Curs nr.

8
FUNCŢIILE DE BAZA ALE ORGANISMULUI UMAN

Anatomia omului este studiată în general prin observarea multiplelor și variatelor organe ale
corpului. Multe dintre acestea pot fi grupate laolaltă în diferite sisteme, pe baza modului în care
unele organe și structurile asociate lor acționează împreună pentru a îndeplini funcțiile
specifice ale organismului. In final, toate sistemele – si celulele minuscule care
sunt componentele de bază ale tuturor organelor și țesuturilor – sunt implicate în menținerea
sănătății și a unei stări de echilibru intern ale organismului în prezența unor factori constant
variabili.
Organismul uman prezintă 3 mari funcţii: functia de relatie, de nutritie si de reproducere.

FUNCŢIA DE RELAŢIE

Prin această funcţie se realizează legătura între organism şi mediul extern, organismul uman ia
cunoştinţa despre realitatea înconjurătoare şi acţionează în consecinţa la diferiţi stimuli din
mediul înconjurător.
Funcţia de relaţie este înfăptuita de către sistemul nervos, endocrin şi locomotor (sistem osos şi
muscular).
Baza anatomica a funcţiei de relaţie o reprezintă organele de simţ → componente nervoase,
care au rolul de a capta informaţia, a o conduce la nivelul centrilor nervoşi unde are loc analiza şi
sinteză acestor informaţii. Organele de simt infaptuiesc functia de relatie prin intermediul
analizatorilor.
Analizatorii sunt sisteme care au rolul de a recepţiona, conduce şi transforma în senzaţii
specifice excitaţiile primite din mediul extern sau intern. Ei contribuie la realizarea integrării
organismului în mediu şi la coordonarea funcţiilor organismului.
Analizatorii sunt sisteme morfologice care:
– sesizează prin receptori specifici, modificările din mediul extern şi intern, ce acţionează asupra
organismului;
– conduc impulsurile nervoase în ariile corticale corespunzătoare;
– realizează analiza şi sinteza impulsurilor nervoase determinând formarea de senzaţii specifice.
Orice analizator prezintă trei segmente:
– segmentul extern ( periferic ) – receptorii;
– segmentul intermediar – nervii;
– segmentul central – centrii nervoşi.
Prezentarea detaliata a fiecarui analizator in parte va fi realizat in urmataoarea parte a
lucrarii.

FUNCŢIA DE NUTRIŢIE

Această funcţie este realizată de către aparatul respirator, digestiv, circulator (cardiovascular şi
limfatic) şi excretor.
Prin functia de nutritie se intelege activitatea prin care organismul prelucreaza si transporta
substante: respiratie, hranire, circulatie si excretie.
Activitatile fiziologice ale organismului uman necesita un consum permanent de energie. Energia
utilizata provine din substantele organice care sunt supuse, la nivel celular, unor procese de
oxido-reducere in urma carora rezulta si CO2, care trebuie eliminat. Totalitatea organelor care au
rolul de a prelua, din aerul atmosferic, O2 necesar acestor procese si de a elimina CO2 din
organism, alcatuiesc sistemul respirator.

II.1. Respiraţia în funcţia de nutriţie

Reprezintă procesul fiziologic prin care la nivelul celulei substanţei organice sunt oxidate
rezultând energie.
Respiraţia cuprinde schimburile gazoase dintre organism şi mediu (respiraţie externă), preluarea
oxigenului şi eliberarea dioxidului de carbon, precum şi transportul gazelor respiratorii până la
nivelul celulelor (respiraţie celulară).
Respiraţia celulară (numită şi respiraţie internă) este reprezentată de ansamblul proceselor prin
care oxigenul sangvin este cedat celulelor şi utilizat în metabolism, iar CO2 rezultat este trecut în
sânge. Din punct de vedere funcţional respiraţia internă cuprinde două procese: schimbul de gaze
la nivel tisular şi respiraţia celulară propriu-zisă.

