SISTEMUL RESPIRATOR

Respiratia este functia prin care se asigura continuu continutul de oxigen din aerul
atmosferitpana la celulele care-l uilizeaza, cat si circulatia in sens invers a CO2 produs al
metabolismului cellular.
Totalitatea organelor care contribuie la realizarea schimbuilor gazoase constituie sistemul
respirator.
Sistemul respirator este format din: caile aeriene- organe specializate prin care aerul intra si iese din
organism si plamani.
Caile aeriene:

Nasul
Nasul este alcătuit dintr-o parte externă, proeminentă la suprafaţa feţei, în care se găsesc două
orificii - nările. Acestea se deschid în spatele nasului, într-o cavitate numită cavitatea nazală ce este
împărţită în două zone egale de către septul nazal. Această cavitate are în partea superioară o zonă de
ţesut cu rol în miros. Pe pereţii laterali există nişte proeminenţe numite coane nazale. Acestea crează
aerului inspirat o mişcare circulară prin care se reuşeşte oprirea particulelor inspirate din mediul
înconjurător. De asemenea, în pereţi există anumite celule ce secretă o substanţă numită mucus, cu rol
de protecţie. În cavitatea nazală este menţinută o anumită umezeală a aerului pentru a-l face mai uşor
respirabil. Sinusurile sunt cavităţi în interiorul craniului, a căror rol este de e umidifica aerul. Aceste
cavităţi se pot inflama, afecţiunea numindu-se sinuzită. Medicul apasă puternic pe craniu în zonele
unde se găsesc aceste cavităţi iar dacă apăsarea este dureroasă există posibilitatea ca acea cavitate să fie
inflamată.

Faringele
Faringele reprezintă o cavitate în formă de cilindru care se află în spatele nărilor. Reprezintă o
cale comună a aerului respirat spre laringe şi trahee şi a alimentelor spre esofag. De aceea, alimentele
blocate în faringe dau senzaţia de sufocare prin oprirea trecerii aerului.

Orificiul lui Eustachio

Pe partea din spate a faringelui există două orificii ce comunică prin intermediul trompei lui
Eustachio cu partea interna a urechii. Acestea au rolul de a egaliza presiunea cu cea a aerului din
exterior. Atunci când aceste orificii sunt închise nu se mai poate realiza egalizarea presiunii, ceea ce
duce la senzaţia de ureche înfundată. Orificiile sunt în mod normal închise dar ele se deschid de
exemplu atunci când căscăm. Daca aceste orificii sunt infectate, rămân închise şi infecţia poate ajunge
în ureche (otita). De asemenea, în infecţiile urechii, puroiul eventual acumulat se poate drena (scurge)
prin aceste orificii.

Polipii
În partea superioară a faringelui se află nişte proeminenţe în formă de cilindrii de diferite
dimensiuni, numiţi polipi, care atunci când se infectează, de obicei cu bacterii, duc la afecţiunea numită
de asemenea polipi. Polipii au rol în apărarea organismului contra infecţiilor, la fel ca şi amigdalele sau
apendicele. Tratamentul constă în înlăturarea acestora pe cale chirurgicală.

Epiglota
Ca o proeminenţă la baza limbii, se găseşte epiglota. Rolul acesteia este de a închide orificiul
laringelui pentru a preveni obstruarea acestuia cu alimente. În mod normal aceasta este deschisă şi stă
în poziţie ridicată. Atunci când alimentele sunt înghiţite, împing epiglota iar aceasta la rândul său va
acoperi deschiderea laringelui. Prin acest mecanism alimentele alunecă peste epiglotă şi sunt îndrumate
spre esofag.

Laringele
Imediat sub faringe se află două canale musculoase: în spate găsim esofagul – calea alimentară
şi în faţă laringele – calea respiratorie şi organ fonator.
Laringele este un organ cilindric cu numeroşi muschi şi cartilaje mici. Cel mai mare cartilaj se
poate observa cu uşurinţă ca o proeminenţă la suprafaţa gâtului şi se numeşte cartilajul tiroid, cunoscut
în popor drept “mărul lui Adam”. În laringe există două perechi de corzi vocale: cele superioare – false,
iar cele inferioare - cele adevărate care vibrează odată cu trecerea aerului şi astfel iau naştere sunetele.
Muşchii laringelui se contractă în înghiţire şi îl ridică pentru a preveni intrarea alimentelor, fapt
observat foarte uşor, pe viu, odată cu ridicarea mărului lui Adam în timpul înghiţirii.

