Metabolismul

Prin metabolism se înţelege totalitatea transformărilor biochimice şi energetice care au loc în ţesuturile
organismului viu.
Metabolismul este un proces complex, ce implică schimburi de materii şi energii, şi care include două procese
(simultane) opuse:

§ catabolism / dezasimilaţie – totalitatea proceselor chimice de degradare a substanţelor din organism; se

produce în special ruperea legăturilor dintre atomii de carbon, din moleculele diferitelor substanţe; acest
tip de reacţii este însoţit de eliberare de energie (reacţie exotermă).
§ anabolism / asimilaţie – procesele chimice de biosinteză a substanţelor ce intră în alcătuirea materiei vii.
Reacţiile anabolice se caracterizează prin consum de energie şi se numesc reacţii endergonice (reacţii
endoterme).

Tipuri de metabolism
1.Metabolismul bazal
Metabolismul care se desfăşoară în condiţii de repaus total constituie metabolismul bazal. Metabolismul
bazal (de bază) este unul de întreţinere, care asigură minimul de energie necesar menţinerii funcţiilor vitale
(circulaţie, respiraţie, activitate nervoasă, etc.).
Valoarea energetică a metabolismului bazal la adult este cuprinsă între 1.300 şi 1.600 kcal pe zi sau, mai
precis, de aproximativ 1 kcal / kg corp / oră, ceea ce însemnă că de atât este nevoie doar pentru a supravieţui (
pentru întreţinerea funcţiilor vitale ), în condiţiile în care nu se depune niciun un fel de efort. Metabolismul bazal
mai este influenţat de sex (la femei este mai mic datorită mai bunei reprezentări a ţesutului adipos), de activitatea
endocrină (hormonii tiroidieni, cei sexuali şi cei medulosuprareanli intensifică metabolismul bazal) şi de vârstă.
2.Metabolismul intermediar
Ansamblul transformărilor chimice, începând de la absorbtia nutrientilor şi terminând cu eliminarea produşilor
finali, constituie metabolismul intermediar.
Metabolismul intermediar este o noţiune care se referă la substanţe (glucide, lipide, protide, minerale, etc.) şi la
transformările pe care acestea le suferă, deosebindu-se de noţiunea de metabolism energetic, care priveşte
procesul metabolic din unghiul energiei consumate şi degajate în urma reacţiilor biochimice ce au loc.
3.Metabolismul energetic vizează eliberarea energiei chimice potenţiale din moleculele dezasimilate în urma
transformărilor realizate pe baza metabolismului intermediar al substanţelor.

Metaboliţii sunt substanţe care participă sau iau naştere din metabolismul intermediar. Dintre metaboliţi fac parte
compuşi ca vitamine, hormoni, produşii intermediari a metabolismului proteinelor, a lipidelor. Produşii
intermediari rezultaţi din procesele de dezasimilaţie poartă denumirea de cataboliţi.

Metabolismul intermediar.

Metabolismul proteinelor

In organismele vii proteinele constituie din punct de vedere cantitativ, partea cea mai insemnata dintre
componentii organici.
Metabolismul proteinelor este un proces deosebit de complex, care cuprinde anabolism si catabolism - ce
consta in eliberarea aminoacizilor prin hidroliza intr-o prima etapa. In urmatoarea etapa are loc producerea de
energie sau sinteza de glucide, lipide sau alti compusi cu functii biologice specializate.
Aminoacizi >>>>CO2+H2O
>>>>NH3>>>uree>>>urina
 Proteinele, asemanator glucidelor si lipidelor nu sunt absorbite la nivel intestinal. Hidroliza proteinelor
alimentare se face cu actiunea combinata a sucurilor gastric, pancreatic si intestinal.
Enzimele care catalizeaza hidroliza legaturii peptidice sunt numite endopeptidaze (legaturile din interior ),
iar cele care catalizeaza legaturile din exteriorul lantului peptidic se numesc exopeptidaze.
In stomac proteinele sunt mai intai denaturate (maruntite), favorizand actiunea hidrolitica specifica
pepsinei gastrice cu ajutorul unui pH=1,5.

1. Proteine – stomac pepsina

------------> polipeptide cu lant mic
pH=1,5-2
2. In duoden tripsina
-----------> peptide
3. In intestinul subtire, sub actiunea enzimei euterokinaza------> aminoacizi
Absorbtia aminoacizilor are loc tot la nivelul intestinului subtire, iar dupa absorbtia lor sunt preluati in
forma libera de catre sange si transportati la ficat. Ficatul utilizeaza o parte a aminoacizilor pentru sinteza
proteinelor proprii si a proteinelor serice, iar restul de aminoacizi este distribuit prin circulatia sistemica la
celelalte tesuturi.
Ficatul selecteaza numai aminoacizii necesari, restul aminoacizilor sunt metabolizati astfel:
1. Aminoacizii + O2 (se oxideaza)----->cetoacid--->CO2+H2O+Q
2. Aminoacizii se decarboxileaza (pierd CO2)--->amine (R-CH2-NH2)
3. Se dezamineaza (inverseaza gruparea amino)---> ammoniac+uree--->urina (incorporarea
amoniacului in uree in vederea excretiei din organism

Metabolismul glucidelor

Metabolismul glucidelor presupune transformarea glucozei in doua moduri:

1. Pe cale anaeroba cand glucoza se transforma in acid piruvic si acid lactic
2. Aerob in prezenta aerului
- Digestia glucidelor incepe in cavitatea bucala unde se gaseste o enzima denumita ptialina care digera
50% din glucoza.
- In stomac, in prezenta unui pH acid, ptialina este dezactivata si nu mai are loc digestia glucidelor.
- In duoden unde se gasesc enzime pancreatice cu un pH alcalin se continua metabolizarea glucidelor
aceastea transformandu-se in glucoza si fructoza.
- In intestin sub actiunea unor enzime cum ar fi lactaza, zaharaza , invertaza se continua digestia
glucidelor in glucoza si fructoza.
Din intestine glucoza si fructoza trec in sange prin doua moduri:
- pasiv – prin difuziune
- activ – cu ajutorul ATP si a unor enzime
Vena porta transporta glucoza si fructoza la ficat unde are loc metabolizarea a aproximativ 50% din
cantitate iar restul se transforma in CO2, H2O si energie Q.
Valoarea normala a glicemiei este de 0,80-1,10g/l.
Variatii ale valorii glicemiei sunt:
- hipoglicemia – scaderea valorii glicemiei
- hiperglicemia – cresterea valorii glicemiei
Din punct de vedere fiziologic glicemia creste dupa aportul de alimente si se restabileste la valoarea
normala dupa aproximativ 3 ore.

Mecanisme de reglarea a temperaturii corpului

Temperatura corpului se menţine relativ la parametri constanţi în cazul modificărilor esenţiale a temperaturii
mediului extern. Această stare se numeşte izotermie şi este determinată de echilibrul dintre două procese:
producerea şi pierderea de căldură. Producerea de căldură se numeşte termogeneză şi este determinată de nivelul
reacţiilor oxidative din ţesuturi. Pierderea de căldură numită termoliză se realizează prin următoarele căi:
-Iradiere – cedarea căldurii sub formă de raze infraroşii, atunci când temperatura mediului extern este mai joasă
de cât temperatura corpului, prin această cale se cedă 60% din temperatura corpului.
-Conducţie – transmiterea căldurii către obiectele reci ce vin în contact cu corpul – se cedă aproximativ 3% din
căldură.
- Convecţie – cedarea căldurii prin curenţii de aer din jurul corpului (15% din căldură)
-Evaporare – cedarea căldurii în timpul transpiraţiei ca rezultat are loc evaporarea apei de pe suprafaţa corpului.
Pierderile de apă prin sudoraţie pot să ajungă la 1,5 l/oră. Acest mecanism devine principalul atunci când
temperatura mediului extern devine mai mare de 37 oC şi mecanismul de iradiere nu este suficient.

Reglarea temperaturii corpului.

Temperatura corpului este relativ constantă (36.4-36.7 oC măsurată în fosa axilară). Izotermia este relată în
întregime prin mecanisme nervoase de către centrul termoreglării din hipotalamus. În regiunea preoptică din
hipotalamus sunt neuroni sensibili la cald. De asemenea, receptorii termici pentru cald şi rece se găsesc în piele,
măduva spinării şi abdomen. Semnalele de la aceşti neuroni periferici şi de la neuronii termosensibili din zona
preoptică ajung în hipotalamusul posterior unde se află termostatul hipotalamic. Acest termostat declanşează
mecanismele de termogeneză sau termoliză necesare pentru a menţine temperatura constantă a corpului.
Stimularea receptorilor pentru cald declanşează mecanismele de termoliză în două moduri:
1) Stimularea sudoraţiei şi cedarea căldurii prin evaporarea sudorii.
2) Inhibarea centrilor simpatici din hipotalamusul posterior şi ca urmare a vasodilataţiei vaselor cutanate creşte
pierderea de căldură.
La micşorarea temperaturii centrale a corpului mai jos de 37 oC se declanşează mecanismele de conservare a
temperaturii prin următoarele efecte:
1. Vasoconstricţia cutanată duce la micşorarea debitului sanguin prin vasele pielii şi pierderile de căldură se
reduc.
2. Piloerecţia – ridicarea firelor de păr între care se reţine un strat de aer izolat ce nu permite cedarea de căldură.
3. Oprirea sudoraţiei duce la scăderea cheltuielilor de temperatură.
4. Se includ mecanismele de termogeneză:
a. Frisonul muscular – reprezintă contracţii involuntare asincrone a fibrelor musculare care duc la
formarea căldurii.
b. Termogeneza chimică – creşte rata metabolismului la stimularea simpaticului, ca rezultat al acţiunii
adrenalinei secretată din suprarenale.
c. Creşte secreţia tiroxinei care intensifică metabolismul bazal şi ca urmare se degajă mai multă căldură
necesară pentru a menţine izotermia.
FEBRA(PIREXIA) – creşterea temperaturii corpului peste limita normală. Poate fi determinată de diferite
patologii ca rezultat al acumulării în sânge a diferitor toxine secretate de bacterii, care afectează termostatul
hipotalamic. Aceste substanţe care provoacă febra se numesc pirogene. Pirogenii pot apărea ca rezultat al
degradării ţesuturilor organismului afectate de diferiţi agenţi patogeni. Creşterea temperaturii corpului la limitele
de peste 41-42.5 oC provoacă şocul termic, până la pierderea cunoştinţei şi deces.