Schimbul de gaze tisular

Transferul oxigenului din sângele capilar către celule de utilizare are loc printr-un proces de
difuziune prin intermediul lichidului interstiţial. Difuziunea gazelor prin endoteliul capilar şi prin
membranele celulare depinde de aceiaşi factori care condiţionează difuziunea gazelor la nivelul
plămânilor.
Oxigenul trece dinspre sânge spre ţesuturi de la o presiune parţială 97,5 mm Hg la 40 mm Hg, în
timp ce CO2 trece în sânge de la o presiune de 47 mm Hg în ţesuturi la o presiune parţială de 40
mm Hg.
Oxigenul este adus de sânge sub formă de HbO2 săturat în proporţie de 97,5%. Gradul de
saturaţie a Hb variază proporţional cu valoarea presiunii parţiale a O2 din aerul alveolar, cu care
se echilibrează. Curba de disociere a HbO2 în funcţie de presiunea parţială a oxigenului nu este
lineara ci are forma literei S italic. La nivelul ţesuturilor unde pO2 este 40 mm Hg disocierea
HbO2 se face până la 50-70%, şi este favorizată de patru factori: scăderea pO2, creşterea
temperaturii locale, scăderea pH-ului şi creşterea cantităţii de CO2.
Respiraţia celulară propriu-zisă

Din oxidarea glucidelor, lipidelor şi proteinelor (prin dehidrogenări, hidratări, decarboxilări sau
dezaminări) rezultă CO2, H2O şi energie. Respiraţia celulară este un fenomen de oxidare
biologică în cadrul căruia O2 intervine ca acceptor final de electroni şi de H+ (activaţi în
prealabil în mitocondrii prin reacţii de oxidoreducere ce constituie lanţul respirator) formând
apă, iar în urma oxidării carbonului terminal se generează CO2.
Aceste reacţii de oxidoreducere se realizează cu producere de energie din care o parte se degaja
sub formă de căldură, iar restul este înmagazinată sub formă de ATP, care ulterior reprezintă
furnizorul de energie pentru menţinerea proceselor vitale. Preponderent în producerea energiei
este metabolismul glucidic anaerob şi aerob prin care se eliberează energia pentru sinteză a 38
molecule de ATP (adenozintrifosfat → parte din acizii nucleici ADN și ARN, fiind compus din
trifosfat, adenină și riboză (o pentoză). Este acumulatorul de enegie necesară celulei prin
înmagazinarea și conversia energiei celulare după necesitățile metabolice.
In funcţie de modul in care este folosit oxigenul, respiraţia poate fi aeroba si anaeroba.
Organismele aerobe, pe scurt aerobe (in greaca : aer,aeros si bios “viata”), sunt acele organisme
care au nevoie, pentru activitatea lor vitala, de oxigen liber molecular. Aerobe sunt toate plantele,
majoritatea covarsitoare a animalelor si o parte importanta de microorganisme.
Reprezintă oxidarea totală a unor substanţe organice, în prezenţa oxigenului, proces din care
rezultă: substanţe anorganice (H2O şi CO2 – produşi finali, ce nu mai pot fi folosiţi ca sursă de
energie chimică) şi energie:

