17.1.

Introducere
Respirația constă într-o serie de procese care realizează schimbul de gaze (oxigen și dioxid de carbon) între
celulele corpului și mediul extern, procese asigurate de sistemul respirator. În alcă tuirea acestuia intră multiple
organe implicate în transportul aerului în și din plă mâ ni. Sistemul care transportă oxigen și dioxid de carbon între
celulele corpului și sistemul respirator, este sistemul circulator. În alcă tuirea sistemului respirator intră un sistem de
tuburi ramificate care alcă tuiesc că ile aeriene. Acestea constituie partea de conducere a sistemului respirator.
Terminațiile celor mai mici ramuri ale acestor tuburi se deschid în săculeți cu aer de dimensiuni microscopice,
care poartă numele de alveole. Acestea constituie partea respiratorie a sistemului respirator.
De sus în jos, în ordine descendentă , se succed urmă toarele căi aeriene implicate în transportul aerului în și din
alveole:

 cavită țile nazale;

 faringe;
 laringe;
 traheea;
 bronhiile;
 bronhiolele.

Bronhiile, bronhiolele și alveolele sunt organizate în 2 plă mâ ni pereche, delimitați de o membrană dublă (prezintă
două foițe). Alveolele prezintă membrane subțiri, acoperite de rețeaua capilară extinsă a circulației pulmonare.
Alveolele pun la dispoziție o mare suprafață de schimb la nivelul că reia se realizează schimbul de gaze. Din
arterele pulmonare, sâ ngele să rac în oxigen și bogat în dioxid de carbon, pă trunde în plă mâ ni. Prin venele
pulmonare însă , sâ ngele bogat în oxigen și să rac în dioxid de carbon, pă ră sește plă mâ nii. Difuziunea este procesul
care permite schimbul de gaze finalizat cu înlocuirea dioxidului de carbon din sâ nge cu oxigenul din alveole.
Figura 17.1 Organele și structurile sistemului respirator uman.
17.2. Anatomia sistemului respirator
Organele sistemului respirator sunt:

 cavitatea nazală ;
 sinusurile;
 laringele;
 traheea;
 arborele bronșic;
 plă mâ nii.

Nasul și cavitățile nazale

Nasul – constituie calea pe care aerul intră în mod normal în sistemul respirator. Alternativ, aerul poate pă trunde și
pe calea cavită ții bucale. Acest lucru este favorizat de intersecția în zona posterioară a cavită ții orale, dintre
cavitatea nazală și gură . Această zonă este de fapt o cale comună sistemelor respirator și digestiv, care poartă
numele de faringe.
Nasul prezintă două porțiuni:

 porțiunea externă – alcă tuită din cartilaj și piele;

 porțiunea internă – cavitățile nazale, care sunt tapetate cu o mucoasă nazală . Deschiderile lor că tre mediul
extern se numesc nări (narine externe).

Cavitatea nazală este împă rțită median de că tre septul nazal. Mai departe, intervin anumite extensii de natură
osoasă , denumite cornete nazale: inferioare, mijlocii și superioare care subîmpart cavitatea nazală în căi
aeriene (meaturi: inferior, mijlociu, superior). Totodată , la nivelul cavită ților nazale, anumite spații goale
(denumite sinusuri) se deschid și a că ror extindere se orientează către oasele craniului: osul frontal, sfenoid,
etmoid și maxilar. Prezența acestor sinusuri reduce greutatea craniului și totodată funcționează drept camere de
rezonanță și spații de condiționare a aerului. Sinusurile sunt că ptușite de o mucoasă care reprezintă de fapt
continuarea celei de la nivelul cavită ții nazale. Atâ t cornetele nazale, câ t și sinusurile reprezintă zone în care are
loc încă lzirea aerului și scă derea vitezei acestuia. În acest fel particulele inspirate pot precipita și declanșa senzații
olfactive. În acest fel, cavitatea nazală se asociază cu simțul olfactiv (simțul mirosului).
Sinsurile nazale sunt pereche, deci în total vor fi 8.
Figura 17.2 Structura nasului (septul nazal a fost îndepă rtat).
Pe imagine se observă bolta palatină sau palatul dur.
Peretele superior al cavită ții nazale, prezintă o zonă a mucoasei nazale care constituie regiunea olfactivă. Celulele
de la acest nivel sunt implicate în depistarea variatelor tipuri de molecule și pe calea nervilor olfactivi (perechea I),
informează encefalul prin transmiterea de impulsuri nervoase, care vor fi interpretate de acesta ca mirosuri.
Pă trunderea aerului printre cornetele nazale se face prin vestibul, care reprezintă porțiunea anterioară a cavită ții
nazale. În continuare, aerul ajunge în nazofaringe prin 3 orificii, denumite meaturi: superior, mijlociu, inferior.
Nasul prezintă adaptă ri care asigură :

