Sistemul respirator

Sistemul respirator (systema respiratorium) constituie

totalitatea organelor care servesc la schimbul gazos
între organism și mediu, asigurând organismul cu oxigen,
indispensabil vieții celulelor, și eliminând din organism dioxidul
de carbon rezultat în urma proceselor oxidării.
Sistemul respirator
se dezvoltă ca o prolabare
a peretelui intestinului
anterior.
Aceste raporturi se
mențin și la etapele finale
ale dezvoltării: orificiul
superior al laringelui se
deschide în faringe.
 Organele
respiratorii includ:
 cavitatea nazală cu
nasul extern și
sinusurile
paranazale;
 laringe;
 trahee;
 bronhii;
 plămâni.

cavitatea bucală și faringele – în mod accesor

În structura sistemului respirator intră 2 categorii de organe:
1. extrapulmonare;
2. intrapulmonare.
 Sistemul respirator

Căi respiratorii Căi respiratorii

extrapulmonare intrapulmonare
plămâni
cavitatea nazală cu nasul
extern și sinusurile
paranazale
laringe
trahee
bronhii
cavitatea bucală și
faringele – în mod accesor
Distingem:
nasul extern;
cavitatea nazală, care, se
subdivizează în:
vestibulul nazal;
cavitatea nazală propriu-
zisă.
Nasul este situat în porţiunea centrală a feţei,
proeminent, înconjurat lateral de regiunile infraorbitale, inferior
de regiunea orală şi superior, de regiunea frontală.
Forma sa este una de piramidă triunghiulară cu 3 feţe, 3
margini şi un vârf.
 Feţele laterale sunt alcătuite în porţiunea inferioară
de aripile nazale, faţa inferioară este reprezentată de
narine, iar faţa posterioară lipseşte, fiind reprezentată de
către porţiunea de trecere dintre coanele nazale spre
nazofaringe.
Marginile laterale sunt realizate de şanţul
nazogenian şi nazopalpebral, iar marginea anterioară este
reprezentată de dosul nasului.
 nasul drept de tip August;
 nasul grec de tip Venus de Millo;
 nasul acvilin (coroiat) de tip Dante;
 nasul scopit de tip Socrate.
 În funcţie de raportul lungimii nasului şi lăţimii
bazei, se descriu trei tipuri de nas:
 nas lepterinic - lung şi subţire;
 nas mezerinic - mediu proporţionat;
 nas platirinic - scurt şi lăţit la bază.
 este dispus între narine şi lumenul
nasului (cauzat de cartilajul alar);
 la nivelul pragului nazal are loc
trecerea pielii în mucoasa nazală;
 în vestibulul nazal aerul inspirat
este orientat în 2 direcţii: prima -
spre regiunea olfactivă, alta – spre
coane (prin meaturile nazale
mijlociu şi inferior);
 pielea vestibulului este bogată în
glande sebacee, înzestrată cu
perişori (filtrum) / vibrise, mai
aspre la vârstnici, care reţin praful
din aerul inspirat.
 Cavitatea nazală are forma unui tub turtit
transversal, divizat printr-un sept median în două
compartimente.
 are două orificii: anterior şi posterior;
 patru pereţi: superior, inferior, medial şi lateral.
Nările (nares) sunt două orificii dispuse la baza
nasului, delimitate de aripile nasului şi separate între
ele prin porţiunea membranoasă a septului nazal. Ele
realizează comunicarea cavităţii nazale cu exteriorul.
Coanele (choanae), realizează comunicările
cavităţii nazale cu etajul nazal al faringelui.
 Septul nazal (septum nasi) sau peretele medial
prezintă următoarele porțiuni:
 partea membranoasă (pars membranacea),
 partea cartilaginoasă (pars cartilaginea),
 partea osoasă (pars ossea),
 organul vomeronazal (organum vomeronasale).
 Cavitatea posterioară a nasului este împărțită în mai