Organisme anaerobe
Respiraţia anaerobă reprezintă oxidarea parţială a unor substanţe organice, cu formarea tot a
unorcompuşi organici, dar şi a CO2 şi cu eliberarea uneicantităţi mici de energieîn lipsa
oxigenului din aer.
Grupa organismelor anaerobe cuprinde unele bacterii, actinomicete şi ciuperci microscopice.
La organismele microscopice respiraţia anaerobă se denumeşte şi fermentaţie.
În absenţa oxigenului nu putem respira şi astfel organismul nostru nu poate degrada substanţele
organice pentru a obţine energie. Dar oare chiar toate organismele au nevoie de aer? Răspunsul
este nu. Există organisme care respiră în absenţa aerului. Respiraţia desfăşurată în absenţa
aerului se numeşte respiraţie anaerobă sau fermentaţie.
Fermentaţia este un proces important, întrucât prin fermentaţie se obţin băuturile alcoolice,
brânzeturile şi lactatele, oţetul, metanul, biogazul şi fibrele textile moi.
Organismele anaerobe au fost primele organisme apărute pe Terra, multe dintre ele dispărând
după îmbogăţirea atmosferei cu oxigen. Spre deosebire de organismele aerobe, la care glucidele
sunt degradate până la apă şi CO2, organismele anaerobe nu ajung atât de departe cu degradările,
ci obţin prin degradarea glucidelor CO2 şi un produs intermediar.
Spre deosebire de respiraţia aerobă, respiraţia anaerobă furnizează mult mai puţină energie,
deoarece mare parte din energie este conţinută în legăturile chimice dintre atomii produsului
intermediar.
În continuare vom prezenta câteva tipuri de fermentaţii:
Fermentatia alcoolica → un proces anaerob prin care glucidele fermentescibile sunt
metabolizate prin reacţii de oxidoreducere sub acţiunea echipamentului enzimatic al drojdiei
în produşii principali alcool etilic şi CO2.
Agenţii tipici ai fermentaţiei alcoolice sunt drojdiile genului Saccharomyces care pot să producă
prin fermentarea glucidelor mai mult de 8º alcool etilic. Alcoolul etilic sau etanolul
(CH3CH2OH) se obţine prin fermentarea completă, în special de către unele drojdii, a diferite
zaharuri, urmată de separarea prin distilare şi purificare a alcoolului obţinut.
Fermentaţia alcoolică este una din cele mai importante fermentaţii industriale, deoarece alcoolul
este întrebuinţat curent în industria alimentară, chimică, farmaceutică, a parfumurilor şi
cauciucului.
Fermentatia lactica → proces biologic in care glucidele precum glucoza, fructoza si sucroza
sunt convertite in energie celulara, iar metabolitul rezultat este acidul lactic. Reprezintă forma
anaerobă a respirației, care are loc în unele bacterii și celule animale, precum celulele musculare,
în lipsa oxigenului.
Are un rol decisiv în anumite procese de fermentaţie în industria laptelui la producerea
produselor din lapte, iaurt, chefir, brînză si pregătirea silozului pentru animale etc. În
metabolismul animal, ia naştere în orice masă musculară supusă efortului, fiind unul din cauzele
principale ale febrei musculare.
Acidul lactic este folosit cu rezultate bune în industria alimentară (conservant, agent de
acidifiere, aromatizant), deoarece are un gust acid moderat, spre deosebire de alţi acizi organici
care au un gust mai mişcător, nu mascheaza alte arome, e conservant (mai ales, împotriva
drojdiilor şi fungilor ) şi, fiind în stare lichidă, e foarte uşor de folosit.
În timpul fermentației alcoolice se observă următoarele fenomene: „fierberea” lichidului în
fermentație, formarea „pălăriei” formată din materile solide insolubile care urcă sub acțiunea
CO2, augmentarea temperaturii, ce trebuie mereu controlată, augmentarea gradației alcoolice
proporțional cu diminuarea zahărului, diminuarea densității, schimbarea culorii și degajare de
arome noi. Fermentația este sensibilă la temperatură (cald sau frig) și la alcool. Este un proces
care a fost observat din cele mai vechi timpuri, dar a trebuit să apară lucrările lui Pasteur din
secolul al XIX-lea pentru a i se explica mecanismul. El este cel care a demonstrat ca fermentația
nu se produce prin efectul aerului asupra zaharurilor, ci în prezența levurilor (tip de fungi).
Fermentatia acetica → produsă de către aceto-bacterii. Această fermentaţie are ca produs
intermediar acidul acetic. Acidul acetic este produs prin fermentaţie din alcoolul etilic. Prin
fermentaţia acetică a vinului obţinem oţetul. Fermentaţia acetică mai este utilizată şi la
conservarea murăturilor. Deşi este considerată fermentaţie, fermentaţia acetică se desfăşoară în
prezenţa oxigenului.
II.2. Digestia în funcţia de nutriţie
Digestia este un proces chimic. În aparatul digestiv, alimentele sunt descompuse în mici
molecule numite substant nutitive. Aceste substanţe sunt transportae de sânge până la celule unde
suferă o serie de trasnformari.
Toate substanţele prezente în alimente sunt utilizate de organism, care extrage molecule
asimilabile. Celulele noastre au, cert, capacitatea de a crea noi molecule, pornind de la substanţe
deja prezente în organism, dar această activitate de sinteză este limitată şi insuficientă pentru
buna funcţionare a organismului. Aproximativ 50 de molecule vitale, cum este glucoză, nu pot fi
obţinute decât prin alimentaţie.
Principalele substanţe nutrititive sunt proteinele, lipidele şi glucidele.
În regnul animal cel mai răspândit mod de nutriţie este cel heterotrof şi se realizează prin:
1. Osmoza → hrana lichida difuzează prin toată suprafaţa corpului sau numai prin anumite
regiuni, cum se întâmplă în cazul viermilor paraziţi.
2. Fagocitoza → înglobarea şi introducerea particulelor alimentare în celulă (citoplasmă). Ex:
digerarea microoranismelor de către leucocite.
3. Ingerarea alimentelor pe cale bucală specifică animalelor la care se diferenţiază un sistem
digestiv la nivelul căruia au loc următoarele procese:
– prelucrarea hranei;
– digestia;
– absortia;
– sinteza substanţelor proprii în celule;
Formarea unui sistem digestiv alcătuit din tub digestiv şi glande anexe a permis creşterea
eficientă şi rapiditatea proceselor de digestie. Sistemul digestiv are ca rol transformarea
alimentelor şi degradarea lor în glucide, lipide, proteine şi alte substanţe sub o formă asimilabila.
Totul începe în cavitatea bucală. Dinţii încep procesul de degradare a alimentelor printr-o acţiune
mecanică. Glandele salivare impregnează cu salivă alimentele zdrobite; acestea conţin o enzimă,
ptialina, care începe digerarea glucidelor. Limba le împinge spre partea posterioară a gurii.
Hrana, mestecata şi fragmentată este transformată într-o pastă. Acest „bol alimentar” este apoi
înghiţit. Trece prin faringe şi coboară prin esofag, ajutat de mişcări ritmate ale peretelui acestui
conduct.
Odată ajunsă în punga stomacală, hrana este amestecată cu sucul gastric, care conţine o cantitate
importantă de acid clorhidric. Acesta sterilizează alimentele, distrugând bacteriile şi activează
enzime ca pepsinogenul, care se transforma în pepsina şi ataca proteinele alimentare. Alimentele
sunt impregnate cu suc gastric şi sunt împinse de micile mişcări ale musculaturii groase a
stomacului. Când sunt aproape dizolvate şi formează aproape o pastă omogenă, denumită chim,
progresează în partea inferioară a stomacului.
Chimul depăşeşte apoi pilorul, muşchi inelar care se deschide ca o diafragmă, scurgându-se spre
intestine. În duoden, prima parte a intestinului subţire, pătrund întâi alimentele devenite lichide.
Bila şi secreţiile pancreatice intra atunci în acţiune.
Sintetizate de ficat şi pancreas, ele se varsă în duoden. şi continuă descompunerea chimului în
fragmente chimice simple, pe care pereţii intestinului vor absoarbe spre capilare. Glucidele cele
mai complexe sunt transformate în zaharuri elementare, lipide în acizi graşi, proteinele în
aminoacizi. Bila facilitează acţiunea enzimelor care emulsionează şi transformă grăsimile.
Reziduurile alimentelor pătrund apoi în intestinul gros. Depăşesc colonul, unde bacterii
degradează glucidele complexe restante, mai mult pentru a se hrăni decât pentru a contribui la
starea noastră de bine. În această etapă, o fracţiune importantă a apei şi a sarurilor minerale trece
în circulaţia sanguină. Deshidratate, reziduurile sunt dirijate spre rect, unde sunt stocate, apoi
sunt evacuate prin anus sub formă de fecale.
Celulele corpului sunt mari consumatoare de energie. Grăsimile, zaharurile şi proteinele
conţinute în alimentele sunt transformate în substanţe chimice bogate în energie. Celulele
recuperează pentru propriile lor nevoi o parte din această energie conţinută în legăturile
intramoleculare. Metabolismul este caracterizat de reacţii de tip anabolic şi catabolic. Primele
sunt reacţii de degradare. Ele sunt reacţii în care se sintetizează substanţe cu structuri complexe
pornind de la molecule simple.
Aminoacizii, de exemplu, se asociază între ei pentru a da naştere la proteine.
Catabolismul se bazează pe principiul invers: elemente complexe sunt degradate în molecule mai
simple. Prin reacţii catabolice tubul digestiv degradează hrana pentru a putea fi asimilată în
organism. Reacţiile metabolice implică trei etape. În prima, alimentele sunt dizolvate în tubul
digestiv cu ajutorul unor secreţii bogate în acizi şi enzime.
Odată transformate în elemente chimice simple, apoi absorbite, ele sunt transportate de sânge
spre celulele ţesuturilor. Cea de a doua etapă are loc în interiorul celulelor. Elementele nutritive
asimilate sunt transformate printr-o serie de reacţii anabolice şi catabolice în alte molecule. Cea
de a treia etapă implica numai reacţii catabolice şi are loc în mitocondrii, organite celulare care
joacă rolul de centrala energetică.