 încălzirea aerului rece – prin prezența vaselor de sâ nge din mucoasa nazală ;
 umidificarea aerului uscat – prin prezența mucusului secretat de că tre mucoasa nazală ;
 filtrarea aerului – prin mucus, care intervine și în captarea particulelor fine de praf și microorganismele;
odată contaminat, mucusul este transportat pe calea celulelor ciliate ale mucoasei nazale, la nivelul
faringelui, după care este înghițit.
Rinita – constituie inflamația mucoasei nazale. Dacă este de natură alergică localizată în fosele nazale, atunci se
numește rinită alergică. Factori determinanți:

 polen – o formă de rinită cauzată de un astfel de alergen, se numește febra fânului;

 pene;
 acarieni;
 pă r de animale.

Faringele
Faringele (denumit și gâtlej) – reprezintă un organ cuprins între cavită țile nazale și laringe, constituind totodată
un pasaj comun sistemelor digestiv și respirator. Faringele se împarte în 3 porțiuni:

 nazofaringe – deasupra vălului palatin (palatul moale), zona imediat posterioară cavită ților nazale;
 orofaringe – posterior cavită ții orale, zona inferioară nazofaringelui; reprezintă zona de intersecție dintre
că ile digestive și respiratorii;
 laringofaringe – zona inferioară orofaringelui și posterioară laringelui.

La nivelul pereților laterali ai nazofaringelui, se deschid cele două trompe ale lui Eustachio care încep de la
urechea medie și care intervin în egalizarea presiunii aerului în segmentul cuprins între nazofaringe și urechea
medie. Din nazofaringe pot ajunge în trompa lui Eustachio microorganisme responsabile de instalarea a numeroase
infecții ale urechii medii.
În zona medială a peretelui posterior al nazofaringelui, se remarcă amigdala faringiană (masă de țesut
limfatic). Aceasta produce limfocite potrivite care vor acționa asupra agenților infecțioși captați din aer, protejâ nd
astfel sistemul respirator. Tumefierea (umflarea) amigdalei faringiene îi atribuie denumirea de vegetații adenoide,
care pot bloca pasajul aerului.
În spatele gurii, în porțiunea laterală a faringelui (orofaringe) se întâ lnesc amigdale palatine (tot mase de țesut
limfatic, dar de formă ovală), cu funcție identică amigdalelor faringiene. Apariția unei inflamații la nivelul
amigdalelor palatine se numește amigdalită.
Coanele nazale sunt că i de legă tură între cavitatea nazală și nazofaringe.
Figura 17.3 Secțiune sagitală prin cap și gâ t.
Capă tul distal al faringelui se ramifică în:

 esofag – în continuarea că ruia urmează stomacul; esofagul se află în spatele traheei;

 laringe – în continuarea că ruia urmează traheea.

Laringele
Laringele – reprezintă o structură de natură cartilaginoasă care în zona vertebrelor cervicale, face legă tura între
faringe și trahee. Laringele poate fi descris ca o extindere a traheei în partea superioară a acesteia.
Ț esutul conjunctiv din alcă tuirea laringelui prezintă 11 structuri cartilaginoase dispuse asemă nă tor unei cutii,
printre care se numă ră :

 cartilajul tiroid – este cel mai mare, denumit și „mărul lui Adam”, se observă în partea anterioară
(ventrală ) a gâ tului; la bă rbați este mai pronunțat comparativ cu femeile;
 cartilajul cricoid – asemă nă tor unui inel cu pecete, face legă tura între laringe și trahee;
 cartilajul epiglotic (epiglota) – constituie un pliu asemănător unui capac cu formă de frunză, dispus în
zona de intrare în laringe; la trecerea alimentelor sau lichidelor în esofag, epiglota are rolul de a obtura
că ile respiratorii (se închide peste laringe în cursul deglutiției). Glota reprezintă deschiderea că tre laringe.