multe secțuni prin trei creste osoase denumite creste nazale.
Spatiul dintre cornete este denumit meat nazal. Acesta
este căptușit cu o membrană mucoasă cu o vascularizație
foarte bogată, care umezește și încălzește aerul inspirat.
Această mucoasă secretă 0,5 litri de mucus în fiecare zi și
este acoperită cu mii de cili.
Mucusul și cilii captează particulele de praf, care sunt
mobilizate în continuare de către cili și, în general, sunt
înghițite.
Pe lângă meaturile nazale superior, mijlociu şi inferior mai
distingem:
 meatului nazofaringian - o fâşie verticală localizată posterior
de cornetele nazale;
 meatul nazal comun - dispus între suprafeţele mediale ale
cornetelor şi septul nazal.
 este formată din corion (de natură conjunctivă), tapetat cu
epiteliu cilindric ciliat, bogat în ţesut limfoid;
 aderă la periost şi pericondru;
 mucoasa septului nazal este decolabilă;
 la 1,5 cm de marginea posterioară a narinelor, câte odată,
se găseşte un mic orificiu al organului vomeronazal
(Iacobson);
 ca limită între mucoasa regiunii olfactive şi respiratorie
serveşte marginea inferioară, liberă a cornetului nazal
superior;
 mucoasa regiunii olfactive cu o întindere redusă de cca
2-3 cm2, este gălbuie (datorită pigmentului), conţine
celule neurosenzoriale ale simţului olfactiv şi glande
olfactive (Bowman);
 mucoasa regiunii respiratorii, aderentă la periost, este de
culoare roză vie, conţine numeroase glande seroase,
mucoase şi mixte, secretul cărora, împreună cu lacrima,
umectează aerul inspirat;
 secretul produs de aceste glande conţine lizocima -
component bactericid;
 în cavitatea nazală se nimicesc circa 60% din bacteriile
aerului inspirat;
 în 24 de ore în cavitatea nazală se produce cca 500 ml de
secret;
 datorită vascularizaţiei abundente, temperatura aerului
inspirat în cavitatea nazală, se menţine în parametrii 32-
340C;
 Sinusurile reprezintă cavități în partea anterioară
a oaselor craniului, ce comunică cu cavitatea nazală.
 Sunt localizate în spatele sprâncenelor și obrajilor, în
triunghiul dintre ochi și nas.
 Sinusurile servesc la amortizarea impactului oricărei
lovituri a feței.
 Alte doua căi se deschid în meaturi.
 Ductul lacrimal drenează lacrimile de la ochi, de
aceea trebuie să ne suflam nasul atunci cand plângem.
 Cealaltă, tuba auditivă, se deschide posterior față de
nas, la joncțiunea nazofaringiană.
 Nasul împreună cu sinusurile paranazale formează
spaţiile de rezonanţă pentru sunete.
Funcțiile sinusurilor paranazale:
 micşorează greutatea scheletului cranian;
 măresc rezistenţa acestuia;
 au rol de izolatori termici şi rezonatori ai sunetelor;
 amplifică funcţiile mucoasei nazale;
 sunt prezente la naştere (la diverse etape de
dezvoltare), cu excepţia celui frontal;
 mucoasa sinusurilor paranazale conţine puţine vase
sangvine şi glande, realizează funcţia de periost al
acestora.
Topografia laringelui:
 laringele este situat în
regiunea anteromediană
a gâtului, inferior de
osul hioid.
 în raport cu coloana
vertebrală corespunde
vertebrelor cervicale
CIV-CVI;
 la copil este mai ridicat
– CIII-CIV;
 la bătrâni mai coborât –
CVI-CVII;
 la nou-născut epiglota corespunde marginii superioare a I
vertebre cervicale şi aderă la uvula palatului moale, ceea
ce îi permite copilului să sugă şi să respire în acelaşi
timp;
 la 7 ani laringele coboară cu o vertebră;
 la 13 ani ocupă poziţia sa definitivă.