II.3. Excreţia în funcţia de nutriţie

Excreţia este procesul prin care se elimină din organism produşi finali de metabolism (amoniac,
uree, acid uric), apă, săruri minerale, precum şi diferite substanţe ajunse incidental în organism,
ca medicamentele, substanţele aflate în exces, neutilizabile sau cu acţiune toxică.
Acesta este un proces esențial pentru toate formele de viață existente. Excreția reprezintă un
proces total opus secretiei, prin care substanțele secretate pot avea sarcini specifice după ce au
părăsit celula.
In plămâni sângele nu se descarcă decât de bioxidul de carbon adus de la ţesuturi; el mai conţine
multe resturi ale metabolismului care sunt transportate la rinichi şi eliminate sub formă de
soluţie.
Rinichii au proprietatea de a absorbi din sânge diferite substanţe minerale şi organice sub formă
de soluţii, producând astfel urina, care este eliminată intermitent.
Sângele care iese din rinichi este curăţat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar fi ureea.
Plămâni şi pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substanţelor în exces. Dar toxinele,
deşeurile azotate şi reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe
controlează şi conţinutul apei, de săruri şi de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele
expulzează în urină elementele în exces şi le retrimit în sânge pe cele de care organismul are
nevoie. Datorită acţiunii lor de filtrare şi purificare, rinichii participă la echilibrul mediului intern
şi constituie unul dintre stâlpii homeostazei.
II.4. Sistemul circulator în funcţia de nutriţie

