Aparatul respirator

Definiția aparatului respirator:

Aparatul respirator sau sistemul respirator constituie totalitatea organelor
care servesc la schimbul gazos între organism și mediu, asigurând organismul cu
oxigen, indispensabil vieții celulelor, și eliminând din organism dioxidul de carbon
rezultat din oxidări. Tot o data, alaturi de aceasta functie, se mai indeplinesc
urmatoarele roluri: generarea vocii, conditionarea aerului, echilibrul acido-bazic,
mirosul.

Figura 1

Figura 1 prezinta sistemul circulator impreuna cu toate organele care intra in

acest sistem . Alaturi de imagine este o lista numerotata care arata organele si
sistemele de organe care iau parte in procesul de respiratie.

Caracteristici generale ale aparatului respirator:

La mamifere și la om aparatul respirator este format din două categorii de
organe: căile respiratorii și organele respiratorii.
 Căile respiratorii nu iau parte la schimbul de gaze,
ele avand rolul de a conduce aerul la plămâni și de a-l
purifica, a încălzi și a umezi aerul inspirat. Dupa cum reiese
din figura 2 , caile respiratorii se impart in : căile
respiratorii superioare - reprezentate de cavitatea nazală și
faringele ; căile respiratorii inferioare - reprezentate de
laringele, traheea și bronhiile de calibru diferit, inclusiv și
bronhiolele.
Organele respiratorii (plămânii) au rolul cel mai
important în respirație, la nivelul lor are loc respirația pulmonară,
schimbul gazos între organism și mediu realizându-se la nivelul
alveolelor pulmonare.O reprezentare fizica a plămânilor reiese din
figura 3.
Structura aparatului respirator este adaptată modului de
viață al animalului și tipului de respirație. Ființele unicelulare nu au un aparat
respirator, ele fiind ușor pătrunse de gaze și de lichidele care le înconjură. Nu același
lucru se petrece la ființele pluricelulare, unde absorbția oxigenului de către lichidul
circulant (sângele) și eliminarea bioxidului de carbon are loc la nivelul unor organe
special diferențiate, care constituie aparatul respirator. Multe nevertebrate
inferioare (spongieri, celenterate, oligochete, hirudinee, platelminte, crustacei
inferiori) nu au un aparat respirator diferențiat și schimburile gazoase au loc prin toată
suprafața corpului (respirație cutanată), dar și la animalele care îl au, există o
respirație cutanată, mai mult sau mai puțin importantă. Organele respiratorii
diferențiate există la multe nevertebrate și la toate vertebratele. La animalele acvatice,
ele sunt branhiile (la echinoderme, crustaceii superiori, polichete, majoritatea
moluștelor, ciclostomi, pești); la cele terestre, ele sunt traheele (la insecte) și
plămânii (la araneide, gasteropodele pulmonate, majoritatea vertebratelor).
Astfel , in functie de organul folosit in timpul procesului respirator se pot
distinge trei feluri de respirații:
1. respirația branhială, în care schimburile gazoase au loc cu ajutorul unor
expansiuni membranoase mai mult sau mai puțin cutate și puternic
vascularizate, care atârnă în apă, numite branhii (la pești);
2. respirația traheală, în care distribuția aerului în tot corpul animalului are loc
prin tuburi ramificate, numite trahee (la insecte);
3. respirația pulmonară, în care aerul este introdus printr-un mecanism special în
saci membranoși, puternic vascularizați, care sunt plămânii (la vertebratele
tetrapode).
 În raport cu mediul se deosebesc 2 tipuri de respirație:
a. respirația acvatică unde aparatul respirator este reprezentat prin branhii;
b. respirația aeriană unde aparatul respirator este alcătuit dintr-un sistem de
trahee ramificate și anastomozate (la insecte) sau din plămâni și din căile
respiratorii (la vertebratele tetrapode).
Respirația privită în totalitatea ei cuprinde două etape fundamentale:
I) respirația externă (respirația pulmonară, branhială sau traheală), asigurată de
aparatul respirator;
II) respirația internă (respirația tisulară) care se realizează la nivelul celulelor din
organism.
Respiratia implica:
 ventilatie (inspir, expir);
 schimb gazos ;
 utilizarea oxigenului (in respiratia celulara) .