 superior, laringele se prinde de osul hioid şi comunică

cu faringele prin glotă;
 inferior comunică cu traheia.
 este format din:
 scheletul cartilaginos;
 ligamente, membrane şi articulaţii, care le consolidează;
 muşchi;
 vase şi nervi.
 La nivelul faringelui se întâlnesc 9 cartilaje:
 3 perechi: cuneiforme, corniculate, aritenoide;
• 3 neperechi: tiroid, cricoid, epiglotic.
1. vestibulul
laringelui
(epilarynx);
2. glotă –
porțiunea cea
mai îngustă ce
corespunde
corzilor vocale;
3. cavitatea
infraglotică
(hypolarynx).
 Funcţie de ordin biologic cu importanţă vitală:
1. respiratorie;
2. protecţie;
 Funcţie de ordin social şi profesional:
3. fonatorie.
Laringele este căptuşit de mucoasă care formează cute
diferite, numite corzi vocale, care sunt de 2 tipuri:
Adevărate – produc sunete;
False – nu produc sunete, le comprimă pe cele adevărate.
 în respiraţie liniştită
coardele vocale se
găsesc în uşoară
adducţie;
 în inspiraţie forţată
baza triunghiului
devine mai mare;
 în fonaţiune coardele
devin paralele,
orificiul glotic are
dimensiuni minime,
plicele vocale
vibrează, depărtându-
se şi apropiindu-se cu
viteză mare.
 Traheea este un organ impar,
situat în planul medio-sagital al
organismului, anterior de esofag, în
regiunea inferioară a gâtului și a
mediastinului.
Aceasta aparține căilor aeriene
inferioare.
Structural, traheea este un
conduct tubular susținut de un
schelet fibro-cartilaginos dispus în
continuarea laringelui.
Rolul principal al traheei
constă în transportul gazelor
respiratorii.
 Localizarea didactică a traheei este considerată
ca fiind începând cu vertebra cervicală a șasea (C6).
În realitate, situarea traheei nu este fixă, pe de o
parte datorită structurii sale elastice care îi permite să
se alungească spre superior și pe de altă parte prin
legătura anatomică și funcțională care există între
laringe și trahee.
Traheea sincronizează cu mișcările în care este
antrenat laringele, ascensionând în timpul deglutiției,
alungindu-se atunci când laringele se ridică și
scurtându-și lungimea atunci când laringele coboară.
1. Traheea cervicală – aparține gâtului și se întinde de la
(C4) până la nivelul aperturii superioare a toracelui. Ea
este ușor oblică dinspre anterior spre posterior, aceasta
îndepărtându-se de planul superficial reprezentat de
tegument pe măsură ce coboară spre torace.
De aceea, distanța față de suprafața corpului este de
15-20 mm la orificiul superior al traheei și crește
progresiv atingând 45 mm la nivelul aperturii toracice
și aproximativ 76 mm la limita inferioară a acesteia.
2. Traheea toracală – este în continuare situată în
mediastin și direcționată oblic spre posterior.
Mai exact, aceasta se găsește inițial în mediastinul
superior, iar mai apoi descinde în mediastinul posterior
unde se va continua cu bronhiile principale.
 Dimensiunile medii ale traheei la adult se
încadrează în următoarele limite:
 lungimea medie: 10-13 cm
 diametrul: 16-18 mm

Variațiile acestor dimensiuni sunt corelate

cu vârsta și cu sexul persoanei astfel încât
lungimea traheei este mai mare la femeie
comparativ cu sexul bărbătesc datorită situării
mai înalte și dimensiunii lor reduse ale
laringelui.
 În ceea ce privește vârsta, lungimea traheei are
următoarele dimensiuni:
 3-9 cm la nou-născut;
 aproximativ 7 cm la copilul în vârstă de 1 an;
 10 cm pentru subiecții ajunși la pubertate;
 dimensiuni mai reduse pentru bătrâni decât la adulți
datorită coborârii laringelui până în dreptul vertebrei
cervicale a șaptea (C7).
Diametrul traheei suferă și el modificări odată
cu înaintarea în vârstă după cum urmează:
 la nou-născut 5 mm;
 la copilul în vârstă de un an 6-8 mm;
 a pubertate 12 mm;
 la adolescenți 13-15 mm.
 Traheea are o formă caracteristică fiind un tub
cilindric al cărui perete posterior este turtit.
La suprafața traheei se regăsesc două impresiuni
datorate raporturilor acesteia cu organele vecine:
 Impresiunea tiroidiană, localizată superior și la
stânga începând cu al doilea cartilaj traheal și până la
cel de-al șaselea. Această denivelare este dată de
prezența lobului stâng al glandei tiroide.
 Impresiunea aortică, se găsește tot pe partea stângă a
traheei, chiar deasupra extremității inferioare a
organului anterior menționat și este determinată de
sprijinirea arcului aortic la acest nivel.
 Din punct de vedere anatomic, traheea este
alcătuită din trei elemente structurale:
1. Adventicea sau tunica externă este superficială și
îmbracă traheea la exterior.
2. Scheletul fibro-muscularo-cartilaginos sau
tunica medie în componența căreia intră 15 – 20
de arcuri cartilaginoase incomplete.
Arcurile cartilaginoase incomplete au formă
caracteristică de potcoavă, numite inele traheale
sau cartilaje traheale.
Ultimul dintre cartilajele traheale are forma
literei V fiind modificat anatomic și este
proeminent în interiorul traheei și poartă numele
de pintene traheal sau carina traheei.