Acest sistem, compus din sânge, limfă şi lichid interstiţial are un rol crucial în funcţia de nutriţie
a organismului.
Prin procesele de nutriţie, ţesuturile şi organele primesc substanţe energetice din mediul extern,
pe care le folosesc şi apoi elimină resturile. Deci, aceste procese cer existenţa unui aparat care să
asigure circulaţia rapidă a mediului intern, să înlocuiască materiile alimentare folosite de ţesuturi
şi să elimine substanţele rezultate din metabolism, care devin toxice pentru organism.
Volumul lichidelor care circulă în organism, comparat cu acela al organelor şi ţesuturilor este
foarte mic.
Datorită sistemului circulator sângele este transportat în tot corpul. Sistemul circulator include în
componenţa sa inima, vasele de sânge, precum şi sistemul limfatic, care furnizează substanţe
nutritive, curata venele şi stimulează mobilitatea celulară. Nodurile de limfa localizate cu
precădere în gât, la piep şi la subsuoara sunt considerate a fi cei mai eficienţi centri de filtrare a
sângelui.
Sângele are numeroase funcţii, el transporta gaze respiratorii,subs nutritive,subst rezulutate din
activitatea celulelor, mesageri chimici, căldură. Importanta sistemului ciruclator în realizarea
funcţiei de relaţie este detaliată la capitoul dedicat sistemului circulator.

FUNCŢIA DE REPRODUCERE

Sexualitatea are două faţete. Fiziologic, ea este destinată asigurării reproducţiei. Ea are, de
asemenea, aspecte emoţionale şi afective esenţiale. Vârsta începerii vieţii sexuale sau alegerea
unui partener nu sunt legate doar de nişte imperative fiziologice.

Concepţia
Celule responsabile de reproducere sunt celulele sexuale sau gameţii. În timp ce toate celulele
corpului poseda 23 de perechi de cromozomi, gameţii au doar câte un exemplar unic al acestor
23 de cromozomi. Ei iau naştere din celule suşa cu 46 de cromozomi care au suferit o diviziune
deosebită, denumită meioza.
La bărbat, celulele suşa ale spermatozoizilor rămân adormite în testicule până la pubertate. În
această perioadă, debutează producţia de spermatozoizi. Este un proces continuu, care se
desfăşoară până la o vârsta înaintata. La femeie, celulele suşa ale ovulelor îşi încep meioza chiar
înainte de naştere, în timpul vieţii embrionare. Dar maturizarea lor nu se va realiza decât mult
mai târziu, în momentul ovulaţiei.
Începând de la pubertate şi până la menopauza, se instaurează ciclul menstrual, care durează
aproximativ 28 de zile. La debutul unui ciclu, ovulul este adăpostit într-o cavitate mică, formată
din câteva celule aplatizate: foliclulul. Acest folicul se maturizează şi creşte timp de 14 zile, la
capătul cărora se sparge şi eliberează ovulul, care este captat de trompa uterină. După aceasta
ovulaţie, foliculul se transforma în corp galben: el secretă un hormon care provoacă îngroşarea
mucoasei uterine în vederea întâmpinării unui eventual ou. 14 zile mai târziu, dacă fecundarea nu
a avut loc, acest cuib se detaşează şi este evacuat de menstruaţie.
Pentru ca fecundarea să se producă, trebuie ca raportul sexual să aibă loc în momentul potrivit,
adică în cele 48 de ore care preced ovulaţia – spermatozoidul supravieţuieşte aproximativ două
zile în căile genitale feminine – sau în cele două-trei care urmează după ea. Fecundaţia este
procesul de fuziune a spermatozoidului cu ovulul.
Ovulul şi spermatozoidul, fiecare contribuie cu un jumătate de set din materialul genetic propriu,
cromozomial, pentru a forma un zigot, adică produsul de concepţie. În timpul fertilizării,
milioane de spermatozoizi vor încerca să pătrundă în ovul pentru a-şi oferi materialul genetic
propriu. Momentul formării zigotului reprezintă momentul zero al fertilităţii.
Concepţia este momentul când un singur spermatozoid reuşeşte să intre în ovul, după acest pas
nici un altul nu va mai putea repeta procesul. Fertilizarea şi concepţia au loc de obicei în timpul
călătoriei ovulului prin trompa uterină de la ovar spre uter. Concepţia declanşează diviziunea
repetată a zigotului. Migrarea durează 3 – 4 zile, după care zigotul se va stabili definitiv în uter.
La acest moment, este doar o colecţie de celule, numită blastocist.
La o săptămână de la concepţie, zigotul sau blastocistul este pregătit pentru implantare (nidaţie),
adică ataşarea de pereţii uterini – respectiv de endometru, strat care tapetează la interior uterul şi
va rămâne aici pentru a se hrăni pe perioada celor 9 luni. Acest proces este necesar pentru că
sarcina să poată continua. Implantarea este un fenomen încă incomplet cunoscut în care
blastocistul se fixeaxa pe peretele uterin şi realizează legături vasculare care se vor finaliza cu
formarea placentei.
După implantare, blastocistul se transformă în embrion, un stadiu mai avansat al dezvoltării
fetale.
Procesul este complet când se se formează sacul amniotic şi placenta. Fătul se va dezvolta în
interiorul sacului aminiotic, plutind în lichidul amniotic. Placenta este ataşată de peretele uterin,
ea hrăneşte şi oxigenează prin sângele matern fătul până la termen.
La 4 săptămâni embrionul are 5 mm în lungime şi forma literei C.
În săptămâna 8 este debutul stadiului fetal, în care se regăsesc organele interne cu dispunere
finală şi organizare aproape definitivă. Din săptămâna 6 sacul aminiotic poate fi vizualizat la
ecograf şi ascultate zgomotele cardiace. Din săptămâna 16 fătul are facies uman, păr, activitate
musculară spontană, după această vârstă cea mai parte a organelor fetale pot fi vizualizate
ecografic.