Anatomia aparatului respirator:

Structura sistemului respirator :
Structural, sistemului repirator i se descriu:
1. Portiunea de conducere;
2. Portiunea respiratorie propriu-zisa.
1. Portiune de conducere este alcatuita din cavitate nazala, nasofaringe,
faringe, trahee, bronhii, bronhiole si bronhiole terminale.
Epiteliul respirator este alcatuit din cinci tipuri de celule dupa cum urmeaza:
celule bazale, celule in perie, celule cilindrice ciliate, celule caliciforma si celule
endocrine (cu granule mici/ Kulchitsky) .
A) Cavitatea nazală :
 este căptușita cu mucoasa nazala;
 aceasta are o foarte bogata rețea de vase cu rol în încălzirea aerului. Ea produce
mucus care umezește aerul și retine particule străine;
 este impartita in vestibulul nazal si cavitatea nazala propriu-zisa, acestea fiind
delimitate de limen nasi;
 peretele superior (tavanul) este reprezentat de lama cribriforma (ciuruita) a
etmoidului;
  peretele inferior (planseul) este alcatuit din palatul moale si palatul dur;
 peretele lateral contine cele trei cornete nazale (superior, mijlociu, inferior), cele
trei meaturi nazale (superior, mijlociu, inferior) si recesul sfenoetmoidal.

In figura 4 se poate observa delimitarea cavitatii nazale enumerate anterior mai

sus .

B) Faringele :
Este organul comun sistemului digestiv și
sistemului respirator si este impartit in naso-faringe,
oro-faringe si laringo- faringe. In figura 5 se poate
observa delimitarile faringelui.

C) Laringele:
Are în peretele său numeroși mușchi și piese
cartilaginoase protectoare. Un cartilaj în forma de frunza
(epiglota) acoperă intrarea substanțelor nutritive, înghițite. În
interior, peretele laringelui are niște pliuri musculoase,
coardele vocale, care prin vibrare creează sunete. In figura
numarul 6 evidentiez laringele impreuna cu nervul laringeu
care este o ramură a nervului vag , care inervează toți mușchii intrinseci ai laringelui,
cu excepția mușchilor cricotiroidieni.

D)Traheea :
Conține în peretele său inele cartilaginoase
suprapuse care țin mereu deschis. Din punct de vedere
histologic, cuprinde trei straturi: adeventitia,
submucoasa si mucoasa. Tunica externa descrie o
parte cartilaginoasa si una membranoasa. In figura
alaturata (figura 7) se poate observa traheea cu cu
ramificarea sa in plamani .
E)Arborele bronsic:
Prezinta țesut cartilaginos. Mucoasa traheei și a
arborelui bronsic produce mucus care retine particulele
străine, iar cilii prezenți împing corpurile străine spre
ieșire, prin mișcarea lor permanenta. In figura 8 se poate observa cum arborele bronsic
se imparte in bronhiile primare, bronhii lobare, bronhiole, bronhiole terminale si
bronhiole respiratorii. In bronhiolele terminale si cele respiratorii se gasesc celule
Clara, care sunt un tip celular neciliat care secreta componenta glicoproteica a
surfactantului.

2. Portiunea respiratorie propriu-zisa este reprezentata de :

a) ducte alveolare
 b) saci alveolari sunt extremitățile bronhiolelor( care nu au cartilaj, dar au țesut
muscular neted)
c) alveole: acestea sunt in numar de aproximativ 300 de milioane, au forma
poliedrica si aspect de „fagure de miere”. Se distring doua tipuri celulare, in functie
se rolul acestora si morfologie:
- alveole de tip I, avand rol structural
- alveole de tip II, avand rolul de a secreta surfactant
Figura 9 prezinta caracteristicile portiuni
respiratori impreuna si a delimitarilor sale caracterizate
mai sus . Tot o data prezinta intrarea bronhilolelor in
portiunea respiratorie.