Cartilajele traheale sunt solidarizate între ele

prin intermediul ligamentelor inelare de natură
fibro-elastică.
 Primul astfel de ligament este cel cricotraheal
și este interpus între laringe și trahee, iar
ultimul face legatura între pintenele traheal și
primul cartilaj al fiecărei bronhii principale.
La marginile fiecărui cartilaj ligamentul inelar
se dedublează și îmbracă piesa cartilaginoasă
urmând să revină la forma inițială.
Un alt element important este reprezentat de
mușchiul traheal.
Acest mușchi este constituit din fibre
musculare netede dispuse orizontal între capetele
inelelor incomplete cartilaginoase, prin contracția
sa având loc îngustrea lumenului traheal.
3. Mucoasa este tunica internă ce căptușeste toată
traheea la interior și este compusa dintr-un epiteliu
de tip respirator (pseudostratificat simplu ciliat) și
un corion.
Epiteliul are în componență 4 tipuri celulare:
 celulele caliciforme sunt celule cilindrice,
secretoare de mucus necesar protecției căilor
aeriene;
 celulele bazale al căror rol este de a susține
permanenta regenerare a epiteliului;
 celulele ciliate asigură prin mișcarea
unidirecțională a cililor eliminarea spre exterior a
mucusului;
 celulele neuroendocrine au rol reglator.
 Corionul este de fapt un țesut conjunctiv lax,
vascularizat limfatic și vascular, ce are în comonență glande
sero-mucoase și infiltrat de celule limfocitare izolate sau
dispuse în foliculi.
Celulele limfocitare sunt secretoare de imunoglobuline
Ig A cu rol în apărarea imunitară împotriva antigenelor ce
pătrund în trahee odată cu aerul inspirat.

Pe 1 cm2 de mucoasă
traheală se conţine în
jur la 150 mii de cili
vibratili, numărul total
este de sute de mln.
Funcțiile traheei:
 în respirație - aceasta este principala sa funcție
și constă în permiterea pasajului aerului dinspre
căile aeriene superioare spre bronhii și plămâni
pentru a inspira aer ce conține cantitatea de
oxigen (O2) necesară organismului; precum și
dinspre plămâni spre exterior pentru a elimina în
timpul expirației aerul încârcat cu dioxid de
carbon (CO2).
 în funcția aparatului digestiv - se rezumă la
procesul de înghițire.
 în imunitate - traheea joacă un rol important în
protecția structurilor subiacente ei în fața agenților
microbieni și a substanțelor dăunătoare.
În îndeplinirea acestei funcții intervin:
 mucusul, secretat de celulele caliciforme, prin
reținerea particulelor străine;
 mișcarea unidirecțională a cililor ce antrenează
evacuarea mucusului;
 secreția de imunoglobuline Ig A de către celulele
limfocitare;
 contracția reflexă a mușchiului traheal în caz de
iritare a epiteliului ce căptușește traheea.
 în termoreglare - acționează în două moduri:
1. când aerul atmosferic este prea rece, traheea
îl încălzește și îl umidifică înainte ca acesta
să ajungă în plămâni.
2. când temperatura corpului uman este mai
ridicată decât cea considerată optimă,
organismul activează mecanisme prin care se
elimină căldura pe cale respiratorie, traheea
încălzind suplimentar aerul ce urmează a fi
expirat.
Arborele bronșic este
reprezentat de:
 bronhiile primare,
 bronhii lobare,
 bronhiole:
 bronhiole terminale;
 bronhiole de tranziție;
 bronhiole respiratorii.
 În bronhiolele terminale și cele respiratorii se găsesc
celule Clara.
Acestea reprezintă un tip celular neciliat care secretă
componenta glicoproteica a surfactantului (substanță
lipoproteică situată pe suparafața alveolelor cu rol de a
împiedica colabarea plămânilor și supradistensia lor).
 Bronhiile, în număr de două, sunt ramificații ale
traheii, care se desprind sub unghi aproape drept și se
îndreaptă spre hilurile pulmonare.