Homeostazia mediului intern

Homeostazia (din limba greacă, hómoios = aceeași, și stásis = stare) reprezintă în biologie
proprietatea unui organism de a menține, în limite foarte apropiate, constantele mediului său
intern. În mod general, din puncte de vedere multiple
(ale ciberneticii, ecologiei, psihologie, teoriei sistemelor, ș.a.m.d.), homeostazia reprezintă
proprietatea unui sistem de a menține un echilibru static al condițiilor inițiale, spre deosebire
de homeorezie, care este conceptul (cu un anumit grad de autonomie), care reprezintă
proprietatea sau starea unui sistem de a menține un echilibru dinamic al acestuia.
Homeostazia biologică

Termenul a fost pentru prima dată propus de medicul american Walter B. Cannon în anul 1932,
în cartea sa The Wisdom of the Body, deși Claude Bernard, la mijlocul secolului al XIX-lea, a
fost primul care a observat că parametrii fiziologici ai corpului uman, precum temperatura,
presiunea arterială, etc, tind să mențină o oarecare stabilitate a corpului, numind homeostazia
- echilibrul dinamic ce ne menține în viață.
Factori care influențează homeostazia
Homeostazia este influențată de 2 tipuri de factori: cei produși de mediul intern al
organismului(interni), și factorii externi.

Proprietățile homeostaziei
Homeostazia umana este un termen derivat din grecescul homeo sau „la fel” si stasis sau „stabil”,
semnificind a ramine stabil sau a ramine la fel. Corpul uman controleaza o multitudine de
interactiuni complexe pentru a mentine echilibrul sau pentru a face sistemele sa functioneze la o
rata normala. Aceste interactiuni din corp faciliteaza modificari compensatorii de sustinere a
functiilor fizice si psihice. Acest proces este esential supravietuirii individului si a specie noastre.
Ficatul, rinichii si creierul (hipotalamusul, sistemul nervos autonomy si sistemul endocrin) ajuta
la mentinerea homeostaziei. Ficatul este responsabil de metabolizarea substantelor toxice si de
mentinerea metabolismului carbohidrat. Rinichii sunt responsabili de reglarea nivelelor de apa
din singe, re-absorbtia substantelor in singe, mentinerea nivelelor de sare si ionice in singe,
reglarea pH-ului sangvin si de excretia ureei si a altor deseuri.

