de a capta informaţia, a o conduce la nivelul centrilor nervoşi unde are loc analiza şi
sinteză acestor informaţii. Organele de simt infaptuiesc functia de relatie prin intermediul
analizatorilor.

Analizatorii sunt sisteme morfologice care:

– sesizează prin receptori specifici, modificările din mediul extern şi intern, ce acţionează asupra
organismului;
– conduc impulsurile nervoase în ariile corticale corespunzătoare;
– realizează analiza şi sinteza impulsurilor nervoase determinând formarea de senzaţii specifice.
Orice analizator prezintă trei segmente:
– segmentul extern ( periferic ) – receptorii;
– segmentul intermediar – nervii;
– segmentul central – centrii nervoşi.
Analizatorii din organismul uman sunt: cutanat, vizual, acustico-vestibular, olfactiv, gustativ,
motor=kinestezic.

II. FUNCTIE DE NUTRITIE

Această funcţie este realizată de către aparatul respirator, digestiv, circulator (cardiovascular şi
limfatic) şi excretor.

Prin functia de nutritie se intelege activitatea prin care organismul prelucreaza si transporta
substante: respiratie, hranire, circulatie si excretie.

II.1. Respiraţia în funcţia de nutriţie

Reprezintă procesul fiziologic prin care la nivelul celulei substanţei organice sunt oxidate
rezultând energie. Respiraţia cuprinde schimburile gazoase dintre organism şi mediu (respiraţie
externă), preluarea oxigenului şi eliberarea dioxidului de carbon, precum şi transportul gazelor
respiratorii până la nivelul celulelor (respiraţie celulară).
Respiraţia celulară (numită şi respiraţie internă) este reprezentată de ansamblul proceselor prin
care oxigenul sangvin este cedat celulelor şi utilizat în metabolism, iar CO2 rezultat este trecut în
sânge. Din punct de vedere funcţional respiraţia internă cuprinde două procese: schimbul de gaze
la nivel tisular şi respiraţia celulară propriu-zisă.

Respiraţia celulară propriu-zisă

Din oxidarea glucidelor, lipidelor şi proteinelor rezulta CO2, H2O şi energie. Aceste reacţii de
oxidoreducere se realizează cu producere de energie din care o parte se degaja sub formă de
căldură, iar restul este înmagazinată sub formă de ATP, care ulterior reprezintă furnizorul de
energie pentru menţinerea proceselor vitale.

In funcţie de modul in care este folosit oxigenul, respiraţia poate fi aeroba si anaeroba.
Organismele aerobe sunt acele organisme care au nevoie, pentru activitatea lor vitala, de oxigen
liber molecular. Aerobe sunt toate plantele, majoritatea animalelor si o parte importanta de
microorganisme.

Organisme anaerobe
Respiraţia anaerobă reprezintă oxidarea parţială a unor substanţe organice, cu formarea tot a
unorcompuşi organici, dar şi a CO2 şi cu eliberarea uneicantităţi mici de energie în lipsa
oxigenului din aer.
Grupa organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice.
La organismele microscopice respiraţia anaerobă se denumeşte şi fermentaţie.

II.2. Digestia în funcţia de nutriţie

Digestia = funcţia de nutriţie prin care se asigură transferul substanţelor nutritive conţinute în
alimente, al apei, vitaminelor şi mineralelor din mediul extern spre mediul intern al
organismului.

PROCESE DIGESTIVE FUNDAMENTALE

1. Digestia = degradarea chimică şi mecanică a alimentelor în unităţi suficient de mici pentru a

putea traversa epiteliul intestinal

2. Absorbţia = transfer activ/pasiv de substanţe din lumenul tubului digestiv în lichidul

extracellular

3. Motilitatea = deplasarea conţinutului tubului digestiv ca urmare a contracţiilor musculaturii

4. Secreţia = transfer transepitelial de apă şi ioni din lichidul extracelular în lumen + eliberarea
de substanţe sintetizate în celule în tubul digestiv (exocrin) şi de hormoni (endocrin) dar şi
paracrine.

