Aparatul respirator

Aparatul respirator (Apparatus respiratorius) sau sistemul respirator (Sistema respiratorium)

constituie totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos între organism și mediu, asigurând
organismul cu oxigen, indispensabil vieții celulelor, și eliminând din organism dioxidul de carbon
rezultat din oxidări.

La mamifere și la om aparatul respirator este format din două categorii de organe: căile respiratorii și
organele respiratorii – plămânii. Căile respiratorii (cavitatea nazală, faringe, laringe, trahee și bronhii
de calibru diferit, inclusiv și bronhiolele) nu iau parte la schimbul de gaze; ele au rolul de a conduce
aerul la plămâni și de a-l purifica, a încălzi și a umezi aerul inspirat. Se deosebesc: căile respiratorii
superioare (cavitatea nazală și faringele) și căile respiratorii inferioare (laringele, traheea și bronhiile).
Plămânii au rolul cel mai important în respirație, la nivelul lor are loc respirația pulmonară, schimbul
gazos între organism și mediu realizându-se la nivelul alveolelor pulmonare.

Structura aparatului respirator este adaptată modului de viață al animalului și tipului de respirație.
Ființele unicelulare nu au un aparat respirator, ele fiind ușor pătrunse de gaze și de lichidele care le
înconjură. Nu același lucru se petrece la ființele pluricelulare, unde absorbția oxigenului de către
lichidul circulant (sângele) și eliminarea bioxidului de carbon are loc la nivelul unor organe special
diferențiate, care constituie aparatul respirator. Multe nevertebrate inferioare (spongieri,
celenterate, oligochete, hirudinee, platelminte, crustacei inferiori) nu au un aparat respirator
diferențiat și schimburile gazoase au loc prin toată suprafața corpului (respirație cutanată), dar și la
animalele care îl au, există o respirație cutanată, mai mult sau mai puțin importantă. Organele
respiratorii diferențiate există la multe nevertebrate și la toate vertebratele. La animalele acvatice,
ele sunt branhiile (la echinoderme, crustaceii superiori, polichete, majoritatea moluștelor, ciclostomi,
pești); la cele terestre, ele sunt traheele (la insecte) și plămânii (la araneide, gasteropodele
pulmonate, majoritatea vertebratelor). Se pot distinge astfel trei feluri de respirații: respirația
branhială, în care schimburile gazoase au loc cu ajutorul unor expansiuni membranoase mai mult sau
mai puțin cutate și puternic vascularizate, care atârnă în apă, numite branhii (la pești); respirația
traheală, în care distribuția aerului în tot corpul animalului are loc prin tuburi ramificate, numite
trahee (la insecte); respirația pulmonară, în care aerul este introdus printr-un mecanism special în
saci membranoși, puternic vascularizați, care sunt plămânii (la vertebratele tetrapode). În raport cu
mediul se deosebesc 2 tipuri de respirație: respirația acvatică unde aparatul respirator este
reprezentat prin branhii și respirația aeriană unde aparatul respirator este alcătuit dintr-un sistem de
trahee ramificate și anastomozate (la insecte) sau din plămâni și din căile respiratorii (la vertebratele
tetrapode). Respirația privită în totalitatea ei cuprinde două etape fundamentale: respirația externă
(respirația pulmonară, branhială sau traheală), asigurată de aparatul respirator, și respirația internă
(respirația tisulară) care se realizează la nivelul celulelor din organism.
Aerul inspirat se deplasează trecând pe rând prin:

Cavitate nazală - sunt căptușite cu mucoasa nazala. Aceasta are o foarte bogata rețea de vase cu rol
în încălzirea aerului. Ea produce mucus care umezește aerul și retine particule străine.
Faringe - este organul comun sistemului digestiv și sistemului respirator.
Laringe - are în peretele său numeroși mușchi și piese cartilaginoase protectoare. Un cartilaj în forma
de frunza (epiglota) acoperă intrarea substanțelor nutritive, înghițite. În interior, peretele laringelui
are niște pliuri musculoase, coardele vocale, care prin vibrare creează sunete.
Trahee - conține în peretele său inele cartilaginoase suprapuse care țin mereu deschis.
Bronhii - au țesut cartilaginos. Mucoasa traheei și bronhiilor produce mucus care retine particulele
străine, iar cilii prezenți împing corpurile străine spre ieșire, prin mișcarea lor permanenta.
Saci alveolari - sunt extremitățile bronhiolelor( care nu au cartilaj, dar au țesut muscular neted).
Alveole pulmonare (în plămâni)de unde oxigenul trece în sânge, apoi în celule.
Controlul
De reglarea și controlul funcției respiratorii sunt responsabile două zone ale trunchiului cerebral, și
anume medulla oblongata(bulbul rahidian) și puntea lui Varolio.

Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat aportul de oxigen din aerul atmosferic
până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în sens invers a dioxidului de carbon produs de
metabolismul celular.

Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele,
traheea, bronhiile) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătura între mediul extern și cavitatea
nazală (mediul intern), Interiorul cavității nazale este căptușit cu o mucoasă ale cărei secreții mențin
locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzește aerul inspirat. Mucusul, cât și
firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului și a altor impurități care se pot afla în aerul
inspirat.

Faringele este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea digestivă. Laringele este
alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminență, numită “mărul
lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea
laringelui numită glotă. Laringele este și organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două
perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele.
Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menținut deschis datorită inelelor cartilaginoase care
intră în structura sa. Spre esofag, țesutul cartilaginos este înlocuit cu țesut moale, ce ușurează
trecerea alimentelor prin esofag. Peretele intern al traheii este căptușit cu o mucoasă umedă, ale
cărei celule sunt ciliate. Cilii se mișcă de jos în sus, antrenând astfel impuritățile spre exterior.
Bronhiile, în număr de două, sunt ramificații ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase
ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conține, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică
în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.

Plămânii sunt două organe alveolare elastice, de culoare roz, așezate în cutia toracică, deasupra
diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei
doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în
tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai
au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiți din mici
umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.

Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între sacii pulmonari se află
un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața lor este acoperită de două foițe, numite
pleure. Una este lipită de plămân (pleura viscerală), cealaltă de peretele intern al cavității toracice
(pleura parietală). Între ele se află o cavitate foarte subțire (spațiul pleural), în care se găsește o
peliculă de lichid (lichidul pleural). Plămânii sunt foarte bine vascularizați de arterele și venele
pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică și însoțesc
bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea
se deschid în venule care înconjoară sacii, însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele
pulmonare (câte două de fiecare plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul
stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața acestora este
foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m pătrați. Astfel, sângele și aerul
se găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar de pereții foarte subțiri ai alveolelor
și ai capilarelor.
Fiziologia sistemului respirator
Funcționarea sistemului respirator, prin care se asigură respirația, cuprinde, în principal, respirația
pulmonară și respirația celulară.

Respirația pulmonară
Această etapă a respirației cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspirația);
eliminarea aerului din plămâni (expirația), care durează mai mult decât inspirația. Un om adult aflat
în repaus execută 16 mișcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la
femeie; el crește în timpul activității musculare, al exercițiilor fizice etc. Respirațiile normale sunt acte
reflexe involuntare. Plămânii, neavând mușchi, urmează pasiv mișcările cutiei toracice. În timpul
inspirației, volumul cutiei toracice crește datorită contracției mușchilor respiratori: diafragma se
contractă și coboară, mușchii intercostali trag coastele și le ridică. Mișcarea coastelor împinge sternul
înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii își
micșorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspirația este, deci, faza activă a
respirației, iar expirația este faza pasivă. Intrările și ieșirile de aer din sistemul respirator prezintă
ventilația pulmonară, care depinde de frecvența și profunzimea mișcărilor respiratorii. Acestea pot
crește prin antrenament, gimnastică etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporție:
21% oxigen, 78% azot, 0,03% dioxid de carbon și alte gaze în cantități foarte mici. Caracteristicele
aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.

Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și vapori de apă.
Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde sângele și aerul se găsesc în
contact pe o mare suprafață. Dioxidul de carbon din sânge traversează pereții capilarelor și pereții
alveolelor, de unde va fi eliminat prin expirație. Oxigenul din aerul ajuns în alveole în urma inspirației
traversează pereții acestora, pereții capilarelor și ajunge în sânge, care îl transportă la organe.
Schimbul de gaze la nivelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită diferențelor de
presiune a acestor gaze în plămâni și sânge.

Volumele și capacitățile pulmonare

Volumele și capacitățile pulmonare sunt metoda simplă pentru studiul ventilației pulmonare,
reprezintă înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul și respectiv exteriorul plămânilor –
procedeu numit spirometrie, datorită numelui aparatului utilizat – spirometru. Există patru volume
pulmonare diferite care adunate reprezintă volumul maxim pe care îl poate atinge expansiunea
pulmonară.

Volumele
Volumul curent (VC) este volumul de aer inspirat și expirat în timpul respirației normale – 1500 ml.
Volumul inspirator de rezervă (VIR) este un volum suplimentar care poate fi inspirat în urma unei
inspirații forțate, după inspirația unui volum curent, valoarea lui medie la adulți este de 3000 ml,
ceea ce reprezintă 60% din capacitatea vitală.
Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă cantitatea suplimentară de aer ce poate fi expirată în
urma unei expirații forțate după expirarea unui volum curent, valoare lui medie la adulți este de 1200
ml, aproximativ 25% din capacitatea vitală.
Volumul rezidual (VR) este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o expirație forțată,
valoarea lui medie la adulți este de 1300 ml, adică aproximativ 25% din capacitatea vitală.
Capacitățile
Capacitatea pulmonară totală (CPT) reprezintă volumul de aer cuprins în plămâni la sfârșitul unei
inspirații maxime, însumând toate volumele pulmonare menționate.
Capacitatea vitală (CV) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămâni printr-o expirație
forțată efectuată după o inspirație maximă.
Capacitatea reziduală funcțională (CRF) reprezintă volumul de aer care rămâne în plămâni la sfârșitul
unei expirații de repauz
Capacitatea inspiratorie (CI) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în plămâni printr-o
inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de repaus.

Sistemul respirator:

1. Sinusul nazal:
2. Sinusul frontal
3. Sinusul sfenoid
4. Tractul respirator superior:
5. Nas
6. Cavitatea nazală
7. Cornete nazale
8. Vestibulul nazal
9. Faringe
10. Laringe:
11. Epiglota
12. Cartilaj tiroidian
13. Cartilaj cricoidian
14. Corzi vocale
15. Tractul respirator inferior
16. Trahea
17. Carena traheei
18. Bronhiile principale: stângă și dreaptă
19. Inele cartilaginoase
20. Bronhiile lobare:
21. Bronhii lobare superioare
22. Bronhii lobare inferioare
23. Bronhii lobare mediane
24. Bronhie segmentară
25. Plamânul drept:
26. Lob superior
27. Scizura orizontală
28. Scizura oblică
29. Lobul median
30. Lobul inferior
31. Plamânul stâng:
21. Bronhii lobare:
22. Superioară stânga
23. Superioară dreapta
32. Lob superior
34. Fisura oblică
35. Incizura cardiacă
36. Lingula
37. Lobul inferior
38. Diafragma
39. Cavitatea bucală
40. Esofag Lobulul respirator:
41. Țesut conjunctiv
42. Saci alveolari
43. Canal alveolar
44. Glandă mucoasă
45. Mucoasă
46. Arteriolă pulmonară
47. Venulă pulmonară
48. Capilare
49. Atriu
50. Alveole