Pe lâ ngă zonă de pasaj pentru aer, laringele este implicat și în producția sunetelor. Astfel, de la nivelul pereților
laterali ai acestuia iau naștere două seturi de cute/ pliuri/ falduri de țesut membranos gros în interiorul laringelui,
denumite corzi vocale. În expir, câ nd aerul este expulzat din plă mâ ni, acestea vibrează și produc sunete, care cu
ajutorul mușchilor gâ tului, buzelor, limbii și obrajilor, se transformă în cuvinte. Tonalitatea depinde de lungimea
corzilor vocale, motiv pentru care tonalitatea mai ridicată se observă la copii și femei, la care corzile vocale sunt
mai scurte.
Figura 17.4 Laringele, corzile vocale și traheea.
Traheea, bronhiile și bronhiolele
Traheea reprezintă o continuare a laringelui sub formă de tub semirigid pe care îl leagă de arborele bronșic.
Dispusă pe linia mediană a gâ tului, traheea se întinde pe o lungime de circa 10-12 cm. Susținerea ei, precum și
faptul că se menține constant deschisă , sunt asigurate de anumite inele în forma literei „C” de natură
cartilaginoasă , dispuse unul peste celă lalt și care în partea posterioară sunt deschise. Inelele cartilaginoase vecine și
capetele acestora sunt separate de țesut conjunctiv și muscular neted.
Traheea prezintă urmă toarele roluri:

 constituie o cale de trecere pentru aer (intrarea și ieșirea sa);

 filtrează aerul – prin mucoasa care tapetează traheea; aceasta prezintă celule ciliate care vor filtra aerul
înainte de pă trunderea lui în plă mâ ni; particulele imobilizate în mucus sunt împinse spre faringe cu scopul
de a fi înghițite.

Ramificațiile terminale ale traheei sunt în numă r de două și se numesc bronhii primare/ principale: stâ ngă și
dreaptă . Acestea au structură similară traheei. Față de bronhia stâ ngă , cea dreaptă este mai largă și prezintă o
poziție mai verticală .
Proporțional cu diviziunea lor la nivelul plă mâ nilor, diametrul bronhiilor se reduce semnificativ, ajungâ nd pâ nă la
circa 1 mm, unde sunt lipsite de cartilaj și se transformă în bronhiole. În alcă tuirea peretelui acestora intră țesut
muscular neted susținut de țesut conjunctiv. Bronhiolele sunt înconjurate de benzi de mușchi netezi. Bronhiolele
continuă să se ramifice pâ nă al stadiul de bronhiole terminale, care reprezintă conductele aeriene cele mai mici
(bronhiolele terminale reprezintă ultimele ramificații ale arborelui bronșic). În continuare lor se
află bronhiolele respiratorii a că ror deschidere se face în alveole.
Arborele bronșic reprezintă un sistem de că i de transport ramificate la nivelul plă mâ nilor alcă tuit din
ramificațiile:

 traheei;
 bronhiilor;
 bronhiolelor.

Rolurile arborelui bronșic sunt de a conduce aerul de la trahee la alveole și totodată de a-l filtra, datorită mucoasei
care-l că ptușește.
Prin inflamarea arborelui bronșic se instalează afecțiunea denumită bronșită. Arborele bronșic poate fi afectat și
de astm, care se traduce prin episoade de respirație îngreunată și șuieră toare („wheezing”) la anumite perioade.
Cauza o reprezintă în general alergenii din mediul înconjură tor care declanșează spasmul mușchilor netezi ai
arborelui bronșic.
Plămânii
Cea mai mare parte a cavită ții toracice este ocupată de organe pereche, denumite plămâni, în alcă tuirea că rora
intră milioane de să culeți – alveole (aprox. 300 de milioane/ plă mâ n la un adult). Acestea prezintă o membrană
respiratorie foarte subțire care permite pasajul gazelor prin difuziune. Alveolele reprezintă unitatea funcțională
de bază a plămânului. Alveolele sunt înconjurate de o rețea capilară la nivelul că reia se face schimbul de gaze.
Sâ ngele este adus la alveole printr-o ramură a arterei pulmonare și după schimbul de gaze, este transportat printr-o
ramură a venei pulmonare că tre partea stâ ngă a inimii.
Plă mâ nii cuprind că ile aeriene, alveolele, vasele de sâ nge și alte țesuturi ale tractului respirator inferior.
Zona mediană a cavită ții toracice (mediastin) care adă postește inima, timusul, o parte din esofag și numeroase
vase de sâ nge, susținute prin intermediul țesutului conjunctiv, separă cei 2 plă mâ ni.
Plă mâ nii sunt organe moi. Caracterul lor elastic, buretos (spongios) se datorează alveolelor. Plă mâ nii sunt în
formă de con și se împart în lobi: cel drept prezintă 3 (superior, median, inferior), iar cel stâ ng 2 (superior,
inferior). Fiecare lob este divizat în lobuli mai mici, iar fiecă rui lobul îi corespunde o bronhiolă .
Figura 17.5 Plă mâ nii și alveolele.
Membrana dublu stratificată care înconjoară fiecare plă mâ n se numește pleură. Stratul intern al acesteia care aderă
de plă mâ ni și pă trunde în fisurile dintre lobi, se numește pleură viscerală. Stratul extern care tapetează interiorul
cavită ții toracice, se numește pleură parietală. Într-o porțiune în care bronhiile primare, vasele de sâ nge și nervii
intră în plă mâ ni, pleura viscerală și parietală se află una în continuarea celeilalte, formâ nd un așa numit „sac
dezumflat”. Zona din interior a acestuia poartă numele de cavitate pleurală, la nivelul că reia se află un lichid
responsabil de menținerea în contact strâ ns a celor două foițe și totodată de alunecarea cu ușurință a acestora.
17.3. Fiziologia respirației
Respirația reprezintă un mecanism fiziologic compus din:

 ventilație și
 schimb gazos.

Mecanismul ventilației pulmonare

Intrarea și ieșirea aerului din alveole este un proces care poartă numele de ventilație. Principiul de bază al acesteia
presupune deplasarea aerului dintr-o zonă cu presiune mare (densitate crescută ) spre o zonă cu presiune joasă
(densitate scă zută ). Cu alte cuvinte, intrarea aerului în plă mâ ni este permisă doar câ nd presiunea atmosferică o
depă șește pe cea din alveole, iar ieșirea sa este permisă doar câ nd presiunea atmosferică este depă șită de cea din
alveole.
Activitatea anumitor mușchi scheletici denumiți mușchi respiratori aflați sub controlul unor stimuli transmiși pe
calea nervului frenic, generează modifică rile de presiune la nivel pulmonar. Totodată , în generarea modifică rilor
de presiune intervine și dispunerea anatomică a pleurei viscerale, imediat lâ ngă cea parietală . Schimbă rile de
presiune sunt dependente de:

 elasticitatea plă mâ nilor;

 relația anatomică pleură - plă mâ ni;
 spațiul toracic închis care adă postește plă mâ nii.

Inspirația este acea parte din procesul de ventilație prin care aerul este adus în plă mâ ni prin creșterea volumului
cavită ții toracice, ca urmare a unor contracții musculare simultane. Astfel, în cursul inspirației, numeroase seturi de
mușchi aflați între coaste (mușchi intercostali externi) se contractă , ridicâ nd coastele în sus și înspre exterior.
Totodată , are loc contracția diafragmei care urmează o deplasare în jos. În inspirul forțat, mușchii intercostali sunt
cel mai des implicați, pe câ nd contracția diafragmei are loc în inspirul forțat și normal. Odată cu creșterea
volumului cuștii toracice, elasticitatea plă mâ nilor le permite acestora să se destindă și să umple cavitatea toracică ,
urmâ nd expansiunea toracică .
Prin expansiunea plă mâ nilor se înregistrează o creștere a volumului că ilor aeriene și a alveolelor și care implicit
scade presiunea de la acest nivel. Astfel, se creează condițiile necesare pă trunderii libere a aerului atmosferic în
alveolele pulmonare. După umplerea plă mâ nilor cu aer, se desfă șoară schimburile de gaze dintre alveole și sâ nge.
Ulterior, are loc expirația, parte din procesul de ventilație prin care aerul este scos din plă mâ ni, prin scă derea
volumului cavită ții toracice. Astfel, în cursul expirației, mușchii respiratori: mușchii intercostali externi și
diafragma, se relaxează și scad volumul cutiei toracice care își recapă tă forma inițială . În acest fel, plă mâ nii sunt
comprimați și volumul lor scade, crescâ nd presiunea aerului din interiorul lor. Se creează condițiile necesare ieșirii
aerului alveolar în atmosferă prin că ile aeriene.
Prin expir, plămânii sunt goliți parțial de aer. Expirul este un proces pasiv, în care controlul poate fi fă cut de
că tre organism, însă nu într-o proporție atâ t de mare cum poate fi inspirația.
Figura 17.6 Schimbă rile de volum ale cavită ții toracice odată cu contracția mușchilor respiratori.
Volumele pulmonare
Volum curent – volumul de aer vehiculat în interiorul și în exteriorul plă mâ nilor, în condiții de repaus sau în
cursul respirației normale – aprox. 500 mL.
Volum rezidual – volumul de aer care ră mâ ne în interiorul plă mâ nilor după un expir forțat – aprox. 1000 mL.
După un expir normal, în plă mâ ni ră mâ n aprox. 2500 mL (adică aprox. 1000 mL volum rezidual + aprox. 1500 mL
volum expirator de rezervă ).
Peste volumul curent (aprox. 500 mL) din cursul unui inspir normal, în urma unui inspir forțat în plă mâ ni mai
poate fi introdus un volum suplimentar de aprox. 2500-3500 mL.
Capacitatea vitală pulmonară – volumul maxim de aer care poate fi vehiculat (schimbat) la nivel pulmonar
(volum curent + volum inspirator de rezervă + volum expirator de rezervă ). Capacitatea vitală constă în efectuarea
unui inspir și unui expir forțate. Astfel, capacitatea vitală implică un efort muscular intens pentru care umplerea
plă mâ nilor la capacitate maximă nu poate fi menținută pe o perioadă lungă de timp.
Controlul respirației
Stimuli nervoși controlează contracția mușchilor respiratori care la râ ndul lor controlează respirația. Centrul de
control respirator este reprezentat de o anumită zonă a encefalului (trunchi cerebral - anumite părți din bulb
și punte), principala responsabilă de activitatea mușchilor respiratori. Din centrul de control sunt implicate:

 două grupuri neuronale – responsabile de controlul ritmului (frecvența) respirației

și amplitudinea mișcă rilor din cursul respirației forțate;
 o altă zonă , zona pneumotaxică – și aceasta responsabilă de
reglarea frecvenței și amplitudinii respirației.
Nivelul de dioxid de carbon din torentul sanguin este monitorizat pe cale indirectă de că tre centrii respiratori din
trunchiul cerebral. Acest gaz rezultă în urma proceselor respiratorii celulare, care dacă sunt intensificate duc la
creșterea concentrației sale în sâ ngele arterial. De la acest nivel, dioxidul de carbon poate difuza în lichidul
cefalorahidian (LCR), determinând implicit și o creștere a concentrației de ioni de hidrogen (a acidității) în
lichid. Această variație ajunge pe calea lichidul cefalorahidian la nivelul centrului respirator, care este astfel activat
de o concentrație crescută de ioni de hidrogen și zona pneumotaxică transmite impulsuri nervoase mușchilor
respiratori. Impulsurile sunt cele care duc la creșterea frecvenței și a amplitudinii respirației. Concomitent cu
expirul dioxidului de carbon din plă mâ ni, scade și concentrația ionilor de hidrogen din sâ nge care va determina și
scă derea celei din lichidul cefalorahidian, cu inhibarea activă rii centrului respirator.
Sistemul respirator mai dispune de alți receptori de natură chimică (chemoreceptori) dispuși în arterele
carotide – corpuscul carotidian și în arcul aortic – corpusculi aortici, care urmăresc concentrația de oxigen
dizolvat în sânge. Un conținut scă zut în oxigen constituie un stimul pentru chemoreceptori să transmită impulsuri
că tre centrul de control respirator pentru creșterea frecvenței și amplitudinii respirației.

Figura 17.7 Zonele de control ale respirației în organism.

Controlul respirator efectuat prin activitatea centrului respirator și a chemoreceptorilor implică mecanisme
involuntare. Acestea pot fi anulate parțial de impulsurile nervoase eliberate de cortexul cerebral că tre centrul de
control respirator. În timpul înotului sau a altor activită ți, respirația poate fi oprită printr-un control voluntar. Acest
lucru nu poate avea loc pe o perioadă lungă de timp, deoarece concentrațiile de dioxid de carbon și a ionilor de
hidrogen cresc în lichidele corpului, activâ nd centrul respirator care eliberează impulsuri ce depă șesc stoparea
voluntară a respirației. Imediat trebuie să reluă m inspirația.
Hiperventilația reprezintă respirația profundă și rapidă .
Schimbul de gaze
Transportul oxigenului și al dioxidului de carbon la și de la plă mâ ni se face prin mecanisme care prezintă mici
diferențe.
Transportul oxigenului în sânge se face astfel:

 aprox. 2% din oxigen este dizolvat în plasmă sau în citoplasma eritrocitelor;

 restul de 98% din oxigen este legat de moleculele de hemoglobină din eritrocite – oxihemoglobină. O
moleculă de hemoglobină leagă facil 4 molecule de oxigen.

