Respiraţia

Respiraţia reprezintă procesul metabolic întâlnit la unele microorganisme, plante, animale şi om, în
cursul căruia substanţele organice sunt degradate în produşi simpli, cu eliminare de energie folosită
pentru alte procese metabolice. Respiraţia necesită oxigen, iar ca produs final rezultă dioxid de carbon.
Schimbul de oxigen şi dioxid de carbon dintre ţesuturile organismului şi mediu este numit respiraţie
externă. Respiraţia are loc şi la nivel celular, prin procese biochimice de degradare de substanţe organice
până la substanţe minerale, cu eliberare de energie intercelulară. După modul cum se fac oxidările,
organismele se împart în două grupuri: aerobe şi anaerobe.

Respiraţia aerobă
Constă în oxidarea substanţelor organice cu consum de oxigen, până la compuşi anorganici: apă şi dioxid
de carbon. Ecuaţia generală a respiraţiei aerobe este:

C6H12O6 + 6O2 → 6CO2 + 6H2O + 675 Kcal

Se observă că respiraţia aerobă este opusul fotosintezei şi că substanţele finale nu mai pot fi folosite ca
sursă de energie chimică. Energia rezultată este transferată unui compus chimic numit acid
adenozintrifosforic (ATP):

ADP + H3PO4 + Energie → ATP + H2O

Din denumiri se înţelege că molecula de ATP conţine 3 radicali fosfat iar ADP numai doi. ATP este folosit
de celulă de cate ori este nevoie de energie, reacţia decurgand contrar celei de mai sus. Desfacerea
legăturii fosfat eliberează uşor energia. La eucariote, sediul respiraţiei aerobe este mitocondria. Aici se
produce ATP-ul, utilizat în celelalte părţi ale celulei.

Respiraţia anaerobă
Este un tip de respiraţie în care substanţele nutritive (glucidele), sunt oxidate parţial, eliberând energia
chimică, în lipsa oxigenului atmosferic. Deoarece nu are loc oxidarea completă a substratului, cantitatea
de energie obţinută este mai mică decât în cazul respiraţiei aerobe. Procesul oxidării în lipsa oxigenului
din aer poate fi reprezentat prin reacţia:

C6H12O6 → produs intermediar + CO2+16-30 kcal

Procesul producerii de energie la anaerobionte poartă numele de anaerobioză. Respiraţia anaerobă este
specifică bacteriilor, ciupercilor inferioare şi se mai numeşte şi fermentaţie.

Fermentaţiile
Fermentaţia reprezintă ansamblul de reacţii degradative în lipsa oxigenului. Există mai multe tipuri de
fermentaţie: alcoolică, lactică, butirică, acetică.
Fermentaţia alcoolică
Este realizată de drojdii ca: drojdia de bere, drojdia vinului, care degradează glucoza în două molecule de
acid piruvic. Acidul piruvic va fi redus la alcool etilic cu producerea de dioxid de carbon care va fi eliberat
din celulă ca produs rezidual. Fermentaţia alcoolică stă la baza preparării aluatului pentru pâine, a
producerii vinului şi berii.

Fermentaţia lactica
Este produsă de diverse bacterii lactice, Streptococcus lactis, Lactobacillus bulgaricus. În cadrul acestei
fermentaţii are loc reducerea acidului piruvic, produs prin glicoliză, la acid lactic, care este eliminat din
celulă. În timpul fermentării se produce dioxid de carbon iar laptele se acreşte şi apoi se incheagă.
Fermentaţia lactică poate apărea şi în celulele musculare după un efort intens, prelungit, datorita
carenţei de oxigen. Aprovizionarea cu oxigen este insuficientă pentru metabolizarea întregii cantităţi de
acid piruvic rezultat prin glicoliză. De aceea, în muşchi se acumulează, progresiv, tot mai mult acid lactic,
care blochează contracţia fibrelor musculare. Aşa apar crampele musculare.

Fermentaţia acetică
Este produsă de diferite specii de bacterii (Acetobacter pasteurianum) în care zaharurile sau alcoolul
etilic în prezenţa oxigenului, sunt transformate în acid acetic. Este deci o fermentaţie atipică.
Fermentaţia acetică joacă un rol important în industria oţetului.

Fermentaţia butirică
Este produsă în special de bacteria Clostridium pasteurianum care asimilează azotul liber din sol şi din
apele dulci. În sol, bacteria foloseşte în nutriţia ei hidraţi de carbon cu moleculă simplă. Astfel se pune în
libertate acidul butiric, care se recunoaşte după mirosul său specific. Din această fermentaţie se mai
pune în libertate dioxidul de carbon şi hidrogenul. O bacterie butirică foarte răspândită în natură este şi
Bacillus amzlobacter, care provoacă topirea inului şi a cânepei. Bacteriile din intestinul gros al omului şi
al altor mamifere produc fermentaţii importante atât în situaţii normale cât şi în cazuri patologice. Tot
prin fermentaţie, resturile organice de pe fundul bălţilor pot fi transformate, în condiţii anaerobe,
generând gaz metan. În aceleaşi condiţii anaerobe se poate obţine în reactoare industriale biogaz, un
amestec de metan şi dioxid de carbon. Prin asemenea instalaţii se limitează poluarea şi se obţine în
acelaşi timp combustibil, sirsă neconvenţională de energie.