Incapacitatea mentinerii homeostaziei poate conduce la deces sau la o boala, o conditie

cunoscuta drept dezechilibru homeostazic. De exemplu, insuficienta cardiaca poate apare cind
mecanismele de feedback negativ sunt suprasolicitate si depasite, controlul fiind preluat de
mecanismele distructive de feedback pozitiv. Alte boli care rezulta dintr-un dezechilibru
homeostazic includ diabetul, deshidratarea, hipoglicemia, hiperglicemia, guta si oricare boala
cauzata de prezenta unei toxine in fluxul sangvin. Interventia medicala poate ajuta la
reinstaurarea homeostaziei si posibil prevenirea distrugerilor permanente a organelor.

 Care sunt mecanismele de control ale homeostaziei?

 Toate mecanismele de control homeostazic au cel putin trei componente interdependente
pentru a fi reglate. Receptorul este componenta sensibila care monitorizeaza si raspunde
la modificarile din mediu. Cind receptorul simte un stimul, trimite informatia la un centru
de control, componenta care care stabileste mentinerea variabilei. Centrul de control
determina un raspuns adecvat fata de stimul. In majoritatea mecanismelor homeostazice,
centrul de control este creierul. Acesta trimite apoi semnale unui efector, care poate fi
musculatura, organele sau alte structuri care primesc semnale de la creier. Dupa primirea
semnalului, se produce o schimbare pentru a corecta deviatia fie prin multiplicare prin
feedback pozitiv, fie prin diminuare sau prin feedback negativ.
 Feedback-ul pozitiv sau regenerativ apare intr-un ciclu in care efectele unei mici
tulburari aparute intr-un sistem poate cuprinde o crestere a magnitudinii perturbarilor.
Acesta tinde sa creeze instabilitatea sistemului cu cresterea exponentiala a oricaror
oscilatii sau divergente de la echilibru. Parametrii sistemului vor accelera spre valori
critice, care vor distruge sistemul sau il pot duce pe acesta intr-un nou status stabil. Un
exemplu de feedback in biologia umana este lactatia. Pe masura ce copilul suge
mamelonul exista un raspuns nervos in maduva spinala si pina in hipotalamus din creier,
care stimuleaza glanda pituitara sa produca si mai multa prolactina pentru a produce mai
mult lapte.
Feedback-ul negativ sau cel degenerativ apare cind exista o problema intre valoarea
actuala a unui parametru si cea de referinta. Daca un sistem are un grad ridicat de
feedback negativ acesta va tinde sa fie stabil. In biologie acest proces este denumit
homeostazie, in timp ce in matematica termenul frecvent este echilibru. Unele sisteme
biologice prezinta feedback negativ cum este baroreflexul in reglarea presiunii singelui
sau eritropoieza. Vasele de singe pot simti rezistenta la flux impotriva peretilor lor cind
creste presiunea singelui. Acestea actioneaza ca receptori si transmit un mesaj creierului,
care va trimite un mesaj inimii si vaselor de singe, ambii fiind efectori. Frecventa
cardiaca va scadea pe masura ce vasele de singe vor creste in diametru (vasodilatatia).
Aceasta schimbare va determina scaderea presiunii singelui la valorile normale. Invers se
va intimpla cind presiunea singelui va scadea si va determina vasoconstrictie.
Un alt exemplu important este observat cind corpul este privat de mincare. Acesta va
reseta metabolsimul la o valoare mai scazuta decit normala, pentru a permite corpului sa
continue sa functioneze, la o rata diminuata chiar si cind este infometat. Astfel, oamenii
care se priveaza singuri de alimente incercind sa slabeasca vor descoperi usurinta scaderii
in greutate la inceput si mult mai greu mai tirziu, deoarece corpul se reajusteaza singur la
un metabolism diminuat pentru a permite corpului sa supravietuieasca cu rezerva scazuta
de energie. Efortul fizic poate schimba acest efect crescind cererea metabolica.
Tipuri de mecanisme fiziologice de reglare
 Termoreglarea;
 Osmoreglarea