 Bronhia dreaptă este mai largă și

mai scurtă decât cea stângă.

 Bronhiile principale
(primordiale) se ramifică în
bronhii secundare (lobare):
• două în plamânul stâng,
• trei în plămânul drept.
• În plămâni, bronhiile se
despart în tuburi și mai
mici numite bronhiole.
• Bronhiolele de divid de
mai multe ori în
plămâni pentru a creea
un impresionant pom
cu ramuri din ce în ce
mai mici, unele nu mai
mari de 0,5 mm în
diametru.
• Aceste ramuri se
termină în mici saci de
aer numiți alveole.
 Plămânii (pulmones, pneumones) sunt două organe
buretoase elastice de formă conică neregulată, de culoare roz,
așezate în cutia toracică, deasupra diafragmei.
 vârful orientat în sus; 3 feţe:  3 margini:
 baza orientată în jos; mediastinală; anterioară;
costală; posterioară;
diafragmală. inferioară.
Lobul pulmonar – este unitatea anatomică şi fiziologică a
segmentului pulmonar.
Are forma piramidală cu vârful orientat spre hil şi este alcătuit
din acini pulmonari (unitatea structurală a plămânului).

Plămânul drept – vedere medială

 Plămânul drept este
alcătuit din:
 trei lobi;
 Plămânul stâng:
 doi lobi.

În fiecare plămân se
disting câte10 semente.
 În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară,
care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite
bronhiole. Acestea, când ajung la dimensiunea de 1mm
în diametru, nu mai au inele cartilaginoase.
 Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari,
alcătuiți din mici umflături cu pereții foarte subțiri,
numite alveole pulmonare.
 Alveola pulmonară este unitatea structurală și
funcțională a plămânului.
 Între sacii pulmonari se află un țesut conjunctiv elastic.
Plămânii nu au mușchi.
 Suprafața plămânilor este acoperita de doua foite,
numite pleure. Cea internă se numește pleura viscerală
(acoperă toată suprafața plămânilor, inclusiv scizurile),
iar cea externă – pleura parietală (acoperă suprafața
internă a toracelui).
Între ele se afla cavitatea pleurală în care se găsește
o peliculă de lichid.
 Plămânii sunt foarte bine vascularizați de arterele și
venele pulmonare.
Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc
numit hil, se ramifică și însoțesc bronhiile până la sacii
pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu
capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii,
însoțesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele
pulmonare (câte două de fiecare plămân) și ies din plămân tot
prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng.
 Un plămân este alcătuit dintr-un mare număr de saci
pulmonari. Suprafața acestora sete foarte mare datorită
alveolelor, a căror suprafață totală atinge 200 m2.
 Numărul alveolelor este de aproximativ 150 milioane
într-un plămân, sunt aranjate asemănător unor ciorchini de
strugure, fiecare ciorchine fiind înconjurat de o plasă densă de
capilare.
Alveolele și capilarele sunt aranjate în așa fel încât aerul
din peretele alveolei să fie de la 0,1 la 0,2 microni din sângele
din capilare.
 Complexul de organe situate în cutia toracică între
sacii pleurali drept și stâng poartă denumirea de
mediastin (mediastinum).
 Lateral - mediastinul este delimitat de pleura
mediastinală,
 Anterior - de fața posterioară a sternului;
 Posterior - de porțiunea toracică a coloanei vertebrale;
 Inferior - de diafragm;
 Superior - comunică cu spațiile interfasciale ale gâtului.
Prin intermediul unui plan frontal imaginar trasat
prin trahee și rădăcinile plămînilor acest complex de
organe se divide în 2 părți:
 Mediastinul anterior;
 Mediastinul posterior.
Deosebim mediastin: superior, anterior, mediu, posterior.