Sistemul respirator
Sistemul respirator reprezinta totalitatea organelor care contribuie la schimbul de gaze dintre organism
si mediu . Sistemul respirator este format din caile aeriene si plamani.

Caile aeriene
Caile aeriene sunt alcatuite din:cavitatea nazala, faringele, laringele, traheea, bronhia.
Fosele nazale,care alcatuiesc cavitatea nazala, se deschid la exterior prin nari, iar in faringe prin doua
orificii. Interiorul foselor nazale este captusit cu o mucoasa ale carei secretii mentin locul mereu umed.
Mucoasa, fiind puternic vascularizata, incalzeste aerul inspirat. Mucusul, cat si firele de par din fosele
nazale opresc inaintarea prafului si a altor impuritati care se pot afla in aerul inspirat.

Faringele este organul in care se incruciseaza calea respiratorie cu calea digestiva.

Laringele este alcatuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezinta o proeminenta,
numita “marul lui Adam”. La intrarea in laringe se afla un capacel numit epiglota, care, la nevoie, astupa
cavitatea laringelui numita glota. Laringele este si organul vorbirii, deoarece in interiorul sau se afla doua
perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele.

Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, mentinut deschis datorita inelelor cartilaginoase din
care este alcatuit; spre esofag, tesutul cartilaginos este inlocuit cu tesut moale, ce usureaza trecerea
alimentelor prin aceast. Peretele intern al traheii este captusit cu o mucoasa umeda, ale carei celule sunt
ciliate. Cilii se misca de jos in sus, antrnand astfel impuritatile spre exterior.

Bronhiile, in numar de doua, sunt ramificatii ale traheii care patrund in plamani. Inelele cartilaginoase
ale acestora sunt complecte, iar mucoasa lor contine, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifica
in bronhii secundare: doua in plamanul stang, trei in plamanul drept.

Plamanii
Plamanii sunt doua organe buretoase elastice, de culoare roz, asezate in cutia toracica, deasupra
diafragmei. Plamanul drept este alcatuit din trei lobi, iar plamanul stang are doar doi lobi, intre cei doi
plamani aflandu-se inima. In fiecare lob patrunde cate o bronhie secundara, care se ramifica in tuburi
din ce in ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, cand ajung sa aiba 1mm in diametru, nu mai au inele
cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termina cu saci pulmonari, alcatuiti din mici umflaturi cu
peretii foarte subtiri, numite alveole pulmonare. Alveola pulmonara este unitatea structurala si
functionala a plamanului. Intre sacii pulmonari se afla un tesut conjunctiv elastic. Plamanii nu au
muschi.Suprafata lor este acoperita de doua foite, numite pleure. Una este lipita de plaman, cealalta de
peretele intern al cavitatii toracice. Intre ele se afla o cavitate foarte subtire, in care se gaseste o pelicula
de lichid. Plamanii sunt foarte bine vascularizati de arterele si venele pulmonare. Arterele pulmonare
patrund in plamani printr-unloc numit hil, se ramifica si insotesc bronhiile pana la sacii pulmonari, unde
se ramifica in arteriole care se continua cu capilarele. Acestea se deschid in venule care inconjoara sacii,
insotesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc in venele pulmonare (cate doua de fiecare plaman) si ies
din plaman tot prin hil. Ele se deschid in final, in atriul stang.

Peretele alveolo-capilar este străbătut de oxigen spre sânge şi de dioxid de carbon spre alveolă, având
loc schimbul de gaze. Ventilaţia pulmonară presupune două procese: inspiraţia şi expiraţia. În timpul
inspiraţiei se contractă două categorii de muşchi inspiratori:

-diafragmul, care deplasează baza cavităţii toracice spre abdomen.

-alţi muşchi rotesc coastele, care se deplasează lateral şi sternul se depărtează de coloana vertebrală.
Datorită acestor contracţii, volumul cutiei toracice se măreşte. Pe măsură ce volumul plămânilor creşte,
presiunea aerului din ei scadeşi aerul este aspirat în plămâni. În timpul expiraţiei, muşchii inspiratori se
relaxează, peretele toracic revine la loc, presiunea aerului din plămâni creşte şi aerul este evacuat.

În timpul eforturilor mari, acţionează muşchii inspiratori suplimentari şi se contractă anumiţi muşchi
expiratori. Datorită acestui fapt, la volumul curent (V.C.) se adaugă un volum inspirator de rezervă
(V.I.R.) şi un volum expirator de rezervă (V.E.R.). Chiar şi după o expiraţie forţată mai rămâne în plămân
un volum de aer rezidual (V.R.) care nu poate fi evacuat.

Capacitatea vitală (C.V.) = V.C. + V.I.R. + V.E.R

Capacitatea totală (C.T.) = C.V. + V.R.