 Exemple de mecanisme homeostazice in corpul uman

 Termoreglarea umana:
 Oamenii sunt fiinte cu singele cald, care mentin o temperatura aproape constanta.
Termoreglarea este un aspect important al homeostaziei umane. Caldura este produsa mai
ales de catre ficat si contractiile musculare. Oamenii sunt capabili sa se adapteze la o
mare diversitate de climate, incluzind pe cel calduros umed si calduros uscat.
Temperaturile ridicate aduc un stress sever pentru corpul uman, expunindu-l la riscuri
mari de leziuni sau chiar deces. Pentru a face fata acestor climate drastice, oamenii au
dezvoltat moduri culturale si psihologice de adaptare. Temperatura poate intra intr-un
ciclu de feedback pozitiv cind ajunge la extreme de 45 de grade Celsius, punct in care
proteinele celulare se denatureaza ducind la modificari chimice si fizice si in final la
oprirea metabolismului si in final decesul.
 Metabolismul uman al fierului:
 Fierul este un element esential pentru oameni. Controlul acestei substante necesare dar
eventual toxice este o parte importanta a sanatatii umane. Hematologii sunt in mod
special interesati de metabolsimul fierului deoarece acesta este esential celulelor rosii
sangvine. De fapt marea cantitate de fier din corp este stocata in hemoglobina acestora,
iar un deficit de fier este cauza cea mai comuna a anemiei.
 Echilibrul energetic:
 Sau homeostazia energiei in sistemele vii, este masurata printr-o ecuatie. Astfel aportul
de energie este egal cu caldura interna produsa plus lucrul extern plus depozitarea. Cind
se calculeaza echilibrul energetic in corp, energia este masurata in calorii, iar definitia
unei calorii impartindu-se in doua clase.
Caloria mica sau gram caloria (cal), aproximeaza energia necesara pentru a creste
temperatura unui gram de apa cu 1 grad Celsius. Aceasta este de aproape 4,2 jouli, si
caloria mare, caloria kg, caloria alimentara (Cal), care aproximeaza energia necesara
pentru a creste temperatura unui Kg de apa cu 1 grad Celsius. Aceasta este de 1.000
calorii mici sau aproape 4,2 kj.
 Homeostazia zaharului in singe:
 Glucoza sangvina este reglata de doi hormoni, insulina si glucagonul, ambii eliberati de
catre pancreas. Cind nivelul zaharului in singe este prea mare, se elibereaza insulina din
pancreas, invers cind glicemia este prea mica, se elibereaza glucagon, care promoveaza
eliberarea de glicogen, transformat inapoi in glucoza. Astfel sunt crescute nivelele
glicemice. Daca pancreasul este incapabil dintr-un anumit motiv, de a produce indeajuns
din cei doi hormoni, apare diabetul.
 Osmoreglarea:
 Este reglarea activa a presiunii osmotice a fluidelor corpului pentru a mentine
homeostazia continutului de apa a corpului, adica mentinerea lichidelor corpului de la a
deveni prea diluate sau prea concentrate. Presiunea osmotica este o masuratoare a
tendintei apei de a se muta dintr-o solutie in alta prin osmoza. Cu cit presiunea osmotica
este mai mare intr-o solutie cu atit apa vrea sa treaca in cealalta solutie. Rinichii sunt
folositi pentru a inlatura ionii in exces din singe, afectind astfel presiunea osmotica.
Acestia sunt apoi excretati sub forma de urina.
 Homeostazia calciului:
 Cind calciul sangvin devine prea scazut, receptorii specifici din glandele paratiroide
devin activati, ducind la eliberarea parathormonului care actioneaza prin cresterea
calciului din singe prin eliberarea din oase (crescind activitatea celulelor care degradeaza
osul denumite osteoclaste). Acest hormon duce si la reabsorbtia calciului din urina si
intestine. Calcitonina, eliberata de celulele C din glanda tiroida, actioneaza invers scazind
nivelele de calciu din singe si ducind la fixarea crescuta a calciului in oase.
 Echilibrul fluidelor:
 Mecanismele homeostazice de control ale corpului, care mentin un mediu intern constant,
asigura o balanta intre cistigul de fluide si pierderea acestora. Hormonii anti-diuretic si
aldosteron joaca un rol major in acest mecanism. Daca corpul devine fluid deficient, va
apare o crestere a secretiei acestor hormoni si retinerea fluidelor de catre rinici cu
reducerea debitului urinar. Invers, daca nivelele de fluide sunt ridicate, secretia
hormonilor este suprimata, ducind la o retentie mai scazuta de fluide de catre rinichi si o
crestere secundara a urinii produse.
 Hemostaza:
 Hemostaza este procesul prin care sunt controlate coagularea si fluiditatea singelui.
Acumularea de trombocite duce la coagularea singelui ca raspuns la o intrerupere a
continuitatii peretelui vaselor de singe. Fata de majoritatea mecanismelor de control din
corpul uman, hemostaza foloseste feedback pozitiv, cu cit coagularea creste cu atit apar
situsuri de coagulare necontrolata si in alte vase de singe.

 Somnul:
 Somnolenta depinde de o balanta intre propensitatea somnului homeostazic, nevoia de
somn ca functie a duratei perioadei de veghe si ritmul circadian care determina momentul
ideal al unui episod de somn structurat corect si regenerativ.