Trahea şi bronhiile

Laringele se continuă în jos cu trahea, organ tubular şi cartilajinos, ce conduce aerul spre
bronhii şi plămâni. Pe suprafaţa traheei se observă 16 - 20 de inele cartilajinoase, incomplete posterior,
a căror rol este de a menţine trahea deschisă.
Trahea se bifurcă inferior în două bronhii principale, una dreaptă şi una stangă, cu caracteristici
similare. Bronhia dreaptă da trei ramificatii ar cea stanga, doua (bronhii secundare). Cele două
ramificaţii mari intră în cei doi plămâni şi continuă să se bifurce în bronhiole în interior până la nivelul
sacilor alveolari unde se deschid alveolele.
Bronhiolele nu mai au o structură cartilajinoasă însă au în schimb o structură musculară ce
permite sistemului nervos să adapteze diametrele lor în funcţie de necesităţile organismului. De
asemenea, celulele ce alcătuiesc pereţii bronhiilor sunt prevăzute cu numeroase proeminenţe de
dimensiuni macroscopice numite cili. Prin mişcările acestora se elimină spre faringe secreţiile din
plămâni sau mici particule de praf sau microbi. Bronhiile mai deţin celule specializate în secreţia de
mucus, substanţă importantă ce menţine un mediu umed necesar trecerii aerului prin conductele
aeriene. În criza de astm, bronhiolele sunt contractate şi pline cu mucus iar medicamentele
administrate au rolul de dilata căile respiratorii din plămâni. Eliminarea secreţiilor din căile aeriene se
face prin reflexul de tuse. Există şi diverse medicamente ce împiedică tusea prin inhibarea centrilor
tusei din bulb.
 Plămânii

Plămânii sunt organe pereche situate de o parte şi de alta a inimii şi reprezintă locul unde
oxigenul inspirat din aer se va transfera sângelui şi în acelaşi timp dioxidul de carbon va fi eliminat
odată cu expiraţia. Prin plămâni şi implicit prin respiraţie se mai elimină şi unele substanţe cum ar fi
etanolul. Prin capacitatea lor de a elimina CO2 (dioxidul de carbon) au un rol important şi în
controlarea acidităţii sângelui. Plamanul drept este format din trei lobi, iar cel stang din doi lobi.
Fiecare lob este format din lobuli. Lobulul primeste cate o bronhie secundara care se ramifica si
formeaza arborele bronhic.
Plămânii sunt formaţi din ţesut, artere şi vene şi arborele bronşic rezultat din divizarea
bronhiilor mari. Cu fiecare divizare, diametrul bronhiolelor scade. Ultima divizare prezintă nişte
formaţiuni saculare numite saci alveolari. Aici este ultimul loc unde aerul inspirat ajunge şi unde
oxigenul trece prin pereţii alveolari în sange iar dioxidul de carbon trece invers în alveolă. Fiecare sac
alveolar este “împânzit” de numeroase vase de sânge foarte mici numite capilare. Celulele care se
găsesc în pereţii sacilor alveolari secretă o substanţă tensioactivă (asemanatoare substanţelor active din
detergenţi) numită surfactant a cărei rol este de a menţine alveolele deschise.
Principalul muşchi ce intervine în respiraţie este diafragmul. Acest muşchi este format din două
cupole de o parte şi de alta a coloanei vertebrale care separă cavitatea toracică de cea abdominală. În
inspiraţie, muşchiul coboară iar în expiraţie se ridică. În respiraţia forţată, cum ar fi de exemplu în
timpul unei alergări, în inspiraţie şi expiraţie intervin şi mulţi alţi muşchi auxiliari.
Plămânii sunt acoperiţi de pleura viscerală iar cavitatea toracică este acoperită de pleura
parietală. Între aceste două foiţe se găseste o lamă fina de lichid ce permite o mişcare liberă cu frecare
minimă.
Cele două vascularităţi ale plămânilor sunt: una nutritivă - ce asigură cu sânge oxigenat celulele
bronhiolelor şi celelalte ţesuturi din plămân şi una funcţională (circulaţia mică) – provine direct de la
partea dreaptă a inimii prin arterele pulmonare. Prin circulaţia funcţională este asigurată oxigenarea
sângelui.
Respiraţia este un proces reflex, involuntar, cu centrii în trunchiul cerebral, ce poate fi
controlată şi voluntar. În medie, un om are în jur de 15 - 18 respiraţii pe minut dar numărul poate creşte
de exemplu în efort sau poate scădea de în somn sau în diverse boli.
Volumul maxim total de aer din plămâni este în jur de 5 litri dar într-o respiraţie normală, în repaus,
doar 500 mililitri sunt vehiculaţi iar în efort chiar şi 2 litri la persoanele antrenate.
Muşchii accesori ce ajută diafragmul mai sunt şi muşchii intercostali şi cei scaleni. De
principiu, aceştia orizontalizează coastele şi împing sternul în afară în inspiraţie pentru a mări volumul
cavităţii toracice, scăzând astfel presiunea.