Transportul dioxidului de carbon în sânge se face astfel:

 aprox. 7% din dioxidul de carbon este dizolvat în plasmă și în citoplasma eritrocitelor (ca dioxid de
carbon);
 aprox. 93% se ră spâ ndește în eritrocitele din sâ nge.

Din procentul de 93% ră spâ ndit în eritrocite, dioxidul de carbon se distribuie astfel:

 aprox. 25-30% din dioxidul de carbon este legat (într-un loc diferit de locul de legare al oxigenului) de
moleculele de hemoglobină din eritrocite care au cedat în prealabil oxigenul în țesuturi
– carbaminohemoglobină;
 aprox. 70-75% din dioxidul de carbon este transportat sub formă de ioni de bicarbonat (HCO3-) în
eritrocite.

Formarea ionilor bicarbonat are loc după trecerea dioxidului de carbon din țesuturi în plasma sanguină și
interacțiunea acestuia cu apa din eritrocite, formâ nd acidul carbonic (H 2CO3). Anhidraza carbonică (o enzimă )
din eritrocite catalizează această reacție. Acidul carbonic format este instabil și disociază în ioni de hidrogen (H +)
și ioni bicarbonat (HCO 3-). O parte dintre aceștia vor ajunge în eritrocite și vor constitui mecanismul de transport
pentru dioxid de carbon. Însă , numeroși ioni bicarbonat difuzează în plasmă la nivelul că reia, pentru transport
interacționează cu ioni de sodiu și formează bicarbonat de sodiu (NaHCO3). La fiecare ion bicarbonat difuzat în
exteriorul membranei eritrocitare (în plasmă ), în interiorul ei pă trunde la schimb un ion de clor. În cazul unui
numă r crescut de molecule de dioxid de carbon în sâ nge, procesele au loc rapid și se înregistrează un influx
crescut de ioni de clor în eritrocite, fenomen cunoscut drept transfer de clor. Ionii de hidrogen (H +) rezultați din
descompunerea acidului carbonic sunt înlă turați printr-un sistem tampon (în special hemoglobina).
Completare: Pe imaginea de mai jos (Figura 17.8) se observă cum transferul de clor are loc în capilarele
periferice. În capilarele pulmonare are loc mecanismul opus transferului de clor prin care ionii de clor ies din
eritrocit, iar ionii de bicarbonat pă trund în eritrocit.
În alveole, procesul pasiv care permite realizarea schimbului de oxigen din aer cu dioxidul de carbon din s â nge,
este difuziunea. Aceasta presupune deplasarea fă ră consum de energie a moleculelor din zona în care sunt în
concentrație crescută , că tre o zonă cu concentrație scă zută .
Pe suprafața sacului alveolar se află capilare microscopice prin care circulă eritrocitele. Oxigenul ajuns în sacul
alveolar va traversa membrana respiratorie prin difuziune și va ajunge în plasmă , după care pă trunde la interiorul
eritrocitului, se leagă cu ușurință de hemoglobină , formă în care va fi transportat celulelor. Direcția difuziunii
oxigenului este justificată de deficitul în oxigen al eritrocitelor, comparativ cu aerul alveolar bogat în oxigen.
Secundar trecerii moleculelor de oxigen din sacul alveolar în eritrocite, are loc convertirea ionilor de bicarbonat în
molecule de dioxid de carbon, care vor difuza din eritrocite în sacul alveolar. În acest caz direcția difuziunii este
justificată de eritrocitele bogate în dioxid de carbon comparativ cu aerul alveolar să rac în dioxid de carbon.
Figura 17.8 Transportul gazelor și mecanismele de schimb gazos.
La finalul schimbului de gaze dintre sâ nge și aer, eritrocitele pleacă din zona sacilor alveolari. Capilarele
pulmonare se unesc și formează venulele pulmonare, care se unesc la râ ndul lor și formează venele pulmonare,
responsabile de transportul sâ ngelui înapoi că tre inimă . Mai precis, acestea se deschid în partea stâ ngă a inimii, în
atriul stâ ng, după care, ventriculul stâ ng va pompa sâ ngele bogat în oxigen că tre toate țesuturile corpului. La acest
nivel, oxigenul este cedat prin mecanisme opuse celor desfășurate în alveole și este preluat dioxidul de
carbon. Oxigenul este necesar în metabolismul celular pentru eliberarea de energie și sinteză de ATP.