Caracteristicile anatomice ale

organelor rspiratorii:
De reglarea și controlul funcției respiratorii sunt responsabile două zone ale
trunchiului cerebral, și anume medulla oblongata(bulbul rahidian) și puntea lui
Varolio.
Respirația este funcția prin care se asigură continuu și adecvat aportul de
oxigen din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează și circulația în
sens invers a dioxidului de carbon produs de metabolismul celular.
Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală,
faringele, laringele, traheea, bronhiile) și plămânii. Fosele nazale (nările), fac legătura
între mediul extern și cavitatea nazală (mediul intern). Interiorul cavității nazale este
căptușit cu o mucoasă ale cărei secreții mențin locul mereu umed. Mucoasa, fiind
puternic vascularizată, încălzește aerul inspirat. Mucusul, cât și firele de păr din fosele
nazale opresc înaintarea prafului și a altor impurități care se pot afla în aerul inspirat.
Faringele este organul în care se încrucișează calea respiratorie cu calea
digestivă.
Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior
prezintă o proeminență, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un
căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă.
Laringele este și organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de
pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele.
Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menținut deschis datorită
inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, țesutul cartilaginos este
înlocuit cu țesut moale, ce ușurează trecerea alimentelor prin esofag. Peretele intern al
traheii este căptușit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mișcă de
jos în sus, antrenând astfel impuritățile spre exterior.
Bronhiile, în număr de două, sunt ramificații ale traheii care pătrund în plămâni.
Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conține, de
asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul
stâng, trei în plămânul drept.
Plămânii sunt două organe alveolare elastice, de culoare roz, așezate în cutia
toracică, deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul
stâng are doar doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde
câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite
bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele
cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiți din mici
umflături cu pereții foarte subțiri, numite alveole pulmonare.
Alveola pulmonară este unitatea structurală și funcțională a plămânului. Între
sacii pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au mușchi. Suprafața
lor este acoperită de două foițe, numite pleure. Una este lipită de plămân (pleura
viscerală), cealaltă de peretele intern al cavității toracice (pleura parietală). Între ele se
află o cavitate foarte subțire (spațiul pleural), în care se găsește o peliculă de lichid
(lichidul pleural). Plămânii sunt foarte bine vascularizați de arterele și venele
pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică
și însoțesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se
continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoțesc
apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare
plămân) și ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un
plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafața acestora
este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m pătrați.
Astfel, sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Ele sunt separate doar
de pereții foarte subțiri ai alveolelor și ai capilarelor.

Fiziologia sistemului respirator :

Funcționarea sistemului respirator, prin care se asigură respirația, cuprinde, în
principal, respirația pulmonară și respirația celulară.
Respirația pulmonară:
Această etapă a respirației cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni
(inspirația); eliminarea aerului din plămâni (expirația), care durează mai mult decât
inspirația (acest lucru este evidentiat in figura 11). Un om adult aflat în repaus execută
16 mișcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la
femeie; el crește în timpul activității musculare, al exercițiilor fizice etc. Respirațiile
normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând mușchi, urmează pasiv
mișcările cutiei toracice. În timpul inspirației, volumul cutiei toracice crește datorită
contracției mușchilor respiratori: diafragma se contractă și coboară, mușchii
intercostali trag coastele și le ridică. Mișcarea coastelor împinge sternul înainte, iar
plămânii se umplu cu aer. În momentul expirației, mușchii se relaxează, iar plămânii
își micșorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspirația
este, deci, faza activă a respirației, iar expirația este faza pasivă. Intrările și ieșirile
de aer din sistemul respirator prezintă ventilația pulmonară, care depinde de frecvența
și profunzimea mișcărilor respiratorii. Acestea pot crește prin antrenament, gimnastică
etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporție: 21% oxigen, 78% azot,
0,03% dioxid de carbon și alte gaze în cantități foarte mici. Caracteristicele aerului
inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.
Astfel în plămâni, aerul pierde oxigen, se îmbogățește în dioxid de carbon și
vapori de apă. Schimbările de gaze se produc la nivelul alveolelor pulmonare, unde
sângele și aerul se găsesc în contact pe o mare suprafață. Dioxidul de carbon din
sânge traversează pereții capilarelor și pereții alveolelor, de unde va fi eliminat prin
expirație. Oxigenul din aerul ajuns în alveole în urma inspirației traversează pereții
acestora, pereții capilarelor și ajunge în sânge, care îl transportă la organe. Schimbul
de gaze la nivelul pulmonar are loc întotdeauna în acest fel, datorită diferențelor de
presiune a acestor gaze în plămâni și sânge.
Pentru a putea investiga ventilatia pulmonara este necesara cunoasterea
volumelor si capacitatilor pulmonare . Aceste doua metoder simple reprezintă
înregistrarea volumului aerului deplasat spre interiorul și respectiv exteriorul
plămânilor – procedeu numit spirometrie, datorită numelui aparatului utilizat –
spirometru. Există patru volume pulmonare diferite care adunate reprezintă volumul
maxim pe care îl poate atinge expansiunea pulmonară si , tot o data, exista patru
capacitati pulmonare care insumate dau capacitatea maxima pe care o poate avea
organismul in timpul unei inspirati sau expirati.Astfel:
A)Volumele pulmonare la om sunt reprezentate de :
 VC (volum curent) este volumul de aer inspirat și expirat în timpul respirației
normale – 500 ml;
 VR (volum rezidual) este volumul de aer care rămâne în plămâni și după o
expirație forțată, valoarea lui medie la adulți este de 1300 ml, adică aproximativ
25% din capacitatea vitală;
 VIR (volum inspirator de rezerva) este un volum suplimentar care poate fi
inspirat în urma unei inspirații forțate, după inspirația unui volum curent,
valoarea lui medie la adulți este de 1500 ml, ceea ce reprezintă 60% din
capacitatea vitală;
 VER (volum expirator de rezerva) reprezintă cantitatea suplimentară de aer ce
poate fi expirată în urma unei expirații forțate după expirarea unui volum
 curent, valoare lui medie la adulți este de 1200 ml, aproximativ 25% din
capacitatea vitală.
B)Iar capacitatile pulmonare ale organismului uman sunt urmatoarele :
 CPT (capacitatea pulmonara totala) reprezintă volumul de aer cuprins în
plămâni la sfârșitul unei inspirații maxime, însumând toate volumele pulmonare
menționate;
 CV (capactiate vitala) reprezintă volumul de aer ce poate fi scos din plămâni
printr-o expirație forțată efectuată după o inspirație maximă;
 CI (capacitate inspiratorie) reprezintă volumul de aer ce poate fi introdus în
plămâni printr-o inspirație maximă care începe la sfârșitul unei expirații de
repaus;
 CRF (capacitate reziduala functionala) reprezintă volumul de aer care rămâne
în plămâni la sfârșitul unei expirații de repauz.
Figura 10 prezinta cei 2 timpi ai respiratiei
(inspiratie , respectiv expiratie) si miscarile cutiei
toracice in timpul acestui proces.Tot o data , prin
culorile sugerate din imagine, se arata produsii de
aer inspirat si expirat.
Respirația celulară :
Reprezintă totalitatea proceselor
metabolice intracelulare, în urma cărora este
obținută energie necesară funcționării celulei,
formată în urma proceselor chimice de oxido-
reducere din citoplasmă. Sediul
celular al respirației este
mitocondria.
Figura 11 reprezinta respiratia care
are loc la nivel celular .