II.3. Excreţia în funcţia de nutriţie

Excreția reprezintă procesul de eliminare a substanțelor rezultate în urma procesului de

descompunere datorat metabolismului, alături de alte materiale inutile organismului, care trebuie
eliminate. Este procesul prin care se elimină din organism produşi finali de metabolism
(amoniac, uree, acid uric), apă, săruri minerale, precum şi diferite substanţe ajunse incidental în
organism, ca medicamentele, substanţele aflate în exces, neutilizabile sau cu acţiune toxică.

II.4. Sistemul circulator în funcţia de nutriţie

Acest sistem, compus din sânge, limfă şi lichid interstiţial are un rol crucial în funcţia de nutriţie
a organismului.

Prin procesele de nutriţie, ţesuturile şi organele primesc substanţe energetice din mediul extern,
pe care le folosesc şi apoi elimină resturile. Deci, aceste procese cer existenţa unui aparat care să
asigure circulaţia rapidă a mediului intern, să înlocuiască materiile alimentare folosite de ţesuturi
şi să elimine substanţele rezultate din metabolism, care devin toxice pentru organism.
Sangele: este o substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și
roșii), care circulă prin vene și artere, capilare (cele mai mici vase de sânge care participă la
procesul de respirație) asigurând nutriția și oxigenarea organismului

Limfa: este un lichid transparent, incolor, care circulă prin vasele și ganglionii limfatici, precum
și în spațiile intercelulare, mediind schimbul de substanțe între sânge și țesuturi.

III. FUNCTIA DE REPRODUCERE

Reproducerea este rezultatul fecundării gametului feminin (ovulul) de către gametul

masculin (spermatozoidul). Oul sau zigotul rezultat se adăpostește în cavitatea uterină, unde
crește și se dezvoltă până ce fătul, devenit viabil, este expulzat prin actul nașterii.

Gonadele (glande mixte) au două funcții importante:

 produc gameții (ovulul și spermatozoidul);

 secretă hormoni sexuali (androgeni și ovarieni).
 HOMEOSTAZIA MEDIULUI INTERN

Homeostazia umana este un termen derivat din grecescul homeo sau „la fel” si stasis sau „stabil”,
semnificind a ramine stabil sau a ramine la fel.

Corpul uman controleaza o multitudine de interactiuni complexe pentru a mentine echilibrul sau
pentru a face sistemele sa functioneze la o rata normala. Aceste interactiuni din corp faciliteaza
modificari compensatorii de sustinere a functiilor fizice si psihice. Acest proces este esential
supravietuirii individului si a specie noastre. Ficatul, rinichii si creierul (hipotalamusul, sistemul
nervos autonomy si sistemul endocrin) ajuta la mentinerea homeostaziei. Ficatul este responsabil
de metabolizarea substantelor toxice si de mentinerea metabolismului carbohidrat. Rinichii sunt
responsabili de reglarea nivelelor de apa din singe, re-absorbtia substantelor in singe, mentinerea
nivelelor de sare si ionice in singe, reglarea pH-ului sangvin si de excretia ureei si a altor deseuri.

Incapacitatea mentinerii homeostaziei poate conduce la deces sau la o boala, o conditie

cunoscuta drept dezechilibru homeostazic. De exemplu, insuficienta cardiaca poate apare cind
mecanismele de feedback negativ sunt suprasolicitate si depasite, controlul fiind preluat de
mecanismele distructive de feedback pozitiv. Alte boli care rezulta dintr-un dezechilibru
homeostazic includ diabetul, deshidratarea, hipoglicemia, hiperglicemia, guta si oricare boala
cauzata de prezenta unei toxine in fluxul sangvin. Interventia medicala poate ajuta la
reinstaurarea homeostaziei si posibil prevenirea distrugerilor permanente a organelor.