Bariera alveole-capilare
constă din următoarele elemente:
 surfactant;
 apa;
 peretele alveolar (pneumocitele de tip I);
 membrana bazala a peretelui alveolar;
 membrana bazala a peretelui capilar;
  peretele capilar (avand epiteliu simplu scumaos).
Fortele de recul sunt deosebit de importante in fiziologia respiratiei. Astfel de
forte sunt reprezentate de:
 cutia toracica (foita parietala a pleurei);
 plamanii (foita viscerala a pleurei);
 volumul de repaus elastic al cutiei toracice;
 volumul de repaus elastic al plamanilor;
 inegalitatea vidului pleural (la plamanul vertical, clinostatism).
Un alt indice important este complianta: toracica, pulmonara, statica,
dinamica, specifica. Ideea este ca aceasta complianta scade sau creste in diferite
patologii (scade in boli restrictive si creste in boli obstructive) .
Un alt indice este distributia rezistentei in caile aeriene, astfel:
 in caile respiratorii superioare este de 80%, curgerea fiind turbulenta;
 in caile respiratorii inferioare este de 20 %, curgerea fiind laminara.
Toti acesti indici au formule exacte de calcul si sunt deosebit de importanti
pentru investigarea funcionarii fiziologice a sistemului respirator.
In reglarea respiratiei este implicat SNC, la nivelul caruia se gaseste centrul
respirator dar si hormoni precum progesteronul (in sarcina) sau eritropoetina cu efect
asupra receptorilor periferici.
Vascularizatia pulmonara:
♦ circulatie nutritiva;
♦ circulatie functionala;
♦ este realizata de vase extra-parenchimatoase si vase intra-parenchimatoase, iar
fluxul de sange variaza cu fazele respiratiei.
Patologii asociate sistemului respirator:
- hipoxia (hipoxica, anemica, stagnanata sau histotoxica);
- infectii respiratorii (bronsiolita acuta, pneumonie, tuberculoza s. a. );
- boli fungice ale plamanilor (Histoplasmoza, criptococoza s. a. );
- boli pulmonare cronice(Bronhopneumopatia cronica obstructiva);
- cancer pulmonar;
- boli profesionale.
Evaluare - diagnostice specifice :
1. Examen obiectiv: anamneza, examen fizic.
2. Investigatii paraclinice:
a. Radiografie/ radioscopie;
b. Tomografie pulmonara;
c. Bronhografie (vizualizarea arbore bronsic);
d. Angiografie pulmonara (vizioneaza circulatia pulmonara);
e. Fluoroscopia (permite vizionarea continutului toracic in dinamica si multe
incidente);
f. Scintigrafia;
g. Ecografia;
h. Masurarea rezistentei la flux;
i. Masurarea compliantei;
j. Realizarea buclei flux-volum;
k. Masurarea VR si CRF prin metoda dilutiei gaselor sau pletismograf corporeal.